George Storrs – schiță biografică

George Storrs (1796-1879) a fost un predicator și autor american, cu mare influență în mișcarea millerită (adventistă), în mod special prin redescoperirea adevăratei învățături biblice despre natura umană și despre soarta celor pierduți.   

George Storrs a fost al optulea copil, mezinul unui fermier bogat și meșter rotar pentru armată, cu grad de colonel, din New Hampshire. Având o educație religioasă primită de la mama sa, care era foarte evlavioasă, George a devenit congregaționalist la vârsta de 19 ani. La 22 de ani s-a căsătorit, dar soția s-a îmbolnăvit grav și a murit după patru ani de suferință. La fel i-au murit sora și cei mai mulți frați.  

În timpul anilor de suferință ai soției sale, tânărul Storrs fusese impresionat de vorbirea unui pastor metodist, cu care s-a și împrietenit. Vizitele metodiștilor au îndulcit suferința familiei, astfel încât Storrs a îmbrățișat confesiunea metodistă episcopală. (Spre doesebire de congregaționaliști, care sunt calviniști și cred în predestinație, metodiștii fiind arminieni resping predestinația).

La vârsta de 29 ani, Storrs a devenit predicator metodist și s-a recăsătorit. A slujit ca învățător de școală primară și totodată a început să predice împotriva sclaviei. Curând a devenit un pastor remarcabil în Conferința New Hampshire. Storrs a devenit un militant împotriva sclaviei, prin cuvânt și prin articole de ziar, în ciuda faptului că episcopii nu doreau agitații asupra acestui subiect politic și religios diviziv.

În 1837, în timp ce călătorea cu trenul între Boston și New York, Storrs a găsit în tren o broșură scrisă de Henry Grew (1781-1862), un fost baptist, de asemenea militant antisclavagist, studios și influențat de ideile unitariene, care circulau în epocă, între care teologia condiționalistă – doctrina că sufletul onenesc nu este nemuritor în sine, ci primește nemurirea în mod condiționat, la Parusíe, prin învierea trupului.

Această lectură a produsă multă mirare în mintea lui Storrs, care niciodată nu se îndoise de nemurirea naturală a sufletului și nici nu se preocupase cu acest subiect. Ca urmare, a studiat personal subiectul în Biblie, timp de trei ani, mai întâi discret, apoi l-a discutat cu mulți pastori. Deși se bucura de aprecierea tuturor, în 1840 Storrs a luat decizia de a se despărți de confesiunea metodistă, pentru a fi liber să predice Evanghelia așa cum o descoperise în Cuvântul lui Dumnezeu, renunțând la dogma iadului și a nemuririi inerente asufletului.  

Întrucât înainte de a se despărți de metodiști, în primăvara anului 1841, Storrs corespondase cu un pastor metodist proeminent și prieten apropiat, a hotărât să publice trei scrisori — cu acordul celuilalt și fără a-i menționa numele. Apoi a fost invitat ca predicator în Albany, New York, unde a devenit pastorul unei congregații cu caracter biblic și tolerante. Aici Storrs a ținut șase discursuri pregătire în scris, pe tema nemuririi condiționate și a anihilării păcătoșilor, subiect care a trezit interesul publicului. La scurt timp le-a și publicat, la cererea auditoriului. 

La câteva săptămâni după publicarea discursurilor, Storrs a fost vizitat de predicatorul adventist-millerit Calvin French, un pastor baptist, care i-a atras atenția asupra mesajului lui William Miller. Ca urmare, Storrs l-a invitat pe faimosul predicator adventist-millerit Charles Fitch, ca să predice în biserica sa non-denominațională, numită „Casa de Rugăciune”. Fitch era un cunoscut pastor congregaționalist, care fusese asociat al lui Charles Finney.

Storrs a devenit interesat de adventism, care devenise o mișcare amplă și profund spirituală. În curând a fost instalat un cort mare la Albany și a avut loc o adunare de tabără millerită. Din  toamna 1842, Storrs a început să călătorească pentru a predica Evanghelia nemuririi condiționate, precum și adventismul (credința în apropiata venire Domnului) în adunările interconfesionale organizate de predicatorii asociați lui William Miller.    

