Din tainele Genezei

Cer şi pământ

Definiţia cea mai precisă a lui ארץ 'arţ > éreţ (pământ) este cea dată de Moise în Gen 1. Dumnezeu a creat uscatul şi l-a numit pământ, la fel cum a creat firmamentul (bolta) şi l-a numit cer. Astfel pământul nu are în imaginaţia şi semantica ebraică biblică, sensul modern de Pământ cu majusculă, Terra, ca planetă sau ca glob terestru, tot aşa cum cerul (שמים şamáym) nu are nicăieri în ebraica biblică sensul modern de spaţiu al universului galaxiilor, ci numai sensul de boltă cerească, în spiritul limbajului fenomenologic, în care aparenţa este luată drept realitate.
Ceea ce este esenţial de reţinut, este faptul că termenii folosiţi de Biblie, ca şi termenii tuturor limbilor vechi, nu sunt ştiinţifici, ci populari. De aceea „pământul" în sens „biblic" este aceeaşi noţiune exprimată de străbunicii noştri dinaintea revoluţiei copernicane.

Există un singur caz în care termenul ארץ 'arţ >'éreţ ar părea să aibă sensul de glob terestru sau planetă, în Iov 26:7:

Întinde cerul arctic pe pustiuri
Şi spânzură pământul pe nimic.

În ciuda aparenţelor însă, paralelismul versurilor cere rezolvarea primului vers mai întâi, pentru a-l clarifica pe al doilea. Expresia tradusă prin nimic, ebr. băli-má, înseamnă literalmente "fără-ce[va]," expresie unică. nemaintâlnită în textele ebraice.

Este de neconceput ca stihurile acestea să aibă o interpretare ştiinţifică, deoarece este vorba de o poezie, o replică a lui Iov către prietenii lui. Or, în poezia ebraică, apar şi alte imagini. Pământul stă pe temelii (Ps. 82:5; Pr. 8:29; Is 24:18; Jr 31:37), pe stâlpi (1S 2:8) şi pe apă (Ps 24:1-2).

Imaginea adâncului cel mare, a tăhom-ului (oceanul subteran) care continuă existenţa oceanului primordial după ce pământul a fost scos din ape (2Pt 3:5) şi aşezat deasupra apelor Genezei. Acest ocean subteran, sursă a tuturor izvoarelor râurilor, a apei freatice şi a umidităţii care irigă vegetaţia (Ez 31:4), a fost şi una din cele două surse ale apelor Potopului (Ps 104:6; Gen 7:11; 8:2). Autorii biblici, în mod cert, nu au în minte o imagine cosmologică modernă, iar limita între imaginaţia poetică şi cunoştinţele cosmologice ale anticilor este foarte ştearsă. Cerurile nu sunt pentru ei altceva decât scânteietoare bolţi suprapuse (Dt. 10:14; 1Rg 8:27; 2Cr. 2:6; 6:18; Ne. 9:6; Ps. 68:33; 148:4; 2 Cor 12:2), de unde şi denumirea veche de sfere cereşti.

Terminologie
Principalul termen folosit în textul ebraic pentru pământ este ארץ 'arţ > éreţ. Apare de 2407 ori în VT, având sensul de pământ, sol, teren, tărâm, ţară. Nu are niciodată sensul de glob, planetă, Terra. Această nouă imagine este exclusiv culturală, şi o impunem în mod inconştient Bibliei..

1. a. pământul, întregul pământ (în contrast cu o parte) Gn 18:18; 18:25 22:18 (12:3 אדמה 'adamá) Ier 25:26; 25:29; 25:30 26:6; Is 37:16; 37:20 = 2 Rg 19:15; 19:19 Zah 4:10; 4:14 +. b. pământ, în contrast cu cerul: Gn 1:2 Ex 20:4 Dt 5:8 30:19 Ju 5:4 Pl 2:1 Is 37:16 = 2 Rg 19:15 Ps 146:6 1 Cr 21:16 29:11 2 Cr 2:11 +; aproape cu sensul de lume: Ec 1:4; zidit pe temelii, sau pe stâlpi: 1 S 2:8 Ps 104:5 Iov 38:4 Is 48:13 51:13; 51:16 (şi Is 24:18 Ps 82:5); este neclintit, ceea ce face ca zguduirea lui să fie ceva teribil, semn al unei puteri extraordinare: 1 S 14:4 2 S 22:8 = Ps 18:8 Iov 9:6 cf. Ps 46:2 & v:6; + Am 8:8 Is 2:19; 2:21 24:18; 24:19; 24:20 Ps 60:4 77:19 99:1 114:7; are sub el ape (tihom rabbá): Ex 20:4 = Dt 5:8 cf. Gn 7:11; este personificat adesea: Dt 32:1 Ier 6:19 22:29 Is 1:2 Mi 1:2 Iov 16:18; c. pământul = metonimic, pentru locuitorii lui: Gn 6:11 1 Rg 2:2 10:24 Ps 33:8 66:4 + cf. Pr 8:31 Iov 37:12.

2. întindere de pământ = a. ţară, teritoriu, Gn 10:10, 21:21; + 10:11 11:28; 11:31 13:10 47:6; 47:27 50:8 Is 7:18 23:1; 23:13 27:13 Ps 78:12 Ier 25:20 1 Cr 1:43; personificare a ţării: Is 62:4 Ec 10:16; 10:17. b. ţinut, district, regiune Gn 19:28 22:2 Jos 11:3 Ps 42:7. c. teritoriu tribal Dt 34:2 Ju 21:21 1 S 9:4; 9:16 13:7 1 Rg 15:20 Is 8:23; teritorii mai mici 1 S 9:4; 9:5. d. o bucată de pământ Gn 23:15. e. specif. ţara lui Canaan, sau a lui Israel Gn 11:31 12:1; 12:5; 12:6; 12:7 31:3 Ex 14:34 Dt 17:14 18:9 2 Rg 5:2; 5:4 +; ca obiect al vb. „a stăpâni" Dt 3:20 + adesea Dt Ps al.; la fel şi după „a moşteni”: Jos 19:49+; Dt 1:21+. f. = Lv 19:29 Ez 14:13 + cf. Dt 24:4 Zah 12:12 etc. g. uneori aproape echivalent cu Şi'olul: („tărâmul" celălalt, Iov 10:21; 10:22; Jr:10. 65); + Ps 139:15 Is 44:23.

3. a. teren, suprafaţa pământului = q. v. Gn 1:26; 1:30 18:2 33:3 38:9 Ex 4:3 16:4 Rut 2:10 1S 5:4. b. sol, pământul productiv = Gn 1:11; 1:12 Lv 19:9 25:9 26:4 cf. Nu 14:7; 14:8 Is 36:7 = 2 Rg 18:32 Ps 72:6; 72:16 107:34; 107:35 Ezr 9:12 Ne 9:35.

4. în expresii: a. poporul ţării = neisraeliţii: Gn 23:7; 23:12; 23:13; Nu 14:9, sau şi israeliţii. Lv 20:4 2Rg 15:5 16:15 21:24; 21:24 (în special „poporul de rând", în contrast cu oficialii/prinţii: Lv 4:27 Ez 7:27 2Rg 11:18; 11:19). b. în măsuri de distanţă, spaţiu / distanţă din ţară: Gn 35:16, oarecare distanţă Gn 48:7 2 Rg 5:19. c. ţara din câmpie, regiune de şes Dt 4:33 Ier 48:21; d. tărâmul celor vii: Ps 27:13; Ps 142:6. e. marginile (capetele) pământului Is 42:10 43:6; Ps 135:7 Pr 17:24; 30:4 +; Is 40:28 41:5; 41:9. 5. pl. 'araţot este aproape întotdeauna târziu: Ier 16:15 + 6 t. Ier; 23 t. Ez; Is 36:20 37:11 = 2 Rg 18:35 19:11 (Is 37:18 rd. 2 Rg 19:17); Dn 9:7 11:40; 11:42; Ps 105:44 106:27 107:3 116:9; + Gn 10:5; 10:20; 10:31 Lv 26:36; 26:39; Gn 26:3; 26:4 41:54; adesea, pluralul denotă ţări, pământuri, în contrast cu Canaanul, etc., v. Ez 20:32 22:4; = diferitele diviziuni mărunte ale Canaanului unite sub controlul israelit: Gn 26:3; 26:4, cf. 1 Cr 13:2, 2Cr 11:23.

Uzul termenului grecesc γή ghē este similar cu corespondentul ebraic: pământ, ogor, ţară, ţinut, sol, teren, sau, în sens figurat, omenire.

Pentru cei care se simt ameninţaţi de o interpretare atât de plată a pământului biblic, am putea aminti că şi alte fenomene naturale, cum ar fi cele fiziologice şi psihologice sunt reflectate în limbile biblice în acelaşi mod convenţional, specific limbii respective, fără baze „ştiinţifice" (nici nu aveau nevoie de mai mult).

De exemplu, inima, pe lângă funcţia ei vitală, de pompă sanguină, era imaginată ca sediu al gândirii şi voinţei (Gn 6:5; 1Rg 3:12), în timp ce sediul afectivităţii era rezervat rinichilor, intestinelor şi tuturor „cămărilor pântecelui" (Ps 7:9; Ez 21:6; Ps 40:9 ebr. lit. Legea Ta este înăuntrul intestinelor mele; Ps 20:27; Gn 43:30 ebr. se încălzea de milă; rahamim (milă, îndurare) este plural de la rahhm > réhhem = uter, pântecul matern). Indiciul fenomenologic al vieţii este respiraţia („i-a suflat în nări suflare de viaţă" - Gn 2:7; 7:22; Iov 27:3; Gen 1:30 şi animalele au în ele suflare / suflet de viaţă), iar viaţa însăşi se află în sânge (Gn. 9:5; Lv. 17:11, 14; Dt. 12:23).

