Şerpii (serafi) din pustie -- "trimişi" sau "lăsaţi" ?

Florian:

La subimpartirea de miercuri a studiului biblic („Serpii infocati "), exista acolo un pasaj interesant, dar cu care deocamdata ma lupt sa fiu de acord. Scrie asa:

"In momentul in care mana protectoare a lui Dumnezeu a fost retrasa de desupra lui Israel, multi israeliti au fost atacati de acesti serpi veninosi.

Altfel spus, nu Dumnezeu i-a trimis asupra lor,ci Domnul a incetat sa-i mai ocroteasca pe copii lui Israel, si atunci ei au suferit consecintele"...iar versetul biblic, zice cu totul altceva, zice exact invers:

Num 21:6 „Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel."

Dvs cum vedeti treaba asta?...Ma puteti ajuta ?

Răspuns:

Dragă Florian, este adevărat, textul biblic spune că i-a „trimis", dar nu spune cum anume i-a trimis, dacă le-a şoptit la ureche, dacă i-a teleghidat, dacă le-a implementat un nou instinct, sau dacă le-a făcut delegaţie, pe bază de identity card, cu destinaţie nominalizată....
Ideea din „lecţiune" este preluată dintr-o scriere EGW, şi este o explicaţie de bun simţ şi rezonabilă, indiferent dacă este părere personală sau vine dintr-o descoperire divină specială. Pustia nu ducea lipsă de şerpi. Nu este o încercare de „demitologizare", de a scoate minunea din SCriptură, ci dimpotrivă. Miracolul însă nu constă în faptul că Dumnezeu a trimis şerpii în sensul propriu al termenului, aşa cum s-ar aplica la oameni, ci în faptul că până atunci a ţinut şerpii în frâu, în acelaşi fel cum le păstrase israeliţilor încălţămintea şi îmbrăcămintea, le dădea apă şi mană, le făcea umbră şi lumină etc.

Expresiile biblice prin care Dumnezeu este descris ca făcând El Însuşi lucruri pe care doar le permite sunt foarte frecvente (e.g. Ex 21:13; Jud 14:4; Ez 20:25). Iar din punct de vedere al responsabilităţii şi al moralităţii, cele două variante sunt echivalente. Nu poate fi „disculpat" Dumnezeu prin explicaţii de acest gen, dar prin observarea realităţii permisiunii lui Dumnezeu se face distincţie între voinţa expresă (activă) şi voinţa permisivă a lui Dumnezeu. Adevărata semnificaţie morală a acţiuniii divine o dă intenţia binecuvântată lui Dumnezeu, care se află chiar şi în miezul oricărui blestem (vezi blestemele din Geneza 3, care sunt nişte pedepse disciplinare, amestecate cu har).

Tari de cap şi moi de măsele (?)

Dragă Teo

Afirmaţiile mele referitoare la autoritatea Bisericii nu au fost făcute în context politico-religios. Eu m-am referit la normele biblice şi oficial adventiste de drept bisericesc. Orice Biserică are dreptul de a-şi apăra identitatea şi credincioşii, de falşi mesageri şi false mesaje care vin pe căi nelegitime. Aceasta nu înseamnă că milităm pentru absolutism politico-religios, de tip medieval sau de un alt tip. GSM şi cu tine aveţi tot dreptul constituţional să credeţi orice doriţi, sau să nu credeţi nimic. Dar nu aveţi dreptul să rămâneţi membri ai Bisericii, atâta timp cât nu îi recunoaşteţi autoritatea, şi vă ridicaţi deasupra ei prin pretenţii teologice pe care căutaţi să le impuneţi drept mesaje speciale de la Dumnezeu. Biserica a fost mereu confruntată cu astfel de oameni, care au venit cu “lumină nouă”, ca să răstoarne învăţătura ei. Acuzaţi în mod inutil Biserica de intoleranţă, când eu văd că mai intoleranţi sunteţi voi, care îi comparaţi pe AZS cu Caiafa, cu papalitatea, etc., iar voi vă autovictimizaţi ca nevinovaţi reprezentanţi ai Mielului. Cât priveşte toleranţa Bisericii, eu mă mir că nu a luat măsuri disciplinare până acum, deşi au trecut atât de mulţi ani. Poate se datorează şi faptului că nu aţi făcut destulă agitaţie în comunităţi, şi că nu toţi sunteţi virulenţi.

Dacă autoritatea individului este mai mare decât autoritatea Bisericii, atunci dă-mi voie să-ţi vorbesc cu autoritatea mea de individ: mesajul vostru este confuz şi subversiv, oricâte citate aţi aduce în sprijin. Nu pentru asemenea acţiuni a fost dat Bisericii Spiritul Profeţiei.
Da, acelaşi principiu de ordine funcţionează şi în statul cel mai democratic. Nu indivizi harismatici apăruţi ici şi colo au dreptul de a conduce guvernul sau primăria, sau de a da sfaturile cele mai salvatoare pentru naţiune. Autorităţile stabilite prin alegeri democratice şi autorităţile profesionale au pe drept prioritate faţă de orice voce “profetică” ar veni de jos sau de sus. Se poate ca un X sau un Z să susţină vehement unele poziţii personale (sau chiar populare în unele cercuri), în Parlament sau în stradă, dar Parlamentul, după ce-i ascultă pe toţi care au dreptul să vorbească, trage concluziile proprii, care sunt exprimate prin votul majorităţii parlamentare, indiferent dacă fiecare Ion e mulţumit.

Voi vă imaginaţi probabil într-o teocraţie, în care Dumnezeu vorbea adesea prin profeţi care apăreau în diverse locuri. Foarte bine, dar aceşti profeţi, potrivit regulii lăsate de Moise trebuiau testaţi după cum se raportează mesajul lor la Legea lui Moise. Dacă venea careva să submineze descoperirea anterioară, Legea arată clar că trebuia trimis la moarte, fără discuţie. Nici măcar facerea de minuni nu-l salva de la pedeapsă pe falsul profet care venea cu o solie în favoarea altor zei. Acum însă nu mai suntem în teocraţie, nu mai are Dumnezeu un stat al Lui, aşa că Biserica, dacă nu acceptă pe cineva, fie îl ignoră, fie îl disciplinează (în cazuri mai grave).
Nu există nici o comparaţie posibilă între Iisus, Ştefan, EGW pe de o parte şi GSM&TE pe de altă parte. Iisus nu a fost dat la moarte pentru o susţinere teologică legată de Templu. Acesta a fost un pretext pe care l-au folosit arhiereii ca să-L poată condamna. Exprimarea metaforică a lui Iisus, când a zis “stricaţi Templul acesta”, nu înătura în nici un fel realitatea şi folosul templului pământesc (pe care Iisus l-a numit “Casa Tatălui Meu” Lc 2:49; In 2:16), nici nu a negat realitatea celui ceresc (pe care de asemenea l-a numit Casa Tatălui Meu: Ioan 14:2). Greşeala iudeilor nu a fost aceea că dădeau importanţă templului, ci că sub pretextul respectului faţă de Templu, au respins pe Acela care era Slava Domnului, care avea atât rolul Şekinei, cât şi rolul Preotului, rolul Jertfei, rolul sanctuarului în întregime, întregul rost al templului. De asemenea în cazul lui Ştefan, învinuirea adusă de acesta a fost că ei puseseră templul mai presus de Dumnezeu, respingând pe Iisus Christos, care acum stă “la dreapta lui Dumnezeu”.

Prin urmare, aici nu este vorba de o repetare a istoriei. Nici Iisus, nici Ştefan, nici Pavel, nu au negat realitatea sanctuarului, fie că este cea de jos sau de sus. În afară de aceasta, Iisus nu a venit cu o lumină nouă care s-o înlăture pe cea veche. El a susţinut învăţătura VT, ca şi Pavel şi alţii. Chiar dacă unele aspecte şi nuanţe erau cu totul noi, sau cel puţin neobservate de teologia iudaică, Dumnezeu a însoţit mesajul lor prin acte supranaturale, mergând până la învieri din morţi, ca să întărească predicarea lor. Dar GSM vine doar cu sclipiciuri selectate din EGW, cu văicăreli şi cu ameninţări spirituale. Ce om responsabil poate accepta aşa-ceva?

În concluzie, trebuie să luaţi expresia “aş fi trimis-o în Siberia” ca pe o hiperbolă. Deşi un profet fals merită trimis chiar în Şeol, nu doar în Siberia, esenţialul este să nu fie acceptat mesajul lui. Biserica este datoare să-şi apere tezaurul adevărului. Ecistă nevoie de înaintare în cunoaştere, dar această înaintare are şi ea legile ei bine stabilite, altminteri am înainta toţi în toate direcţiile, la comanda a 1001 de soli uriaşi sau pitici, şi am deveni o nulitate. Ferească Dumnezeu ca Biserica să-şi plece urechea fără discernământ, la toate glasurile care se aud !

Hai că m-ai făcut să zâmbesc ! Eu furios ca un leu pe fratele E...! Ce poate să-mi facă fratele E... ? Să mă ameninţe cu soarta lui Caiafa, eventual, nimic mai mult.

Traducerea propusă la Ioan 14 ("Casa Tatălui Meu este în multe locaşuri. ... Eu Mă duc să vă pregătesc (ca) un loc.") este fantastică, nu are nici o bază textuală. În orice traducere, eşti obligat să respecţi nu doar semantica lexicală, ci şi sintaxa specifică limbii aceleia. În realitate, Iisus nu vrea să spună altceva, decât că în Templul/Cetatea cerească a lui Dumnezeu există loc suficient pentru toţi, dar că deşi există spaţiu suficient, nu putem ajunge acolo, decât prin El, fiindcă El este acela care S_a dus (începând din acea seară a patimilor, S-a dus să ne pregătească loc. În Ghetsemnai El ne-a pregătit loc, la Judecata lui Pilat a continuat să ne pregătească loc, pe Cruce, în mormânt, la înviere şi la înălţare, apoi la Judecata premilenială începută în 1844, El a continuat şi continuă să ne pregătească loc, slăvit să fie numele Lui! Citiţi următoarele versete, care subliniază acest fapt, că EL este Calea într-acolo... Dacă Iisus ar fi voit să înveţe aici despre Sanctuarul trupului, ar fi spus-o mai clar, fiindcă acum era doar cu ai Lui.

Îmi cer scuze, dacă par uneori mai dur, pur şi simplu am scris repede şi hotărât. Ţi-am scris aşa cum scriu prietenilor mei, permiţându-mi să fiu deschis şi familiar. Nu am nimic cu tine, afară de problema încrucişării spadelor teologice. Cât trăiesc, voi lupta pentru adevărul prezent, pentru credinţa biblică pe care am primit-o.

Referitor la Epistola către Evrei, Gili spune că unii sunt înclinaţi să creadă că ea este adresată evreilor în general. Eu nu am auzit de o asemenea interpretare, nici la teologi adventişti, nici la neadventişti. Se ştie dintotdeauna, aşa cum reiese din conţinut, că epistola se adresează iudeo-creştinilor, adică creştinilor care erau de origine evreiască. Singurele dezbateri sunt cu privire la grupul precis : cei din Alexandria, sau din altă parte, sau toţi ?

Sigur că, teoretic, acest grup includea şi pe Iacov, aşa cum includea pe toţi apostolii şi pe Pavel, Barnaba cu toate neamurile lor. Dar nu există nici o dovadă în text că autorul are în vedere pe Iacov şi pe prezbiterii de la Ierusalim, ca destinatari speciali. Ar fi putut s-o facă pe faţă, dacă dorea. Destinatarii epistolei sunt clar iudeo-creştini, şi eu înclin să cred că epistola se adresează celor din Iudeea în primul rând, fiindcă numai ei fuseseră martori ai minunilor şi învăţăturilor lui Iisus, şi lor li se potriveau avertizările mai serioase din epistolă (cine a fost luminat odată şi a respins..., nu mai poate fi înoit, etc.). Mai puţin sigur este expeditorul epistolei. Referirea la Pavel este o tradiţie foarte veche, probabil corectă (dacă ţinem seama de unele aspecte de conţinut), dar nu originală. Titlurile actuale sle tuturor epistolelor sunt adăugiri târzii. Adevăratul titlu se află în primul verset întotdeauna. În acest caz, autorul nu spune cine este. Mai mult, scrierea are sfârşit de epistolă, dar nu începe ca o epistolă, ci este mai degrabă o predică scrisă, sau un eseu teologic şi omiletic. Unii cred că este o predică a lui Pavel scrisă de un colaborator al lui, deoarece stilul are o serie de diferenţe.

Nu reiese de nicăieri din epistolă că liderii Bisericii de la Ierusalim ar fi fost în conflict cu Pavel. Singurul conflict a fost declanşat de unii emisari ai Bisericii, care s-au folosit de numele lui Iacov şi al apostolilor, pentru a promova învăţături iudaizante printre convertiţii lui Pavel, în ideea de a-i face pe toţi iudeo-creştini (nazarineni), de a nu exista şi pagano-creştini. Gili tot introduce numele lui Iacov în această ecuaţie, fiindcă aşa îi cade bine să creeze un scenariu reacţionar convingător, fiindcă GSM are nevoie de asemenea comparaţii cu GC de astăzi ş.a.m.d. Dar nu este nici o dovadă că Pavel şi Iacov ar fi avut vreo opoziţie. Este adevărat că Iacov, fiind acolo la Ierusalim, în focul luptei cu evreii, a avut unele soluţii de moment care păreau un compromis. Dar şi Pavel, nu numai că s-a supus atunci sfatului lui Iacov, chiar şi din proprie iniţiativă a avut asemenea idei (îşi tunde capul în Chencreas lângă Corint; îl circumcide pe Timotei; ţine Paştele şi Cincizecimea...). Dacă Pavel ar fi avut obiecţii împotriva lui Iacov, acestea cădeau la fel de bine şi asupra lui însuşi. Mai mult, se ştie că Iacov cel Drept nu a renunţa la Iisus în favoarea templului. Când a fost arestat şi judecat de Sinedriu, când i s-a cerut să aleagă între credinţa în Fratele mai mare şi credinţa în fraţii mai mici, el a ales pe Iisus şi a fost ucis cu pietre în afara Ierusalimului , cu puţin timp înainte de anul 70.

După moartea lui, alegerile între iudeo-creştini au adus ca înlocuitor pe Simeon, o altă rudă a lui Iisus. Cu ocazia aceea, partida iudaizantă, care nu credea în dumnezeirea lui Iisus, ci doar în mesianitatea Lui, aşa numiţii ebioniţi, s-au separat de fraţii lor (care au fost numiţi în continuare noţriyim/nazarineni – numele pe care îl dau creştinilor evreii). Aceştia erau nemulţumiţi, deoarece voiau să preia ei înşişi conducerea. Faptul că la anul 70 creştinii au părăsit Ierusalimul (deci nu credeau în protecţia templului), dovedeşte că acceptaseră mesajul Epistolei, care întărea avertizarea lui Iisus: în ziua aceea să fugă la munţi, fără să se uite înapoi.

Teoria cu templul trupului este o speculaţie care nu se găseşte în Epistola către Evrei. Desigur, este o metaforă valabilă, dar nu este exploatată de autorul epistolei. Doar vagi aluzii ar fi, de exemplu, în cap. 10, care citează din Psalmi, după Septuaginta: “ci Mi-ai pregătit un trup”, o metaforă care în originalul ebraic este diferită: „ci mi-ai străpuns urechile”. Ambele metafore spun acelaşi lucru. Unsul Domnului Se apleacă să slujească în calitate de rob “pe veci”. Pentru neevrei, metafora cu strîpungerea urechilor n-ar fi fost înţeleasă, de aceea LXX au tradus cu “trup”, deoarece termenul ΣΩΜΑ (trup) era folosit şi cu referire la sclavi. Astăzi zicem “mână de lucru”, în vechime se spunea „trup”, “trupuri” (datele sunt susţinute de lexicoane greceşti, nu sunt doar opiniile mele).

Nici vorbă de „spiritul de înverşunare al apostolilor de la Ierusalim faţă de teologia lui [Pavel] construită pe templul trupului ca realitate finală a doctrinei sanctuarului.” Aici comentatorul improvizează pe teme personale. El are nevoie de un asemenea conflict, nu apostolii şi scrierile lor. Oameni au fost şi ei, au avut greşelile lor, dar au ştiut ce înseamnă dragostea frăţească şi unitatea Bisericii în Christos. Ce sens are să speculăm micile lor probleme, pentru a mări importanţa problemelor noastre de astăzi, ca să putem apoi afirma, că “istoria se repetă”? Mă aşteptam la o asemenea explicaţie de la un Nea Opincă, dar nu de la Gili.

