Identitatea zilei Domnului
Expresia „ziua Domnului” se întâlnește foarte frecvent în textele
biblice despre viitor. Dar de obcei, aceasta nu se referă la ziua de închinare,
ci la ziua mâniei, în care Domnul aduce pedeapsa asupra unei țări sau asupra
lumii întregi: „Ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai
făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău!”
(Obadia 1:15). Se mai numește și „Ziua lui Christos”, adică Parusía, a doua
venire a lui Iisus (2 Corinteni 1:14; Filipeni 1:6; 2:16; 2Petru 3:10).
Dar există un alt sens, în care vorbim despre „ziua Domnului”
ca sărbătoare, adică zi închinată Domnului, „Șabatul[1] sfânt al lui Yahwé”[2]; „Dar ziua
a șaptea este șabatul
lui Yahwé Dumnezeul tău.”,[3]
sau „ziua Mea cea sfântă”.[4]
În acest sens, cu referire la ziua de odihnă săptămânală, ca sărbătoare
închinată Domnului, expresia apare și în Apocalipsa 1:10, unde expresia
grecească din text înseamnă în mod literal „Ziua Domnească”.
Dincolo de toate controversele referitoare la identitatea
„zilei domnești” din Apocalipsa 1:10, este interesant de observat evenimentul
care a avut loc în acea zi. Ioan L-a văzut pe Iisus Christos îmbrăcat în
odăjdii de Mare Pontif ceresc, adică exact ființa pe care Daniel o văzuse în
viziune în capitolul 10: aceeași înfățișare ca în Apocalipsă, care i se arătase
lui Daniel tot într-o zi de șabat.
De unde știm, devreme ce cuvântul șabat nu apare în
Daniel 10? Calculul este simplu: Daniel ne povestește că a ținut un post de 21
de zile și anume de trei săptămâni întregi, încheiate (v. 2-3, 13), până în
ziua de 24 a lunii întâi (v. 4), când a avut viziunea aceea copleșitoare a
ființei cerești. Aceasta înseamnă că cele trei săptămâni s-au numărat între 3
și 24 ale primei luni (Nisan).
Datele acestea sunt foarte importante, deoarece ele dovedesc
nu numai că viziunea lui Daniel a avut loc la sfârșit de săptămână, în zi de Sâmbătă,
ci și faptul că săptămâna, pe vremea lui Daniel, era un ciclu de șapte zile
neîntrerupt, independent de ciclul lunar. Subliniem aceasta, în opoziție cu o
mare rătăcire care a apărut în ultimul timp, stricând săptămâna lăsată de
Dumnezeu și înlocuind-o cu sabatul lunatic (zilele de 1, 8, 15, 22, 29 ale
fiecărei luni!