După o astfel de definiţie a cerului şi a pământului, putem înţelege că termenii ebraici pentru lume sau univers nu denumeau realitatea din perspectiva informaţiilor ştiinţifice moderne, ci doar ca sumă a celor 2 sau 3 părţi componente: cerul şi pământul (bolta de deasupra şi terenul de sub picioare); sau, mai cuprinzător: cerul, pământul şi marea; sau: cerul, pământul şi subpământul. În acest ultim caz, subpământul şi marea erau echivalente, deoarece ambele erau părţi ale marelui tihom (adâncul, oceanul primordial care a fost limitat în bazine maritime la marginea şi dedesubtul uscatului).

Un alte termen pe care-l foloseşte ebraica biblică, având sensul de pământ uscat / solid, este תבל tēbīl > tēbēl, folosit numai în poezie: Na 1, 5; Is 14:17; Iov 37:12 Pr 8:31; 1 S 2:8, Is 14:21 24:4 34:1 Ier 10:12 = 51:15, 1Cr 16:30 (= Ps 96:10+) Iov 34:13 Ps 19:5 77:19 = 97:4, 90:2 96:13, 98:9 Na 1:5 Ps 24:1; 33:8 Is 18:3, 26:9; 26:18 Pl 4:12; 89:12 24:1); Iov 37:12 Pr 8:26.31; Iov 18:18; Ps 50:12 (cf. 89:12 +); Is 27:6 (cf. Iov 37:12+); 2S 22:16 = Ps 18:16, cf. Ps 93:1 96:10 (= 1 Cr 16:30); 9:9 (+96:13), cf. 98:7 (Is 13:11 Is 14:17 ).

Vârsta pământului
După un calcul relativ simplu, era Creaţiei biblice ar fi început odată cu anul 4113 î.e.n., după textul tradiţional ebraic („masoretic"), aşa cum se poate observa din următoarele date:

1Rg 6:1 (966 î.e.n.+479 = 1445 î.e.n.) Era Exodului
Ex 12:40-41 (1445+430 =1875 î.e.n.) Intrarea israeliţilor în Egipt.
Gn 47:9 (1875+130 = 2005 î.e.n.) Naşterea lui Iacov
Gn 25:26 (2005+60=2065 î.e.n.) Naşterea lui Isaac
Gn 21:5 (2065+100=2165 î.e.n.) Naşterea lui Avraam
Gn 11:32 (2165+70=2235 î.e.n.) Naşterea lui Terah
Gn 11:10-24 (2235+29+30+32+30+34+30+35+2 = 2457 î.e.n.) Potopul
Gb 5:3-32; 7:11 (2457+1656 = 4113 î.e.n.) Creaţia 

(mulțumesc comentatorului „normality” pentru observarea unei greșeli de calcul, pe care am corectat-o)

Este interesant că în ce priveşte cronologia genealogiilor din Geneza 5 şi 11, care sunt fundamentale pentru realizarea unei cronologii biblice „complete”, Septuaginta (LXX) şi Pentateucul Samaritean dau date diferite. După Textul Samaritean, Geneza ar fi avut loc la 1307 + 942 + 2165 = 4414 î.e.n., iar după Textul Grecesc (LXX), ar fi avut loc la 2242 (sau 2,262) + 1232 (sau 1132) + 2165, adică între 5539-5659 î.e.n., cu aproape 1400 de ani mai mult, ceea ce ar însemna că, după cele mai îndrăzneţe calcule ale grămăticilor prin mâinile cărora a trecut Cuvântul, vârsta lumii noastre s-ar ridica la mai puţin de 7700 de ani.

Din punct de vedere al criticii textuale însă trebuie să spunem că datele din LXX şi PS sunt vizibil modificate. Textul Masoretic este cu siguranţă mai demn de încredere în acest caz. Se ştie că scribii iudei palestinieni au fost mult mai scrupuloşi în conservarea literei textului biblic decât iudeii alexandrini sau samaritenii. Pe de altă parte, datele LXX şi PS sunt în mod evident manipulate. LXX adaugă un secol la fiecare generaţie, pentru a umfla timpul -- foarte probabil, pentru a ţine piept cronologiei egiptene, care este mai risipitoare.

O metodă de calcul care ar putea fi folosită în paralel pe lângă cronologia de mai sus, ar fi calcularea creşterii demografice, pentru care se recomandă următoarea ecuaţie:

Ecuaţia creşterii populaţiei[1]
Ecuaţie_______________________ Explicaţii

PN / P0 = ( 1 + R )N______________P0 = Populaţia originală
___log ( PN / P0 ) _____________PN = Populaţia finală

N = ––—————

___log ( 1 + R )________________ R = Rata anuală de creştere
R = (PN / P0 ) 1/N - 1_____________N = Numărul de ani

Ca baze de calcul se iau datele 965 î.e.n. + 480 = 1447 î.e.n. = Data Exodului (1Rg 6:1) şi 1445 î.e.n. + 430 = 1875 î.e.n. = Începutul exilului egiptean (Ex 12:40,41).
Problema de fond însă este că indiferent de datele la care ajungem, diferenţele nu sunt notabile din perspectiva polemicii creaţionism-evoluţionism. Dacă în loc de 6253, preferăm 5639 sau ridicăm până la 7664 anul Creaţiei lumii, diferenţele de câteva secole sau milenii sunt insignifiante faţă de cifrele uluitoare pe care le pretind astronomia şi geologia.

Orice teolog care are experienţă în critica textuală a Vechiului Testament poate admite existenţa unor erori numerice. În cazul celor două genealogii din LXX şi PS însă este vorba mai mult decât de erori: este chirurgie „plastică". Unii învăţaţi au umblat la text, este evident, crezând că îl corectează. Nimeni nu ştie exact cum arătau listele genealogice din manuscrisul original, dar putem conta mai degrabă pe acurateţea textului ebraic tradiţional. Dacă pe undeva va fi avut şi acesta vreo eroare cronologică, nu putem spune, însă un text mai bun nu avem. Putem fi siguri, totuşi, că orice eroare posibilă ne-am imagina, nu poate fi vorba de o cifră originală care să satisfacă pretenţiile actuale ale geologiei. Pentru care motive ar fi modificat scribii tocmai aceste date, din eroare sau intenţionat?

Pe de altă parte, dacă ţinem seama de înţelesul noţiunilor de lume, pământ, cer, în limbajul popular al autorilor biblici, şi ţinând seama de principiul limbajului uman al Bibliei, imperfect în natura sa, în cuvinte, în logică, mod de gândire, retorică,[2] atunci avem la îndemână o hermeneutică eliberată de necesitatea de a argumenta că universul întreg ar fi fost creat ex nihilo acum 7000 sau, să zicem, 10.000 de ani.

Descrierea Creaţiei din capitolul 1 al Genezei este fidelă (cred eu), dar nu ştiinţifică. Ea este tributară limbajului popular, fenomenologic, în care este implicată şi logica omenească imperfectă, inclusiv încărcătura culturală a limbajului, în materie de cosmologie. Limbajul este suficient pentru a ne comunica mesajul lui Dumnezeu, adică ceea ce El a dorit să ştim, ca să înţelegem, să credem şi să trăim. Dar orice încercare de a găsi în text ceea ce Dumnezeu nu a pus, adică ceea ce autorul uman nu a intenţionat şi nu a cunoscut, este sortită eşecului. Nimeni nu poate găsi în Geneza 1 ceva la care autorul nu s-a gândit. Este o chestiune elementară de hermeneutică biblică. Pe de altă parte, inspiraţia dată autorilor biblic nu i-a ferit de orice imperfecţiune omenească, ci i-a ferit doar de eroare doctrinală.

Capitolul Creaţiei descrie în limbaj fenomenologic geneza lumii noastre, aşa cum ar fi fost văzută de un observator terestru simplu – de un copil, să zicem. El ne învaţă că lucrurile văzute, dar şi cele nevăzute ("apele de sus şi ... de jos", Gen 1; vietăţile din abisul subpământean: Ex 20:4 etc) n-au apărut la întâmplare, de la sine, ci sunt opera Singurului Dumnezeu Adevărat, Creatorul. Poemul ne mai învaţă că toate acestea au fost create într-o ordine strategică şi elocventă în timp de 6 zile (6 alternări succesive de întuneric şi lumină), culminând cu omul (bărbat şi femeie) care este coroana Creaţiei divine şi cu ziua a şaptea (sâmbăta), coroana săptămânii, regina zilelor, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu de la început, şi deci în vigoare cât va ţine lumea.

Capitolul ne mai învaţă că, deoarece omul a fost făcut odată cu animalele de uscat, el este, din punct de vedere biologic, un animal de uscat; dar întrucât a fost făcut „după chipul lui Dumnezeu” (cea mai bună înfăţişare şi cel mai nobil statut care i se puteau da), omul este singura fiinţă terestră înzestrată cu raţiune, singura creatură terestră care este fiu al lui Dumnezeu, un creator în miniatură şi vicerege al universului terestru (Ps 115:16).

Se pot găsi, eventual, multe alte lecţii spirituale în mesajul Capitolului Creaţiei, dar în nici un caz nu vom găsi formulări ştiinţifice şi termeni tehnici. Geneza ne destăinuie că lumea noastră, aşa cum se vede ea de aici, a apărut cu peste 6000 de ani în urmă. Dar aceasta nu ne spune nimic cu privire la vârsta materiei în univers, vârsta stelelor, vârsta rocilor terestre etc., deoarece Geneza descrie fenomenologic Creaţia şi nu în limbaj ştiinţific.