Dacă Pavel ar fi avut o teologie personală diferită de ceilalţi apostoli în această privinţă, nu ar fi avut nici un drept s-o predice, înainte de a discuta problema la nivel înalt. Când au existat disputele legate de circumcizie şi de alte porunci din Lege, apostolii au convocat primul sinod (concliliu) la Ierusalim (FA 15) şi au deliberat în favoarea practicii lui Pavel de a nu impune neevreilor asemenea lucruri. Pavel nu avea nici un drept să predice ce crede el, indiferent dacă Petru Iacov sau Ioan sunt de acord. Care mai este sensul şi rostul Bisericii, dacă orice lider şi orice membru predică ce vrea, fără dispoziţia de a se supune autorităţii Bisericii şi a se pune de acord cu fraţii asupra mesajului şi misiunii lui. Pe Pavel l-a ales Duhul Sfânt prin Biserică, la mult timp după ce fusese ales de Christos. Dacă el nu s-ar fi supus ordinii Bisericii (botezul şi instrucţiunile lui Anania, frăţietatea din Damasc şi din Antiohia, etc.) ar fi fost o dovadă clară că povestea cu lumina de la porţi era o halucinaţie a unui individ neliniştit şi nedisciplinat. Pavel însă ştia ce înseamnă disciplina teologică. Şi în repetate rânduri, a decis ca oamenii care veneau cu o teologie nouă, pe care Biserica nu o accepta (Imeneu, Filet, Alexandru, iudaizanţii etc.), să fie “daţi pe mâna Satanei”, după a treia mustrare neprimită.

Unele observaţii ale lui Gili sunt corecte (inclusiv citatele din AA, care arată că între Pavel şi Ierusalim a existat la un moment dat o tensiune) şi, desigur, avem multe de învăţat şi din “Mineapolis-ul” de la Ierusalim, nu doar din cel din Minnesota, 1888, dar lumina în care aşează el toată povestea, este propria lui lumină, nu a lui Pavel cel adevărat.

Da, evanghelia lui Pavel nu se opreşte la aspectul forensic. Dar nici Iacov nu se oprise la aspectul forensic, şi nici nu este un legalist. Citiţi epistola lui, să vedeţi ce spiritualitate conţine, până ântr-acolo încât Luther, un evanghelic forensic, nu a fost dispus să-i accepte inspiraţia. Nu uita, că Iisus s-a arătat lui Iacov înaintea lui Pavel, totuşi, chiar dacă viitorul Saul-Paul existase şi el pe undeva, pe atunci. Iacov şi Iuda avuseseră favoarea să cunoască pe Iisus din copilărie, şi pocăindu-se de atitudinea lor anterioară, fariseică, admirau acum viaţa Lui, şi îşi aminteau cu umilinţă şi cu plăcere (în secret, dar şi în public, în Biserică), faptele Lui pe care cândva nu le înţelegeau.

Ai scris că Iacov a devenit “primul preşedinte al Bisericii”. Nu a fost primul, a fost al doilea. Primul fusese Petru, reprezentantul apostolilor dinainte de Cruce şi după aceea. Petru, Iacov Zebedei şi Ioan au fost primii pe care Iisus i-a favorizat, iar Petru era clar reprezentantul grupului, de aceea luau cuvântul în numele tuturor, şi de aceea Iisus i se adresa lui ca să înţeleagă toţi. Creştinii au continuat să păstreze în fruntea Bisericii pe aceşti oameni, până când Iacov Zebedei (Iacov cel Bătrân) a fost decapitat, iar Petru încarcerat. După acest moment, observăm în pruntea Bisericii o altă ordine: Iacov (Fratele), Petru şi Ioan. Petru şi Ioan rămăseseră, dar nu mai erau pe primul loc. Probabil pentru a-l proteja pe Petru şi pentru a avea în frunte un personaj considerat mai apropiat lui Iisus, o figură mai populară printre evrei, au ales pe Iacov. Nu a fost nici o greşeală aici.

Nu pot fi de acord că Iacov, sub presiunea preoţilor convertiţi, ar fi deturnat Biserica spre iudaism, chiar făsă-şi dea seama credincioşii ce se întâmpla. Acesta este un scenariu conspiraţionist şi diversionist, o speculaţie particulară neconfimată de Scriptură, şi nu ajută decât la crearea unui nou model comparativ, ca să afirmăm apoi că “istoria se repetă”. Dumnezeu nu este chiar atât de subtil cu călăuzirea Bisericii, altmintei ar fi putut să-Şi dea seama El Însuşi că a scăpat lucrurile de sub control, şi că n-a ştiut ce face când a creat organizaţrea Bisericii. Ideea că prezenţa lui Iacov în fruntea Bisercii a fost malefică, şi că ceilalţi apostoli l-au încurajat printr-o tăcere laşă, este o idee malefică şi laşă. Cine ne pune să facem astfel de speculaţii răutăcioase, care nu sunt decât imaginaţie? Nu eşti singurul care spui asta, au existat şi există telogi care vorbesc despre o teologie paulină în conflict cu cea petrină, ba chiar de o schismă în Biserica primară. Edi Constantinescu exprimă uneori astfel de sentimente, pentru că şi în cazul lui, chiar dacă este “strict forensic”, cade bine politic. Dar este pură speculaţie, fără valoare istorică şi fără implicaţii teologice.

Iudeo-creştinii trăiseră ca evrei şi au rămas cu tradiţiile evreieşti în continuare, după ce primiseră pe Iisus. Să nu uităm că Iisus nu poruncise ca noii convertiţi evrei să părăsească obiceiurile iudaice. Nici sinodul nu hotărâse ceva cu privire la evrei, ci decizia privea clar pe neevrei (verifică). Mai mult, decizia nu interzicea circumcizia sau sărbătorile etc. printre neevrei, ci interzicea să se impună neevreilor asemenea poveri, adică acestea nu trebuiau să fie condiţii ale calităţii de membru. Cât priveşte evreii creştinaţi, adevărata problemă era aceea de drept de cetăţenie în poporul lui Israel. Evenimentele mesianice avuseseră un mare impact asupra iudaismului din ţară şi din diaspora, iar creştinii care erau evrei beneficiau de legile care protejau iudaismul ca religie licită în Imperiu. Creştinismul nu era recunoscut legal, de aceea era profitabil să fii recunoscut ca bun evreu de restul sinagogii. Aceasta implica păstrarea tradiţiilor iudaice, care pentru un creştin erau cel puţin nevinovate.

Problema însă avea nuanţe mult mai fine şi mai serioase. O astfel de viaţă “dublă”, cu Sinagoga şi cu Biserica, ridica probleme practice, de loialitate versus compromis. Sinagoga nu-ţi scormonea sufletul să ştie ce crezi despre Iisus din Nazaret, iar pentru un timp, chiar dacă recunoşteai mesianitatea Lui, erai tolerat. Pe măsură însă ce timpul a trecut, o tensiune tot mai mare a apărut, atât între Imperiu şi creştini, cât şi între sinagogă şi creştini. Sinagoga s-a unit cu Imperiul împotriva fenomenului “nazarinean”, şi s-a creat un moment critic în care mulţi iudeo-creştini erau în primejdie să-şi piardă sufletul [2:2-3; 6:4-6; 10:26-30; 12:25-28], renunţând la valorile pozitive ale creştinismului (frecventarea adunărilor creştine [10:25] participarea la Sfânta Cină [13:10] mărturisirea lui Iisus pe faţă [3:1; 4:14; 10:23] etc.), ca să nu piardă cetăţenia Ierusalimului de jos [11:13up -16; 13:12-14] şi să nu “sufere ocara lui Christos”.

Aşadar, zici că Ioan era preocupat de dragostea creştină, şi nu era pregătit să facă faţă unor probleme practice.... Eu nu cinosc o problemă mai practică decât dragostea, şi cred că toţi aceia care au mai multe idei decât dragoste, ar trebui bătuţi public la fund, cu burta pe pianul bisericii...

Oooo, Doamne fereşte ! Ce spui tu aici? Că Epistola lui Iacov este o manifestare a acestei diversiuni iudaizante în Biserica primară? Păi cine hotărăşte atunci ce este Cuvântul lui Dumnezeu şi pe ce criteriu? Aţi ajuns să faceţi din DA 161 criteriul suprem, şi tot ce vi se pare că sună diferit să fie scos din Scriptură? Eu mă bat cu oricine pentru Moise, Isaia, Obadia sau Iuda şi Apocalipsa, nu doar pentru Iacov. (Mă bat şi cu cei care lovesc în Pavel, dacă e cazul. Doar că el pare mai popular, diindcă fiind mai criptic uneori, este mai uşor să-i suceşti nasul -- vezi 2 Petru 2). Ce autoritate ne mai rămâne, dacă înlăturăm părţi întregi din cuvântul lui Dumnezeu ? Speculaţiile noastre!

“În circulara sa, preşedintele le transmite credincioşilor „Sănătate!” (Iacov 1:1) Şi îi avertizează să se păzească de teologia periculoasă a fratelui Pavel.”

Prostii curate ! Nu-mi vine a crede că susţii aşa-ceva. Dacă le-ai mai trimis cuiva, te rog să retragi din circulaţie aceste acuzaţii care subminează autoritatea Bibliei, altfel te vei împotmoli în ele. Afirmaţiile publice sunt mai dificile, aproape imposibil de retras, din cauza orgoliului personal. Aşa că eu te sfătuiesc să nu publici asemenea lucruri, pentru că vpr deveni pietre de moară care să te tragă la fund. Dacă ai publicat undeva, retrage imediat din circulaţie, fiindcă îţi creez o imagine pe care va fi greu s-o schimbi. Îţi spun prieteneşte, că n-aş avea nici un interes. Nu mă tem că alţii vor primi ideile pe care le exprimi împotriva lui Iacov, ci mă tem că tu vei rămâne lipit de ele şi-ţi vei pierde sufletul.

Exprimarea lui Iacov, care arată rolul faptelor în dovedirea îndreptăţirii este perfect compatibilă cu Pavel (Rom 2:13). Singura problemă este că Pavel se bate cu iudaizanţii, şi se referă la faptelşe Legii, la doctrina iudaică a meritelor mântuitoare (strămoşeşti şi personale), în timp ce Iacov, Iuda, Petru şi Ioan se bat cu falşii învăţători şi profeţi pagano-creştini, care preluaseră expresii favorite ale lui Pavel pentru a-şi susţine teoria lor despre har şi libertate evanghelică, o adevărată doctrină a destrăbălării. Citeşte 2 Petru 2-3, Iuda, spistolele lui Ioan etc. Vouă vă este la îndemână chestiunea asta, pentru că vă creaţi astfel ocazia de a “dovedi” că autoritatea legitimă a Bisericii, în frunte cu GC reprezintă principalul pericol, iar salvarea vine întotdeauna prin exponentul individual al unei lumini noi, în opoziţie cu viaţa Bisericii generale. Despre indivizii care aveau să vină cu lumini noi, Pavel îi destăinuie lui Timotei că unii din aceştia vor susţine învăţăturile demonilor, care par foarte spirituale, dar sunt cele mai distructive.

Te sfătuiesc să mai studiezi Epistola lui Iacov, ca să vezi dacă are loc natura divină acolo. Ce înseamnă, pentru tine, de exemplu, „Duhul, pe care L -a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac 4:4-5) ? Sau “Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi dela voi.” (Iac 4:7) De ce supunerea faţă de Dumnezeu vine înainte de a ne putea împotrivi diavolului? Eu te sfătuiesc să iei epistola de la capăt, şi nu insinua că Iacov n-ar fi vorbit cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă ştii ce semnal trage Apocalipsa la 22:19, “Cine scoate...”.

“Iar Pavel zicea că nu trebuie nimic din toate acestea, decât credința. Bazat pe un singur verset (Geneza 15:6), acest eretic răsturna o religie milenară şi contrazicea flagrant Scriptura!”

Ferească Dumnezeu ! Dacă aşa îl înţelegem pe Pavel, atunci chair că e mai bine fără el. Bietul apostol, se răsuceşte în mormânt, auzind cum îi fac reclamă cei care se cred fanii lui. Intersant este că toţi cei care vorbesc în numele lui Pavel nu se înţeleg întrei ei. Cele mai multe erezii creştine vin din citirea şi citarea neînţeleaptă a scrierilor lui Pavel. De la botezul morţilor, până la încurajarea monahismului, teoriile harului ieftin, tainele Bisericii şi multe altele, au apărut prin exacerbarea unor afirmaţii ale lui Pavel.

Concluzia lui Iacov nu este „înapoi la iudaism şi la faptele Legii”, ci înapoi la creştinismul lui Iisus, care înseamnă exprimarea credinţei în faptă, dacă e credinţă adevărată, şi nu doar crezare şi crez, sau credinţă strict interioară, fără implicaţii practice. De fapt, falşii adepţi ai lui Pavel veneau cu teoria mântuirii prin credinţă şi prin har, dispreţuind faptele bune şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, şi trăind după poftele lor. Acest soi de oameni au fost întotdeauna un blestem pentru Biserică şi lume. Nici fariseii cei mai legalişti şi mai încruntaţi nu sunt atât de periculoşi ca falşii paulinişti.

Dacă Pavel ar fi scris Epistola către Evrei ca răspuns la “enciclica fatală a lui Iacov”, atunci ar fi menţionat numele lui Iacov şi ar fi citat din Iacov, combătând prostiile lui, dacă aceasta era problema. De ce să baţi pe membrii de rând, dacă sursa problemelor este în altă parte? Interesant, descopăr la tine insinuarea că Pavel ar fi scris de fapt şefilor lui o scrisoare în ebraică sau aramaică, unde ar fi fost mai direct, iar noi avem acum păstrată doar versiunea greacă... Nu există nici odovadă că Evrei ar fi fost scrisă iniţial în ebraică/aramaică. Este pură speculaţie. Creştinii din Siria şi Iudeea ar fi păstrat scrierile apostolice semitice dacă ar fi existat aşa ceva. Dar Noul Testament Siriac este o traducere târzie din greacă. Chiar dacă scrierile originale ar fi fost în ebraică/aramaică, nu avem nici un temei să suspectăm că traducerea lor în greacă ar fi fost o ascundere a realităţilor. Mai bine este să studiem ce ne-a rămas de la apostoli, decât să facem speculaţii dăunătoare.

Am subliniat expresiile: “critica puternică adusă conducerii de la Ierusalim”; “consecință a mustrării cumplite aduse conducerii de la Ierusalim”, “pentru a salva sufletele fruntașilor tari de cap”; “punând un diagnostic teribil conducerii de la Ierusalim”, “Cunoscând deci învăţătura lor şi îngrozindu-se că ei virau corabia înspre iudaism, în Epistola către evrei, Pavel tuna şi fulgera împotriva lor”...

Întrebarea mea este: din ce spirit vin aceste figuri de stil acetic împotriva conducătorilor Bisericii? Vă răzbunaţi pe bietul Iacov, ca să nu pronunţaţi Jan Paulsen, GC sau BRI ? Ai afirmat că Evrei 5:11-12 se adresează liderilor de la Ierusalim. Ai o dovadă serioasă afară de suspiciunile personale?

Vai de mine, descopăr că şi pe Petru l-ai pus la index! Scara lui e suspectă de teologie „iacobină”.... Ce ţi-a căşunat pe scara aceea ? Ce rău face scara aceea ? N-ai găsit-o şi la fratele tău Paul? Sau el prefera metafora alergării şi a pugilismului, care erau mai greceşti şi mai agresive... (1Cor 9:26-27) ? De ce nu-l acuzi şi pe el că punea accentul pe forţele proprii, pe luptă, nu pe credinţa pură? Bietul Ioan, nici el n-a rămas nemuştruluit, pentru faptul că nu ştia altceva decât că „’Dumnezeu este lumină’- un adevăr profund, exprimat totuși cam confuz pentru unul care stătuse alături de Cel care vorbise atât de simplu...(1 Ioan 1:5)” Păi dacă băieţii nu avuseseră parte încă de DA 161, de unde să ştie? Nici Iisus nu aflase încă metafora asta “revoluţionară”..., care de fapt, nu aduce nimic nou, ci este o exprimarea a Evangheliei în alte cuvinte, dar nu singura exprimare posibilă şi legitimă.

“Influenţat de Iacov, apostolul iubirii sfârşea prin a defini dragostea creaturii faţă de Creator ca fiind ascultare şi împlinire a poruncilor ...(1 Ioan 5:3).”

Şi ce ai fi dorit să predice Ioan? Neascultare? Călcarea Poruncilor? Dar Pavel de ce predica ascultarea de Dumnezeu, de Christos şi de Biserică (Rom 6:16; 15:18; 16:19; 2Cor 7:15; 10:5-6; Fim 1:21) ?

Referirea la liderii de la Ierusalim care „nu mi-au adăugat nimic” (Galateni 2:6), nu se referă la teologiea lui Pavel, ci la autoritatea lui de apostol. El vrea să spună că nu a fost uns apostol de către cei de la Ierusalim, ci autoritatea lui venea direct de la Christos, şi că evanghelia lui i-a fost descoperită personal, nu a învăţat-o de la apostoli. El vorbeşte aici polemic cu iudaizanţii care pretindeau că au autoritate de la Ierusalim, nu se bate cu liderii Bisericii pe tema identităţii Evangheliei. Sfatul liderilor („Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac”, Gal 2:10)” nu reprezenta toată preocuparea lor. Ei erau de acord cu evanghelia lui Pavel, iar dacă aveau unele îngrijorări, alimentate artificial de unii emisari iudaizanţi care circulau în câmp, şi-au exprimat şi ei îngrijorările şi dorinţele, iar Pavel i-a ascultat. Invers, şi ei au respectat pe Pavel, deşi se pare că au fost şi neînţelegeri din partea lor. Eu observ însă că şi din partea lui Pavel a fost inconsecvenţă aici. Problemele au fost delicate şi, în orice caz, nu ţineau atât de teologie, cât de practica şi politica Bisericii.

