Timpul repatrierii și al restaurării lui Israel

Dragă doamnă

Nu am nimic împotriva ideii că Dumnezeu ar mai avea un plan cu Israel, așa cum are planuri bune cu orice popor. Dacă este vorba însă de planurile specifice prevăzute demult prin Profeți, merită analizate fiecare din acestea. Vreau să mă înțelegeți bine, nu este vorba de vreo prejudecată sau doctrină. De fapt, în mărturisirea de credință AZS nu există nicio precizare legată de destinul lui Israel în era creștină. Bineînțeles, am studiat ce învață teologia în acest domeniu, dar nu am acceptat ușor, până nu am studiat personal. Toți care mă cunosc știu că nu sunt un conformist în materie de gândire; sunt un cercetător și s-a întâmplat chiar să provoc (neintenționat) unele autorități cu cercetarea mea. V-aș putea spune mai mult, dar e suficient. V-am spus doar atât cât să știți că nu sunt deloc un simplu acumulator de teologie.

Din studiul personal al Profeților m-am convins că aproape toate profețiile clasice, de la Moise la Maleahi și chiar cele din NT (ale lui Iisus și ale apostolilor), cu excepția profețiilor apocaliptice (Daniel și Apocalipsa) au aspecte condiționate. Cele din VT au ca orizont maxim de timp epoca postexilică, iar cele din NT au ca orizont maxim de timp generația apostolilor. Desigur, e frumos să le citim și să înțelegem planurile bune pe care le avea Dumnezeu cu Israel și cu popoarele vecine, dar orizontul de timp a fost depășit cu mult, Israelul acela și neamurile acelea nu mai există, relațiile lui Dumnezeu cu Israel acum sunt aceleași ca și cu americanii, țiganii, nemții sau ciucotcii: toate trec prin Iisus. Legământul vechi cu promisiunile lui a fost încălcat grosolan, astfel  încât Yah nu mai are alt scenariu pentru Israel, decât acela de a fi realtoit în trunchiul lui de drept, unde majoritatea ramurilor sunt altoite și demult „naturalizate”.

Zaharia 14

Luați de exemplu, Zaharia 14. La prima vedere pare a vorbi despre ultimele evenimente pe care le așteptăm. În realitate sunt câteva scene de acolo care coincid cu ceea ce prevede Apocalipsa și Marea Luptă. Dar succesiunea evenimentelor din Zaharia 14 arată clar că, în principiu, profeția este complet eșuată. Ea a fost scrisă în timpul Imperiului Persan, după restaurarea templului și în speranța reconstrucției Ierusalimului. În același timp, profeția presupune că mulți iudei erau nepregătiți pentru evenimentele viitoare, deoarece aveau să piară în Ierusalim cu ocazia ultimului asediu păgân. De asemenea, în Egipt, unde era cea mai mare parte a diasporei iudaice, lucrurile nu stăteau bine. În loc să-i lumineze pe egipteni, iudeii din Egipt combinau iudaismul cu cultele păgâne.

 Zaharia prevede un ultim asediu, care urma să aibă loc după reconstrucția Ierusalimului. De data aceasta, Yah avea să intervină prin minuni spectaculoase, punând capăt războiului, lovind inamicul cu o plagă dezastruoasă, și schimbând cursul naturii în mare parte, către idealul edenic (așa cum prevăzuseră și Isaia și Ezechiel). Ca urmare, popoarele care aveau să supraviețuiască acestei ultime nenorociri, urmau să se închine lui Yah și să vină în pelerinaj la Ierusalim, la sărbătoarea Corturilor. Cei care nu aveau să accepte religia lui Israel și să vină la Ierusalim, aveau să fie loviți de plăgi. În mod special egiptenii sunt vizați, suspectându-se că aceștia ar fi cei mai puțin înclinați spre Ierusalim. Pedeapsa Egiptului avea să fie seceta (până acolo încât și Nilul să sece, cf. Isaia 19).

Scenariul lui Zaharia rămâne deschis: totul se încheie cu imaginea unei mari mulțimi de pelerini care vin la templu din toată lumea, încât vasele sfinte ale templului sunt insuficiente pentru fierberea cărnii jertfelor și astfel sunt aduse și sfințite vasele obișnuite din Ierusalim. Sfințenia aceasta devine atât de mult revărsată asupra închinătorilor, încât până și pe zurgălăii cailor va sclipi inscripția unică de pe diadema marelui preot: „Qodesh leYahweh”.

Scenariul acesta nu s-a realizat atât de spectaculos, deși este adevărat că veneau mereu pelerini la Ierusalim. Dar popoarele nu au venit cu grămada la Ierusalim și totuși a căzut ploaie și peste ele. Nilul nu a secat, în schimb Ierusalimul și templul au fost distruse din nou (împotriva tuturor prezicerilor profetice!). Întreaga profeția gravitează în jurul templului, al pelerinajelor și jertfelor. Oriunde este vorba despre templu, acolo este despre vechiul legământ apus pentru totdeauna. „Aici este Unul mai mare decât templul” (Mat 12:6).  Profeția întreagă nu s-a realizat. Să aștept că se va întâmpla de acum încolo? Egiptul antic cu diaspora lui iudaică nu mai există, templul din Ierusalim nu mai există. Speranțele unei restaurări israelocentrice vin din nostalgiile trezite de Profeți, nu din sensul realist al profețiilor lor.  

