Un text de actualitate
În versurile unui imn din Apocalipsă (11:18), ne atrage
atenția următoarea expresie plină de satisfacție: „a venit (în sfârșit) vremea....
să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”
Cu acest vers, imnul de laudă al celor douăzeci și patru de
seniori se încheie într-un punct culminant, ca ecou la sunetul ultimei trâmbițe
îndreptate spre Ierihonul acestei lumi. În sfârșit, a venit și ziua răzbunării;
și cerul se bucură – deși pământul, cu tot prăpădul de care a avut parte timp
de milenii, încă nu se bucură.
Când învățam pe de rost Apocalipsa în tinerețe, m-a
surprins expresia aceasta: „să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul”. Este
evident o paronomasie (= un joc de cuvinte), pornind de la legea talionului,
care stă la baza judecății universale a lui Dumnezeu:
„Ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai
făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.” (Ob
1:15)
M-am întrebat, în ce sens au prăpădit pământul acești
nenorociți. Și mi-am răspuns eu însumi, bazat pe intuiție. Devreme ce aici este
vorba de ultima generație a lumii, și tot se vorbește astăzi de probleme verzi și
uscate, chiar incendiare, la scară planetară, înseamnă că nemernicii puși în
proțap în acest cântec ceresc sunt cei care poluează planeta.
Cine? Păi ăștia cu fabricile. Bogații și toți globaliștii
cu exces de energie, care ne fură nouă pădurile, ca să facă ei bani verzi. De
ce nu? Este o uriașă problemă la ordinea zilei. Nu trebuie, oare, ca profețiile
să fie verificate cu ziarul și cu jurnalele de știri? Se potrivesc de minune.
Lăsând gluma la o parte, poluarea de toate felurile și, în
special încălzirea globală, este o amenințare foarte serioasă pentru pământul
nostru. Mama Terra (sau Mama Gaia, dacă preferați varianta greacă!) nu ne va
putea suporta mai mult de câteva decenii, după care, vorba lui Moise, ne „va
vărsa din gura ei” (Lev 18:25).
De-astea au mai mai fost, maică!
În istoria omenirii au alternat epoci mai calde cu epoci
mai reci. De exemplu, în secolul al XV-lea, adică după anii 1400, a fost o
„mică eră glacială” în centrul și în estul Pacificului, ceea ce a apărut și în
Europa, și în sud-estul Americii de Nord, după 200 de ani. Pe la jumătatea
secolului al XIX-lea (în jurul lui 1850) răceala s-a răspândit mai peste tot.[1]
Au fost însă și epoci fierbinți. Cu peste 1000 de ani în
urmă, pe la anul 985, vreo 3000 de vikingi din Islanda s-au stabilit în
Groenlanda. Într-adevăr, în tot nordul Europei au fost temperaturi blânde între
anii 950-1250. În vremea aceea, vikingii au putut naviga spre vest, unde au
descoperit coastele Americii, cu aproape cinci secole înainte de Columb.[2] A
urmat însă „mica eră glacială”, pe care am pomenit-o mai sus, și coloniile
vikinge au dispărut din Groenlanda. Dar ce temperaturi vor fi fost în acel timp
în Teleorman sau la Țarigrad, nu mă întrebați.
Dezastrul ecologic este real
Observând aceste fapte istorice, suntem ispitiți să credem
că încălzirea globală despre care se vorbește astăzi ar fi doar un bau-bau
politic globalist sau o conspirație a verzilor. Dar studiile făcute dovedesc că
cea mai fierbinte perioadă
din ultimele două milenii a avut loc în timpurile noastre, începând cu secolul
al XX-lea și care a afectat mai mult de 98% din suprafața globului. Acest fapt
dovedește că încălzirea globală antropică (= cauzată de om) nu este doar mai
ridicată decât oricând, ci și nemaiîntâlnită în ultimii 2000 de ani.
Ne-ar
plăcea să credem că trecem printr-o fază inevitabilă a unui ciclu natural. Dar
nu este așa. Din nefericire, am intrat în cercul de foc al Apocalipsei, cu tot
cu pământul epuizat, care încă ne mai susține viața. Vinovații? Cel mai complet
răspuns ar fi că vinovații sunt toți beneficiarii civilizației. Este evident că
civilizația noastră a progresat tehnic și că industria a adus beneficii multiple
de care toți ne bucurăm. În mod sigur, niciun popor afectat de industrializare nu
ar fi dispus să se despartă de ea.
Se
speră în noi descoperiri pentru depășirea crizei, dar este deja cam târziu, și
orice soluție salvatoare cere energie, adică iarăși poluare.