Să comparăm cele două viziuni, pentru a observa că ambii
profeți au văzut aceeași Ființă cerească, și că acea viziune a avut loc într-o
zi de sabat (sâmbătă):
|
Versetul |
Viziunea
din Daniel 10 |
Viziunea
din Apocalipsa 1 |
Versetul |
|
2 |
Eu, Daniel |
Eu, Ioan |
9 |
|
3 |
Într-un timp de post prelungit |
Într-un timp de persecuție |
9 |
|
4 |
Lângă apele fluviului Tigru |
Lângă apele Mediteranei |
9 |
|
2 |
LA CAPĂTUL A TREI SĂPTĂMÂNI ÎNTREGI |
ÎN ZIUA DOMNEASCĂ |
10 |
|
5 |
Un om . . . |
Ca un „fiu de om” (cf. Dan 7:13) |
13 |
|
5 |
În veșmânt pontifical (cf. Lev 16:4) |
Într-o robă lungă (cf. Ezec 9:2) |
13 |
|
5 |
Încins la mijloc cu brâu de aur |
Încins la piept cu brâu de aur |
13 |
|
6 |
Ca metalul de Tarșiș—bronz lustruit |
Picioarele Lui ca de oricalc topit |
15 |
|
6 |
Fața ca fulgerul |
Fața ca soarele la amiază |
16 |
|
6 |
Ochii ca niște făclii de foc |
Ochii Lui erau ca para focului |
14 |
|
6 |
Glasul ca tunetul unei mulțimi |
Glasul ca vuietul unor ape mari |
15 |
|
8 |
Daniel se prăbușește |
Ioan se prăbușește |
17 |
|
9 |
Daniel aude cuvintele Lui |
Ioan aude cuvintele Lui |
12 |
|
12 |
„Nu te teme!” |
„Nu te teme!” |
17 |
Șabatul în cartea lui Daniel
Există vreo legătură între ziua primirii viziunii și confictul
arătat în viziune? La prima vedere, nu pare să fie nimic. Dar haideți să observăm
cum—atât în cartea lui Daniel, cât și în Apocalipsă—, fundalul istoric și
profețiile au aceeași temă a conflictului de proporții cosmice cu privire la adevărata
închinare. Cartea lui Daniel introduce un conflict între Ierusalim și Babilon,
cu teste ale credincioșiei față de Dumnezeu în privința religiei, a închinării.
Astfel, fundalul istoric al cărții anunță conflictele religioase care vor
apărea în viziunile lui Daniel.
Cornul Antichrist din Daniel 7 aspiră la schimbarea
vremurilor (politică) și la schimbarea Legii lui Dumnezeu.[5] În viziune,
acest corn a ieșit din capul ultimei fiare — imperiul roman, după ce acesta s-a
divizat în mai multe regate. Această destrămare a avut loc după ce imperiul s-a
„creștinat”, astfel că statele europene i-au moștenit religia oficială, acel violent
și morbid amestec de creștinism și păgânism, care a fost în mod sistematic ostil
iudaismului, cercetării libere a Bibliei și sabatului biblic. Este interesant,
că acel corn arogant și blasfemiator din mijlocul celor zece coarne nu tace din
gură nici după ce judecata lui Dumnezeu a început (v. 10-11). Această atitudine
pregătește înțelegerea profeției din Apocalipsa 13, cu vindecarea „rănii de
moarte”.
În Daniel 8, un „rege șiret și gros de obraz” (v. 23) îi persecută
pe slujitorii lui Dumnezeu (v. 10, 24), înlocuiește jertfa adevărată cu o
idolatrie dezgustătoare (v. 11, 13) și „aruncă adevărul la pământ” (v. 12). „Toate
poruncile [lui Dumnezeu] sunt adevărul” (Psalm 119:142, 151; 1Ioan 2:4). Îi
lăsăm pe teologi să dispute dacă Antioh IV, sau cezarii, sau papii au fost
entitatea cea mai ostilă Bibliei și poruncilor ei cu privire la idolatrie și la
ziua de sabat. Până atunci, suntem siliți să observăm că acest „corn”
uzurpator, oricine ar fi el, care apare în lumea elenistică (v. 9), își face
mendrele „până la vremea sfârșitului” (v. 17, 19).[6] „Și va lucra cu succes” (v. 12, 24), ceea ce
înseamnă că succesul nu este întotdeauna dovada virtuții sau a dreptei credințe.
În cap. 11, isprăvile uzurpatorului infam (v. 21), pe care
tradiția universală îl identifică cu Antioh IV, sunt mai pe larg descrise.
Ostilitatea lui față de iudaism și față de „legământul sfânt” este notorie (v. 28).
În mod special, el se înțelege de minune cu credincioșii apostați, care părăsesc
„legământul sfânt” (v. 30-31). În limbajul biblic, legământul este
identificat ca fiind legătura cu Dumnezeu, comunitară și personală – adică
„religia”, termen latin provenit de la re-legare, „a lega strâns”).