Marile profeții ale restaurării

Dintre profeții mari, Isaia are cele mai frumoase scenarii profetice. Dar profețiile lui prevăd viitorul cuprind căderea Asiriei, cucerirea Babilonului de către Cyrus și eliberarea evreilor, după care se așteaptă venirea lui Mesia (cap. 11), refacerea parțială a naturii (cap. 65-66), pelerinajul popoarelor la Ierusalim (Isaia 2), mulți păgâni devin iudei (cap. 56) înfrățirea marilor imperii cu Israel în închinarea adusă lui Yah (cap 19), dar și moartea sacrificială a lui Mesia (cap 53). Toate acestea Nu sunt prezentate în ordine cronologică. 

Dar este clar că prezența templului (Casa Domnului, cf. Is 2:2; Ier 26:18) și a jertfelor chiar în cele mai îndrăznețe scenarii ale lui Isaia (Is 66:20-21) limitează orizontul posibil al împlinirii acelor profeții.

Promisiunile legământului

Dacă legământul veșnic făcut cu Avraam includea „sămânță, țară, națiune și binecuvântare pentru toate familiile pământului”, așa cum spuneți, ce trebuie să înțeleg? Că mi-a făcut Dumnezeu și mie parte de binecuvântarea de a deveni evreu, ca să moștenesc țara promisă evreilor? La ce le-ar folosi popoarelor lumii, să aibă parte de toate făgăduințele date lui Avraam? Ce mare binecuvântare ar fi că putem deveni toți evrei și putem deține o parcelă în Israel? 

Noul legământ—oferit mai întâi lui Israel, dar respins—, ne promite pământul întreg, nu doar o fâșie „de la mare până la râu”, pe care o pretind mai mulți. Ne promite Noul Ierusalim, nu cetatea care a rămas sub blestem. Chiar când vechiul Ierusalim și templul erau încă în picioare, apostolul spune că Ierusalimul de sus este mama noastră (Gal 4:26), pentru că în calitate de credincioși neevrei, avem ca loc de naștere Ierusalimul (Ps 87:3-7) – deci suntem incluși prin dreptul nașterii spirituale.

Pe mine nu mă deranjează ideea ca Israel să rămână „întâiul-născut”, big brother între celelalte popoare (deși nu mai are acest drept demult și nici Israel nu cred că și-l mai dorește!). Așa cum Iacov i-a lăsat lui Esau toată averea, nu doar partea dublă a primului-născut; și după cum i-a recunoscut în final calitatea de frate mai mare („domnul meu”....„robul tău” Gen 33:13-15), ba încă i-a făcut și daruri ca unui rege, tot așa sunt și eu dispus să recunosc încă superioritatea tradițională a lui Israel. Dar realitatea este că în ciuda schimbării atitudinii lui Iacov, Dumnezeu nu l-a mai recunoscut pe Esau ca moștenitor al binecuvântărilor spirituale, iar urmașii acestuia au devenit tot mai ostili lui Israel. Nici relația dintre Israelul etnic și Israelul spiritual nu este mai bună (cu precizarea însă că: creștinii cu numele, dintre care unii sunt și antisemiți, nu sunt Israel, ci mai degrabă Edom sau Ișmael).  

Exodul final și adunarea lui Israel din cele patru vânturi sunt evenimente care au fost prevăzute în cadul repatrierii din epoca persană. Această repatriere trebuia să fie integrală și să ducă la reunirea  lui Israel și reconstituirea regatului davidic. În bună parte această profeție nu s-a realizat. Iar dacă pe viitor se va realiza cu siguranță, ea nu mai privește strict Israelul etnic, ci Israelul spiritual, cu întregul pământ înnoit și moștenit, în condițiile vieții veșnice.

Participare sau înlocuire?

Altoirea din Romani 11 implică și înlocuire. Nu măslinul este înlocuit cu alt măslin, ci ramurile naturale necredicioase sunt înlocuite cu ramuri străine credincioase. Cum în majoritate ramurile naturale au fost tăiate, rezultă că ramurile măslinului de astăzi sunt în majoritate neevreiești. Din când în când, a mai fost altoită și câte o ramură naturală, de asemenea multe ramuri strîine care fuseseră altoite au mai fost tăiate între timp, pentru că n-au rămas fidele lui Christos (Rom 11:20-21). Per total, măslinul Israelului spiritual arată astăzi ca un măslin cu rădăcină și trunchi israelite și cu ramuri în majoritate de neam păgân. Așa că, practic vorbind, la nivel de ramuri este adevărată înlocuirea. Să vină Israel înapoi, să se împace cu Dumnezeul Lui prin adevăratul Mesia, și să-și ocupe locul în coroana măslinului. Eu le voi da primul loc în vârful pomului. Dar nu pentru că sunt urmași ai kui Avraam, ci pentru că avem aceeași credință și speranță în Iisus.