Cred că în cazul nostru, ca şi în cazul lor, e nevoie iarăşi de “temelia pocăinţei”. “Hrana tare” este pentru oameni maturi, dar grupurile de sfinţi corectori ai Bisericii sunt de obicei formate din imaturi, şi orice discuţie despre „hrana tare" este exclusă pentru moment. Este încă mult spaţiu pentru pocăinţă.

„Cumplită situaţie!” - zici. Într-adevăr, dar este mai cumplită pentru cei care nu văd că au nevoie de pocăinţă.

Ideea că Pavel ar fi fost singurul care observa pericolul, asemenea EGW la Minneapolis, este curată imaginaţie. “Pavel era martorul ocular credibil care exercita darul Spiritului Profetic şi era singurul care sesiza tot ce se întâmpla acolo.” Fals, nu doar Pavel avea spiritul profeţiei, ci şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le vorbise înaintea lui. Şi Pavel nu avea nici o autoritatea să-i judece pe ceilalţi mai mult decât pe sine însuşi? Scenariul acesta nu ar fi fost inventat deloc, dacă n-aţi fi avut nevoie de el acum, ca să vă ridicaţi mai presus de conducătorii şi învăţătorii Bisericii, sub impresia subiectivă că sunteţi trimişii speciali ai lui Dumnezeu, unici şi iritanţi (am observat că îţi place adjectivul ăsta!) care aţi venit să aduceţi Bisericii oţetul şi alifia de care avea nevoie, un fel de scuipat în ochi care nu produce nici o lumină.

Îl blamaţi degeaba pe Petru, mai ales că el este singurul în Biblie care foloseşte expresia voastră favorită („părtaşi de natură divină” -- 2Pt 1:4). Referirea la credinţă în Evrei 11 este extrem de “iacobină”, fiindcă Pavel (sau oricare ar fi fost autorul), se referă în realitate nu la acea credinţă în jertfa ispăşitoare a lui Iisus, ci la credinţa activă, exprimată, în porunca sau făgăduinţa divină. De fiecare dată se spune: “Prin credinţă, Cutare a făcut...” Este vorba de credinţa vie care face faptele ascultării, ale iubirii şi încrederii, altfel spus este vorba de faptele credinţei, nu de o formulare credală, sau de o simplă accepţiune mentală ori trăire emoţională. Nu este aici nimic în contrast cu Iacov, dimpotrivă este exact acelaşi lucru. Doar că în Evrei 11 este mai dezvoltat. Altminteri, Evrei ar fi trebuit să urmeze după Iacov, şi nu invers.

Ideea că prezentarea sanctuarului ceresc şi a preoţiei cereşti a noului legământ în Epistola către Evrei ar fi nişte... lapte pentru pruncii Iacov, Petru şi Ioan, nu o realitate spirtuală esenţială, este o insinuare la care numai Dumnezeu mai poate răspunde. Voi vă permiteţi să folosiţi cuvântul lui Dumnezeu cu o libertate speculativă incredibilă. Creaţi scenarii maliţioase, scoateţi din Scriptură cărţi întregi, îi puneţi pe apostoli să se bată unii cu alţii, şi asta de dragul unui Pavel imaginar şi al unei EGW imaginară, care ar fi făcut din DA 161 stâlpuţ şi temelia teologiei, în care orice alt subiect este înghiţit în sec şi interzis. Hai să fim serioşi ! Pentru un astfel de scenariu pe care-l propui nu era nevoie de adventism. Existau şi există destule forme de misticism şi holinism, că nu ne mai trebuie o nouă formulă de “dinamită”. Sunteţi absolut liberi să credeţi ce vreţi, este un drept constituţional şi un drept uman pe care nu vi-l răpeşte nici papa Pius, dar în ce priveşte ordinea Bisericii, va veni şi ziua în care va trebui să alegeţi între autoritate comunităţii de credinţă şi opiniile personale. Fiindcă, dacă răspândiţi aceste falsuri, nu trebuie să vă miraţi că Biserica reacţionează.

“Pavel - şi prin el Duhul Sfânt - a fost nevoit să inventeze sanctuarul ceresc, clădirea de aur din cer, să inventeze lucrarea de mijlocire a lui Hristos în sanctuarul ceresc.”

Păi bine, frăţioare, acum îl aduci în discuţie pe post de complice şi pe Duhul Sfânt ! Asta chiar nu-ţi spune nimic? Cu astfel de raţionamente se poate susţine absolut orice, nu ai nevoie nici de Pavel, nici de Sister W!

“Sanctuarul de aur exista doar atât timp cât ei rămâneau tari de cap, „greoi la auzire,” prunci neobişnuiţi cu cuvântul despre neprihănire, având nevoie de lapte.”

Dar nu ţi-ai pus problema, dacă nu cumva şi DA 161 ar fi tot pentru unii tari de cap şi moi de măsele, care nu pot pricepe Da 8:14 şi de aceea li s-a dat ceva mai palatabil? Cu un asemenea raţionament poţi susţine ce vrei... Măi fraţilor, în ce încurcături vă băgaţi, numai ca să aveţi motiv să faceţi război cu Biserica ! Totul este pentru voi fie fals, fie relativ, în funcţie de ceea ce presupuneţi că este lumina de la 1888. Sunt toate şansele să faceţi ca AZS să capete alergie la “1888”, “Minnepolis”, “neprihănirea prin credinţă” şi alte expresii, fiindcă voi nu mai vedeţi pe Christos şi cerul din cauza umbrei lui Waggoner şi a lui Jones!

Ceea ce tot repetaţi voi („fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul.”), poate fi acceptat fără probleme de foarte mulţi creştini. Am zis şi repet, este o idee bună, dar nu trebuie făcut din ea o teologie care să submineze şi să răstoarne totul. Ferească Dumnezeu să mai meargă şi alţii pe urmele voastre ! Şi vai de voi, dacă rămâneţi în această împietrire dulce, pe calea lui Ballam. Cel puţin, Balaam, blestemând pe Israel ar fi putut câştiga darurile regelui. Dar GSM nu cîştigă nimic, decât râsul înfundat al lui Lucifer. Dacă el (Luci) a fost prezent la Minneapolis, fiţi siguri că a luat notă şi măsuri, şi că aşa cum a reuşit să răstoarne pe cei doi „îngeri”, aşa poate răsturna pe oricine este obsedat de ideea că el este trimisul unic al lui Dumnezeu, canalul de lumină, adevăr prezent, und so weiter....

Rugămămintea mea este să încetaţi cu aceste artificii şi tiribombe teologico-fantastice şi să transformaţi GSM într-o slujire a cauzei lui Dumnezeu, un templu în care să locuiască Şekina, nu spiritul marelui cârcotaş şi acuzator. Aveţi timp să faceţi cale întoarsă, cât timp nu se acutizează situaţia. altminteri, veţi deveni o agenţie a celui rău, ca multe alte grupuri istorice care s-au perindat şi care acum aşteaptă în mormânt învierea a doua. Domnul să vă scutească de experienţa lor şi să vă dea înţelepciunea aceea care are demnitatea de a-şi recunoaşte greşeala.

Din nou despre nemurire

Dragă Cezar
(fazele anterioare ale dialogului se găsesc la adresa aceasta, în comentariile de la sfârşitul articolului "Morţii cu morţii")

Nu e nici o problemă că ai întârziat cu răspunsul. De fapt, adevărata problemă nu este de a da nişte replici, mai devreme sau mai târziu, ci de a verifica serios, cu Scriptura, care este adevărul.

Ai adus din nou pilda bogatului din Lc 16 ca argument al nemuririi sufletului, ceea ce înseamnă că n-am fost înţeles. Deocamdată cred că am argumentat destul, deşi nu am sentimentul perfecţiunii. Sunt absolut convins că mintea care vrea să înţeleagă va înţelege. Dacă răsplata vine imediat după moarte, învierea nu foloseşte la nimic, sau cel puţin nu ar fi principalul eveniment al mântuirii. Dar Pavel arată clar în 1 Cor 15 că învierea lui Iisus este SINGURA noastră speranţă, deoarece este garanţia că şi noi vom învia. Fără înviere nu există viaţă veşnică. În concluzie, teoria nemuririi înainte de înviere cade. Singura nemurire a sufletului care este legitimă, naturală, supranaturală şi creştină, este aceea pe care o primim prin învierea drepţilor. Omul în sine nu este nemuritor, nu este dumnezeu. Nemurirea naturală a sufletului este o minciună fundamentală a tuturor religiilor păgâne. Majoritatea ereziilor din creştinism, erezii botezate şi proclamate ca dogme de sinoade se bazează pe arhierezia nemuririi naturale a sufletului. Ea nu se poate găsi în Biblie decât prin manipularea textului ca să reiasă altceva decât a intenţionat Domnul.

Am spus, pilda este o parabolă, ca şi o fabulă, are caracter literar-didactic, nu dogmatic. Este o anecdotă fariseică pe care Iisus a preluat-o ca să le aducă aminte fariseilor lucruri pe care tindeau să le uite. În această pildă, cele două locuri sunt Gheena şi Sânul lui AVraam. Sânul lui Avraam nu este un loc ceresc. Te rog să citeşti Discursul despre Hades (în scrierile lui Josephus, deşi poate fi de la Hipolit), singura scriere antică în care apare descrierea credinţei populare în Hades, cu cele două locuri pe care le cuprinde. Sânul lui Avraam nu era sus în concepţia iudaică populară, care se reflectă în pildă, ci era în acelaşi loc subteran, unde se afla, dicolo de prăpastie, Gheena. Bineînţeles, ambele locuri sunt fantastice, ţin de imaginaţia populară, şi se folosesc în pildă doar ca scenariu fictiv, cu scop didactic.

Singurul ghid sigur pe care-l avem spre soarta cea bună este Sfânta Scriptură (am zis eu). Şi ai spus că această propoziţie nu-ţi pare ortodoxă. Dacă definim ortodoxia ca doctrina dogmatică formulată de sinoadele „ecumenice”, atunci înţelegerea mea nu este ortodoxă (fiindcă există dogma sfintei tradiţii). Dar dacă ne referim simplu la ortodoxia biblică, nu mai avem nevoie de alt criteriu. Altminteri ar fi prea complicat să acceptăm Sfânta Tradiţie a tuturor bisericilor care pretind că provin de la apostoli. Biblia sigur vine de la apostoli, şi nu are nevoie de altă confirmare.

Ceea ce ai scris referitor la doctrina nemuririi sufletului în primul secol este pură speculaţie. Când voi avea mai mult timp, voi pune în scris cercetările mele în domeniu şi voi arăta, cu ajutorul Domnului, că cele mai vechi scriseri creştine, începând cu NT, nu susţin nemurirea naturală a sufletului. Referirile la Pavel sunt pură speculaţie. Mulţi teologi serioşi au dovedit că Pavel nu a crezut în nemurirea sufletului. Luca spune că a făcut cercetări cu privire la viaţa lui Iisus (Luca 1:1-2) şi astfel a aflat de la unii martor, această pildă rostită de El. Dar nu uita, ea nu este mai mult decât o pildă.

Referitor la învierea lui Moise, ideea că îngerii nu sunt trimişi să învie pe nimeni este o afirmaţie nesusţinută. Îngerii au multe roluri de îndeplinit. Prin ei au fost nimicite oştiri duşmane (Is 37:36), prin ei sunt ţinute în frâu multe dezastre (Apoc 1:1-3), unii au fost eliberaţi din închisoare de către îngeri (FA 12:7). Şi exact cum ai spus, îngerul de la mormântul lui Iisus ce ar fi căutat acolo, dacă nu pentru învierea lui Iisus? Doar pentru a da piatra laoparte!? Şi dacă Dumnezeu a folosit uneori oameni (Elisei, Petru, Pavel), ca să învie morţi, transmiţând cuvântul Lui dătător de viaţă, de ce n-ar fi putut folosi un înger în cazul lui Moise? Dacă o idee nu este pomenită în Filocalie, nu înseamnă că este idioată!

Dar mai mult, Mihail nu este un înger oarecare, ci este Arhanghelul („Voievodul îngerilor”), care în ciuda tradiţiei populare creştine, este Christos, singurul numit Arhanghel în Biblie, Cel care învie morţii (1Tes 4:16 DOmnul vine „cu glas de arhanghel”). El este izbăvitorul nostru de Satan (Dan 12:1; Ap 12:7), El este acel Înger (Sol) al Domnului, identic cu Dumnezeu (cezi Exodul 3 şi multe alte locuri din VT), Christosul preexistent. Poate că te miră identificarea mea, dar cuvântul înger (ebr. mal’akh; gr. ánghelos) este folosit în Biblie cu sensul de „sol”, „ambasador”, şi nu cu sensul actual care se referă la o creatură, nu la o funcţie. De aceea, noi susţinem în acelaşi timp divinitatea lui Iisus şi funcţia Lui de Comandant Suprem al îngerilor, aspecte care nu sunt incompatibile. Aşa cum Dumnezeu este Comandantul Suprem al Îngerilor, aşa este şi Fiul Său. Numele מיכאל Miy-kha-’Eil înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”, o adevărată provocare adresată tuturor pretendenţilor la statutul de Dumnezeu, atât idolilor, falşilor zei, cât şi tuturor îngerilor, sfinţilor etc., pe care oamenii ar încerca să-i aşeze în acelaşi sfat cu Dumnezeu.

În concluzie, dacă Mihail – „Solul lui Iahwé” este Christosul preexistent, adică Dumnezeul care a condus pe Israel în stâlp de foc şi de nor şi care a dat instrucţiuni prin Moise şi mai târziu prin Profeţi, atunci El nu avea nevoie doar să joace rol de purtător de cuvânt, ca Petru, care a înviat pe Tabita, fiindcă Michael-Christos are viaţa în Sine Însuşi, slăvit să-I fie Numele !

Nu, nu periclităm deloc doctrina biblică a mântuirii, când afirmăm că Moise a fost înviat înainte de Christos. Toţi cei care au fost sau vor fi mântuiţi vreodată, sunt mântuiţi prin Christos. Credincioşii dinainte de moartea lui Iisus sunt mântuiţi pe temeiul jertfei lui Iisus, în mod anticipativ, pentru că planul fusese făcut şi era asigurat încă înainte de întemeierea lumii (1 Pt 1:20; Ef 1:4). Şi pe acelaşi temei suntem mântuiţi noi astăzi. Jertfa lui Iisus avea efect haristic proactiv, fiind dumnezeiască şi desăvârşită. Nu numai mântuirea celor din vechime a fost făcută în contul jertfei lui Christos care urma să vină, dar chiar Creaţia şi-a avut temeiul în Crucea mântuitoare; fiindcă dacă Dumnezeu nu ar fi avut preştiinţa căderii omului şi posibilitatea recuperării lui, nu l-ar mai fi făcut.

Dumnezeu nu are nevoie să coboare pe sfinţii răpiţi la cer (Enoh şi Ilie) ca să moară, pentru că cei care au fost duşi la cer a fost mântuiţi deja. De ce ar fi necesară moartea? Este greşită ideea că moartea aceasta este plata păcatului. Aceasta este „somn”, „adormire” nu moarte, fiindcă după adormire urmează trezirea. Plata păcatului este moartea cea fără speranţă şi fără înviere, numită moartea a doua (Ap 20:14; 21:8). Din ea nu mai există trezire. Moartea pe care o suferim noi astăzi, nu este un tribut obligatoriu de plătit cuiva. Ea este urmarea faptului că suntem muritori, că nu mai avem acces la Arborele Vieţii, ca să ne regenerăm permanent (Gn 3:22-24; Ap 22:14).

Cum ar fi fost posibil ca Moise să fie „luat cu trupul la cer, insa nu inviat” ? Adică un cadavru luat la cer? Sau, vrei să spui, răpit la cer fără moarte? De ce e mai plauzibil să fi fost răpit la cer fără moarte? Orice am spune noi totuşi, Biblia zice clar că Moise a murit „după porunca Domnului” (Dt 34:5), aşa cum şi trăise, după porunca Domnului. Şi nu mă mir, că a şi fost înviat după porunca Domnului.