Dar această relație cu Dumnezeu este condiționată, asemenea
unui contract. De aceea, când Biblia folosește cuvântul „legământ” are în
vedere „cuvintele (clauzele) legământului”, adică „cele zece porunci” (Deuteronom
4:13; 10:4), sau cele zece condiții ale legământului (Exod 34:28). Astfel
cuvântul „legământ” este preferat de autorii biblici cu trimitere la Cele Zece
Porunci: „tablele legământului” (Deuteronom 9:9, 11, 15), „chivotul
legământului” (Ieremia. 3:16; 2 Cronici 5:2).
Prin urmare, referirea repetată la legământul sfânt în
Daniel 11, la ostilitatea împotriva legământului și la trădarea legământului,
atrage atenția în mod special asupra poruncilor lui Dumnezeu. Toate poruncile divine
sunt relativizate în lumea noastră. Dar cele privitoare la închinare și la ziua
de închinare (adică primele patru porunci, cu caracter religios) au fost și au
rămas printre cele mai atacate.
Șabatul în Apocalipsă
Cartea Apocalipsei nu se mai ocupă cu Ierualimul pământesc,
care fusese distrus în anul 70 e.n.; nici cu Babilonul de pe Eufrat, ci vorbește
despre un Babilon figurat — aluzie la Roma și la viitorul ei îndepărtat. Cetatea
prostituată, „Babilon” este în rivalitate cu Ierusalimul ceresc descoperit în
Apocalipsă. Dacă în cartea lui Daniel fundalul istoric este bogat, ocupând
aproape jumătate din carte, Apocalipsa oferă puține cuvinte despre experiența
autorului. Dar acele puține cuvinte sunt cât se poate de semnificative, în
directă legătură cu tema cărții.
Ioan ne povestește împrejurările, condițiile și timpul în
care a avut viziunea (1:9). Se afla ca deținut pe insula Patmos, în timpul
persecuției lui Domițian, în timp ce bisericile pe care le păstorea rămăseseră
în grija Marelui Episcop (1Petru 2:25; Evrei 13:20) al celor șapte biserici. Apocalipsa
i-a fost descoperită în Ziua Domnească (v. 10), despre care am arătat mai sus
că era șabatul nechimbat al Domnului.
Conflictele locale și regionale din cele șapte biserici anticipă
și tematica viziunilor. Dar în mod special, faptul că descoperiea i-a fost dată
lui Ioan în Ziua Domnească sugerează rolul proeminent pe care-l va avea Șabatul
în conflictul apocaliptic din ultima generație. Apocalipsa ne dezvăluie
viitorul Bisericii pe tot parcursul erei creștine, dar scenele ei nu insistă
asupra succesiunii evenimentelor, ci se concentrează mai degrabă asupra
evenimentelor din zilele sfârșitului, în aproape două treimi din conținutul ei.
Lecția închinării
Dar nu numai ziua în care a primit Ioan Apocalipsa este
semnificativă, ci și felul în care a reacționat la scenele ei. De două ori, sub
impresia celor arătate, profetul s-a aruncat la picioarele îngerului care i le
arăta, ca să se închine (19:10; 22:8); și de fiecare dată, îngerul i-a respins
gestul: „Nu face asta! Eu sunt doar coleg cu tine și cu toți ceilalți profeți și
credincioși ai profeției! Suntem la fel, robi ai Domnului!”
Este greu de crezut că Ioan nu știa ce face. Ca evreu,
fusese educat din copilărie că numai Dumnezeu este demn de adorare sau venerare.
Ca apostol și profet al lui Christos, această credință era nenegociabilă.
Creștinii respingeau categoric cultul îngerilor (Coloseni 2:18) și al sfinților
(Fapte 10:25-26). Reacția lui Ioan era foarte emoțională și spontană, fiind copleșit
de tot ce văzuse. Intuiesc că el s-a închinat după cum cerea obiceiul, înaintea
oricărei cinstite fețe: regelui (2Samuel 24:20; 1Împărați 1:16, 23), mamei
regelui (1Împărați 2:19), comandantului (2Samuel 18:21), profetului (1Împărați 18:7;
2Împărați 2:15; 4:37), stăpânului (Matei 18:26).
