Fraţi de categoria a doua?
Dacă zelul tău misionar te face să cazi în păcat, mai bine stinge-l. Este mai bine pentru tine şi pentru univers să intri emasculat în rai, decât să riști căderea în infern din cauza acestui zel. Mai bine să intri în viaţă ca acel păgân, care a slujit lui Dumnezeu fără să-l cunoască, decât să fii un crainic atât de ofensiv, încât să ajungi finalmente în gheenă.
Nu este uşor să te porţi cu un credincios de altă confesiune ca şi cu un frate de credință. O obişnuinţă de viaţă nu se schimbă prin citirea unui articol. Dar gândiţi-vă la cuvintele inspirate ale Bibliei, care vorbesc despre felul cum trebuie să-i considerăm pe cei mai neînsemnaţi fraţi ai lui Iisus. Uneori suntem tentați să aşezăm adevărul ca un standard spiritual lângă Iisus, şi nu în Iisus. Adevărul este numai acolo unde este iubirea, iar iubirea adevărată este numai acolo unde este adevărul.
Iisus nu i-a tratat pe credincioşii samariteni sau păgâni ca dușmani sau ca fraţi second-hand. El l-a trimis pe rabin la samaritean ca să-l înveţe o altfel de teologie, iar înaintea consătenilor, Iisus i-a lăudat pe generalul sirian Naaman şi pe văduva feniciană, fără nume, mai presus de credincioșii lui Israel, mai presus chiar decât pe cei din fmailia Lui. Nu este de mirare că nazarinenii L-au luat pe sus, ca să-L arunce în prăpastie.
În cartea Tragedia Veacurilor, unii au găsit motive de a sta mereu la până și a-și ascuți tridentul. Dar aceeași minte care a conceput cartea cu pricina, a scris și următoarele cuvinte:
„Dumnezeu are copii ai Săi – mulţi în bisericile protestante şi un mare număr în bisericile catolice – care sunt mai credincioşi în a asculta de lumina primită şi de a împlini voia lui Dumnezeu, după cea mai bună cunoştinţă pe care o au, decât un mare număr de a-z-s care nu umblă în lumină.”[1]
Unii se miră că scrierile Ellenei White menţionează doar pe
protestanţi şi pe catolici, niciodată pe ortodocşi. Motivul este uşor de
înţeles: Ellen White vorbeşte în contextul
american contemporan. Pentru occidentali, problema creştinătăţii
este în esență separarea dintre catolici şi protestanţi. Din perspectivă protestantă tradițională, Biserica
Răsăriteană este văzută ca o parte istorică și nereformată a Bisericii tradiționale (catolice), care s-a separat de Roma. Dacă Ellen White ar fi trăit în
Europa de Est, cu siguranţă că i-ar fi menționat (atât critic, cât și încurahjator) şi pe ortodocşi. Dar următoarele cuvinte îi includ pe toți cei prea puțin apreciați:
„Cei ce diferă de noi în credinţă şi doctrină trebuie trataţi cu bunătate. Ei sunt proprietatea lui Christos şi va trebui să ne întâlnim cu ei în ziua cea mare a ultimelor socoteli. Va trebui să ne întâlnim la judecată şi să privim raportul gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre, nu aşa cum le-am văzut noi, ci aşa cum au fost ele în adevăr. Dumnezeu a pus asupra noastră datoria de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum Christos ne-a iubit.”[2]
„Să se proclame adevărul în mod hotărât. Dar cu privire la aceasta, sunt instruită să spun poporului nostru: „Fiți în gardă! Când predicați mesajul adventist, nu lansaţi atacuri asupra altor biserici, nici chiar asupra Bisericii Romano-Catolice. Îngerii lui Dumnezeu văd în diferite confesiuni, pe mulţi care pot fi abordaţi numai cu cea mai mare precauţie. Să fim atenţi la cuvintele noastre. Predicatorii noştri să nu urmeze propriile lor inspiraţii în a denunţa şi expune „tainele nelegiuirii”. Asupra acestor teme, tăcerea este elocvenţă. Mulţi credincioşi sunt doar înşelaţi. Vorbiţi adevărul în tonuri şi cuvinte de iubire. Faceţi ca Iisus Christos să fie înălţat. Ţineţi-vă de adevărul afirmativ. Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul, va descoperi singur, mai departe, inconsecvenţa acelora care sunt în rătăcire.”[3]
„Veţi avea, poate, ocazia de a vorbi în alte biserici. Folosind aceste ocazii, amintiţi-vă cuvintele Mântuitorului: «Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!» Nu treziţi răutatea vrăjmaşului, ţinând discursuri denunţătoare. Feriţi-vă de a trezi antagonism. Există multe suflete de salvat. Înfrânaţi-vă orice exprimare aspră. În cuvânt şi faptă fiţi înţelepţi spre mântuire, reprezentând pe Christos înaintea tuturor celor cu care veniţi în contact.”[4]
În special pastorii şi evangheliştii ar trebui să cunoască
următorul mesaj:
„Cea mai înţeleaptă şi mai fermă lucrare trebuie făcută cu acei pastori şi preoţi care nu sunt de credinţa noastră. Există mulţi oameni care nu ştiu ceva mai bun decât să se lase conduşi de slujitorii bisericii, pe un drum greşit. De aceea, lucrătorii sinceri, temători de Dumnezeu, credincioşi, care au viaţa ascunsă cu Christos în Dumnezeu, să se roage şi să lucreze pentru slujitorii bisericeşti sinceri care au fost educaţi să interpreteze greşit Cuvântul Vieţii.
Pastorii noştri trebuie să facă din lucrarea pentru alţi pastori, lucrarea lor specială. Nu trebuie să intre în controversă cu ei ci, cu Biblia în mână să-i îndemne la studiul Cuvântului. Dacă acest lucru va fi făcut, mulţi pastori şi preoţi, care acum predică erori, vor predica adevărul pentru timpul acesta.”[5]
Foarte probabil, unii vor striga: „ecumenism!”, „iezuiți infiltrați!” Cei care s-au educat o viaţă întreagă doar în a-i contrazice și corecta pe alţii vor fi greu convinși că exemplul lui Iisus este calea cea mai bună.
Este dificil de spus în ce măsură putem colabora cu acei frați care nu sunt de credinţa noastră. Dar cel puţin să învăţăm să nu stricăm lucrarea bună pe care o fac alții, ci mai degrabă să apreciem. „Poporul lui Dumnezeu”, adică „Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” (Evrei 12:23) numără mai multe milioane decât suntem noi dispuşi să admitem. Noi nu suntem Israelul lui Dumnezeu în exclusivitate, ci avem doar rolul lui Ilie și al lui Ioan Botezătorul. Să dea Dumnezeu să fim primii în a-L urma pe Christos, pe care-L sărbătorim în fiecare săptămână şi-L aşteptăm să revină pentru a răsplăti fiecăruia după faptele lui!
Postări