Referitor la cuvântul Eclesiastului (cap.12), trebuie luat cu aceeaşi atenţie ca orice text biblic. Mai întâi, Eclesiastul se referă la „duhul” pe care Dumnezeu l-a dat, evocând astfel momentul Facerii, când Dumnezeu i-a suflat omului ÎN NĂRI suflare de viaţă (Gen 2:7), care se mai cheamă şi duh de viaţă (Gn 7:22; Iov 32:8; 33:4; 34:14). Acest duh de viaţă, sau suflare de viaţă este o referire la viaţa însăşi, care vine de la Dumnezeu, şi este atestată în mod direct prin respiraţie (suflare). Când un om îşi „dă duhul” sau „sufletul”, sau „ultima suflare”, încetează să respire. Este o exprimare metaforică folosită în toate limbile cu privire la moarte: „expirare”. Această suflare care este ÎN NĂRI, nu este conştiinţa noastră, ci este vânt, aer, suflare. Toată încurcătura vine din faptul că teologii au pus în cuvintele ebraice şi greceşti ale Bibliei sensuri neoplatonice şi populare. Dar Eclesiastul, cu amărăciune şi cu ironie, răspunde acestor speculaţii zădarnice (Ecl 3:19-21):

„Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaş suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?”

Ar fi bine ca ortodocşii de astăzi să ia seama şi la înţelepţi, nu numai la mistici. Citând din învăţăturile lui Neagoe Basarab, pagini încăr­cate de românism autentic şi de spirit religios derivat din reflecţii asu­pra vieţii însăşi, Constantin Noica afirma:

„Vană şi decăzută, viaţa aceasta e totuşi un prilej. Singurul prilej. ’Că lacrimile noastre numai intr-aceasta sînt de folos, pînă sîntem vii, iar după moarte, noi nu putem nimic să lucrăm lui Dumnezeu, că cei morţi nu cred, cei morţi nu mărturisesc, cei morţi nu lucrează, celor morţi nu se va descoperi nici o taina...’ (C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, Buc. 1991, p. 60-61, citând din învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Ed. N. Iorga, Văleni 1910, p. 284).

Acest citat este o trimitere la Ecl 9:5-6 „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.”

Sorry, eu nu am afirmat nicăieri că trupul este o închisoare a sufletului. Trup şi suflet formează o unitate, ca şi creierul şi gândul omenesc. Nu există conştiinţă umană în afara creierului. Dacă zici că aceasta este idee platonică sau gnostică, eu las să judece asta alţi teologi ortodocşi, fiindcă nu trebuie să fii erudit în filozie ca să ştii că „amicus Plato” avea ca învăţătură fundamentală nemurirea sufletului.

Mat 5:48 vorbeşte despre desăvârşirea morală a creştinului, a iubi asmenea lui Dumnezeu. Dacă aceasta este îndumnezeirea la care se referă ortodocşii, sunt de acord cu ea. Dar încă nu aş folosi termenul îndumnezeire, fiindcă nu este biblic, şi este chiar derutant, pentru că, logica lui lingvistică duce cu gândul la asumarea naturii divine, ceea ce ar fi o blasfemie. Deci se poate spune că omul poate şi trebuie să devină „ca Dumnezeu”. Dar nu trebuie afirmat că „omul poate deveni dumnezeu prin har”. Trebuie neapărat specificat în ce sens este adevărat afirnaţia şi nu trebuie afirmat că „devine dumnezeu”, ci „devine ca Dumnezeu”. Aceasta numai în sens moral, ca o reflectare a imaginii lui Dumnezeu.

Nu am citit pe Prof. Bartoş. M-aş bucura să fim colegi, dar nu suntem. Frăţia sa este baptist şi îl respect ca atare. Dar nu-mi vine a crede că, cel puţin în această privinţă, ar avea o altă părere decât mine. În fine, dacă o să am timp în viaţa asta şi pentru părintele Stăniloaie, am să mă aplec şi asupra scrierilor lui. Dar se poate muri chiar ca sfânt şi fără acestea.

Referitor la Sabat, eu nu am deschis acest subiect. Am citit ce spune Pseudo-Barnaba şi alte poveşti bisericeşti asemănătoare, unde se vorbeşte despre ziua a opta. Argumentul cu ziua a opta a săptămânii este ca a cincea roată la căruţă. Nu cred că e cazul să ne jucăm cu cifrele, ca în kabbala. Teoria zilei a opta nu are nici un temei biblic. Sabatul rămâne în picioare fiind de la Facerea lumii, făcut pentru toţi oameni. Cred că este suficient să-ţi spun cum îl considera Luca, evanghelistul neevreilor (Lc 23:56 „În ziua Sabatului [femeile sfinte] s-au odihnit după PORUNCĂ” – este interesant că aici mulţi traducători au tradus „după Lege”, ca să estompeze ideea de poruncă divină, şi să deturneze sensul înspre Lege, care putea semnifica religia tradiţională a evreilor. Vericiă în textul grecesc).

Dimpotrivă, eschatonul este prefigurat de ziua a şaptea, care este ultima, numărul perfecţiunii. Când cineva vrea să fie mai perfect decât Dumnezeu, sfârşeşte în a fi în opoziţie cu El. Ziua Sabatului comemorează şi faptele Tatălui şi ale Fiului, şi ale Duhului Sfânt, fiindcă există un singur Dumnezeu. De asemenea, mântuirea nu o poate realiza decât Creatorul. Iar Christos este Creatorul (Ioan 1:3), de aceea poate fi şi Mântuitor. Nu este necesară o altă zi a săptămânii pentru comemorarea altor evenimente mesianice. Dacă sabatizăm ziua întâi (şi o poreclim „a opta”) ca să comemorăm învierea, atunci ar trebui să rezervăm şi alte zile ale săptămânii pentru comemorarea naşterii, morţii, înălţăirii etc. Ar trebui să sfinţim şi vinerea la fel de mult, şi joia (ziua Înălţării). Cât despre ziua naşterii, Dumnezeu nu s-a îngrijit să rămână nici o dată în documentele Evangheliei. Până la urmă, Biserica putea să propună orice alte sărbători comemorative, periodice sau ocazionale, dar a le face sabate săptămânale este riscant, fiindcă intră în competiţie cu ziua lui Dumnezeu.

Referitor la traducerea şi înţelegerea corectă a textului din Lc 23:43, te rog să citeşti Ioan 20:17a, care arată că Iisus nu a fost în rai până în dimineaţa învierii. De asemenea, citeşte şi traducerea TOB, care încearcă să fie mai aproape de intenţia textului grecesc:

„Jésus lui répondit:

«En vérité, je te le dis, aujourd'hui,

tu seras avec moi dans le paradis.»

Iisus nu a zis „Adevărat îţi spun, [că] astăzi vei fi cu Mine în rai”, ci „Adevărat îţi spun astăzi, [că] vei fi cu Mine în rai”. În această privinţă, aproape toate traducerile sunt greşite. Mă şi mir cu TOB (traducere franceză ecumenică), una din cele mai bine care există, a îndrăznit să rupă lanţul tradiţiei.

Spuneai că versiunea Cornilescu „schimbă virgula şi sensul”. În realitate şi Cornilescu pune aici virgula une au pus-o mai toţi, de-a lungul timpului, adică greşit. În manuscrisele greceşti cele mai vechi nu există semne de punctuaţie şi nici chiar spaţii între cuvinte. Aşa că povestea cu virgula corectă ţine de modul în care ştie cineva să citească textul, să-i înţeleagă sintaxa, şi să compare text cu text. Referirea pe care o faci la aorist are sens doar cu privire la verbul είπεν („zise [Iisus]”), în acest caz, şi nu afectează cu nimic poziţia unei virgule. Eu îţi urez spor la greacă şi note bune (pe drept).

Repet, Iisus Însuşi a afirmat în dimineţa învierii că încă nu fusese în rai, deci nu Se dusese vineri în rai. Nu are voie nici un teolog să-L contrazică aici pe Iisus. Sunt însă mulţi teologi foarte ologi când este vorba de a păşi dincolo de părerile populare, şi a citi Biblia corect şi integral, în primul rând a o traduce mai responsabil. Mulţi fac variaţiuni pe selecţii biblice scoase din context şi împodobite cu filozofie şi poezie, ceea ce poate fi literatură interesantă, dar nu teologie.

Din nou, referinţa pe care o faci la Ioan 5:24 („Amin, amin vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu merge la pedeapsă, ci a trecut din moarte la viaţă.”) nu se referă la starea psihicului în moarte, ci la calitatea vieţii şi la statutul creştinului, care crezând primind pe Christos, primeşte Viaţa (acum), iar respingând pe Christos, respinge Viaţa. Această Viaţă nu este calitatea sufletului / duhului natural al omului, ci este calitatea lui Christos, care este ΜΟΝΟΣ ΑΘΑΝAΣΙΟΣ, „singurul care are nemurirea” (1Tim 6:16). Expresia lui Iisus este explicată de Ioan în Ioan 11:25 mai clar: „Iisus i-a zis: ’Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.’” Nu despre viaţă sau conştienţă în moarte este vorba aici, ci despre viaţa care este în Christos şi o primim prin Înviere, exact aşa cum spune Iisus.

Când am vorbit despre inconştienţa lui Iisus în moarte, m-am referit la conştiinţa Sa umană, nu la faptul că firea dumnezeiască ar fi pierit. Natura divină este nemuritoare (singura nemuritoare), nu se naşte, nu poate fi afectată de nici o ostilitate, nu moare, nu se reproduce etc. Iisus a murit ca Om cu adevărat (Apoc 1:18), dar nu a murit ca Dumnezeu, pentru că divinitatea nu moare. Tocmai de aceea S-a înomenit, ca să poată face ispăşire prin Jertfa lui de viaţă şi de moarte mântuitoare. Dacă venea ca Dumnezeu doar, nu putea fi afectat fizic de piroanele romane. Firea dumnezeiască nu a dispărut la moartea lui Iisus, dimpotrivă în ea era taina învierii Lui.

Dar aici ataci o problemă pe care nu o discută nici Biblia, nici teologii. În ce priveşte conştiinţa lui Iisus, ştim din Evanghelie că, deşi El era Dumnezeu, nu numai om, Şi-a trăit viaţa în conştiinţă umană. Evanghelia afirmă că Iisus în copilărie „creştea în înţelepciune şi în statură”, asemenea oamenilor (Lc 2:52). Dacă ar fi venit în trup omenesc dar cu minte dumnezeiască, n-ar fi avut cum să crească în înţelepciune. Dumnezeu ştie totul, nu mai are nimic de învăţat. Iisus, însă, după întrupare, nu ştia mai mult decât Îi descoperea Dumnezeu (Mt 24:36; Mc 13:32; Apoc 1:1). Aceasta dovedeşte că, în trup omenesc, Christosul Evangheliilor Îşi trăieşte viaţa în conştiinţă umană. Firea dumnezeiască rămâne una cu El, dar conştiinţa dumnezeiască se ascunde în tăcere şi taină. Tot ce spune şi face, le face prin credinţă, inclusiv atunci când Îşi recunoaşte divinitatea. Nu o face în virtutea memoriei divine, ci în virtutea credinţei sfinte.

Cei care învie şi se arată în cetate sunt o dovadă a învierii lui Iisus şi a puterii lui mântuitoare. Dar Biblia nu ne spune că au fost scoşi din iad. Din iad nu este scos nimeni, sper că înţelegi că pedeapsa este fără recurs. Dar aceşti înviaţi nu fuseseră în iad, ci este scris că erau sfinţi (Mt 27:52). Textul biblic nu sune că „multe suflete ale păcătoşilor au fost smulse din iad şi s-au întrupat din nou...”, ci spune „multe trupuri ale sfinţilor care adormiseră, au înviat”. Accentul este pus pe trup aici, nu pe un presupus suflet despre care se crede că ar fi fost în iad sau în Şeol/Hades. În orice caz, Mat 27:52-53 spune că aceşti sfinţi au ieşit din mormintele lor în dimineaţa învierii, odată cu Iisus, şi apoi au intrat în cetate, deşi înviaseră deja la moartea Lui. Nu prea este loc de coborât în iad în această relatare. Nu spune Scriptura nici de Iisus, nici de aceşti sfinţi că ar fi fost în iad. Iadul este la timpul viitor, şi este pregătit pentru distrugerea diavolului, a îngerilor lui şi a celor blestemaţi, care trăiesc o viaţă nepăsătoare faţă de semenii lor (Mt 25:41).

Nu înţeleg de ce spui că Iisus nu S-ar fi lăsat atins pentru motivul că se pogorâse în iad. Se putea contamina Maria de vreun virus din iad?

Troparele menţionate de tine sunt frumoase dacă le acceptăm în sens poetic, ca o metaforă a mântuirii: afundarea lui IIsus în Hades (Şeol) şi smulgerea prizonierilor de acolo (prin Duhul Lui).

Spui că învierile făcute de Iisus (fiica lui Iair, Lazăr), n-ar fi fost posibile „daca [morţii] n-ar fi intr-o stare treaza de asteptare.” Dacă morţii sunt treji, ei sunt treji în trupul lor sau în sufletul despre care lumea zice că se află în rai, în iad sau în purgatoriu. Iisus nu a zis: „Lazăre, coboară din cer!”, nici „Lazăre, vino din Hades (sau din iad, cum preferi)!” El a zis: „Lazăre, vino afară!”, fiindcă mormântul era o mică grotă, o cameră mortuară în stâncă. Lazăr pe care Iisus l-a chemat, nu era nici în rai, nici în iad, era în mormânt şi „mirosea greu”. Iar Iisus spusese că „doarme”, apoi pentru că unii au crezut că chiar doarme, El a spus pe faţă: „a murit”. Să nu fi ştiut Iisus unde era Lazăr în realitate? În mod sigur, după înviere l-au întrebat mulţi pe Lazăr pe unde a fost, şi ar fi fost o mare ocazie pentru evanghelişti să ne dea asemenea informaţii dacă ar fi fost la dispoziţie, fiindcă unii au făcut cercetări, iar alţii au fost chiar martori. Lazăr nu a murit a doua zi după înviere, ci a mai trăit destul timp ca să povestească. Şi nu are nimic de povestit. În orice caz, nimic vrednic de atenţia evangheliştilor.

Dar, dacă a se adresa trupului mort presupune existenţa unei conştiinţe, înseamnă că atunci când Iisus a „certat febra” soacrei lui Petru (Lc 4:39), ar trebui să presupunem că febra are conştiinţă trează, sau când Iisus vorbeşte cu smochinul şi-l blestemă („În veac să nu mai dea rod din tine”, Mt 21:19), ar trebui să tragem concluzia că smochinul avea un spirit treaz în el.

Morţii cu morţii

Silvian:

De cand se obisnuiesc rugaciunile la mormintele dreptilor ? Care este semnificatia sau justificarea teologica (biblica sau extra-biblica) a practicii ? Rugaciunile se fac in numele deptului? Adica iti sunt ascultate pe bata meritelor lui, etc. ?

Dragă Silvian, întrebările acestea trebuia să ţi le pun eu, fiindcă după mărturisirea ta, ai fost membru al BOR, venit dintr-un ateism pur, convertit la maturitate. Progres real. Presupuneam că ţi-ai asumat „ortodoxia”, după ce ai înţeles bine doctrinele Bisericii.

OK, am să mă gândesc şi la circumstanţe atenuante. Dacă facem un sondaj numai printre intelectualii creştinismului popular românesc, punând asemenea întrebări, mă tem că rezultatele majore vor fi ridicări din umeri, poate cu excepţia teologilor şi a clerului (despre care presupun că au cercetat sau au învăţat temeiurile dogmatice ale credinţei pe care o profesează).

Trebuie să-ţi spun că nu am făcut cercetări speciale în privinţa aceasta. Probabil se găsesc informaţii la discreţie, în cărţi de istorie a Bisericii Vechi, pe internet, etc. Eu am studiat în tinereţe volumele lui Euseviu Popovici (pe când eram fochist!), şi am rămas până astăzi cu o impresie bună despre calitatea informaţiei de acolo. Păcat că nu se mai reeditează. EP a încercat să fie cât mai obiectiv şi mai documentat. Se crede că rugăciunile la morţi şi-ar avea debutul într-un obicei apărut în răsărit (la Smyrna), în secolul al II-lea, când credincioşii au început să se adune la mormântul faimosului episcop Policarp, considerat discipol al lui Ioan şi maestru al lui Irineu de Lugdun (Lyon).

Informaţia pe care am reţinut-o se reduce la atât. Ştim că la Roma, creştinii se adunau într-o vreme în catacombe, care erau de fapt cimitire subterane. Nu am dovezi sigure că acele întâlniri de la mormântul lui Policarp, ocazionale sau periodice, ar fi avut o legătură precisă cu cultul morţilor. După opinia mea, un cult universal al morţilor, în Biserică, nu putea exista înainte de dezvoltarea dogmatică şi generalizarea credinţei în nemurirea naturală a sufletului, în starea spirituală, conştientă a sufletului (persoanei) în moarte. Or doctrina aceasta încă nu era acceptată de toţi şi peste tot, chiar în secolele marilor compromisuri (IV-VI).