Daniel—profet uman, nu înger!— care probabil obișnuia să se închine
în fața împăratului, după protocol, a fost el însuși cinstit de suveranul
Imperiului Babilonian, care a căzut cu fața la pământ înaintea profetului și i
s-a închinat, poruncind să i se aducă ofrande lui Daniel! (Daniel 2:46). Ne
mirăm că Daniel nu a reacționat prompt. Poate închinarea în fața unui profet
era adresată Celui care l-a trimis? În aceste condiții, de ce faimosul Mardoheu
n-ar fi putut recunoaște autoritatea marelui vizir, închinându-se, după cum ordonase
Marele Șah (Estera 3:2)?
Indiferent de motivația lui Ioan, îngerul
descoperitor a ținut să facă din acest moment al închinării o lecție strâns
legată de tema Apocalipsei. Faptul că episodul închinării la înger este neobișnuit;
că eroarea se repetă; și în special, că Ioan a fost inspirat să menționeze
acest episod în carte, ca și cum lecția nu ar fi fost doar pentru el— sunt
indicii clare că lecția închinării este strict legată de tema centrală a
Apocalipsei.
Într-adevăr, conflictul final apare între adevărata și falsa
închinare; între cultul universal al Creatorului (4:10; 5:14; 7:11; 11:1, 16;
14:7; 15:4; 19:4) și cultul universal al unor forțe care își arogă pretenții divine
(„balaurul”, „fiara”, demoni și idoli: 9:20; 13:4, 6, 12, 15; 14:9, 11; 16:2;
19:20; 20:4; 21:8; 22:15).
În Apocalipsa 1-3, steaua sau îngerul este și un simbol al
episcopului creștin. Îngerii celor șapte biserici sunt solii lui Dumnezeu, păstorii
responsabili pentru bunul mers al Bisericii. De aceea Domnul le adresează
acestor „îngeri” epistole care conțin atât felicitări, cât și mustrări, după
caz. În timpul lui Ioan, acești „îngeri” încă erau „împreună slujitori”. Dar în
secolele următoare, autoritatea lor a fost tot mai mult comparată cu a lui Christos,
astfel încât s-a ajuns la o ierarhie mistică și cu veleități politice.
Observând asemănările dintre fiara ieșită din mare în Apocalipsa
13 și profeția din Daniel 7— în special cornul arogant de pe capul Imperiului
Roman creștinat și divizat, singurul care are ochi și gură, între cele zece
coarne oarbe și mute— intuim că închinarea la „înger”, ascultarea oarbă de episcop,
este până la urmă, închinare la „fiară”.
Sigiliul lui Dumnezeu și stigmatul fiarei
Cele două culte universale ale Apocalipsei au și semne de
recunoaștere. Creatorul oferă sigiliul Lui pe frunte ca semn al adevăratei
închinări și ca protecție a vieții (7:3-4; 14:1), iar „fiara” impune un semn
„pe mână sau pe frunte”, care promite protecție economică închinătorilor ei (13:16-17;
14:9, 11; 16:2; 20:4). Care este semnificația acestor semne?
Mulțimile sunt adesea panicate de zvonuri populare și teorii
ale conspirației în legătură cu Apocalipsa. Lumea are oroare de „semnul fiarei”,
despre care se crede că trebuie să fie o putere politică, globalistă,
neortodoxă, care pe furiș ar putea să ne introducă „semnul”. Un cod de bare, un
pașaport biometric, un cip, un vaccin sau cine mai știe ce, ar putea să ne
strecoare semnul lui Antichrist în suflet ori sub piele și vai de noi, suntem
pierduți!