Stelele din Geneza nu sunt fascinanţii sori ai astronomiei, aşezaţi în spaţiul cosmic la distanţe pe care antichitatea nu le bănuia, ci sunt minunatele lumini scânteietoare de pe bolta cerului, de pe acelaşi firmament cristalin în care au fost aşezate luna şi soarele, şi care este ecranul pe care zboară păsările. Cerul autorului biblic nu este spaţiul cosmic, nici atmosfera, ci acea tainică „tărie”, boltă, firmament, cupola care desparte apele de sus (unde sunt cămările ploii), de apele de jos.

Geologii şi astronomii ar putea avea dreptate când atribuie rocilor şi materiei vârste mai mari decât ar permite cronologia biblică, deşi credinciosul este liber să-şi păstreze rezerve, din prudenţă. Orice ar fi existat însă înainte de prima zi a Facerii, toate au fost făcute cândva de Creator. Nu a existat din veşnicie un univers în paralel cu Dumnezeu. Acel băre'şit (la început) care ne introduce în naraţiunea sacră, se referă la lumea noastră (cer şi pământ = boltă cerească şi teren), în limbaj fenomenologic. Mai degrabă amenajarea lumii noastre este descrisă aici. Expresia de creaţie "ex nihilo" merită revizuită, când vorbim despre Geneza, fiindcă chiar dacă ideea este adevărată în principiu, nu este neapărat aplicabilă Creaţiei din Geneza. Pământul este scos din apă, flora şi fauna ies din pământ, omul este modelat din pământ, femeia din coasta bărbatului. Ba mai mult, în Epistola către Evrei (12:1-2) ni se spune că „tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd". Prin urmare, totul se reduce la esenţe invizibile, despre care autorii biblici nu ne spun mai mult.

Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul absolut a tot ce există. La porunca şi sub mâna Sa creatoare au apărut toate (Ps 33:6.9). Aceasta determină şi înţelegerea că întreg universul creat, oricât de mare ar fi, sau oricât s-ar extinde, este, totuşi, finit. Doar Dumnezeu este şi dincolo de univers şi înainte de univers şi în univers. Numai El este cu adevărat infinit.

Pentru studii mai aprofundate în domeniul relaţiei dintre ştiinţele naturale şi Biblie, este excelent saitul Geoscience Research Institute la adresa http://www.grisda.org/teachers/faq.htm.

Vârstele civilizaţiilor postdiluviene
O altă problemă intervine în compararea datelor biblice cu datele arheologiei şi ale istoriei seculare. Dacă Biblia datează Potopul ca o catastrofă universală pe la 2592 î.e.n., această dată se potriveşte cu datarea începutului celor mai multe civilizaţii. Arheologii au datat însă şi preistoria, astfel încât după milioanele de ani presupuse pentru apariţia strămoşilor omului în epoca terţiară, 10.000 ani î.e.n. (Holocenul) ar fi începutul răspândirii actualelor rase umane şi popularea continentelor.

Preistoria, în limbajul cronologic al arheologilor, dă presupuselor perioade de dezvoltare culturală a omului peşterii numele de Paleolitic (1.000.000 -- 10.000/8000 î.e.n.), Mezolitic (10.000/8000 -- 7000/2500 î.e.n.) şi Neolitic (7000/2500 -- 3000/... î.e.n.), după care, epoca bronzului ar fi început în timpul mileniului II î.e.n., iar epoca fierului pe la sfârşitul aceluiaşi mileniu.[3] Dacă lăsăm deoparte cifrele foarte generoase ale epocilor pietrei, care sunt armonizate cu teoria evoluţiei, şi dacă ţinem seama de realitatea că vechile culturi ale pietrei şi bronzului puteau foarte bine să fie concomitente (şi există chiar dovezi că aşa s-a întâmplat).

Este foarte bună, în acest scop, cartea lui Gordon Childe (De la preistorie la istorie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967). Childe argumentează că uneltele de bronz erau folosite doar de bogaţi, iar cele de piatră erau mai comune, şi că o unealtă de piatră cioplită nu este neapărat dintr-o epocă mai veche decât una de piatră şlefuită. Este chiar mai dificil să ciopleşti piatra, decât s-o şlefuieşti.

Istoricii şi arheologii dau cifre destul de mari pentru începutul unor mari civilizaţii antice ca Egiptul şi Mesopotamia. Egiptul ar avea mai mult de 3000 ani î.e.n., iar Mesopotamia de asemenea. Asiria intră în arenă în acord cu schema biblică, pe la anul 2500 î.e.n. Civilizaţia Canaanului îşi are începutul tot în acele vremuri, imperiul hitiţilor răsare pe la anii 2000 î.e.n., prima civilizaţie indiană este plasată înainte de anii 2000 î.e.n., istoria Chinei începe pe la 2100 î.e.n., civilizaţia cretană începe după 2600 î.e.n., cea grecească după 2500 î.e.n., cea italică pe la anii 1900 î.e.n. Restul civilizaţiilor au fost subsecvente acestora, pe măsura formării şi migrării diferitelor popoare pe toate continentele.

Aceste începuturi ale civilizaţiilor antice nu sunt, totuşi, rodul unor date sigure. W. Ceram, în Zei, morminte, cărturari (Bucureşti 1968) se întreabă dacă istoricii fac bine că urmează cu atâta încredere cronologia faraonică a lui Manethon, şi că istoria atât de lungă a dinastiilor s-ar putea datora citirii greşite a lui Manethon, care ar fi înşiruit în serie dinastiile celor două Egipturi, dinastii care ar fi fost multă vreme paralele.

Nicolae Iorga, în scrierea postumă Materiale pentru o istoriologie umană, îşi permite de asemenea să ironizeze cifrele mari ale primelor domnii sumeriene şi akkadiene. Ar fi necesare studii creştine critice asupra acestor armonizări cronologice, întrucât şi arheologia și preistoria sunt afectate de mentalitatea evoluţionistă. Pentru bietul credincios există prea puţin ajutor în acest domeniu, singura lui consolare fiind armonia internă remarcabilă a cronologiei biblice, în ciuda unor discrepanţe explicabile.

________________________________

Note şi bibliografie
[1] Curt Sewell: http://www.ldolphin.org/sewell/sewellchron.html
[2] Vezi articolul meu de la adresa http://tornafratre.blogspot.com/2008/05/inspiraia-bibliei-plenar.html
[3] Vezi Istoria lumii în date, Editura Ştiinţifică, pag. 1-5.
Am folosit aici date din lexiconul ebraic HALOT, şi din Nichol, Francis D., The SDA Bible Commentary (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Association) 1978.

Inspiraţia Bibliei – „plenară" ?

Exact termenii originali (ebraici sau greceşti) ai Domnului ?

Necredinţa în Biblie, fie compensată cu superstiţii tradiţionale, fie susţinută ştiinţific ori filozofic, este o catastrofă culturală. Textul biblic a devenit un pretext pentru tot felul de interpretări, inclusiv pentru evitarea sau ignorarea totală a Bibliei.
Dar există şi extrema cealaltă. Printre puţini credincioşi ai Bibliei există un principiu teologic fundamentalist care afirmă inspiraţia "verbală" (cuvânt cu cuvânt) sau "plenară" (totală, în întregime, în amănunt) a Sfintei Scripturi.
Pe saitul de la adresa http://www.totse.com/en/religion/christianity/homobibl.html , găsim următoarea afirmaţie, pe care am tradus-o, de dragul vizitatorilor (rari) care nu citesc engleză:

„Scripturile plenar-/verbal-inspirate în limbile lor originale (adică Vechiul Testament ebraic şi aramaic, precum şi Noul Testament grecesc) au fost scrise de reprezentanţi omeneşti în stilul şi gramatica lor naturale, dar rezultatul final al scrierilor lor sunt exact cuvintele pe care Dumnezeu intenţiona să fie înregistrate."

Afirmaţia este bine intenţionată, urmărind să exprime şi să fixeze încrederea în ineranţa şi infailibilitatea Bibliei. Dar afirmaţia este nesatisfăcătoare şi defectuoasă. Nesatisfăcătoare, pentru că evidenţa demolează aceste aşteptări nerealiste, oricât ar fi ele de candide. Şi defectuoasă, pentru că afirmaţia este atât contradictorie, cât şi lipsită de importanţă practică.

Iată contradicţia. Dacă scriitorii biblici au scris fiecare în propriul stil (ceea ce implică propria dezvoltare stilistică, propria experienţă şi propriile gusturi literare şi propria voinţă), cum se face că rezultatul final este "exact cuvintele pe care Dumnezeu Însuşi le-ar fi folosit în locul lor" ?

În ce priveşte importanţa practică a acestei credinţe, orice teolog sau filolog care are habar de limbile Bibliei şi mai ales are experienţă în critica textuală (compararea critică a manuscriselor) poate recunoaşte că există diferite tipuri de diferenţe între manuscrise, pe fiecare pagină de Biblie, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Multe din aceste diferenţe nu afectează mesajul Bibliei, dar creează unele probleme de citire şi interpretare. Câteva din ele modifică chiar mesajul autorului. Fără să mai punem la socoteală că de la Exodul egiptean şi până la timpul scrierii manuscriselor de la Marea Moartă avem circa 1300 de ani de tăcere absolută, un timp din care nu ni s-a păstrat nici un manuscris biblic, pentru a-l compara acum cu cele tradiţionale (vechi de peste 1000 de ani) sau cu cele de la Marea Moartă (vechi de 2200 de ani). Sunt convins că, dacă s-ar descoperi un manuscris ebraic din acele timpuri, am putea vedea şi mai multe diferenţe -- probabil neimportante din punct de vedere al credinţei, dar importante în ce priveşte cuvintele şi ideile folosite. Aşadar, chiar dacă autorii sacri ar fi fost inspiraţi în cuvintele lor originale, această ineranţă n-ar fi avut importanţă decât pentru contemporanii lor. Ca să nu mai vorbim de procesul selectării manuscriselor şi al traducerii, care implică multe elemente străine de inspiraţia plenar-verbală.