Cele șase discursuri tipărite ale lui Storrs au început să circule, dar ideile acestea au fost acceptate numai de o minoritate dintre milleriți. Revista adventistă principală (Signs of the Times) a început să facă opoziție lui Storrs, fără a-i menționa numele. Pentru a-și difuza ideile teologice, Storrs a fondat în 1843 o revistă proprie (Bible Examiner), care la început a funcționat intermitent.

În decembrie 1842, după ce și-a revizuit, pentru a treia oară, predicile scrise pe subiectul condiționalismului,  Storrs le-a publicat în New York, pe cheltuiala sa, într-un tiraj de 5.000 de exemplare în format de ziar și le-a împrăștiat prin toate statele. Câteva săptămâni mai târziu, a făcut o nouă revizuire a celor șase discursuri și a scos un tiraj dublu, de zece mii de exemplare, împrăștiindu-le la fel.

În primăvara lui 1843, George Storrs  a fost invitat să predice mesajul adventist în Philadelphia, și oamenii au venit cu miile, iar el a folosit iarăși ocazia pentru a difuza mesajul condiționalist, pentru care pregătise 2000 de exemplare tipărite cu faimoasele sale Six Sermons. Experiența s-a repetat în toamna lui 1843 în Cincinatti, Ohio, și în Indiana, unde de asemenea a difuzat aproape 6000 de exemplare ale predicilor. Storrs a rămas apoi în Cincinnati, pentru editarea revistei adventiste Western Midnight Cry.

Din nefericire, unii din cei mai mari lideri adventist-milleriți au lansat o campanie împotriva mesajului lui Storrs. Josiah Litch, s-a dovedit a fi cel mai vehement critic, inițiind în aprilie 1844 chiar o publicație periodică (Anti-Annihilationist) pentru combaterea zisei „erezii”. Apoi William Miller, liderul onorific al mișcării, care își arătase disprețul față de anihilaționism încă din 1814 și care acum se temea de marea „diversiune” a lui Storrs, care ar compromite caracterul ortodox al adventismului, s-a opus categoric mesajului acestuia, scriind în ediția din mai 1844 a revistei Midnight Cry:

„Nu mai pot să tac, fără a mă delimita de această doctrină; ar fi o crimă împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Prin urmare, mă dezic de orice legătură, părtășie sau simpatie față de opiniile fratelui Storrs, privitoare la starea intermediară a morților și la soarta finală a celor nelegiuiți.” 

Dar unii lideri adventiști, inclusiv Joshua Himes, au fost toleranți. Mai mult, la 25 ianuarie 1844, Charles Fitch îi scrisese lui Storrs:

„Dragă frate! Fiindcă de multă vreme ai dus de unul singur luptele Domnului în privința stării morților și a sorții finale a celor răi, îți scriu pentru a te anunța că, după multă gândire și rugăciune, și având o deplină convingere a datoriei față de Dumnezeu, sunt pregătit în cele din urmă să iau poziție alături de tine.”

Fitch a continuat să-i scrie lui Storrs până în octombrie 1844, când a murit fericit, înainte de istorica deziluzie a adventiștilor. Dar în afară de Fitch, au fost și alți predicatori adventiști și mulți laici care au acceptat mesajul lui Storrs. Deja în 1843, cele șase predici fuseseră reeditate în Anglia și circulau în multe locuri, atrăgând atenția publicului și a autorilor, de o parte și de alta a disputei. S-au convins de acest adevăr și predicatori din Anglia, de diferite confesiuni, care la rândul lor și-au publicat apoi concluziile favorabile teologiei lui George Storrs. În Statele Unite, de asemenea, mesajul lui Fitch a trezit și pe alți credincioși, în afară de un anumit procent din mișcarea adventistă.  

După Marea Deziluzie din 22 octombrie 1844, Storrs a continuat să-și predice mesajul favorit, devenind un lider independent și influent în grupurile adventiste divizate. A reluat publicarea revistei Bible Examiner între 1847-1854, iar după 1860, împreună cu John Walsh, care credea că Iisus a venit în 1844 în sens spiritual, a fost cofondator al Life and Advent Union, precum și editor al periodicului acestei asociații, Herald of Life and of the Coming Kingdom.  