Dar putem fi siguri că atunci când o interpretare este
foarte populară, are toate șansele să fie greșită; deoarece adevărul lui
Dumnezeu nu circulă prin aer, ci se găsește prin cercetarea Scripturii. Aceleași
mulțimi nu se interesează cum ar putea face rost de semnul lui Dumnezeu, de
„cipul” adevăratei protecții. Pentru a fi protejat de cele șapte plăgi ale
Apocalipsei nu este suficient să refuzi semnul fiarei, oricare ar fi el, ci
înainte de toate, să primești semnul (sigiliul) lui Dumnezeu.
Apocalipsa descoperă viitorul într-un limbaj acoperit. Ea nu
ne spune pe șleau care este sigiliul lui Dumnezeu și care este semnul fiarei.
Dar ne oferă suficiente elemente, ca să ghicim ce a dorit Dumnezeu să ne spună.
Și dacă descuiem aceste simboluri cu cheia Scripturii, pe care unii cărturari au
ascuns-o (Luca 11:52), cu siguranță nu vom rătăci.
Expresia „semn pe frunte și pe mână” este foarte veche. Ea indică
o poruncă memorabilă a lui Dumnezeu (Exod 13:16), o sărbătoare (Exod 13:9), sau
poruncile lui Dumnezeu în general (Deuteronom 6:6-8; 11:13, 16, 18-20). Iar Șabatul
(Sâmbăta) este în Biblie semnul special al Dumnezeului Creator (Exod 31:13; Ezechiel
20:12, 20). Sigiliul lui Dumnezeu conține numele lui Dumnezeu (Apocalipsa
14:1), după cum și sigiliul fiarei conține semnul, sau numele sau numărul
fiarei.
Limbajul acesta face aluzie la sigiliile antice, care conțineau
fie un nume, fie un semn (simbol). Semnul lui Dumnezeu este numit sigiliu,
deoarece este asumat în mod liber. Semnul fiarei este mai degrabă un stigmat
(semn de înfierare, pentru sclavi și pentru vite), deoarece este aplicat
mulțimilor care sunt înșelate spiritual prin minuni și șantajate economic.
Interpretarea noastră este o sugestie. Dar ea se întemeiază
pe tot ce învață Biblia, de la facerea lumii, precum și pe contexul ultimelor
mesaje din Apocalipsă. Dumnezeu nu le-a dat oamenilor la început un test al
moralității, deoarece erau perfceți moral și nu puteau fi seduși să facă
lucruri evident rele. El le-a dat un test supramoral, suprarațional: un test al
loialități, care punea la încercare credința și dragostea față de Dumnezeu,
prin recunoașterea autorității Lui supreme (Geneza 2-3).
La încheierea istoriei lumii, drept criteriu final al
Judecății divine, Dumnezeu intervine de asemenea cu un test al loialității, al
recunoașterii autorității Lui supreme, lăsându-ne să alegem între ziua pe care
El a stabilit-o în onoarea Lui, și ziua stabilită de autoritățile lumii și ale
Bisericii în folosul lor. De ce ziua aceasta și nu cealaltă? De ce o zi și nu
toate zilele? De ce o poruncă religioasă și nu una universal morală? De ce un
obicei atât de evreisc și nu o chestie mai evanghelică? De ce o poruncă
teocentrică și nu una mai umanistă? De ce un test al credinței și nu unul mai
pragmatic? De ce ar trebui să ne temem de amenințările Apocalipsei, cu privire
la viitor și să nu ne temem mai degrabă de amenințările existențiale de sub
ochii noștri?