Modelul de inspiraţie biblică din teologia şi experienţa Ellenei White:

„Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj grandios, supraomenesc. Iisus, pentru a ajunge la om acolo unde se află, a luat natură umană. La fel şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, iar TOT CE ESTE OMENESC ESTE IMPERFECT. Diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. BIBLIA A FOST DATĂ PENTRU SCOPURI PRACTICE.”

„BIBLIA a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, EA NU REPREZINTĂ MODUL ÎN CARE GÂNDEŞTE ŞI SE EXPRIMĂ DUMNEZEU ÎNSUŞI. Modul de gândire şi exprimare este al agentului omenesc. Dumnezeu, CA SCRIITOR, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun: Cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu NU Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, şi nu condeiele Lui.”

Domnul Se adresează oamenilor printr-o vorbire imperfectă, pentru ca simţurile degenerate, percepţia greoaie a fiinţei pământeşti să poată înţelege cuvintele Lui. Astfel este manifestată condescendenţa lui Dumnezeu. El întâlneşte pe oameni acolo unde sunt ei. Biblia, desăvârşită în simplitatea ei, nu poate răspunde, totuşi, marilor idei despre Dumnezeu, fiindcă ideile nemărginite nu pot fi întruchipate în mod desăvârşit în vehicule mărginite ale gândirii.

Expresiile Bibliei nu sunt exagerate, aşa cum mulţi presupun. Dimpotrivă, expresiile tari pălesc înaintea măreţiei gândului divin, chiar dacă scriitorul a ales cel mai expresiv limbaj prin care să transmită adevărurile unei educaţii superioare. Fiinţele păcătoase pot privi numai o umbră a slavei cereşti.

Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci scriitorii ei au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii individuale. Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa umană; astfel declaraţiile omului inspirat reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.”

Care dintre cele două teologii se potriveşte mai bine cu realitatea textului biblic, atunci când îl studiezi în profunzime? Crezurile inerantiste sunt, de regulă, expresii ale unei dorinţe, ale unui ideal, nu ale unui studiu serios al Scripturii. Pentru cei care nu studiază, totul este greşit, sau dimpotrivă, totul este perfect. Cei care studiază învaţă să discearnă în cuvintele imperfecte omeneşti, mesajul perfect al lui Dumnezeu, necesar pentru viaţă şi mântuire.

Bibliografie E. G. White:

1 SM (Selected Messages, Book 1), 1958:20-22;

7 SDABC (S.D.A. Bible Commentary, vol. 7) 1957: 945.

MS 24/1886;

Let 121: 1901

Răspuns lui LEM la întrebări biblice

1. LEM. La ce anume se refera versetele din Geneza, cap. 1, vers. 6-7 :"Dumnezeu a zis : Sa fie o intindere intre ape, si ea sa desparta apele de ape. Si Dumnezeu a facut intinderea, si ea a despartit apele care sunt dedesuptul intinderii de apele care sunt deasupra intinderii. Si asa a fost." ?
FL: Întinderea din Geneza 1 este traducerea unui termen ebraic (raqi’a) care denumeşte o suprafaţă plană, dintr-un material oarecare, întinsă prin batere sau presare. Nu are sensul de întindere ca spaţiu, atmosferă, etc., cum cred mulţi. Autorul Genezei nu descrie lucrurile în termeni ştiinţifici, ci într-un limbaj ebraic popular, fenomenologic (adică numeşte lucrurile după aparenţa lor, nu după realitatea ştiinţifică).
Când spunem că soarele este roşu sau mare, sau că apune şi răsare, folosim un limbaj fenomenologic, care nu este adevărat în totul, dar este foarte practic. Chiar şi savanţii îl folosesc în limbajul de toate zilele. În antichitate nu se cunoştea realitatea ştiinţifică a bolţii cereşti şi a fenomenelor cereşti cum ar fi norii, ploaia etc., şi este normal că ei descriau ceea ce vedeau. Norii şi stelele şi luna şi păsările, toate se perindau cumva pe suprafaţa aceleiaşi bolţi cereşti.
Nu numai că oamenii descriau în limbaj fenomenologic ceea ce vedeau, dar mai făceau şi deducţii logice, care îmbogăţeau imaginea cosmologică. Apa care vine de sus, vine probabil din cer. Nu degeaba se spune că la Potop s-au deschis obloanele (zăgazurile, stăvilarele) cerului, şi că Dumnezeu are acolo cămări cu zăpadă, cu grindină şi cu de toate, pe care le foloseşte cum crede de cuviinţă.
Un răspuns mai cinstit decât acesta nu cunosc. Recunosc că e un răspuns cu care credincioşii nu sunt satisfăcuţi, fiindcă s-au obişnuit să creadă că limbajul şi cunoştinţele autorilor sacri ar fi fost sub un control absolut al lui Dumnezeu. Credincioşii îşi închipuie că dacă cineva este scriitor inspirat de Dumnezeu, nu poate greşi nici când se referă la chestiuni ştiinţifice. Dar evidenţa este împotriva ideii de inspiraţie verbală (plenară, totală).

2. LEM Cum se face ca Biblia, inspirata de Dumnezeu da o valoare a numarului Π egala cu 3 (1Rg 7:23)?
FL: Acesta este un exemplu clasic de lipsă de imaginaţie la necredincioşi. Biblia este plină de numere corecte, dar INEXACTE. Când zic corect, mă refer la scopul practic. În viaţa de toate zilele obişnuim să judecăm rotunjind sumele sau numerele. Care este populaţia României? Cred că nimeni nu-i atât de nebun să dea numărul exact. Care este numărul Π? Nici 3,14 nu este exact, şi nici dacă mai adaugi zece cifre. De fapt însă autorul nu spune că Dumnezeu ar avea un Π special, ci informându-ne despre perimetrul şi diametrul cercului acelui bazin de bronz în cifre rotunde (30 şi 10), noi tragem o concluzie falsă, plecând de la premize false: (a) că cifrele date sunt exacte, nu rotunjite; (b) că bazinul ar fi format un cerc simplu.
Pentru a trage concluzii cu privire la cunoaşterea lui Π între evrei, ar trebui să ştim care dimensiunile exacte (cu zecimale), sau / şi ce lăţime avea marginea (în formă de potir) a bazinului. Cifrele date măsoară cercul interior al marginii bazinului, sau pe cel exterior?
Biblia afirmă că Solomon şi apoi urmaşii lui au fost în strânse legături cu maeştrii fenicieni; şi cu egiptenii, despre care se spune că aveau cunoştinţe avansate în domeniul geometriei. Este greu de crezut că evreii n-ar fi cunoscut valoarea lui Π în aceste condiţii.
Pe de altă parte, chiar dacă autorul ar fi lăsat să deducem, sau ar fi exprimat el însuşi o valoare Π cu 100 de zecimale exacte, această chestiune nu poate fi pusă pe seama inspiraţiei autoprului, fiindcă e o cunoştinţă comună, culturală. Dacă evreul ar fi avut-o mai exact, am spune că s-a descurcat mai bine decât constructorii piramidelor. Numai atât. Aceste informaţii nu ţin de inspiraţie, ci de nevoile practice de prezentare ale mesajului inspirat. Amintiţi-vă ce spunea EGW în fragmentul citat: The Bible was given us for practical purposes. Autorul a dorit doar să ne ajute să ne facem o idee de mărimea bazinului, nu să ne transmită toate detaliile tehnice, care nu interesează decât pe anumiţi profesionişti.

3. LEM O alta problema este pretentia unor credinciosi ca pana la Noe n-a plouat niciodata. Asta este o absurditate extraordinara. Cum sa nu ploua? Nu exista circuitul apei in natura atunci? Daca nu pomeneste Biblia ca nu a plouat inseamna ca asa a fost? Textul din Evrei 11, unde se spune ca „Noe, prin credinta si-a facut un chivot ca sa-si salveze familia cand Dumnezeu l-a instiintat despre lucrurile care nu se vedeau inca”, se refera nu la ploaie, ci la potop, fiindca potop nu mai vazuse Noe niciodata.
FL: Este adevărat, teoria că până la Potop nu a existat ploaie pe pământ se bazează pe o deducţie din Gen 2:6. Însă acel text este o parte din Gen 2:5, care se referă la începuturi, când nici o plantă nu răsărise, şi nu ni se spune că aşa ar fi fost permanent, că pământul se iriga doar prin această “transpiraţie”. Chiar existenţa aburului înseamnă vaporizare şi duce la crearea straturilor de nori, care apoi prin condens dau ploaie.
Aşa am crezut şi eu, cum spun mulţi credincioşi, că până la Potop n-a plouat, şi că antediluvienii nu puteau crede, fiindcă nu văzuseră apă căzând din cer. Dar o citire mai atentă a textului biblic, m-a descurajat de a citi în text lucruri care probabil nu sunt acolo. Textul din Evrei 11, într-adevăr, se referă la profeţia făcută de Dumnezeu, că va veni o apă atât de mare, încât va înghiţi toată lumea. Era ceva care nu se vedea, indiferent dacă până la Potop a fost doar acel "abur" sau ploaie normală.
Este posibil totuşi, ca circuitul apei să fi avut particularităţi diferite în lumea aceea aproape perfectă dinainte de Potop. Nu avem însă ceva absolut sigur, pe care să ne bazăm ca să afirmăm aceasta. Gen 2:5 ne cam descurajează. Sunt şi nişte probleme de logică destul de încurcate în acel verset, care are doar rolul de a pregăti introducerea la Creaţia omului. Dar textul are sens:
a. Înainte de a da Dumnezeu ploaie şi a face oameni pe pământ, nu creşteau nici buruieni nici plante cultivate.
b. Pentru a cultiva pământul şi a-l iriga, Dumnezeu a făcut ca un abur să ude pământul; iar pentru a cultiva pământul, Dumnezeu a creat pe om, regele-ţăran (adam, din adama = pământ).
Un singur lucru nu se precizează: Dacă acel abur hidratant a fost o lege care s-a păstrat mai mult timp, sau este legat numai de începuturi. Şi mai este un aspect interesant. Acest abur care se ridică şi apoi udă pământul, putea fi o referire parţială la circuitului apei în natură. Ce sens mai au atunci apele de sus? Habar n-am, dar nu se moare dintr-asta. Explicaţiile ştiinţifice pe care au încercat unii să le dea la asemenea pasaje sunt mai dificile de acceptat decât textul cu toate încurcăturile lui.