Soluția,
dacă timpul ne-ar aștepta să ne scărpinăm în cap și să ne punem de acord toți
locuitorii planetei, ar implica sacrificii de care nimeni n-ar fi bucuros. Imaginați-vă
că ar trebui să renunțăm complet la aproape toate mijloacele de transport, la
majoritatea fabricilor și la majoritatea produselor industriei tehnice. Să
renunțăm la aviație și la vapoare. Să nu ne mai încălzim cu lemne, nici cu
hidrocarburi și să facem mare economie de energie electrică. Să reducem la
minimum producția alimentară, să-i vizităm pe cei dragi de departe, mergând călare
până la Paris, și cu caravela până în America. Dar adevărul este că și
înmulțirea animalelor domestice este o sursă de poluare.
Nu
este vorba doar ca marii bancheri să renunțe la profiturile lor și să devină
săraci și verzi, meditând la nirvana. Ne imaginăm corect că multimiliardarii, magnații
industriei occidentale nu vor să piardă. Dar nici orientalii nu vor să piardă,
atât magnații, cât și consumatorii de rând. Blamăm civilizația de consum, dar
suntem dependenți de ea. Bănuiesc că nu sunteți dispuși la sacrificiile necesare
pentru salvarea planetei, așa cum nici eu nu mi-aș dori un astfel de post negru,
înainte de timpul strâmtorării.
Și atunci ce facem? Eu zic că nu este nimic de făcut. Greta va continua să propovăduiască responsabilitatea actualei generații pentru cei din anul 3000, fabricile și avioanele vor continua să eibereze gaze toxice în atmosferă, iar eroii lui Elon Musk vor muri pe Marte, pe Terra sau pe drum. Deja este prea târziu să se mai facă ceva.
Probabil că s-ar putea ameliora lucrurile într-un timp îndelungat de „post” verde al întregii omeniri. Dar asemenea măsuri ar putea fi luate numai sub controlul strict al unui guvern mondial, care să administreze întreaga lume după principii verzi – ceea ce este o utopie.
Lumea nu este dispusă să acționeze altfel de cum a acționat până acum. În fața unor asemenea sacrificii, oamenii nu devin dintr-o dată mai înțelepți și mai solidari, cu gândul de a salva mediul întregii planete și în primul rând atmosfera. Orice ordine „mondială” din trecut s-a impus prin violență, prin constrângere, nu a fost rezultatul alegerilor populare, nici al cooperării dintre marile puteri.
Vor veni extratereștrii să ne vândă noi iluzii? Vor veni spiritele „bune” să ne consilieze? Foarte posibil, numai că Iisus a spus-o apăsat: „Băgați de seamă....!” (Luca 21:7-28).
Să
fim mulțumiți dacă scăpăm de amenințarea nucleară! Dar scăpăm de una și vine alta. În loc de a ne vaporiza instantaneu sub gradele ciupercii atomice, ne
vom sfaroji la focul mic al încălzirii globale, care vine la pachet cu alte crize
previzibile. Lumea aceasta nu are altă scăpare, în afară de aceea care va veni de sus și care este selectivă.
Este Apocalipsa 11:18 despre ecologie?
Întrebarea este, dacă în Apocalips 11:18 este incriminat,
într-adevăr, dezastrul ecologic, dacă aceasta este supărarea specială a
Creatorului. Iar dacă este așa, se ridică o nouă întrebare: cum se face că
Dumnezeu nu le-a descoperit oamenilor în Scriptură, sau pe vreo altă cale, să
nu facă prea mult fum, să nu dezvolte industria chimică, să rămână la
agricultura de subzistență și să stea locului.
Ar putea Dumnezeu să pedepsească pe oameni atât de
sever, pentru un rău pe care l-au făcut inițial din neștiință și l-au continuat
din inerție? Dacă Iisus, la a doua Sa venire, a promis că oricum va incendia și
va distruge complet planeta (2Pt 3:10, 12), iar la încheierea
împărăției de o mie de ani, o va și curăța tot prin foc și o va înnoi (Ap
20:9-11, 21:1)... Dacă Mama Gaia tot este sortită iadului, împreună cu Moartea
și cu Hadesul (Ap 20:14-15), și dacă Parusía este aproape; mai contează, oare, pentru
Dumnezeu, dacă reușim să ne punem de acord, ca să salvăm planeta pe termen
lung?
Verzii și în general filosofii post-creștini de
astăzi, știu că Biblia nu le prea susține cauza, de aceea creștinismul, în
special în varianta progresului capitalist (asociat cu protestantismul), este considerat
o cultură distructivă. Religiile orientale, panteiste, în care omul și
divinitatea se înfrățesc cu pământul, cu fauna și flora, sunt socotite mai în
armonie cu supraviețuirea omului pe pământ.
Au dispărut deja multe specii. Dar după Biblie, mai
rău este că speciile, și în primul rând specia umană, „și-au stricat calea”,
adică rostul inițial (Gen 6:11-13). Dar
problema cea mai importantă nu este atât de mult ce se va întâmpla cu „specia”
noastră evoluată, ci mai degrabă, care este rostul meu, ca individ: rostul
inițial și finalitatea. Nu specia are personalitate, ci individul. Dacă
evoluționismul ar fi adevărat, și dacă totul este tranzient, dacă speciile sunt
produsul hazardului, atunci hazardul să facă bine să se ocupe mai departe de specia
umană și de mediu. Sunt cinic?