Storrs a continuat să scrie tractate teologice și apologetice, să conferențieze și să răspundă criticilor, implicat în acele forme de debatings specific americane. Între timp, Storrs și asociații lui începuseră să susțină că păcătoșii care au murit nepocăiți nu vor mai învia. Deși chiar Pavel afirmă ceva asemănător, el nu se referea la toți păcătoșii (Rom 2:12-16; 2Cor 5:10).

Predicile lui Storrs au influențat pe mulți, dar în mod special au contribuit la adoptarea oficială a doctrinei condiționaliste în alte confesiuni adventiste, ca Life and Advent Union și Advent Christians, care aveau să se unească în 1964 sub numele de Advent Christian Church.

Adventiștii sabatiști, care din 1863 aveau să se numească oficial Seventh-day Adventists nu au fost influențați în mod direct de George Storrs și nu avem informații că Storrs s-ar fi întâlnit cu aceștia vreodată. Dar pionierii sabatiști auziseră sau citiseră predicile lui Storrs în timpul mișcării millerite. De exemplu, domnișoara Ellen Harmon  din Portland, Maine (viitoarea scriitoare E G White), care îmbrățișase adventismul, împreună cu familia metodistă din care făcea parte, acceptase și adevărul despre natura umană și despre soarta celor răi, sub influența predicilor lui Storrs. 

Dar deși toți pionierii sabatiști, care fuseseră predicatori adventiști (milleriți), erau familiarizați cu teologia lui Storrs, au studiat în particular și în grup subiectul acesta între 1844-1848, care a devenit apoi unul dintre cei patru stâlpi ai doctrinei noastre distinctive.

Adventiștii majoritari, care în 1845 au respins atât sabatul biblic, cât și condiționalismul, cunoscuți ca Asociația Milenială Americană, iar mai târziu ca Adventiștii Evanghelici, au tot scăzut numeric și ca influență, până au dispărut complet pe la 1916. Adventiștii de Ziua a Șaptea, în schimb, s-au dezvoltat într-o biserică mondială, de peste 20 de milioane de membri și au devenit aproape singurii purtători ai numelui de „adventist”, deși la origine au fost cel mai modest grup adventist.  

De  asemenea au fost influențați de teologia lui Storrs: 1. Charles T Russel, care a fondat asociația Studenții Bibliei (pionierii Martorilor lui Iehova), fiind convertitul unui pastor din grupul Advent Christian, dar și-a creat propria școală de gândire. 2. John Thomas, fondatorul Cristadelfienilor, o frăție creștină din America și Britania. Ambii au avut oarecare relații cu mișcarea adventist-millerită.        

După cum se vede, misiunea lui George Storrs a fost ca sămânța de muștar din pilda lui Iisus. Din nefericire, Storrs nu s-a simțit atras de grupul pionierilor adventist-sabatiști, deoarece viața făcuse din el omul unei singure doctrine. După cum Miller, Litch și alții nu fuseseră în stare să aprecieze doctrina condiționalistă a lui Storrs, la fel Storrs nu a fost în stare să aprecieze cel puțin două principii specifice adventiștilor sabatiști: 1. sfințirea zilei a șaptea (Gen 2:1-3; Ex 20:8-11; Apoc 1:10; 11:19) și 2. unitatea creștină în ordinea Evangheliei (Ioan 17: 11, 21-23; 1Cor 14:40). 

De altfel, tragedia adventismului de după 1844 a fost lipsa de unitate teologică și eclesială. Dar în ciuda defectelor omenești ale înaintașilor noștri, nu se poate să nu admirăm dedicarea lor, spiritul de sacrificiu și determinarea de a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, luând decizii spirituale și teologice care au influențat mulțimi de credincioși. În rândul lor, la loc de cinste, îl numărăm și pe George Storrs, acest providențial „examinator biblic”.

 

(Urmează să publicăm și faimoasele Six Sermons ale lui George Storrs)