4. LEM Care este intelesul versetului de la finalul pildei polilor spusa de Isus, unde stapanul porunceste ca "cei ce nu au vrut sa domnesc peste ei, aduceti-i inaintea mea si taiati-i in bucati". Cum se poate ca Isus sa spuna asa o pilda? La ce ne indeamna ea?... Este monstruos.
FL: Nobilul care s-a întors ca rege, s-a purtat în pildă aşa cum se purta un monarh oriental cu aceia care-l urau. Morala pildei nu este ce să facem noi cu cei care nu doresc împărăţia lui Dumnezeu, sau nu ne suportă pe noi înşine; ci să ne provoace cu privire la alegerea lui Iisus ca Domn al nostru. Regele din pildă a plătit cu dreptate fiecărui slujitor, după vrednicia fiecăruia, după devotamentul fiecăruia faţă de stăpân. A respins acuzaţia slujitorului rău şi leneş, ca fiind nesinceră, fiind evident că acesta îl ura pe stăpân. Dacă se temea să investească banii stăpânului, trebuia să-i pună la bancă, nu la ciorap. Ceilalţi cetăţeni de asemenea îl urau. Toţi erau un fel de bolşevici care aşteptau pomeni egalitariste şi ocazii bune de a fura sistematic, ca şoarecii, şi nu puteau suporta un lider „capitalist”, care avea cultul muncii şi al cinstei, şi mai presus de toate, cultul iubirii de aproapele şi al relaţiilor drepte (ceea ce nu au toţi capitaliştii!).
Ce zice Evanghelia, cum va răsplăti Dumnezeu pe cei care nu suportă principiile Domniei Sale, care vor să fie independenţi să facă ce vor ? În cele din urmă, după ce Dumnezeu va face totul ca să-i câştige, pe cei care Îl resping îi va lăsa să se descurce independenţi de Singurul izvor al vieţii şi al speranţei oamenilor, care este Iisus Christos (Matei 25:46; 2 Tes 1:9).

5. LEM O situatie asemanatoare este cu Avraam si jertfirea lui Isaac. Cum de a putut Dumnezeu sa ceara asa ceva? Cum? Ce vrea sa ne invete pe noi acel episod? Dumnezeu e atotstiutor au spus ei, de ce mai avea nevoie de o confirmare? Nu stia el cum alege Avraam? Si atunci de ce acel test?
FL: Dumnezeu a descoperit lui Avraam în mod treptat adevărul. Unele lucruri le ştia el din strămoşi, dar casa tatălui lui era influenţată de idolatrie şi cu siguranţă Avram nu a crescut într-un mediu favorabil ca să ştie tot ce trebuie, corect, despre Dumnezeu. Era căsătorit cu sora lui (după tată), ceea ce Legea nu permitea, dar pe vremea lui Avraam nu exista Legea lui Moise. A conceput un copil cu sclava soţiei lui, după cutumele obişnuite mesopotamiene, nu după voia lui Dumnezeu.
Toate acestea dovedesc că nu avea o cunoaştere perfectă a principiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu însă l-a condus pas cu pas pe drumul cunoaşterii, prin credinţă. Deoarece obiceiul de a aduce jertfe umane, adesea dintre propriii copii, era prezent la vecinii lui Avraam, în special la Canaaniţi, Dumnezeu a putut să încerce pe Avraam în felul acesta. (Să ne amintim de jertfa ignorantă şi păgână a lui Iefta, sau de mulţimea de israeliţi care, înainte de exil, alunecaseră în cultul Baalilor, aducând jertfe de copii).
Dar nu doar ascultarea sau devotamentul lui Avraam au fost încercate aici, ci şi credinţa lui că Dumnezeu îi va da urmaşi din Isaac (Evrei 11). Pe calea aceasta, Dumnezeu a încercat în mod unic pe Avraam, şi în acelaşi timp, a arătat, înainte de darea Legii, că El respinge jertfele umane, fiindcă l-a oprit pe Avraam să-l jertfească pe Isaac.
În ce priveşte nevoia lui Dumnezeu de a încerca, aceasta nu este nevoia Lui, ci nevoia celor în cauză şi a martorilor nevăzuţi (vezi Iov 1). O credinţă care nu s-a manifestat sub test, este o credinţă virtuală, nu reală. Pentru a exista cu adevărat, credinţa este pusă la probă.
La fel şi cu Pomul interzis din Rai. Testul urmărea să dea ocazie exprimării şi dezvoltării credinţei şi iubirii, într-un cuvânt a loialităţii şi devotamentului faţă de Dumnezeu. Ascultând, puteau deveni maturi în credinţă, iubire şi inteligenţă. Dumnezeu nu scuteşte pe nimeni de încercare, nu a scutit nici pe Fiul Său. Numai cei care sunt material prost fug de test.

6. LEM Matei, citand pe Zaharia (e vorba de profetia cu cei treizeci de arginti pe cat a fost vandut Isus) a scris in mod eronat, Ieremia. Si astfel ne putem intreba: Daca Biblia e insuflata de Dumnezeu, cum de exista aceasta nepotrivire?
FL: Da, foarte probabil că Matei s-a încurcat. Care e problema? Este un detaliu neimportant. Duhul Sfânt nu a constrâns peprofeţi să fie lipsiţi de erori tehnice. Dumnezeu ştia că cititorii vor găsi şi singuri referinţa corectă. Şi azi ni se întâmplă să auzim chiar de la amvon citându-se Petru în loc de Pavel, sau invers, într-o predică, de altfel, foarte bună. EGW are şi ea unele asemenea erori de memorie, datorită oboselii.
Putem înţelege de cum a făcut Matei această confuzie. El citise în cartea lui Ieremia (cap. 18) o profeţia asemănătoare, ilustrată dramatic de gesturile unui olar, de aceea, când s-a gândit la profeţia despre cei 30 de arginţi (care sunt asociaţi cu un olar), a greşit şi a zis Ieremia, în loc de Zaharia. Alţii dau alte explicaţii, dar mie unele explicaţii mi se par mai penibile degât gafele omeneşti şi nevinovate, ale unor autori sacri. Oricine poate înţelege o asemenea greşeală şi o poate corecta pentru sine. Cei care iubesc pe Dumnezeu şi pe Matei nu vor găsi nici o probLEMă aici.

7. LEM Tot legat de nepotriviri, care duc la concluzia ca Biblia nu e de origine divina: Matei, cap.27, spune ca Iuda s-a dus si s-a spanzurat, iar in Fapte spune ca a cazut cu capul in jos, a plesnit in doua prin mijloc, si i s-au varsat toate maruntaiele. (cap.1, vers.17). Asta este o dovada clara in defavoarea Bibliei.
FL. De ce nu vă gândiţi, mai degrabă, că poate nici creanga aceea nu l-a ţinut, şi că a căzut în prăpastie? Dar şi în acest caz, detaliul nu este important. Important este că el s-a sinucis, posedat de spiritul pe care îl alesese, şi care acum îi vorbea, aşa cum vorbise prin „umbra” lui Samuel, la invocaţia vrăjitoarei din Endor. Cele două rapoarte (Matei şi FA) provin, probabil, de la martori diferiţi. Dacă Matei şi Luca ar fi vrut să înşele lumea, s-ar fi pus de acord cel puţin în asemenea aspecte. Există încă multe altele de acest gen, dar nici una din ele nu arată că Biblia nu are credit.

8. LEM De ce Dumnezeu, despre care se spune ca este bun si iubitor, avea acel sistem de pedepse cu moartea in Vechiul Testament? De exemplu, cum este scris:
"Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: Spune copiilor lui Israel: Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în Israel, dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu pietre. Eu Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din mijlocul poporului său, pentru că a dat lui Moloh pe unul din copiii săi, a spurcat locaşul Meu cel sfânt, şi a necinstit Numele Meu cel sfânt.
Dacă poporul ţării închide ochii faţă de omul acela, care dă lui Moloh copii de ai săi, şi nu-l omoară, Îmi voi întoarce Eu Faţa împotriva omului aceluia şi împotriva familiei lui, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui, împreună cu toţi cei ce curvesc ca el cu Moloh. Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui.
....Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea.
Prin urmare, daca X incalca un paragraf din Lege (de exemplu, "Sa nu precurvesti"), asta da dreptul (justifica / permite / etc.) lui Y sa incalce alt paragraf (mai exact, "Sa nu ucizi")?