Nu ştiu pe ce texte biblice s-ar întemeia cultul morţilor. Poate că s-au căutat justificări post factum, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte culte oculte adoptate de Biserică în strălucita perioadă paganizantă, începând cu Constantin cel Mare („noul David”, şi „al treisprezecelea apostol”). Un text biblic invocat astăzi este episodul menţionat fugitiv în 2Împăraţi (4Regi) 13:20-21:

„Elisei a murit, şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi. Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete, şi au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Atingându-se de oasele lui Elisei, omul acela a înviat şi s-a sculat în picioare.”

Cazul nu are nici o legătură cu rugăciunea pentru morţi, ci ar fi un presupus precedent pentru cultul moaştelor. Trebuie însă observat că, deşi Biblia vorbeşte foarte frecvent despre moartea oamenilor sfinţi şi nesfinţi, atât înhumarea cât şi semnificaţia faptului sunt descrise lapidar, simplu. Elisei a murit şi a fost îngropat. Aşa se întâmplă, de la vlădică până la opincă. Niciunul dintre sfinţi, profeţi etc. nu se duce la moarte în rai, toţi merg la groapă. Până şi vrăjitoarea spiritistă din Endor ştia că Samuel se dusese în pământ. (A, stai că mi-am adus aminte. Teologia tradiţionalistă învaţă că abia de la moartea lui Iisus au fost eliberaţi din Hades sfinţii din vechime. Dar în acest caz, cum se face că singurii sfinţi care au fost luaţi la cer în mod direct, nu prin moarte [Enoh şi Ilie], sunt din Vechiul Testament ?).

Bineînţeles că răsplata dată de Dumnezeu are legătură cu sfinţenia şi vrednicia caracterului. Nu întâmplător unii au fost înălţaţi la cer fără moarte, din mijlocul generaţiei lor. Vreau să spun că erau oameni drepţi, care „umblau cu Dumnezeu”. Dar nu vreau să spun că răsplata aceasta îi ridică mai presus de alţi sfinţi care au murit. Iisus a murit, şi cei mai mulţi au murit şi mor, indiferent de cauza morţii. Aceasta nu-i aşează pe o treaptă inferioară. Elisei, spune Scriptura, a primit „o îndoită măsură din duhul” lui Ilie, şi a făcut mult mai multe minuni decât Ilie, totuşi nu s-a înălţat mai repede la cer decât maestrul său profet, ci a murit, şi încă lovit de o boală (2Împ/4Rg 13:14a). Prin el, Dumnezeu luminase şi educase un popor întreg, continuând misiunea lui Ilie, ca să se întoarcă la Dumnezeul adevărat, părăsind cultele şi superstiţiile populare.

Existau însă nu puţini care respingeau pe profeţi. În urma lui Elisei, tinerii cântau batjocoritor: „Hai urcă şi tu la cer, chelbosule!” Când s-a îmbolnăvit Elisei, aceştia au putut spune: „Vedeţi cine este acest om? Zice că a vindecat pe alţii, iar el este lovit de Dumnezeu cu boală!” După ce a murit, batjocoritorii au putut continua: „A înviat pe alţii, dar pe sine nu se poate învia!”
Sper că observi frumuseţea tainică a acestui episod, care devine tipologic. Nu ştiu dacă altcineva a observat valoarea prefigurativă a personalităţii lui Elisei, dar înţelegerea mea este că Elisei este un tip al lui Christos. Observă corespondenţa: A fost precedat de Ilie, care este în multe privinţe, tipul lui Ioan Botezătorul; numele lui ebraic Elişa‘ (Dumnezeu mântuieşte) este echivalent cu numele lui Iisus (Ioşu’a = Iahwé mântuieşte). A făcut multe minuni, chiar şi învieri. Era din nord, „galileean” etc. Şi în fine, a murit în suferinţă, ca orice păcătos.

Minunea făcută de oasele lui Elisei este răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea batjocoritoare a contemporanilor. Nu este nici o urmă de cult acolo. Totul se petrece în grabă, intervine panica generată de invadatori, mortul s-a atins de oasele lui Elisei din întâmplare, miracolul nu se datorează credinţei nimănui, fiindcă niciunul din cei prezenţi nu se aşteptaseră la aşa-ceva. Ceea ce este însă mai interesant, şi pentru mine este normal, minunea nu este exploatată altfel decât menţionată ca o notă de subsol într-o cronică naţională. Nu s-a fixat locul acela ca loc sacru, de pelerinaj, nu s-a construit acolo un mic templu, nu au fost transportate oasele profetului prin toată ţara, nu s-au închinat la ele, etc.

Dacă eram în locul lor (!), îmi aduceam şi eu morţii să se atingă de Elisei. Aş fi cumpărat toate grotele mortuare din zonă, ca să mă asigur că am monopol asupra profetului şi că nimeni nu ia o aşchie din oasele lui, pentru concurenţă. Ar fi fost o mare afacere, şi ca evreu m-aş fi priceput de minune. Dar n-a fost nimic de acest gen. La drept vorbind, dacă puterea de viaţă ar fi fost în (meritu)oasele bunului profet, întrebarea este de ce n-a înviat el însuşi? Sau, mai degrabă, de ce s-a îmbolnăvit şi de ce a murit? Şi de ce a trebuit îngropat, aşa cum se face cu orice cadavru al oricărei fiinţe de carne? Nu se spune că oasele îi erau parfumate, diferite de ale altora. Când Iisus vorbeşte despre religia fariseilor, le reproşează tocmai preocuparea pentru mormintele profeţilor, în timp ce ei suceau învăţăturile lor (Mt 23:29-32; Lc 11:47-48), iar oasele morţilor, fără distincţie, Iisus le numeşte ca orice evreu: „oase spurcate”:

Mt 23:27 „Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de toată spurcăciunea.” (cf. Lv 22:4)

Profetul Hagai arată că prin atingerea de un mort (fără distincţie), nu te contaminezi de sfinţenia sau de păcătoşia lui, ci devii necurat. Se cerea un ritual de curăţire pentru aceasta, iar preoţii nu aveau voie să se atingă de morţi, pentrucă ei trebuiau să slujească. Dacă cineva s-ar fi atins de un mort şi apoi s-ar fi atins de lucrurile sfinte, prin aceasta spurca lucrurile sfinte şi făcea un păcat de moarte (Hag 2:13; cf. Lv 21:1-4.10-11; Nu 19:13.16-20; Ez 44:25-27). Religiile păgâne, inclusiv cele greco-romane, nu aveau asemenea „tabu-uri” şi „prejudecăţi”. Dumnezeul lu Israel este Dumnezeul cel Viu, dar cei care preferau fantasmele, au avut întotdeauna în centru religiei cultul morţilor. Chiar şi divinităţile lor, în multe cazuri erau suflete ale morţilor / strămoşilor cărora li se închinau.

Uite că m-am luat cu poveştile despre morţi şi uitasem răspunsul precis la întrebarea ta, despre rugăciunile adresate acestora. Da, există în Biblie un precedent de rugăciune adresată unui mort, unui mare sfânt. În Luca 16 (Povestea despre săracul Lazăr şi bogatul Luzăr [looser]), ni se spune că bogatul, religios din fire, se ruga Părintelui Avraam. Părintele însă i-a răspuns foarte clar, că nu i se poate răspunde la rugăciune, deoarece singura şansă de împăcare cu Dumnezeu este în timpul vieţii, şi anume prin a urma Sfânta Scriptură. Avraam îi mai spune că, dacă cineva nu ascultă de Biblie, nu va asculta nici dacă ar învia cineva şi ar veni să-i povestească ce a văzut acolo. Apropo, un Lazăr chiar a fost înviat, şi desigur că a fost copleşt de întrebările vizitatorilor, după aceea. Nu ni se raportează nici un fel de relatare gen NDE (Near Death Experience)...

În ce priveşte legitimitatea rugăciunii bogatului, pentru mine este o chestiune clară. Dacă există suflet omenesc nemuritor, adică dacă în moarte supravieţuieşte şi devine superioară conştiinţa umană / sinele / individualitatea (aşa cum cred cei mai mulţi, practic toate religiile şi multe filosofii), atunci ar fi logic să se permită asemenea rugăciuni. Ortodocşii nu se roagă sfinţilor adorându-i ca pe Dumnezeu (deşi nu-mi este clar ce înseamnă în practică distincţia dintre vereraţie şi adorare, fiindcă uneori veneraţia pare mai profundă şi mai intensă decât adorarea!). Ei se roagă sfinţilor, socotindu-i mijlocitori.

Trecând peste faptul că mijlocirea lui Iisus este suficientă şi că, în sens mântuitor, este unică (FA 4:12; 1Tim 2:5-6), există un sens în care noi oameni ne putem ruga lui Dumnezeu unii pentru alţii, mijlocind pentru salvarea altora, sau cerând pentru binele lor ce credem că este necesar (1 Tim 2:1-4). Rugăciunea de mijlocire este foarte plăcută lui Dumnezeu, mult mai plăcută decât rugăciunile egoiste. Este frumos când preotul se roagă pentru alţii pe nume, vii şi morţi, pentru toţi cei binecredincioşi. („Eretici” ca mine nu au nici o şansă la mijlocirea aceasta, dar în mod cinstit, eu mă rog pentru binele BOR şi pentru părăginita noastră românime).

La capitolul acesta, mă tem că am mai multe de reproşat protestanţilor, care sunt inconsecvenţi. Ei cred că drepţii merg în rai după moarte, şi că ajung fericirea eternă, dar aici se încheie legătura cu lumea drepţilor. Nu tu rugăciuni, nu tu consultări spiritualiste (cu importante excepţii!). Doar credinţa că el sau ea ne privesc de undeva şi ne zâmbesc. Uneori ne mai bântuie casa, sau le mai vedem fantomele (Brrr!). Dar dacă aceştia sunt cu adevărat nemuritori şi conştienţi, ca sfinţi ce sunt, (fiindcă sfinţi inconştienţi numai pe pereţi şi în Biserici poţi afla), atunci de ce, pocăiţii aceştia nu apelează la mijlocirea celor „plecaţi acasă la Domnul” ? Sau, credem noi, că sfinţii în stare imaterială, pură, sunt mai egoişti şi mai absenţi decât pe când erau vii? Aşa vom fi şi noi când vom fi „mântuiţi”?

Protestanţii trebuie să se decidă în acest caz. Nu este posibil să crezi în nemurirea naturală a sufelului, în starea conştientă şi glorificată a morţilor în rai, şi în acelaşi timp să condamni rugăciunile adresate morţilor, sfinţilor, şi eficienţa mijlocirii lor. Problema majorităţii creştinilor însă este dacă aceşti „sfinţi” sau „fericiţi”, sau măcar simpli mântuiţi, au nemurirea în sine de la Facere, sau de la naştere (momentul exact?), sau de la sfânta cuminecătură... În povestea cu săracul Lazăr, bine exploatată moralist şi teologic de Iisus ca parabolă, bogatul apelează la mijlocirea Părintelui Avraam, în al cărui „sân” – locul de fericire – sunt aduşi toţi drepţii. Creştinii, mai tâziu, au adăugat şi legitimitatea neevreului de a intra în Sânul lui Avraam (dezmoştenind pe jidan între timp!). Dar Isaia, marele evanghelist al Vechiului Testament spunea limpede, într-o rugăciune foarte creştină adresată direct lui Dumnezeu (Is 63:16):

„Totuşi, Tu eşti Părintele nostru!
Avraam nu ne cunoaşte,
şi Israel [=Iacov] nu ştie cine suntem;
Dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru,
Tu, din veac Te numeşti ’Mântuitorul nostru.”

Aşadar, părintele Avraam nu era şi nu este conştient (afară de faptul că s-ar fi aflat printre cei deja înviaţi de Iisus, cf. Mt 27:52-53), în orice caz, după povestea cu bogatul Luzăr. Toată grija lui Avraam în pildă este să ne trimită la Scriptură, nu să ne încurajeze să-i utilizăm serviciile de mediator. De ce însă nu ne rugăm sfinţilor Enoh şi Ilie ? sau sfântului Moise, care (pe o cale mai ocolită, printr-o moarte şi înviere obscură) a ajuns demult în cer, de unde a venit şi a încurajat pe Mântuitorul (Dt 34:6; Iuda 9; Mt 17:3; Mc 9:4; Lc 9:30-31)? Nici un creştin însă nu se roagă sfântului Moise, ca să-l ajute. Creştinul clasic are oarecare reticenţă, dacă nu chiar oroare faţă de Moise ! Despre Enoh, care a petrecut 300 de ani de sfinţenie pe pământ, în acest rup omenesc, înainte de a fi răpit la cer fără moarte, şi pe care ortodocşii etiopieni îl cinstesc, ce să mai zic ? Nu am cunoştinţă dacă apare în calendar, rătăcit şi el pe acolo printre multele (cuvi)oase.

Nici pocăiţii nu au multă treabă cu aceste personalităţi vechitestamentare. Ca unul care fac parte dintre aceşti „ne-o”, trebuie să precizez însă, că nici mie nu mi-a trecut prin cap să apelez la serviciile lui Moise, Ilie, sau Enoh, sau la serviciile celor 24 presviteri ai Apocalipsei, sau, de ce nu, la serviciile unui „pui de înger”, vorba lui Arghezi. Am fost descurajat de faptul că nu apare nici un precedent în Vechiul sau în Noul Testament, care să încurajeze aceste relaţii de mijlocire cerească. Absolut niciunul. Şi bănuiesc de ce. Sfinţii care sunt deja acolo, poate mai mulţi decât credem, nu sunt dumnezei şi nu pot fi atotştiutori, nu pot auzi rugăciunile noastre. Nici Maica Domnului, dacă ar fi deja acolo, nu ar putea şti mai mult. Ar avea nevoie şi ea de un pui de înger curier, care să-i aducă vestea de pe pământ. Dificultăţile acestea s-ar putea depăşi, până la urmă, pe căi miraculoase sau chiar tehnice: ni-i putem imagina pe sfinţi online, în faţa unor ecrane, iar aici pe pământ, îngerul are, în loc de carneţel, un aparat asemănător, care transmite şi rugăciunea mea...

Esenţialul este că Iisus nu ne-a învăţat cum să intrăm în contact cu îngerii sau cu sfinţii din cer, ci cu totul altceva. Contactele „spirituale” cu altcineva decât Dumnezeu sunt mai mult decât riscante, fiindcă există deja o mulţime de spirite, îngeri sfinţi şi înalt prea sfinţi, care au fost expulzaţi din rai pentru motive binecunoscute. Dacă nu ascultăm de porunca şi învăţătura Domnului, aceştia pot interveni, dându-se drept cine vrei sau nu vrei, de la tata-mare, la Napoleon şi de la Maica Domnului până la Sfântul Sisoe. În acest domeniu, nu ştiu care şarlatanie este mai periculoasă: cea foarte omenească, sau a demonilor, care nu sunt mai puţin inteligenţi şi creativi, şi care nu stau la treaba lor în iad, fiindcă iadul încă nu există, iar treaba lor este cu noi toţi...

Anyway, fiecare îşi urmează propria conştiinţă, fiecare cultură are farmecul şi blestemul ei. Nu condamn pe nimeni, dar am convingerea că creştinătatea se joacă cu focul. Încă nu a fost aruncat nimeni în gheena iadului, dar Scriptura promite că există şi acolo loc asigurat pentru toţi păcătoşii, inclusiv pentru idolatri, vrăjitori şi pentru toţi amatorii de minciuni evlavioase, care sunt cele mai eficiente (Ap 21:8.15).

Aşadar, SIlviane dragă, dacă tot ai scăpat de farmecele păcatelor strămoşeşti ale bisericilor neamurilor, fii mulţumit cu oferta cea mai mare a lui Dumnezeu, care S-a dăruit pe Sine în persoana distinctă a lui Iisus Christos, singurul om adevărat care este şi Dumnezeu, nemuritor, care S-a oferit să răspund rugăciunilor noastre directe, fără nevoie de lobby, de meritele altora, de merite personale, sau altceva de acest gen:

1Tim 2:5 (Pavel): „...fiindcă, după cum este un singur Dumnezeu, tot aşa este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Christos...”
FA 4:12 (Petru) „În nimeni altul nu este mântuire, fiindcă nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”
In 16:24-27 (Iisus): „Până acum nu aţi cerut nimic în Numele Meu. Cereţi şi veţi căpăta, pentruca bucuria voastră să fie deplină. V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl. În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu. Şi nu vă spun că voi ruga pe Tatăl pentru voi, fiindcă Tatăl însuşi vă iubeşte, pentrucă M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit dela Dumnezeu.”