Noi oamenii suntem importanți pentru Dumnezeu ca indivizi.
Ca specie, ne-am convins deja că nu suntem folositori nici măcar mediului, cu
atât mai puțin am avea vreun mesaj coerent de transmis universului. Când
Dumnezeu a creat lumea, a făcut-o ca pe o imensă grădină botanică și zoologică,
în care viața a apărut la ordinul Lui, sub formă de specii. Dumnezeu nu a creat
un singur fir de nu-mă-uita, sau un singur fazan. Dar când l-a făcut pe om, l-a
creat mai întâi ca individ și apoi i-a făcut pereche. Și în calitate de
indivizi, cu personalitate proprie, formăm familii, popoare, civilizații etc.
Ce învață, de fapt, profeția?
Lăsăm rezolvarea problemei ecologice în seama domnului
Bergoglio și a domnișoarei Greta, ca să ne ocupăm cu adevărat de textul biblic
din Ap 11:18. Expresia din text („să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul”)
folosește verbul grecesc (dia)phtheirō „a strica”, atât în sens fizic (a
distruge, a prăpădi),[3] cât
și în sens moral (a corupe, a împinge la pierzanie, la depravare).[4] Nu
există nicio subtilitate în legătură cu mesajul acestui text, chiar dacă este
un joc de cuvinte și în același timp un joc de sensuri. În cap. 19:2, Ioan
folosește aceeași expresie, tot în contextul ideii de judecată și pedeapsă, tot
într-un imn triumfal ceresc, un imn de bucurie și recunoștință:
„Pentrucă judecăţile Lui sunt adevărate şi
drepte.
El a judecat pe Marea Prostituată [Babilon],
care strica pământul cu desfrâul ei,
şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei.”
Ideea este într-adevăr specifică Apocalipsei și profețiilor
în general. Marea cocotă de lux, descrisă în Apocalips 17, ține în mână un
potir de aur plin de vinul Babilonului, plin de scârnăvii, cu care cuminecă
regii și popoarele. Metafora nu este dificilă. „Strica pământul” este un mod de
a zice că strica lumea, o ducea în rătăcire.
În Ieremia 51:25, Dumnezeu Se adresează Babilonului istoric,
numindu-l „munte nimicitor (har hammašḫiṯ),
care nimiceai tot pământul”. Textul grecesc folosește aici același verb, care
exprimă stricarea – atât distrugere, cât și corupere. Iar expresia ebraică
pentru „munte nimicitor” este aceeași cu denumirea dată de profeți părții de
răsărit a muntelui Templului: Muntele Pierzării
(2Împ 23:13 har hammašḫiṯ),
care era de fapt, muntele „stricăciunii” lui Solomon, plin de statui ale
divinităților dezgustătoare ale popoarelor vecine.
Credem că
acum expresia din Apocalipsa 11:18 devine foarte clară. „Să prăpădești pe cei ce
prăpădesc pământul” înseamnă „să strici pe cei ce strică pământul”– altfel
spus, „să distrugi (fizic) pe cei ce distrug (moral) omenirea”.
Acești
terminatori moral, stricați și stricători în același timp, sunt identificați în
Apocalipsă sub numele de cod al doamnei Babilon. Dar când Babilonul este
menționat pentru prima dată în Apocalipsă (14:8), se face aluzie la aliații prezentați
deja în capitolul anterior, menționați și în contextual apropiat (14:9-11).
Ecologia
este importantă, pe cât putem, fără a deturna mesajul Bisericii în direcția
unei resetări globale a civilizației. La Judecata lui Dumnezeu însă, vor conta
„poruncile lui Dumnezeu și credinţă în Iisus”. Încălcarea acestor principii
fundamentale ale legământului lui Dumnezeu este stricăciunea spirituală și
morală a Babilonului, cu care nu trebuie să fim găsiți în complicitate.
Că acesta este sensul profeției, o confirmă scena magistrală din versetul următor (Ap 11:19): „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare.” Așadar, subiectul din punctul culminant al imnului ceresc este caracterul, asociat cu mântuirea sau pierzarea; și nu ecologia, oricât ar fi ea de importantă astăzi.
[1] Neukom, R.,
Steiger, N., Gómez-Navarro, J.J. et al. No
evidence for globally coherent warm and cold periods over the preindustrial
Common Era. Nature 571, 550–554
(2019). https://doi.org/10.1038/s41586-019-1401-2
[2]
En.Wikipedia, “Greenland”, “Viking expansion”, “Vinland”.
[3] 1Sam 6:5;
Is 24:3.
[4] 1Cor 15:33;
2Cor 7:2; 11:3; 1Tim 6:5.
Postări