FL: Dumnezeu a dat pedeapsa capitală pentru încălcarea conştientă, voluntară şi sfidătoare a poruncilor majore. Şi Noul Testament (vezi Apocalipsa) arată că Dumnezeu Creatorul va anihila în final pe toţi rebelii. Această dispoziţie a Legii a existat chiar înainte de Moise (vezi Geneza 9). În Noul Testament, Biserica nu are dreptul s-o aplice, deoarece Împărăţia lui Christos nu este din lumea aceasta. Israel a avut un stat teocratic, condus de oameni ai lui Dumnezeu, dar cre&;#351;tinătatea nu are un stat sau state ale ei, şi nu are permisiunea lui Dumnezeu de a întemeia state care să impună creştinismul. Dar statul are dreptul să aplice pedeapsa capitală, aacolo unde legea decide că este drept (de ex., asasini sau alţi criminali periculoşi). Dacă în general nu se mai aplică astăzi. este doar o problemă de filozofie modernă a dreptului, nu de morală primară.
Pretenţia că pedeapsa capitală încalcă porunca divină SĂ NU UCIZI este falsă. Porunca divină nu se referea la aplicarea legală a pedepsei capitale, nici la legitima apărare în cazuri extreme. Să nu uităm că Israel a făcut şi război sub comanda expresă a lui Dumnezeu. Iar în Epistola către Romani (13), Pavel spune: „Dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba [autoritatea] poartă sabia.” În textul ebraic al poruncii se foloseşte un verb special (RATZAHH) care înseamnă a asasina, a comite o omucidere, în timp ce pentru a omorî animale, a omorî în război, a da pedeapsa capitală, se folosea un alt verb (HARAG).

Identitatea sabatelor din Coloseni 2:16-17

"Aşadar, nimeni să nu vă judece pentru că mâncaţi şi beţi, sau pentru o anumită[1] sărbătoare, pentru calende sau sabate. Ele sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar realitatea este trupul lui Christos."

În Col 2:16 apar trei categorii de festivităţi calendaristice: έορτή heorté (sărbătoare calendaristică), νεομηνία neo-menía (ziua lunii noi; calende), σάββατον sábbaton (zi cu oprire de la lucru). Identitatea lor este următoarea:
· έορτή heorté[2](sărbătoare calendaristică) este numită în VT מועד maw‘īd (ceva fixat, termen, perioadă) folosit adesea cu sensul de sărbătoare.[3] De asemenea, cuvântul neotestamentar έορτή heorté corespunde uneori termenului ebraic חג hhag[4](sărbătoare ciclică/anuală), cuvânt înrudit cu arăbescul hadj > tc. hacilik > rom. hagialîc (pelerinaj). În calendarul mozaic erau iniţial 5 sărbători anuale, dintre care trei erau sărbători cu pelerinaj, când toţi bărbaţii aveau obigaţia de a merge la Sanctuar.
a. 10 – 21 Abib („Aprilie”), în prima lună a anului vechi, religios, numită mai târziu Nisan, Sărbătoarea azimilor (Hhag Hammatzot) comemora eliberarea din sclavia egipteană. Sărbătoarea naţională specifică a poporului evreu. Sărbătoare cu pelerinaj la Templu (Ex 23:14-15). Pe data de 10 se alegea mielul, iar pe data de 14 mielul era jertfit şi mâncat. Mielul şi data de 14 se numeau Pas'hh ( > Pésahh > Pas'hhá > Paşte) adică „trecere cu vederea” / „sărire peste” şi comemora cruţarea întâilor-născuţi ai evreilor în noaptea ultimei plăgi din Egipt. Ziua de 16, după sabatul pascal (15), era ziua „snopului legănat”. Ex 34:18; Lv 23:4-15; Nu 28:16-25.
b. 4 „Iunie” (aprox.), în luna a treia, numită mai târziu Siwan, Sărbătoarea săptămânilor / a Cincezicimii / Şavuot, sărbătoare cu pelerinaj (Ex 23:16a; 34:22a) comemora primirea celor zece porunci la Sinai (Ex 19:1.10-11) şi era ziua aducerii primelor roade. Lv 23:16-22; Nu 28:26-31; Dt 16:9.
c. 1 Etanim („Septembrie”), în luna a şaptea, numită mai târziu Tişri, Sărbătoarea trâmbiţei, devenită apoi ziua anului nou civil şi Ziua Judecăţii. Lv 23:23-25; Nu 29:1-6;
d. 10 Etanim („Septembrie”), Ziua ispăşirii/Yom Kippur, cea mai solemnă sărbătoare anuală, zi de post în care se făcea curăţirea definitivă a păcatelor de peste an. Mai târziu a devenit ziua sigilării destinelor omeneşti. Lv 23: 26-32; Nu 29:7-11; Lv 16.
e. 15-22 Etanim („Septembrie”), Sărbătoarea Colibelor/Sukkot, cea mai pitorească şi mai veselă sărbătoare anuală, sărbătoare cu pelerinaj, comemora locuirea evreilor în colibe improvizate şi în corturi timp de 40 de ani după Exod. Lv 23: 33-43; Nu 29:12-38;
· νεομηνία / νουμηνία neo-menía sau nūmēnía („luna nouă”, prima zi a fiecărei luni; calende), ebr. ראש־חדש ra'ş-hhudş > roş hódeş, sau simplu, hódeş. Nu este instituită în Pentateuh, deoarece exista dinainte de Moise, probabil din timpurile patriarhilor. Semiţii au folosit calendare lunare, de aceea fiecare început de lună era marcat. Fără marcarea lunii noi nu puteau exista celelalte sărbători calendaristice, deoarece nu exista un calendar scris. Se orientau după ciclul lunar şi după cel solar, iar cele două nu se armonizează perfect (1 an solar cuprinde 12 luni şi ceva). Luna nouă a fost încurajată de Moise şi de Profeţi, având funcţii şi ritualuri specifice. Nu era zi de post, nici de pelerinaj, nici de sabatizare, dar era subliniată prin jertfe speciale (Nu 28:11-15) şi prin Nu 10:10; 1S 20:5, 18, 24, 27, 34; 2Rg 4:23; 1Cr 23:31; 2Cr 2:4; 8:13; 31:3; Ezra 3:5; Ne 10:33; Ps 80:4 (81:3); 121:6; Pr 7:20; Is 1:13; 47:13; 66:23; Ez 45:17, 20; 46:1, 3, 6; Os 2:13; 5:7; Am 8:5; Idt 8:6; 1Mac 10:34;

· σάββατα sábbata („sabate”) este un termen general care numeşte toate zilele sacre în care se impunea încetarea muncilor obişnuite. Sabatizarea era în unele cazuri parţială, iar în alte cazuri, totală. Existau 7 sabate calendaristice date prin Moise, în afară de sabatul săptămânal (Sâmbăta), care vine de la Facerea Lumii (Gen 2:1-3; Ex 20:8.11). Acestea puteau cădea în oricare zi a săptămânii, la data specificată:
a. 15 I = Primul sabat pascal, a doua zi după jertfirea Mielului. Se interzicea munca de sclav, dar se putea găti mâncare. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:6-7; Ex 12:16)
b. 21 I = Al doilea sabat pascal; se interzicea munca servilă, dar se putea găti mâncare. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:6.8; Ex 12:16)
c. 4 III = Sabatul Zilei Cincizecimii; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:16.21
d. 1 VII = Sabatul Zilei Trâmbiţării; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:24-25
e. 10 VII = Sabatul Zilei Ispăşirii; sabatizare totală şi zi de post negru. Se interzicea orice lucrare, ca şi Sâmbăta. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:27-28.30-32
f. 15 VII = Primul sabat de Sukkot; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:34-35
g. 22 VII = Al doilea sabat de Sukkot; se interzicea munca servilă. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:34.36)
Sabatul săptămânal (Sâmbăta), repausul dat întregii omeniri nu a fost lăsat pe dinafara legislaţiei mozaice. Tocmai pentru că era o moştenire de la Facerea Lumii, şi pentru că Israel trebuia s-o împărtăşească şi celorlalte popoare (Is 56:2-6), a fost aşezat în capul listei sărbătorilor şi sabatelor (Lv 23:3) şi reamintit la sfârşitul listei (v. 38). Sâmbăta a fost lăsată ca o sabatizare totală (Ex 16:23-30.35; 35:2-3; Nu 15:30-36; Ne 9:14; 10:31; 13:15-22; Is 58:13; Ir 17:21-27), dar nu ca zi de post, asemenea sabatul ispăşirii, ci ca zi de odihnă şi bucurie religioasă (Is 58:13-14; Ps 92:1). Sabatul este reamintit lui Israel înainte de darea Legii (Ex 16) şi pe lângă faptul că este inclus, atât în Decalog, cât şi în Lege, el este în mod repetat menţionat, ca nu cumva să fie profanat, chiar pentru motive aparent sfinte. Sabatul săptămânal (al Sâmbetei) este menţionat pe lângă celelalte sabate ale Domnului, dar dintre toate numai Sâmbăta a fost introdusă în Decalog şi scrisă pe piatră (Ex 31:13-18).