Deloc întâmplător, lui Ioan i se arată o viziune a Judecății;
vede cum se deschide templul noului legământ (cel din ceruri) și se arată
chivotul legământului lui Dumnezeu, adică o trimitere directă la Cele Zece
Porunci (11:19; 15:5-6). Imediat în capitolul următor se vorbește despre furia
balaurului față de puținii supraviețuitori a Bisericii, care „păstrează
poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus” (12:17). Cei 144.000 apar ca un
grup ce face opinie separată (14:1-5), având pe frunte sigiliul lui Dumnezeu,
în timp ce toată lumea se închină fiarei și primește semnul ei, fie pe mână,
fie pe frunte. Și în scena următoare, trei îngeri strigă o proclamație
universală împotriva celor trei monștri din capitolul 13 (balaurul, fiara și
falsul profet). Ei somează pe toate popoarele lumii să se întoarcă de urgență la
închinarea datorată adevăratului Dumnezeu, Creatorul, folosind chiar cuvintele poruncii
Sâmbetei (14:7; cf. Exod 20:11).
Faptul că sigiliul din Apocalipsă este numit „al Dumnezeului
cel Viu” (7:2) este o referire directă la Dumnezeul Creator (Fapte 14:15;
Apocalipsa 10:6) în contrast cu divinitățile false (Ieremia 10:10-11;
2Corinteni 6:16; 1 Tesaloniceni 1:9). Iar memorialul Dumnezeului Creator, în
toată Scriptura este ziua a șaptea a săptămânii, pe care el a binecuvântat-o și
a sfințit-o de la început.
Nu este de mirare astfel că, la sfârșit de istorie, Dumnezeu
preferă să onoreze astfel semnul ales de El și să condamne explicit antisabatul
fiarei, oricare ar fi el. În orice caz, este greu de imaginat că diavolul ar
inventa acum un contra-sabat, când încă din antichitate, autoritățile Bisericii
au făcut eforturi teologice și administrative de a-l înlocui pe cel adevărat.
Nu va fi dificil să recunoaștem „semnul fiarei”, atunci când vom vedea că se
legiferează în lume ziua care în mod nelegitim a uzurpat locul Sâmbetei.
Nu este de mirare astfel că, la sfârșit de
istorie, Dumnezeu preferă să onoreze semnul ales de El și să condamne explicit
antisabatul fiarei, oricare ar fi el. În orice caz, este greu de imaginat că
diavolul ar inventa acum un contra-sabat, când încă din antichitate,
autoritățile Bisericii au făcut eforturi teologice și administrative de a-l
înlocui pe cel adevărat cu un surogat nereușit.
Nu va fi dificil să recunoaștem „semnul fiarei”, atunci când
vom vedea că se legiferează în lume o zi fără legitimitate divină, care a
uzurpat locul zilei sfinte a lui Dumnezeu: Sâmbăta. Da, au fost mulți eroi ai
credinței în era creștină, care n-au înțeles și n-au trăit acest adevăr, dar „Dumnezeu,
trecând cu vederea vremurile de neştiinţă, porunceşte acum tuturor oamenilor de
pretutindeni să se pocăiască, fiindcă a rânduit o zi, în care va judeca lumea
după dreptate . . .” (Fapte 17:30-31)
Sună ca un ecou la Apocalipsa 14:6-12:
„Apoi am văzut un
înger, care zbura în înaltul cerului, cu străvechea Evanghelie, ca s-o
vestească tuturor locuitorilor pământului: oricărui neam, oricărui trib,
oricărei limbi și oricărui popor. El striga: «Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i
slavă, căci a venit ceasul Judecății Lui; și închinați-vă Celui care a făcut
cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!» Și un alt înger, al doilea s-a
alăturat, zicând: «A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a
împărtășit toate neamurile cu vinul mâniei desfrâului ei!»
Apoi li s-a
alăturat un alt înger, al treilea, care a strigat: «Dacă se închină cineva
fiarei și imaginii ei, dacă primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și
el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei Lui; și
va fi chinuit în foc și pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea
Mielului! Fumul chinului lor se va înălța în vecii vecilor și nu vor avea
odihnă, nici zi, nicio noapte, cei ce se închină fiarei și imaginii ei—oricine
primește semnul numelui ei!» Aici se dovedește statornicia sfinților, care
păstrează poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus!”