În acest caz, chiar mijlocirea lui Iisus nu trebuie înţeleasă ca o pilă bună, ca o relaţie pe lângă un Dumnezeu greu de abordat, ci ca o garanţie, că religia rugăciunii noastre directe adresate lui Dumnezeu este eficientă şi că Dumnezeu onorează astfel de încredere, şi nu presupusa cinstire şi mijlocire a sfinţilor. Dacă-i iubim pe sfinţi (selectiv şi mai critic, fraţilor!), foarte bine facem. Exemplul lor, memoria lor, învăţătura lor, conduce, mai mult sau mai puţin, la bine şi nu la rău, uneori chiar conduce la Dumnezeu. Sfinţii, vii sau morţi, indiferent de confesiune, sunt un deliciu pentru sufletele alese (Ps 16:3). Dar unul singur este Sfântul lui Dumnezeu, Christos, ceea ce ştiau şi apostolii, până şi dracii (In 6:69; Mc 1:24; Lc 4:34 – există deci şi demoni care au dreaptă credinţă, dar nu-i salvează). Numai Dumnezeu (în Treime) este cu adevărat sfânt (Ap 15:4). Nici Comunitatea Vechiului, nici cea a Noului Testament nu obişnuiau să canonizeze sfinţi. Pe de o parte există un singur sfânt: Dumnezeu, iar dintre oameni singurul care este şi Dumnezeu şi sfânt perfect este Iisus, care are singurele merite din univers, suficiente pentru mântuirea oricui se pocăieşte.

În rest, toţi credincioşii de rând sunt numiţi sfinţi în Scriptură (FA 9:32; Rom 15:26; 1Cor 6:2; 2Cor 1:1; 13:13; Ef 1:1, 15; Fil 1:1; 4:22; Col 1:2, 4; Fim 1:5; Ap 13:7) inclusiv cei din Vechiul Testament sau din perioadele obscure ale istoriei (Ps 34:9; Dan. 7:18, 22, 25). De aceea suntem sfătuiţi să ne rugăm „pentru toţi sfinţii”, şi nu sfinţilor (Ef 6:18).

Nu mai este nevoie să arăt concluziile practice ale pledoariei mele în favoarea mijlocirii unice a singurului Sfânt Iisus, şi împotriva tuturor implicaţiilor cultului morţilor. Parafrazând pe Iisus, subiectul se poate rezuma în cuvintele: „Morţii, cu morţii!” (Mt 8:22; Lc 9:60).

Replică amicală la nota lui Gilli Cârstea

Orientare cu şi fără GSM
__________________________________________

Marţi, 10 noiembrie 2009

Fratele Gilli Cârstea, cunoscut ca teoretician şi organizator al GSM (Grupul de Studiu Minneapolis) în România, a construit un sait atrăgător (ca o nuntă imperială !) şi militant pentru mesajul specific despre care crede că este soluţia tuturor problemelor Bisericii. Acest mesaj derivă, pe de o parte, din gândirea pastorilor Robert Wieland şi Donald Short, care s-au asociat să studieze şi să promoveze mesajul lui Alonzo Jones şi Ellet Waggoner de la 1888. Dar nu este aceasta singura frecvenţă după care se orientează GSM.

Nu am studiat foarte bine acest grup, dar observaţia noastră este că o parte din armamentul greu al grupului (cum ar fi teoria că Dumnezeu nu cauzează moartea) provine din alte surse, posibil de la teologul AZS american Graham Maxwell, sau de la Fred T. Wright, şeful grupului disident „Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat”. O altă parte a arsenalului poate fi contribuţia fratelui Gilli Cârstea. Nu e nimic rău în a gândi independent. Dimpotrivă.

Aproape că uitasem de GSM, deşi, în mod cinstit, subiectul nu merită uitare, indiferent cum s-ar interpreta. Cineva însă mi-a atras atenţia asupra unui articol care mă priveşte, semnat de Gilli Cârstea, sub titlul „Un savant obosit de măsuța cu nisip”. Bineînţeles, este flatant să fii numit savant, dar un savant adevărat sau în devenire nu este prea interesat de oglinzile sociale. Îmi permit să traduc mai jos acest epitet pretenţios folosit de Gilli, aşa cum am simţit eu, iar dacă greşesc, aştept cu plăcere o confirmare, ca să-mi repar afirmaţia.

Pentru Gilli, ca şi pentru Edi Constantinescu (şi probabil pentru încă mulţi alţii), cei care sunt implicaţi profesional în teologie sunt by default succesorii spirituali ai cărturarilor şi fariseilor din Evanghelie. Din această perspectivă, orice figură disidentă se consideră pe sine imaginea lui Iisus Christos – victima. În realitate, poate să fie aşa, sau poate să nu fie. De cele mai multe ori nu este aşa.

Bine ar fi ca poporul să cunoască şi accentele pozitive ale lui Iisus despre statutul de cărturar, care este unul sacru, ca şi acela de profet, înţelept, apostol etc.: După Mt 23:34, şi Iisus trimite lumii cărturari, prin urmare filologia biblică, şi tot ce implică ea, este o preocupare nobilă, pe care Iisus o respectă şi îi descrie statutul creştin în Mt 13:52. Vameşul Matei pare să fie singurul evanghelist care a subliniat acest aspect.

Cred însă că Gilli are şi un motiv mai serios pentru care m-a făcut savant. Fratele Gilli este încântat de sublinierile mele că sanctuarul nu ar trebui înţeles în sens literalist, fizic, ci în sens spiritual, didactic, adică este doar „măsuţa cu nisip”. Deci este încântat că un „savant” a ajuns, în sfârşit, să înţeleagă ceea ce el afirmase mai demult. Simt nevoia să mă explic. Ideea corespondenţei spirituale (figurate) între tip şi antitip nu este o descoperire recentă a mea, nici nu este preluată de la altcineva. Am ajuns la această înţelegere în mod treptat şi independent după 1980, şi cu mulţi ani în urmă s-a cristalizat în mintea mea. Mai Dar în prima fază nu am vorbit despre aceasta şi nu am afirmat-o în scris în mod explicit. Am căutat doar să studiez personal mai mult. Apoi am evitat afirmarea unei structuri fizice bipartite în cer. Abia în ultimul deceniu am făcut afirmaţii tot mai pozitive şi mai publice, după ce am studiat mai temeinic specificul viziunilor.

Este adevărat că mă număr printre cei care au dezavuat aspecte importante ale teologiei din cartea Păcatul Cetăţii. Dacă există dovezi că am respins cartea în numele unei înţelegeri literaliste, tradiţionale, aş vrea să le cunosc, pentru a-mi cere scuzele de rigoare. Dar atât cât mă ajută memoria, eu personal am respins, nu cartea, ci unele din sentimentele şi din teologia cărţii, pe care le-am considerat nefondate, cum ar fi faptul că sanctuarul din Daniel 8:14 ar fi templul fiinţei umane, iar curăţirea intenţionată acolo ar fi o purificare specială a concştiinţei morale, incluzând inconştientul. Sper că nu greşesc, acesta era parte din mesajul cărţii.

Eu nu am negat niciodată şi nu neg realitatea unui sanctuar ceresc, despre care cred că este Palatul lui Dumnezeu, Cetatea lui Dumnezeu, o structură fizică reală ca şi Paradisul, o creaţie specială a lui Dumnezeu, indescriptibilă, care nu a fost descoperită nimănui aşa cum este ea. Acesta este căminul ceresc, Casa Tatălui, Cetatea-Sanctuar. Fiinţa umană este un templu al lui Dumnezeu, acesta este scopul pentru care a fost creată orice fiinţă raţională. Dar aceasta nu înseamnă în mod necesar că sanctuarul de curăţit în Daniel 8:14 este inima noastră, oricât de spirituală şi practică ar fi învăţătura. Desigur, trebuie să lăsăm pe Dumnezeu să ne curăţească inima, dar sunt alte texte care se referă la aceasta. Nu este nevoie să distrugem sensul profeţiei din Daniel 8:14 pentru a mări importanţa unui mesaj spiritual ca acela de la 1888. Fiecare are locul lui. Doctrina de la 1888 este un mesaj care întotdeauna a fost actual, cu atât mai mult este actual în timpul sfârşitului. Fără acceptarea acelui mesaj nu prea suntem creştini. Dar Daniel 8:14 are mesajul ceasului Judecăţii, un timp unic şi decisiv în istoria mântuirii (Ap 14: 7).

Trebuie să mărturisesc că am avut simpatie totală faţă de grupul Wieland-Short etc. şi în principiu, susţin şi astăzi că mesajul de la 1888, al „neprihănirii prin credinţă” trebuie tratat cu respect şi cu tot interesul. Chiar şi unele specialităţi discutabile din teologia Jones-Waggoner merită revizitate, şterse de praf şi puse la locul lor. Am sărbătorit centenarul Minneapolis 1888-1988 scriind o carte (Sindromul Minneapolis), publicată fără mare tragere de inimă în perioada postdecembristă, la insistenţa şi prin grija altora, cu permisiunea mea (sau, într-un anume caz, fără ştire, doar sub toleranţa mea). Când am luat contact cu adevărate cărţi de istorie adventiste, scrise de profesionişti, la care nu avusesem acces în 1988, mi-am dat seama că simpatia mea totală pentru criticile „Grupului 1888” nu era justificată şi că o poziţie mai moderată ar fi necesară. Ar fi trebuit să rescriu cartea înainte ca s-o public.

Dar nevoile mele mai urgente în cercetare m-au împins în alte direcţii: exegeza şi hermeneutica biblică, perfecţionarea studiului limbilor biblice şi diverse obligaţii care ţin de catedră şi de dezvoltare profesională. Astfel m-am ocupat în această perioadă mai mult de Biblie şi de teologia biblică, nu am fost motivat să fac un studiu exhaustiv în scrierile Jones-Waggoner, Wieland-Short, Gilli etc. Un alt prieten mă invita anul trecut să citesc serios scrierile lui Luther şi Calvin, iar anul acesta un altul îmi reproşează că nu m-am specializat în Părinţii Bisericii, fără de care suntem „pe de lături”.

Regretând, pe de o parte, asemenea lui Solomon, că nu-mi ajunge viaţa pentru tot ce merită citit, pot afirma cu certitudine că sunt fericit că m-am dedicat mai degrabă unei cercetări biblice speciale, care mă ajută să citesc Biblia într-un mod mai inteligent decât altădată, şi nu mai am nevoie strictă de a citi pe Luther, pe Waggoner, pe fratele Gilli, sau chiar pe sora White în scopul interpretării corecte a mesajului lui Pavel. De unde au luat toţi aceştia învăţătura? Nu din Scriptură? Spre deosebire de Ellen White, care a fost instruită de Duhul Sfânt, dar care nu a pretins că înţelege tot ce spune Scriptura şi ne-a lăsat cu limbă de moarte îndemnul de a aprofunda Biblia, ceilalţi autori au preluat din Biblie, doar cât au putut, şi nu este un secret că au şi unele aspecte contradictorii între ei, sau chiar faţă de Biblie. Dacă i-aş citi serios, aş face-o în mod critic, subliniind şi erorile lor, nu doar mesajul dominant, şi arătând că nu trebuie să fetişizăm nici o literatură religioasă.

Ceea ce mă miră cu privire la teologia acestui grup, este că a făcut din Jones şi Waggoner „alfa şi omega” cristologiei şi soteriologiei adventiste, iar caracterul de soli speciali ai lui Dumnezeu, al celor doi evanghelişti este asigurat prin afirmaţiile Ellenei White. Întrebarea mea este, cum se face că scrierile EGW sunt folosite ca autoritate, atunci când confirmă pe „cei doi soli”, sau când observă că Biserica nu a primit mesajul 1888, dar sunt privite foarte critic şi inconsecvent, când se referă la sanctuarul ceresc real? Avem cumva o competiţie între doctrina sanctuarului şi doctrina mântuirii prin credinţă? Avem cumva o doctrină despre judecată care se opune Evangheliei? Acestea sunt întrebări foarte serioase care merită discuţie şi mai ales studiu serios, individual şi colectiv, dar niciodată tensiuni şi separatism.

Fratele Gilli scrie: „Fratele Lăiu încearcă să avertizeze frățietatea de riscurile enorme la care ne expunem atunci când nu înțelegem metaforele...” OK, recunosc că sunt riscuri importante, aşa am scris, aşa cred, dar nu am spus şi nu socotesc că este vorba de „riscuri enorme”. Dacă a fi literalist este o enormitate, ar trebui să nu uităm că însăşi EGW a fost destul de literalistă, împreună cu pionierii noştri şi cu majoritatea credincioşilor. Este ca şi cu doctrina inspiraţiei. Majoritatea celor care cred cu adevărat în Biblie sunt dintre fundamentalişti, care cred în inspiraţia verbală. Credinţa este preferabilă necredinţei, chiar cu erori şi imperfecţiuni omeneşti.
În orice caz, trebuie să-i mulţumesc sincer fratelui Gilli pentru aprecieri. Sper să fiu la fel de „convingător și profesionist” când voi expune aspecte mai puţin aşteptate de frăţia sa. De exemplu, Gilli, vorbeşte despre „tragedia milenară a poporului ales, în inabilitatea de a înțelege metaforele simple ale religiei încredințate lui. Au făcut din Sanctuar un obiect de cult, un ritual complicat și împovărător, fără să înțeleagă că el nu era decât o pildă, o parabolă despre realități extrem de profunde, și la care trebuiau să ajungă neapărat. .... Dumnezeu ... a trimis mesageri în fiecare generație, arătându-le că practica lor legată de Sanctuar este o scârbă greu de suportat. Nu au vrut să asculte.”

Să sper că n-am înţeles eu bine... Fără îndoială, este un adevăr că Israelul biblic, ca de altfel orice comunitate religioasă, a avut tendinţa de a se mulţumi cu ritualismul, chiar al accentua, şi a respinge în schimb vocea corectoare, profetică. Dar Gilli mă lasă cu impresia că Dumnezeu era supărat pe ei pentru faptul că luaseră în serios activitatea cultuală a Templului şi că înţelegerea lor literală (că jertfa este jertfă, preotul e preot şi boul e bou – realităţi cu înalte corespondenţe actuale !) era „o scârbă greu de suportat”.

Expresia este biblică într-adevăr, împrumutată din Isaia 1, dar acolo este pusă în dreptul altei realităţi: festivism şi ritualism care ignorau gravele încălcări ale Legii, în primul rând, practicarea asasinatului (la modul propriu: Is 1:15, cf. Lc 6:9; In 7:19, 37, 40; 18:28). Dacă însă marea supărare priveşte tocmai observarea serioasă a acestor sărbători şi ritualuri, atunci îmi aminteşte de „argumentul” patristic împotriva sabatului, întemeiat pe Is 1:13 („Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare...., urăsc lunile noi...”), uitând să arate cauza pentru care Dumnezeu ura sărbătorile lor, inclusiv sabatul , deşi erau legitime şi obligatorii. Era vorba despre „nelegiuirea unită cu sărbătoarea” (Is 1:13).

Israel nu are nici o vină că a construit un sanctar şi l-au pus în funcţiune. Rolul pedagogic al sanctuarului era mai cuprinzător decât didactica sacrificiului mesianic la care ne referim noi. În primul rând, însăşi ideea de a jertfi din ce este al tău, de a te bucura împreună cu poporul, de a respecta limite şi trepte etc., era o disciplină în sine, conducătoare la cunoaşterea de Dumnezeu, singura cunoaştere care duce la mântuire. Eu nu am dovezi serioase că evreii istoriei biblice ştiau care este semnificaţia spirituală, prefigurativă a jertfelor. Sper că cel puţin unii profeţi înţelegeau sau întrezăreau. Dar acest tip de credinţă (cunoaştere) nu era absolut necesară pentru iertarea şi mântuirea cuiva. Dacă ar fi fost atât de necesară, cum se explică absenţa totală a unei precizări din partea lui Moise – omul care a fost cel mai aproape de Dumnezeu? Poruncile sărbătorilor au fost explicitate şi repetate periodic, dar cu privire la semnificaţia tipologică a jertfei nu există nici măcar o singură referire explicită.

De asemenea, aş adăuga că în Evanghelie, oridecâteori Iisus aştepta credinţă de la un pacient, aceasta nu era credinţa mesianică aşa cum o înţelegem noi creştinii, ci credinţa în puterea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, care nu depind de gradul de informaţie cristologică. Israel nu trebuie blamat că nu a înţeles sau că nu a vrut „să înţeleagă”, cel puţin nu aceasta era principala problemă. Adevărata problemă este că oamenii se opun la puţinul pe care-l înţeleg, de aceea nu le dă Dumnezeu unora o lumină mai mare – s-ar opune şi aceleia.