σάββατα este un plural care se foloseşte în greaca biblică (LXX + NT) atât pentru a denumi sabatele, în mod general, calendaristice sau săptămânale (sâmbete). Sabatul Sâmbetei, ca sărbătoare religioasă, este numit fie cu singularul σάββατον (de 79 de ori),[5] fie cu pluralul σάββατα (de 112 ori).[6] De observat că NT preferă singularul pentru Sâmbătă (39 cazuri din 58), iar Pavel de asemenea preferă singularul, când se referă la Sâmbătă/săptămână (1Cor 16:2).
Acest plural este folosit şi cu sensul de sabat tipologic (Lv 23:32; 25:2.4.6; 26: 34-35.43; 1 Es 1:55).
De asemenea, termenul σάββατον sau σάββατα era folosit şi cu sensul de săptămână, aşa cum indică expresii de tipul μία των σαββατων sau μία του σαββάτου, aşa cum se folosea uneori şi echivalentul ebraic şabbat (Lv 23:15-16; Lv 25:8). A se compara cu scrierile sectare de la Qumran: „El a lăsat soarele ca un mare indicator deasupra pământului, pentru zile, sabate (=săptămâni) şi luni (noi) [Jubilee: 4Q216 6:7]; „în ziua N a sabatului (=săptămânii)” [Comentariu la Geneza: 4Q252 1:4.8.17].

Ordinea menţionării celor 3 tipuri de festivităţi
Ordinea obişnuită (7 cazuri): 1). sabate, 2). luni noi şi 3). sărbători

1Cr 23:31; 2 Cr 2:3; 8:13 (de trei ori pe an); 31:3; Ne 10:34; 1 Esdra 5:51/52... arderile de tot ....în sabate, luni noi şi sărbători. Iudit 8:6 Ea „postea în toate zilele văduviei ei, cu excepţia zilelor de sabat şi de ajun de sabat, de lună nouă şi ajun de lună nouă, de sărbători şi ajun de sărbători, care sunt zile de bucurie ale casei lui Israel.”

Ordinea care se repetă în Coloseni 2: 1) sărbători, 2). luni noi, 3) sabate

Os 2:11 [Dumnezeu vorbeşte Israelului apostat, care combina idolatria şi nelegiuirile cu religia mozaică:] "Voi face să înceteze toată bucuria ei, sărbătorile ei, lunile ei cele noi, sabatele ei, şi toate vremile ei hotărâte. Contextul se referă la încetarea sărbătorilor în urma pedepsei lui Dumnezeu, şi nu ca o promisiune a ceva mai bun. Totodată, ca şi în Isaia 1, Dumnezeu era dezgustat de combinaţia păcat + celebrare. În scrierea sectară de la Qumran „Comentariu la Osea” (4Q166 2:14-17), comentatorul citează Os 2:11 şi adaugă: „Tâlcul acestui cuvânt este că ei fac să meargă sărbătorile după datele calendaristice ale păgânilor." Exegetul qumranian nu observă sensul contextului şi în loc de a observa spiritul sărbătorilor, îşi imaginează că singura problemă era deplasarea sărbătorilor pe date calendaristice păgâne (şi aceasta poate fi adevărat: 1Rg 12:32-33).
Ez 45:17: „arderi de tot, daruri de mâncare şi jertfe de băutură la sărbători, luni noi şi sabate -- la toate vremile hotărâte ale casei lui Israel."
Sulul războiului, Qumran (1QM 2:4) „Capii cetelor, împreună cu supraveghetorii lor vor face slujbă la vremile hotărâte (sărbători), în lunile lor noi, în sabate, şi în toate zilele anului".

Altă ordine:
1) sărbători, 2). sabate, 3). luni noi [ sau: 1) sabate, 2). sărbători]

1Mac 10:34 [Regele seleucid Demetrios:] "Toate sărbătorile, sabatele şi lunile noi, zilele prescrise (hotărâte?), împreună cu cele trei zile precedente şi cele trei următoare, vor fi zile de imunitate şi de iertare pentru toţi evreii din regatul meu."
Josephus: Id. 13:52 „Eliberez pe toţi iudeii care au fost făcuţi prizonieri şi sclavi în regatul meu. De asemenea poruncesc ca vitele iudeilor să nu fie luate pentru serviciul nostru; şi fie ca în sabatele lor şi toate sărbătorile lor, cu trei zile înainte de fiecare din ele, să fie scutiţi de orice impunere.”

Este evident că, în textele acestea, cuvântul „sabate” nu se poate referi la Sâmbătă, ci la sabatele calendaristice. Ce rege străin ar fi fost dispus să dea imunităţi şi iertări evreilor în fiecare sâmbătă, plus trei zile înainte şi trei după? Sună ca o glumă bună, fiindcă sabatul săptămânal plus încă 6 zile, ar fi însemnat toată săptămâna. Este plauzibil ca un rege înţelegător să-i scutească pe evrei de anumite obligaţii civile de sărbători anuale, incluzând câteva zile înainte şi / sau după aceea, dar nu în fiecare săptămână.

Epistola lui Pseudo-Barnaba (Brn 2:5), comentariu la Is 1:11-14 (trad. FL)
' Ce-Mi trebuie aceste multe jertfe ?
M-am săturat şi de ofrande arse
de-areţi şi de grăsime de viţei:
Eu nu-mi găsesc plăcerea-n bălţi de sânge
de tăuraşi şi de berbeci şi ţapi.
Când vă înfăţişaţi naintea Mea,
cine vă cere-aceste sacrilegii,
în curtea Mea călcată în picioare ?
Nu mai jertfiţi prinoase-nşelătoare !
Tămâia Mi-a ajuns de-acum o scârbă !
Luni noi, sabate, adunări solemne ?
Nu mai rabd răul geamăn cu serbarea !
Urăsc a' voastre luni şi sărbători
Povară Mi-au ajuns, nu le mai sufăr.'
15:8 În concluzie, El le spune: 'Lunile voastre noi şi sabatul vostru nu le pot suferi.' Vedeţi cum vorbeşte: 'Sabatele voastre actuale nu-mi sunt acceptabile, ci ceea ce Eu am făcut: şi anume, după ce s-au odihnit toate, voi face un început celei de-a opta zi, adică începutul unei alte lumi.' " (Această găselniţă cu superioritatea „zilei a opta" faţă de ziua a şaptea a săptămânii este o figură cabalistică absurdă, adoptată de exegeţii din era patristică. În primul rând, şmecheria aceasta nu are sens, fiindcă a opta zi a circumciziei era a opta zi de la naşterea băieţelului, nu denumirea unei zile a săptămânii. Cum orice săptămână are doar 7 zile, a opta zi este ca a cincea roată la căruţă. Dar adepţii acestei profunde gândiri s-au referit la duminică, într-ucât ea ar fi atât prima zi a facerii, cea în care s-a făcut lumina, cât şi a opta zi, care vine după a şaptea. Ce este deosebit de interesant, argumentul învierii este rareori prezentat ca motivaţie pentru susţinerea celebrării duminicale în primele secole).

Iustin către Diognet (Dio 4:1-5, despre evrei) „Dar în ce priveşte scrupulozitatea lor cu privire la cărnuri, superstiţia lor cu privire la sabate, lăudăroşia lor cu privire la circumcizie şi fanteziile lor cu privire la posturi şi luni noi, care sunt extrem de ridicole şi nedemne de menţionat — nu cred că vă interesează să auziţi ceva de la mine.
A accepta unele din acele lucruri care au fost făcute de Dumnezeu pentru folosul oamenilor, ca fiind bine făcute, şi a respinge pe altele ca fiind inutile şi în plus, — cum să nu fie aceasta o nelegiuire ?
A vorbi neadevărat despre Dumnezeu, ca şi cum El ne-ar fi interzis să facem ce este bine în zilele de sabat — cum să nu fie aceasta o impietate?
Şi a se lăuda cu circumcizia în carne, ca o dovadă a alegerii divine, ca şi cum pe temeiul acesta ei ar fi în mod special iubiţi de Dumnezeu, — cum să nu fie un subiect de ridicol?
Iar cu privire la obiceiul lor de a pândi (luna şi stelele) pentru a sărbători luni şi zile, de a împărţi iconomiile (sarcinile, planurile) lui Dumnezeu şi schimbările vremurilor, după propriile înclinaţii – pe unele pentru sărbători, pe altele pentru mâhnire, – cine ar socoti acestea ca exemplu de adevărată închinare lui Dumnezeu, şi nu mai degrabă o manifestare a nebuniei?" (Exegeză pagano-creştină. Se poate observa că Iustin are o teologie semignostică, antiiudaică, asemănătoare cu a majorităţii creştinilor de astăzi. Indiferent cât ar fi fost de greşiţi evreii în unele privinţe, a vorbi cu atâta dispreţ faţă de anumite restricţii şi limite puse cândva de Dumnezeu, este o ruşine).

Consideraţii finale

Ordinea menţionării sărbătorilor nu pare să aibă ceva special, deoarece referinţele arătate dovedesc că se folosea orice ordine.
Termenul folosit este ambiguu în sine şi nu se referă în mod direct şi exclusiv la Sâmbătă.
Teologii creştini (alţii decât cei de confesiunea noastră) nu s-au pus de acord asupra acestui subiect, din cauza necunoscutelor menţionate în context. Se pare că era cazul unei erezii sicretiste, cu elemente păgâne şi elemente iudaice tradiţionalist-mistice: www.wikichristian.org/index.php/Colossian_heresy În acest caz, este vorba de o sabatizare săptămânală mistică (astrologică), sau de sabatele calendaristice iudaice ? Referirea la „elementele lumii” (στοιχεία του κόσμου) în acelaşi capitol (Col 2:8, 20; cf. Gal 4:3, 9) este o expresie folosită şi în filozofia mistică a vremii, precum şi în astrologie, cu referire la principalele astre, ca „principii” (stihii) ale organizării lumii şi ca spirite astrale care patronează zilele şi lumea. În acest sens, se menţionează ţinerea sâmbetei în onoarea lui Saturn, de către unii evrei (cum era şi la romani înainte de a trece la ziua soarelui). Se pare că la un asemenea cult se referă şi Amos (5:26 Kaiwan = Saturn în babiloniană) şi Ştefan (7:43, Remphan / Re'pa' = Saturn în egipteană).[7] Pavel aşază sărbătorile calendaristice iudaice, ca şi pe cele păgâne în categoria „elementelor” primitive, care au pregătit lumea religioasă înainte de venirea lui Christos (Gal 4:3.8.9-11).