Această întreită „îngerire” conține cheia înțelegerii
corecte a „semnului fiarei”. Sfinții din ultima generație resping cultul
fiarei, numele și semnul ei, dovedindu-se astfel statornici în Christos și în
păzirea Celor Zece Porunci ale legământului Său. Dacă strigătul primului înger
trimite la cuvintele poruncii a patra, și dacă statornicia în respectarea
poruncilor lui Dumnezeu înseamnă respingerea „semnului fiarei”, atunci ce este
acest semn? Dar nu uita, semnul fiarei îl primești oricum, dacă refuzi „sigiliul
Dumnezeului cel Viu”!
[1] Termenul ebraic šabbat (de
unde provine numele Sâmbetei în diverse limbi: sabatto, sabado, subota,
as-sabt, etc.), înseamnă încetarea lucrului. La fel se numeau și acele
sărbători calendaristice, care nu cădeau sâmbăta, dar cereau oprire de la lucru
(Leviticul 23:7-8, 11, 16, 32; Coloseni 2:16).
[2] Yahwé este numele
sacru pe care Dumnezeu i l-a descoperit lui Moise (Ex 6:2-3) și care este o
formă a verbului „a fi” (Cel ce este, era, va fi, cf. Exodul 3:14; Apocalipsa
1:8). În cele mai multe traduceri biblice, Numele a fost evitat, deoarece
evreii au hotărât, cu mai bine de 2000 de ani în urmă, că este prea sfânt ca să
fie pronunțat și l-au interzis, sub pedeapsa capitală. De aceea, obiceiul
evreiesc (și apoi creștin) este ca numele lui Dumnezeu să fie înlocuit în
timpul citirii sau în traducere, cu „Domnul” sau „Dumnezeu”, sau cu alte
cuvinte convenținale. Dar în timp ce evreii au făcut din acest nume o
interdicție totală superstițioasă, unele grupuri religioase au început să
transforme pronunțarea numelui sacru într-o superstiție opusă, adică să impună
folosirea numelui sacru, pronunțat în fel și chip (Iehova, Iahve, Iahua, etc.).
[3] Exodul 16:23; 20:10; 35:2; Leviticul 23:3; Deuteronomul 5:14.
[4] Cf. Isaia 58:13; cf. Matei 12:8; Marcu 2:28; Luca
6:5.
[5] Daniel 7:25. Expresia „să
schimbe vremurile” este folosită în Daniel (2:9, 21) în sens politic, așa cum
spunem și astăzi despre împrejurările politice: „vremuri bune”, sau „vremuri
rele (tulburi)”.
[6] În profețiile lui Daniel, „sfârșitul”
este capătul istoriei și începutul împărăției veșnice a lui Dumnezeu — nu sfârșitul epocii lui Antioh, sau al statului
iudeu antic. Nici războaiele
lui Antioh IV, nici persecuțiile lui, nici victoria Macabeilor în sec. II
î.e.n. nu aduc „sfârșitul” (Dan 11:27). Persecuțiile religioase, care au fost
inaugurate de Antioh IV aveau să dureze până la „vremea sfârșitului” (v. 35). Această
vreme a sfârșitului, menționată în v. 40 prevede ultimele mișcări ale regelui
arogant, culminând cu asediul Ierusalimului (v. 40-45). Iar sfârșitul
propriu-zis implică intervenția finală a lui Dumnezeu în favoarea poporului Lui
și învierea morților (12:1-4, 6, 9, 13). Gabriel îi explică lui Daniel, că sfârșitul
acestui rege infam va fi „fără ajutorul mâinii omenești” (8:25)—același limbaj
folosit și cu privire la sfârșitul idolului lumii din Daniel 2:34, 45.
Postări