Resping total compararea Bisericii mele cu Sanhedrinul, care a dat la moarte pe Ştefan, pe motiv că le distrugea doctrina sanctuarului. Nu este deloc adevărat că formularea lui Ştefan sau a lui Isaia (că „Dumnezeu nu locuiește în case făcute de mâini omenești”) erau revoluţionare. Dumnezeu nu face revoluţie împotriva Lui Însuşi. Dacă Dumnezeu a greşit când a vorbit lui Moise (Ex 25:8 „Să-Mi facă un sanctuar, ca să locuiesc în mijlocul lor”), sau dacă Moise nu L-a înţeles bine pe Dumnezeu, atunci ce garanţie avem că Isaia sau următorii au înţeles mai bine? Moise a ştiut că sanctuarul/palatul lui Dumnezeu este unul nefăcut de mâna omului, şi că aceasta era destinaţia finală, adevăratul cămin al lui Israel (Ex 15:17-18). Aceasta însă nu contrazicea cu nimic ideea că Dumnezeu, într-un anumit sens, locuia în mijlocul lui Israel, cu reşedinţa în Sanctuar. Principala învăţătură era aceea de a-L trata pe Dumnezeu ca adevăratul lor împărat, şi nu neapărat de a descifra simbolistica ritualurilor pe care nimeni nu o explicase.
De asemenea, iudeii nu şi-au „sigilat destinul” prin faptul că n-au vrut să renunţe la un anumit model teologic despre sanctuar, ci prin faptul că, odată cu judecata inchizitorială a lui Ştefan, au decis să condamne ca blasfemator pe orice iudeu care recunoştea că Iisus este Messia. Nu faptul că ţineau la sanctuar şi la ritualul sanctuarului le-a adus pieirea, ci faptul că au respins pe Iisus ca Messia, pretextând că prezenţa lui Dumnezeu printre ei, în templu, este o religie suficientă. În ce priveşte ritualul templului, să nu uităm că nici apostolii nu s-au lepădat atât de repede de templu, şi nici nu aveau de ce. Iisus nu-i avertizase că odată cu jertfa Lui ar trebui să se rupă de templu. Această renunţare la măsuţa cu nisip nu era o urgenţă.

Gilli mă citează cu generozitate. Observ un paragraf întreg reprodus, dar folosit în cu totul alt scop de cum intenţionasem eu. Poate greşesc, poate nu m-am exprimat bine acolo, vă rog să recitiţi, dar eu am sentimentul puternic că mai degrabă am fost greşit înţeles. Gilli înţelege că eu recunosc că am înţeles „aceste lucruri” cu treizeci de ani în urmă, dar am preferat să ţin „teologia adventistă din România la măsuța cu nisip, în toată această lungă perioadă de timp”, din cauza conştiinţei hipersensibile la „percepția colectivă” a doctrinei, adică acolo „unde se află savanții adventiști și marea majoritate a corpului pastoral din țara noastră.”

Să înţeleg că trebuie să mă consider vinovat că n-am luat în serios şi n-am publicat imediat ceea ce-mi trecuse prin cap cu 30 de ani în urmă, în timp ce mergeam, nu prin lanul de porumb, ci pe o stradă foarte seculară din Piatra Neamţ? Mă refeream strict, la ideea că sanctuarul ceresc este, de fapt, Cetatea cerească. Mi se părea grozavă ideea, dar nu aveam suficiente puncte de sprijin ca să mi-o însuşesc. Era a mea, pentru că trecuse prin mintea mea, n-o mai auzisem în altă parte; dar în câteva zile am abandonat-o, după ce am observat în Biblie şi în Spiritul Profetic, că sanctuarul este „în” Ierusalim. Deci, am raţionat eu, nu se confundă.

Nu atât lipsa de îndrăzneală m-a făcut să dau înapoi, ci faptul că nu aveam pregătirea necesară ca să pot interpreta corect viziunile Bibliei şi ale Ellenei White. Nu mă refer la o pregătire formală aici, ci la una efectivă, care stă la îndemâna oricărui amator. Deşi acum îndrăznesc să văd mai departe (îndrăznesc doar pentru că acum pot mai mult), trebuie să fiu realist şi să recunosc că pe vremea aceea nu eram pregătit să accept, şi sunt foarte împăcat cu ideea aceasta: ar fi fost neînţelept să procedez altfel.

Între timp, avansând în pregătirea profesională şi în cercetare, am ajuns din nou, pe altă cale şi mai îmbogăţit în experienţă, la ideea abandonată cândva de mine: sanctuarul lui Dumnezeu este cetatea sfântă. Mai mult, am înţeles şi alte lucruri între timp, dincolo de accepţiunea teologiei noastre istorice, nu neapărat ca idei originale. Identificarea posibilă a sanctuarului cu cetatea apare ca o tentativă sau ca o sugestie şi într-o scriere recentă a fratelui Angel Rodriguez, directorul BRI:

“At the end of the book, we are informed that in the New Jerusalem there is no temple (Rev 21:22); the whole city serves as God’s tabernacle, the place where He dwells with His people (21:3; cf. 7:15)”. [Angel M. Rodriguez, “The Sanctuary”, in Raoul Dederen, ed., Handbook of SDA Theology, Commentary Reference Series, vol 12, RHPA, Hagerstown, MD, 2000, p. 389]

Identificarea cetăţii-cort din Ap 21:3 cu templul-cort din 7:15 este, într-adevăr, o idee revoluţionară în articolul fr. Rodriguez. Dar ea apare tangenţial, la sfârşitul unui paragraf care încheie o secţiune. Nu este nici concluzie şi nici teză care urmează a fi argumentată. Autorul nu continuă ideea. După interesanta sugestie, trece la alt subiect.

Fratele Gilli se întreabă dacă redacţia Curierului va continua acest serial. Da, va continua. În ce priveşte curiozitatea frăţiei sale, o putem satisface mai devreme. Am recitit acum DA 161 şi îmi amintesc clar că am citit aceste lucruri şi mi le-am însuşit. Referirea la planul divin pentru fiinţa umană (ca şi pentru serafimul ceresc) de a fi un templu al lui Dumnezeu, precum şi ideea că oamenii nu au înţeles acest plan, prin urmare nu au înţeles semnificaţia sanctuarului, este o amplificare a învăţăturii lui Pavel despre faptul că noi suntem templul Duhului Sfânt, precum şi a învăţăturii întregii Biblii că Dumnezeu vrea să „locuiască” în noi. Iisus Se rugase: „Pentru ca Eu să fiu în ei...” (In 17). Pavel spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine..” (Gal 2)
Dar, cu tot respectul, observaţia fraţilor de la GSM depăşeşte spusele EGW, pentru că ea nu face nici o referire aici la templul din Daniel şi din Apocalipsă. Mai mult decât ce a scris EGW într-un loc sau altul, este important de ştiut ce a crezut ea însăşi. Inspiraţia divină nu se furişează în text peste capul autorului, ci constă în mesajul transmis în mod conştient prin autor. Dacă fratele Gilli poate dovedi că EGW după scrierea cărţii Desire of Ages, a explicat altfel identitatea sanctuarului ceresc şi profeţia din Daniel 8:14, atunci pot admite că aici EGW a adus o lumină nouă. Exprimarea ei care, la prima vedere, ar sugera că unicul scop al templului ar fi fost ilustrarea proiectului că fiinţa umană este templul lui Dumnezeu, nu poate fi luată în sens exclusivist şi absolut, deoarece ar nega alte lecţii spirituale despre care atât Biblia cât şi EGW mărturisesc că le învăţăm de la sanctuar.

În PP 1890:349 ni se spune că: nici o limbă nu poate descrie cele văzute în sanctuarul pământesc, strălucind de slava Prezenţei lui Dumnezeu, toate acestea fiind “but a dim reflection of the glories of the temple of God in heaven, the great center of the work for man's redemption.” Dacă PP a fost scrisă cu cîţiva ani înainte de DA şi cineva ar putea obiecta că afirmaţia din DA 161 trebuie să reprezinte mai bine gândirea EGW, deoarece este mai avansată, mai târzie, atunci cum se face că în Prophets and Kings (1917:36) una din ultimele scrieri ale EGW, fost publicată post-mortem, apare afirmaţia că templul pământesc era un simbol al Bisericii lui Dumnezeu?

Of surpassing beauty and unrivaled splendor was the palatial building which Solomon and his associates erected for God and His worship. Garnished with precious stones, surrounded by spacious courts with magnificent approaches, and lined with carved cedar and burnished gold, the temple structure, with its broidered hangings and rich furnishings, was a fit emblem of the living church of God on earth, which through the ages has been building in accordance with the divine pattern, with materials that have been likened to "gold, silver, precious stones," "polished after the similitude of a palace." 1 Cor 3:12; Ps 144:12. Of this spiritual temple Christ is "the chief Cornerstone; in whom all the building fitly framed together groweth unto an holy temple in the Lord." Eph 2:20, 21.

Cunoscând aceste aplicaţii multiple pe care le face EGW, cu scop spiritual, şi nu pentru a modifica doctrina clasică despre sanctuar, nu pot selecta una din aceste aplicaţii pe care s-o aşez deasupra sau în locul celorlalte. În afară de aceasta, nu este legitim să folosim scrierile EGW ca o autoritate finală în domeniul credinţei şi practicii creştine. Este înţelept să le folosim orientativ, ca inspiraţie şi ajutor spiritual, teologic, practic, cu toată seriozitatea şi tot respectul, să ne bucurăm de ele şi să luăm aminte la învăţături în scop practic, dar în nici un caz să construim o doctrină divergentă de Biserică, întemeiaţi pe o afirmaţie selectivă a EGW, cu neglijarea celorlalte.

Referitor la doctrina GSM despre Nuntă, mă tem că problema este asemănătoare. O anumită afirmaţie EGW, eventual mai exploatată teologic, spiritual şi poetic (ceea ce nu e deloc rău), este luată selectiv, exclusiv, neglijând celelalte afirmaţii EGW despre nuntă. Chiar în Biblie, metafora nunţii este folosită în cel puţin două aplicaţii diferite. Există o serie de referinţe biblice în care metafora nunţii este aplicată în relaţia Dumnezeu-Israel sau Christos-Biserică. Această aplicaţie este exploatată homiletic în mai toate bisericile, fiind cea mai populară. Fără a nega această aplicaţie însă, EGW menţionează un alt sens al Nunţii, în mod special subliniat în adventismul millerit şi printre AZS, unde Nunta este o metaforă a momentului în care Christos primeşte împărăţia, cu puţin timp înainte de a se întoarce. Împărăţia este reprezentată în profeţie de Noul Ierusalim, capitala, care este în mod repetat numit Mireasa (Ap 21-22). Aceasta explică de ce în Ap 19, începerea domniei mileniale a lui Iisus (Atotputernicul) este identificată cu Nunta Mielului.

[Revelation 21:9, 10.] Clearly, then, the bride represents the holy city, and the virgins that go out to meet the bridegroom are a symbol of the church. In the Revelation the people of God are said to be the guests at the marriage supper. [Revelation 19:9.] If guests, they cannot be represented also as the bride. Christ, as stated by the prophet Daniel, will receive from the Ancient of days in Heaven, "dominion, and glory, and a kingdom," he will receive the New Jerusalem, the capital of his kingdom, "prepared as a bride adorned for her husband." [Daniel 7:14; Revelation 21:2.] Having received the kingdom, he will come in his glory, as King of kings, and Lord of lords, for the redemption of his people, who are to "sit down with Abraham, and Isaac, and Jacob," at his table in his kingdom, [Matthew 8:11; Luke 22:30.] to partake of the marriage supper of the Lamb.

Din câte ştiu, Gilli vede Nunta ca fiind unirea dintre divin şi uman în persoana lui Iisus şi apoi în persoana urmaşilor Lui. Nu-mi amintesc dacă am citit undeva în Scriptură sau în scrierile EGW o afirmaţie ca aceasta, dar atât timp cât mesajul ei spiritual este biblic, exprimarea lui prin orice figură poetică este legitimă, indiferent cine este autorul. Cu condiţia ca să nu suprapunem poezia noastră peste poezia sau proza Bibliei, şi să negăm celelalte aplicaţii făcute, care au prioritate în teologia biblică.

“Sperăm să nu mai fie nevoie de încă treizeci de ani pentru validarea teologiei simple a lui Ștefan, acea teologie care l-a născut pe apostolul Pavel.” OK, să nu fie (vorba lui Pavel: mé génoito !), dar întreb: Care a fost acea teologie simplă a lui Ştefan, preluată de Pavel ?
Teologia lor nu a constat în distrugerea iconoclastă a templului sau a imaginii lui teologice, ci în negarea unei religii legaliste care aşeza templul pământesc mai presus de orice realitate spirituală, mai presus decât Christos, care era singura slavă a templului, preotul şi jertfa, lumina, tămâia şi pâinea. şi chiar templul însuşi. Teologia lor este exprimată în Epistola către Evrei, unde contrastul apare între sanctuarul mozaic şi cel ceresc, unde Iisus a intrat ca Mare Preot odată pentru totdeauna, nu între un sanctuar ceresc şi o realitate spiritual-morală superioară acestuia. La fel şi Ştefan, nu suflă nimic despre o semnificaţie GSM a templului pământesc, ci ca o culminaţie a mesajului lui pune accentul pe slujirea cerească a lui Iisus, ca şi Pavel: ,,Iată, văd cerul deschis, şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.`` (FA 7:56)

Nu am înţeles următoarea afirmaţie: „Nu ne facem iluzii că revista ar fi dispusă să-și revizuiască poziția. Ea publică seria fratelui Lăiu sub forța constrângătoare a evidenței, care nu mai poate fi ocolită mult timp...”. Dacă publicarea acestor articole s-a făcut „sub forţa constrângătoare a evidenței”, atunci de ce să nu speri, frate, că revista şi-ar putea revizui poziţia, când vei scrie ceva sub aceeaşi forţă constrângătoare: evidenţa.

Gilli are talent de lider, este bine intenţionat spiritual, are un mesaj care merită atenţie şi nu mă îndoiesc că ar putea lucra cu succes la construcţia templului neterminat al Bisericii vii, fără a periclita prin aceasta puritatea templului propriei fiinţe. Ellen White spunea că Ioan 17 ar trebui să fie crezul nostru. De mult aştept „arhiereticul” care să fie obsedat de un asemenea crez şi să ne zguduie pe toţi !

Gilli însă visează un savant care „să răstoarne radical teologia expirată a națiunii lui”. Nu am pretenţia că există teologie perfectă, deşi am convingerea că teologia AZS pe care o servesc este cea mai bună. După experinţa mea de viaţă şi de cercetare biblică, simt că a numi teologia AZS „expirată” şi a aştepta să fie „răsturnată radical”, nu poate fi o exprimare foarte înţeleaptă. Cunosc mulţi care visează asemenea revoluţii, dar dacă îi pun alături, nu pot intra toţi în Ioan 17 nici măcar doi câte doi.

„Dacă doctrina Sanctuarului nu produce Mireasa, soția Mirelui, ea nu este bună de nimic, și cu cât o evacuăm mai repede, cu atât mai bine pentru poporul lui Dumnezeu.” De acord, doctrina sanctuarului are scopul de a pregăti spiritual pe poporul lui Dumnezeu pentru nemurire, indiferent ce metaforă alegi pentru a descrie relaţia. Dar semnificaţia spirituală a „parabolei” sanctuarului a fost deja înţeleasă demult. Este vorba de o înţelegere a Evangheliei Veşnice care cuprinde mesajul despre Judecată (Ap 14), prin urmare despre confruntarea cu Legea, cu Prezenţa divină, ceea ce arată că Evanghelia este mult mai mult decât oferirea iertării prin jertfa lui Iisus. Vestea bună este că putem fi nu doar declaraţi nevinovaţi, ci şi refăcuţi după chipul lui Dumnezeu, iar această renaştere este produsă de Duhul Sfânt, deşi rămânem imperfecţi în noi înşine, fiind perfecţi doar în Iisus, prin harul care ne îndreptăţeşte.

Invitaţia „Totul este gata, veniţi la Nuntă!” nu ţine de un anumit timp escatologic. Totul este gata de la anul 31, iar invitaţia este strigată „la drumuri şi la garduri” până astăzi. Doctrina sanctuarului (sau a judecăţii) însă ne învaţă în plus, că nu este suficient să fii chemat, pentru că, „mulţi chemaţi, puţini aleşi”. La un moment dat, înainte de ceremonia nupţială, Împăratul a început să treacă prin sala de ospăţ, ca să vadă cine sunt cei ce vor participa. Aceasta este judecata investigativă. Cei care au refuzat invitaţia sunt deja afară. Cei care au intrat, dar au refuzat haina aceea de nuntă, incoloră şi uniformizantă, morţi sau vii, sunt scoşi afară.
Nunta din parabola fecioarelor aşteptătoare este de asemenea escatologică. Fecioarele şi mireasa nu se confundă, iar nunta nu este aici acea realitate spirituală aşteptată de Dumnezeu în toate veacurile, care a fost trăită de oameni ca Enoh, Iov, Daniel etc., ci de un eveniment escatologic. Dacă aplicăm parabola la intrarea Domnului la judecata cerească, înaintea Celui Vechi de Zile (Dan 7) unde primeşte împărăţia, atunci sala de judecată s-ar confunda cu sala de nuntă, iar nunta ar fi primirea împărăţiei. Dacă aplicăm parabola la venirea vizibilă a Domnului pe pământ, atunci intrarea la nuntă a fecioarelor înţelepte ar însemna răpirea la cer a celor pregătiţi (1Tes 4:16), iar nunta ar fi sărbătoarea cerească.