Să nu uităm că şi printre creştini s-au impus practici calendaristice şi sărbători anuale şi săptămânale, cu posturi şi cu festivităţi, după caz, de foarte timpuriu, iar zilele săptămânii creştine au fost denumite după săptămâna astrologică, în care ziua tradiţională era a lui Saturn (sâmbăta astrologică), apoi s-a trecut la ziua Soarelui (duminica astrologică). Dacă textul acesta condamnă Sâmbăta lui Dumnezeu, cu atât mai mult ar condamna inovaţiile apărute în creştinism, chiar de timpuriu, şi care sunt lipsite de bază în Lege sau în Evanghelie.

Textul se poate referi, aşadar, la diferite tipuri de sărbători calendaristice iudaice, care aparţineau sistemului vechiului legământ, care a fost desfiinţat, iar termenul σάββατα reprezintă fie cele 7 sabate calendaristice, fie săptămânile sacre mozaice. Pe de altă parte, având în vedere contextul ereziei sincretiste din Colosse, ar putea fi vorba şi de sărbători calendaristice şi zile săptămânale astrologice.

Ce şanse reale există ca Pavel să se fi referit la Sâmbăta biblică? Dacă Pavel s-a referit aici la ziua de sâmbătă, de ce ar fi inclus-o el printre acele tipuri care sunt „umbra lucrurilor viitoare”, bine ştiind că sabatul a fost instituit ca un memorial al acţiunii creatoare a lui Dumnezeu din trecut şi întărit prin acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu de la Exod (Ex 20; Dt 5). Nicăieri nu învaţă Biblia că sabatul este o umbră a lucrurilor viitoare. El ne învaţă, într-adevăr, odihna lui Dumnezeu în Iisus (cf. Evrei 4), dar nu ca tip / prefigurare / umbră, ci ca experienţă săptămânală prin care ne însuşim lecţia Evangheliei: „credinţa care lucrează prin dragoste” (Gal 5:6). Cina Domnului, de asemenea, priveşte spre trecut, ca un memorial al jertfei lui Iisus, şi rămâne în vigoare până în împărăţia cerului (Mt 26:29; Mc 14:25; Lc 22:18), cu atât mai mult Sâmbăta, care a fost dată oamenilor înainte de Cădere, înainte de alegerea lui Avraam şi a evreilor.

În cazul în care Pavel în Coloseni 2 se referă la o anulare a Sabatului săptămânal, avem de a face cu o situaţie stranie, deoarece Pavel nicăieri nu menţionează acest subiect (al presupusei desfiinţări a Sabatului) în mod deschis. Or, sabatul săptămânal era mult prea important ca instituţie divină de la Creaţie şi ca moştenire dată poporului evreu, ca să fie azvârlit cât colo, prin trei cuvinte aruncate într-o epistolă. Observaţi că nici dascălii antisabatişti şi cam antisemiţi din epoca patristică, ca Pseudo-Barnaba sau Iustin, nu se folosesc de textul din Coloseni 2 ca argument. Mai degrabă au preferat să citeze din Isaia şi Osea (întrucât VT avea mai multă autoritate pe vremea aceea, cel puţin în disputele dintre evrei şi creştini), dar răstălmăcind sensul.

Însă chiar dacă Pavel însuşi, sau vreun înger din cer ar fi venit (Gal 1) cu dezlegarea clară a sabatului săptămânal, ce autoritate ar avea mesajul lor, ca să desfiinţeze ceea ce Domnul a instituit de la facerea lumii şi apoi a întărit prin viaţa Sa omenească şi prin moartea şi învierea Sa. Pavel lăuda pe evreii bereeni că aveau o inimă nobilă, nu pentru că îl acceptau pe el, ci pentru că studiau Vechiul Testament, ca să verifice ce spunea Pavel (FA 17:11). Şi astăzi Vechiul Testament este un standard după care totul trebuie verificat. Ceea ce contrazice Vechiul Testament este teologie eretică, pagano-creştină, şi nu evanghelică (nou-testamentară).

Fiind vorba de o scriere a lui Pavel este înţelept să repetăm cuvintele la fel de inspirate ale apostolului Petru:

"...cum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, aşa cum vorbeşte despre lucrurile acestea în toate epistolele lui. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Deci voi, iubiţii mei, ştiind mai dinainte aceste lucuri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi statornicia. Ci creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veciniciei. Amin. (2Pt 3:15-18).
[1] Literalmente, gr. μέρος meros = mădular, parte. De studiat dacă nu cumva acest termen este prezent aici în contrast cu referirea la trup (întreg) din v. 17.
[2] Referinţe biblice, "deuterocanonice" şi patristice în care se întâlneşte termenul heorté (sărăbtoare) Ex 10:9; 12:14; 13:6; 23:15f, 18; 32:5; 34:18, 22, 25; Lv 22:21; 23:2, 4, 6, 34, 37, 44; Nu 10:10; 15:3; 28:2, 17; 29:12, 39; Dt 16:8, 10, 13f, 16; 31:10; Ju 21:19; 1Rg 8:65; 12:32f; 2Eg 23:16; 1Cr 23:31; 2Cr 2:3; 5:3; 7:8f; 8:13; 30:13, 21f, 26; 31:3; 35:17; 1Esr 1:17; 5:50f; 7:14; Ezr 3:4f; 6:22; Ne 8:14, 18; 10:34; Est 8:12; Idt 8:6; 10:2; Tb 1:6; 2:1, 6; 1Mac 1:39, 45; 10:21, 34; 12:11; 2Mac 6:6f; 10:6; 12:31; Ps 73:4, 8; 80:4; 117:27; Sir. 33:8; 43:7; 47:10; Os 2:13; 9:5; 12:10; Am 5:21; 8:10; Na 2:1; Ţf 3:17; Za 8:19; 14:16, 18f; Ml 2:3; Is 1:14; Ir 38:8; Bar 1:14; Pl 1:4; 2:6f, 22; Ez. 23:34; 36:38; 44:24; 45:17, 21, 23, 25; 46:9, 11; Mt 26:5; 27:15; Mc 14:2; 15:6; Lc 2:41f; 22:1; In 2:23; 4:45; 5:1; 6:4; 7:2, 8, 10f, 14, 37; 11:56; 12:12, 20; 13:1, 29; Col 2:16.
[3] Lv 23:2, 4, 37, 44; 2S 22:32; 2Rg 18:25; 2Cr 2:3; Ezra 3:5; Ps 18:32; Is 36:10 (etc.)
[4] Ex 10:9; 12:14; 13:6; 23:15f, 18; 32:5; 34:18, 22, 25; Lv 23:6, 34, 39, 41; Nu 28:17; 29:12; Dt 16:10, 13f, 16; 31:10; Jud 21:19; 1Rg 8:2, 65; 12:32f; 2Cr 5:3; 7:8f; 8:13; 30:13, 21; 35:17; Ezra 3:4; 6:22; Ne 8:14, 18; Ps 81:4; 118:27; Is 29:1; 30:29; Ez 45:17, 21, 23, 25; 46:11; Os 2:13; 9:5; Am 5:21; 8:10; Na 2:1; Za 14:16, 18f; Ml 2:3.
[5] 2Rg 4:23; 11:5, 7, 9; 1Cr 9:32; 2Cr 23:4, 8; Ne 9:14; 10:32; 13:15-17, 21-22; Ps 37:1; 47:1; 91:1; Is 66:23; Pl 2:6; 1Mac 1:43; 6:49; 2Mac 5:25; 8:26-28; 12:38; Mt 12:2, 5, 8; 24:20; Mc 2:27-28; 6:2; 16:1, 9; Lc 6:1, 5-7, 9; 13:14-16; 14:1, 3, 5; 18:12; 23:54, 56; In 5:9-10, 16, 18; 7:22-23; 9:14, 16; 19:31; FA 1:12; 13:27, 42, 44; 15:21; 18:4; 1Co 16:2.
[6] Ex 16:23, 25-26, 29; 20:8, 10; 31:14-16; 35:2-3; Lv 16:31; 19:3, 30; 23:3, 15, 38; 24:8; 26:2; Nu 15:32-33; 28:9-10; Dt 5:12, 14-15; 1Cr 23:31; 2Cr 2:3; 8:13; 31:3; 36:21; Ne 10:34; Ps 23:1; 93:1; Os 2:13; Am 6:3; 8:5; Is 1:13; 56:2, 4, 6; 58:13; Ir 17:21-22, 24, 27; Ez 20:12-13, 16, 20-21, 24; 22:8, 26; 23:38; 44:24; 45:17; 46:1, 3f, 12; 1Es 5:51; Idt 8:6; 10:2; 1Mac 1:39, 45; 2:32, 34, 38, 41; 9:34, 43; 10:34; 2Mac 15:3; Mt 12:1, 5, 10-12; 28:1; Mc 1:21; 2:23-24; 3:2, 4; Lc 4:16, 31; 6:2; 13:10; FA 13:14; 16:13; 17:2.
[7] A se vedea şi www.creationcalendar.com/CalendarIssue/8-New_Testament_Era.doc .