În parabola cu cei care aşteaptă pe stăpânul lor să vină de la nuntă, de asemenea, ei nu sunt mireasa ci robii care, fiind găsiţi vrednici la întoarcerea stăpânului, vor fi trataţi ca domni, slujiţi la masă de însuşi Stăpânul lor. Iarăşi Nunta este bucuria Stăpânului, la care participă indirect, prin prietenia Lui. Eu nu găsesc o metaforă excatologică a nunţii care să se aplice în stilul GSM. Dar în principiu nu am nimic împotriva ideii în sine. Dimpotrivă este o metaforă la fel de legitimă, ca şi cea folosită de ciobănaşul mioritic care urma să se însoare cu... „a lumii crăiasă”.
Strigătul de la miezul nopţii nu este pentru pregătirea Miresei. Despre ea se spune în Ap 19 că „s-a pregătit”, altminteri n-ar fi numită Mireasă. Numele ei este Noul Ierusalim (cetăţile sunt personificate poetic ca fiind de genul feminin în cultura biblică ebraică), şi este în opoziţie cu rivala ei, Babilon. Cum s-a pregătit Mireasa Ierusalim? Metafora din Ap 19:7-8, în înţelegerea mea, este preluată din oracolul poetice al lui Isaia (49:16-18), în care Dumnezeu Se adresează Cetăţii Lui preferate, Iersalim:

Te-am încrustat pe palme, iată,
Şi zidurile-ţi stau mereu nainte-Mi.
Mai harnici ziditorii tăi, decât pustiitorii,
Iar cei care te-au spart, se vor retrage.
Priveşte împrejur cu ochii tăi,
Cum toţi s-au strâns şi au venit la tine.
„Pe viaţa Mea” – Iahwé făgăduieşte –
Te vei împodobi cu toţi aceştia,
Cu ei te vei încinge ca Mireasa.

În acest caz, Mireasa Cerească, Cetatea, se împodobeşte cu noii ei rezidenţi, cu aceia care zoresc zidirea ei. Nu în sensul că ei în persoană intră acolo, ci în sensul că, făcându-se la judecată separarea între cei care au zidit şi cei care au dărâmat, numele celor vrednici rămân scrise definitiv în cartea vieţii, care este un registru al cetăţenilor Noului Ierusalim (Ev 12:23; Ap 3:5; Fil 4:3). Prin urmare, pregătirea Miresei înseamnă precizarea definitivă a viitorilor ei cetăţeni, adică a acelora care au îmbrăcat haina de nuntă (de vison) care, după cum ne explică Ioan reprezintă dikaiómata (hotărâri corecte, fapte bune/drepte) ale sfinţilor. Aici se accentuează dreptatea împărtăşită (“i s-a dat să se îmbrace”), în contrast cu acea căutare pseudevanghelică, egoistă a certitudinii iertării (numai îndreptăţire), oricât de catolică ar părea.

„Poftiți la Nuntă!”

P.S. ...Şi nu uitaţi de uniformă... Nu ne plac uniformele, pentru că prea ne aliniază ca pe nişte clone, umbresc vizibilitatea personalităţii noastre... Cu siguranţă că domnul, sau fratele acela, care a trebuit să părăsească sala festivă, a fost observat şi de alţii şi întrebat cum de a venit îmbrăcat cu propria soteriologie sau anteriologie. La care omul cu siguranţă, s-a justificat rezonabil. Va fi fost un teolog poate şi bun orator, dar când gazda regală i-a adresat cea mai simplă şi mai naturală întrebare, omul n-a mai găsit nici o explicaţie.
_____________________________________________
NOTE:

[1] Alţii optează pentru imaginea flanelografului, care este şi mai potrivită ilustrativ, pentru că reduce numărul dimensiunilor „umbrei” faţă de realitate. Eu prefer „măsuţa cu nisip”, fiindcă sună mai frumos, este o imagine mai încărcată de nostalgii, de pe vremea când instructoarele aveau nevoie de mai multă fantezie, iar princhindeii erau ceva mai atenţi. Mă fascinau nisipurile, iluzia mişcării, palmierii şi figurinele de placaj vopsit. Dar nu mai ţin minte nici o lecţie. Au fost puţine, de altfel, pentru că Pecereul a interzis curând această instruire religioasă a copiilor.

[1] “God designed that the temple at Jerusalem should be a continual witness to the high destiny open to every soul. But the Jews had not understood the significance of the building they regarded with so much pride. They did not yield themselves as holy temples for the Divine Spirit.” (DA 161)

[1] “No language can describe the glory of the scene presented within the sanctuary--the gold-plated walls reflecting the light from the golden candlestick, the brilliant hues of the richly embroidered curtains with their shining angels, the table, and the altar of incense, glittering with gold; beyond the second veil the sacred ark, with its mystic cherubim, and above it the holy Shekinah, the visible manifestation of Jehovah's presence; all but a dim reflection of the glories of the temple of God in heaven, the great center of the work for man's redemption.”

[1] Traducerea îmi aparţine şi o dedic fratelui Gilli.

[1] Confuzia vine de la citirea divergentă a termenului ebraic scris בניך (bnyk), care poate fi citit banáikh =„fiii tăi”, sau bonáikh înseamnă „ziditorii tăi”. Versiunile antice: Targumul, Septuaginta, Vulgata, precum şi unele traduceri moderne (YLT, NRS “Your builders outdo your destroyers”; TOB, NJB, CSB “Your builders hurry”; ESV, FBJ, BFO; în limba română, a se vedea traducerile ortodoxe.

[1] Septuaginta traduce (vezi LXX, LXE): „Curând vei fi zidită / de cei care câdva te-au dărâmat!” Amin, e foarte frumoasă varianta aceasta, dar încă nu pot spune dacă reprezintă forma cea mai veche. LXX a folosit probabil un manuscris ebraic diferit.

[1] Împăratul din pildă i s-a adresat cu apelativul grecesc hetáire!, aşa cum s-a adresat Iisus lui Iuda, sau cum s-a adresat stăpânul din pildă acelui zilier nemulţumit cu plata lui. „Hetaire” nu înseamnă „prietene”, ci tovarăşe! Este vorba de o simplă relaţie socială, de camarazi, colegi, asociaţi la lucru, în călătorie, la şcoală, nu prieteni. Din nefericire acest termen arată calitatea multor religioşi în relaţie cu Dumnezeu).

Metafora Euharistiei

Silviu :

"Am o discutie cu niste ortodocsi foarte bine pregatiti, pe tema sabatului si a euharistiei. In ce priveste euharistia imi puteti recomanda cateva referinte sau sa-mi explicati in cateva cuvinte unde este greseala la ortodocsi? Va multumesc!"

Răspuns:

Greşeala tuturor tradiţionaliştilor (şi nu numai) în acest caz, este că preferă să înţeleagă vorbirea metaforică a lui Iisus în sens propriu (literal). Iisus a zis "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu...." şi "beţi toţi din el,... acesta este sângele Meu..."

Ei înţeleg că, după ce Iisus s-a rugat (binecuvântând pâinea şi vinul), elementele acestea s-au prefăcut (transformat) în mod supranatural în trupul şi sângele Domnului, ceea ce teologic se numeşte transsubstanţiere. Dar nu este o magie albă, fiindcă la o analiză chimică nu s-ar descoperi nici o schimbare a elementelor, totul ţine de credinţa mistică, mai corect de credulitate, fiindcă nu există nici un loc în Scriptură în care cina euharistică să fie explicată în acest mod straniu. Pentru că se crede în această transsubstanţiere, liturghia (la catolici, missa / mesa) mai este numită "jertfa cea fără vărsare de sânge" şi este considerată o reeditare a jertfei lui Iisus, cu trupul şi sângele real al lui Iisus, care aduc iertare şi mântuire celui care le ia cu credinţă. Dar Noul Testament ne învaţă că "fără vărsare de sânge nu există iertare" (Ev 9:22). Dacă era posibilă iertarea şi viaţa veşnică prin asemenea vrăjitorie, Iisus ar fi făcut El Însuşi o asemenea pâine şi un butoi cu vin care să se înmulţească după nevoie şi să-i mântuiască pe toţi, fără să Se mai jertfească El Însuşi. Pe de altă parte, Jertfa reală, istorică, unică a lui Iisus de la Golgota, este suficientă pentru mântuirea tuturor celor care cred în El (Ev 9:28).

Acest sacrament al reeditării jertfei lui Iisus, interpretat ca prefacerea elementelor în trupul şi sîngele Domnului, se numeşte "taina cuminecăturii (sacramentuleuharistiei.) Verbul românesc "a se preface" este în acest foarte sugestiv, deoarece înseamnă şi transformare şi contrafacere (falsificare), ceea ce, în ultimul sens, se potriveşte. Să-mi fie cu iertare, dar o astfel de ierurghie nu este nici măcar o vrăjitorie reuşită. Te face să crezi că e magie albă, dar nu există nici un simţ fizic sau duhovnicesc care s-o verifice. Vrăjitorii lui Faraon au fost mai eficienţi (Ex 7:11-12).
Din nefericire, această pretinsă taină dă speranţe false multor sute de milioane de oameni, care cred că mâncând o bucăţică de pâine şi luând o gură de vin din potirul popii Îl ingerează pe Christos Însuşi, cu viaţa veşnică. Dacă ar fi aşa însă, de ce este nevoie de o repetare a acestei taine ? Dacă este atât de eficientă şi Îl aduce pe Christos Însuşi în trupul şi sufletul nostru, ce se întâmplă de fapt? Cum se face că a doua zi sau după o săptămână şi-a pierdut efectul?
Teoria tainei acesteia derivă din taina hirotoniei, a harului preoţesc, o altă invenţie clericală fără acoperire, care la rândul ei se întemeiază pe teologie succesiunii apostolice, în care continuitatea legitimităţii pământeşti, instituţionale, este confundată cu continuitatea şi legitimitatea spirituală -- singura de care Dumnezeu este interesat şi care contează.

1. Mai întâi, trebuie observat că rugăciunea lui Iisus nu a fost pentru o "binecuvântare" mistică a elementelor. Verifică în Evanghelie, peste tot apare scris că Iisus a "binecuvântat"= "a mulţumit lui Dumnezeu" (εὐλογήσας "a binecuvântat"/ a făcut rugăciune de mulţumire: Mt 26:26; Mc 14:22; Da 4:34; compară Mt 15:36 cu Mc 8:6-7; εὐχαριστήσας "a mulţumit" Mt 15:36; 26:27; Mc 8:6; 14:23; Lc 22:17, 19; In 6:11; FA 27:35; 1Cor 11:24). Aceasta era rugăciunea obişnuită a evreilor pentru pâine şi vin, pentru masă, şi ea există până astăzi la evrei. Pentru că este o rugăciune de mulţumire şi începe cu cuvintele "Binecuvântat fii Tu, Doamne, împărate veşnic..." (ברוך אתה אדוני מלך העולם Barukh attá Adonay, mélekh ha'olám) ea se numeşte "binecuvântare" (bărakhá). Dar nu se referă la blagoslovirea noastră sau a lucrurilor noastre, ci la "a binecuvânta" (a lăuda pe, a mulţumi lui) Dumnezeu. Din nefericire, şi printre noi s-a strecurat o eroare populară aici, care ar trebui eliminată urgent.


2. În al doilea rând, faimoasele cuvinte ale lui Iisus, care afirma că nu putem avea viaţă veşnică decât mâncând trupul Lui şi bând sângele Lui (Ioan 6:53) nu au fost rostite la Sfânta Cină, ci cu doi ani mai înainte, când aceste cuvinte au scandalizat pe unii dintre adepţii Lui, care L-au şi părăsit atunci (Ioan 6:60.66). Iisus avea obiceiul să vorbească mereu "în pilde". Rareori vorbea simplu şi direct. Dar de obicei explica lucrurile neînţelese celor care aveau nevoie şi răbdare. În Ioan 6:63, Iisus le-a explicat ascultătorilor că El nu voia să se înţeleagă aceste lucruri în sens fizic, afirmând că trebuie înţelese spiritual, adică figurat şi cu aplicaţie spirituală:

Afirmaţie: Ioan 6:56-57: „Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el. După cum Tatăl, care este viu, M'a trimes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănîncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.”
Explicaţie: Ioan 6:63 „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sînt duh şi viaţă.”

Prin urmare, Iisus a învăţat că noi trebuie să trăim în strânsă legătură cu El, aşa cum El, ca om, trăia în strânsă legătură cu Dumnezeu. Această legătură este spirituală. După cum fizic trăim prin mâncare şi băutură, tot aşa în sens spiritual trăim prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu (vezi replica lui Iisus dată diavolului: "omul nu trăieşte numai cu pâine..., ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" Mt 4:4). Că acesta este sensul exprimării lui Iisus, reiese şi din comparaţia făcută cu relaţia dintre Iisus şi Tatăl. Iisus nu avea o euharistie personală secretă, mâncând o mană/pâine care să fie trupul mistic al Tatălui, ca să trăiască; ci El trăia prin credinţa şi ascultarea Cuvântului şi prin împărtăşirea Spiritului Tatălui.

Dacă creştinii tradiţionalişti ar citi Biblia, ar vedea că Iisus a folosit de multe ori expresii metaforice asemănătoare, cum ar fi: "Eu sunt uşa..." Trebuie să credem că El este o uşă în sens fizic? Când în seara Sfintei Cine, Iisus, vorbind deasemenea metaforic ("în pilde") a zis: "Cine nu are sabie, să vândă cămaşa şi să-şi ia sabie...", Petru a înţeles aceasta la modul propriu, şi chiar a folosit sabia (Lc 22:35-51). Dar Iisus Se referise la o înarmare spirituală, şi chiar arată că numai prin rugăciune la Dumnezeu ar fi putut obţine puterea necesară ca să reziste, să nu cadă în disperare şi dezertare -- ceea ce n-au făcut.

Aminteşte-ţi şi alte cazuri în care Iisus a vorbit în sens figurat şi a fost înţeles în sens propriu. Unii teologi au fost mari specialişti în a suci cuvintele lui Dumnezeu, luând în sens propriu ceea ce a fost prezentat în sens figurat (spiritual-metaforic), şi luând în sens figurat (spiritual, alegoric, metaforic), ceea ce Dumnezeu a intenţionat să înţelegem în sens propriu. De aceea creştinismul s-a combinat cu elemente necreştine şi a devenit un Babilon, promotor al misticismului, al alianţei cu puterea şi al soluţiilor omeneşti pentru mântuire. Dumnezeu să se îndure şi de ei, fiindcă cei mai mulţi dreptcredincioşi sunt încă sclavi în acest Babilon.

Ar fi cazul să discutăm însă ce înseamnă cu adevărat acest sacrament (putem folosi termenul în sens de ritual sacru). Din punct de vedere fizic, nu este decât materie: pâine şi vin . Riguros, vorbnd, fiindcă episodul se petrece la Pesach/Paşte, când orice "hametz" trebuia îndepărtat, iar vinul de la sărbătorile sfinte era must dulce, conservat prin fierbere, care putea fermenta dacă era lăsat (FA 2:13) şi pe care Iisus l-a numit "rodul viţei" -- vin nou, corespunzător legământului nou (Mt 9:17; 26:28; Mc 2:22; 14:24-25; Lc 5:37; 22:18-20; In 2:10-11; 1Cor 11:25; Ev 12:24); şi pâine fără aluat, corespunzând purităţii lui Iisus faţă de orice influenţă păcătoasă (1 Cor 5:7; Ex 12:15.39; cf. Lv 6:16; 8:26; 10:12; Nu 6:15; 1Cr 23:29; Mt 16:6, 11-12; Mc. 8:15; Lc 12:1; 13:21; 2Cor 5:21). Spre deosebire de ortodocşi şi parte din protestanţi, catolicii folosesc până astăzi azimi, motiv pentru care au fost gratificaţi în trecut cu numele de „azimiţi".

Mai importantă însă decât conţinutul exact al turtei şi vinului este semnificaţia spirituală a Sfintei Cine, a cărei sfinţenie şi binecuvântare nu derivă din sfinţenia preotului/pastorului, nici din vreo prefacere a elementelor, ci din credinţa în semnificaţia ritualului. Jertfa lui Iisus este atât de sfântă şi de importantă pentru mântuire, încât doar proclamarea ei prin cuvânt nu este suficientă. Lucrurile de viaţă şi de moarte, care privesc mântuirea noastră au fost imortalizate de porunca Domnului care a hotărât să fie comemorate printr-un botez, şi prin Sfânta Cină reeditată periodic. Limbajul dramatic al elementelor prezente şi comemorarea sfintei Jertfe a lui Iisus spre mântuire, precum şi atmosfera de împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii, care precede ritualul euharistic, fac ca momentul să fie foarte sensibil, profund şi vindecător de suflet. Din nefericire, în unele cazuri momentul este profanat prin lipsă de respect, sau prin multă explicitare şi anunţuri inutile care au rolul de a "rupe vraja" momentului. Toţi avem de învăţat şi de dezvăţat multe. Să nu crezi că noi ne mântuim mai sigur pentru că ingerăm azimi şi must dulce, sau pentru că tratăm mai riguros simbolurile. Dumnezeu să Se îndure de Biserică şi de toţi cei ce iubesc binele şi adevărul.