Legământ „veșnic”

O țară dată de Dumnezeu pentru veci este ca și un loc „de veci” cumpărat sau moștenit. Este de veci pentru toate motivele practice; dar în adevăratul sens, nu este de veci, pentru că este până la înviere. Sau chiar până la deshumare și mutare în alt loc. Legământ veșnic (bǝrĩṯ ˁôlām) nu înseamnă un legământ care este valabil la infinit, indiferent de ce se întmplă. Orice legământ este condiționat de credință și ascultare. Dar este condiționat și de natura legământului. Dacă promisiunile sau poruncile acelui legământ sunt prin natura lor provizorii, atunci „veșnicia” acestui legământ este o simplă hiperbolă.

Mai întâi, termenul ebraic ˁôlām nu înseamnă în sine eternitate, sau timp infinit, ci înseamnă „timp lung, nedefinit, în trecut sau în viitor”. Când este vorba de trecut, nu se traduce cu „din veci” sau „din veșnicie”, ci „de demult”, „de odinioară”, „din vremuri străvechi” (cf. Gen 6:4 uriașii aceia mē-ˁôlām ; Ios 24:2 părinții voștri  . . . locuiau mē-ˁôlām dincolo de Eufrat; Jer 5:15 aduc de departe . . .  un neam mē-ˁôlām = din veșnicie? Ez 26:20 „ruine mē-ˁôlām” = din veci?; Iov 22:15 calea ˁôlām / străveche). De asemenea, când este vorba de viitor, nu înseamnă neapărat veșnic, ci„pentru mult timp”, „timp necunoscut”, „pentru totdeauna” (Ex 19:9 „să aibă încredere în tine lǝ-ˁôlām; Iov 41:4; Ex 21:6 rob lǝ-ˁôlām = pe veci; Ex 27:21 untdelemnul sacru . . .  lege ˁôlām „veșnică”?; Jos 4:7 pietrele acelea . . . să fie un monument ˁad ˁôlām; 1Cr 23:13 Aaron și fiii lui au fost sfințiți ˁad ˁôlām pentru veci?; 2Cr 2:4 slujbele zilnice de la templu sunt lege lǝ-ˁôlām = veșnică?; Ier 7:7 țara pe care am dat-o părinților voștri min ˁôlām și ˁad ˁôlām = din veșnicie și până în veșnicie?). Exemplele se pot înmulți, dar nu mai insist. Termenul ˁôlām (veac, lit. timp necunoscut), vine de la verbul ˁalam (a fi ascuns, necunoscut).  

Profețiile repatrierii și ale restaurării  

Ier 16:14–15; Is 11:11–12 și alte profeții despre acest fel se refereau la timpul de după exil, al lui Cyrus etc. și ele s-au împlinit destul de modest. Da, se vor împlini pe viitor în mod deplin, dar nu cu Israelul etnic, ci cu Israelul spiritual, care include și evrei credincioși. Pentru Israelul etnic, profeția a fost zădărnicită.

Planul inițial al lui Dumnezeu era ca prin Iisus să aducă toate popoarele în staulul Ierusalimului:

In 10:16 „Mai am şi alte oi, cari nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.”).

Da, El venise să împlinească toate făgăduințele făcute lui Israel. Dar în final, a recunoscut că toate încercările au fost zădărnicite de Israel:

Luke 7:30 Iisus: „...dar fariseii şi învăţătorii legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui (Ioan).”  

Lc 19:41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Iisus a spus clar despre Casă că va rămâne pustie (Mt 23:38; Lc 13:35) până la venirea Lui, când unii dintre ei aveau să-I zică „bun venit” (Barukh habba’)¸ iar alții să alerge la stânci. Sentința Lui a fost clară:

Lc 19: 41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut -o, Iisus a plâns pentru ea, şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Mt 21:41, 43 ,,«Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.». . . Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.”

De aceea, profeții ca aceasta:

Is 11:11-12 „Domnul Își va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămășița poporului Său… va strânge pe surghiuniții lui Israel și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda de la cele patru margini ale pământului”

... se vor împlini doar cu Israelul spiritual și cu „Canaanul” pământului înoit, în  care vor  fi și evreii credincioși. Adunarea din cele patru vânturi va fi la venirea lui Iisus (Mat 24:31), nu mai devreme. 

Sionism sau mesianism?

Mișcarea sionistă este nostalgie naționalistă politică, ceea ce este de înțeles în lumea noastră, la orice popor, dar nu reprezintă împlinirera vreunei profeții, deoarece sionismul nu împlinește nici condițiile vechiului legământ, nici condițiile noului legământ. De altfel, evreii ultrareligioși nu recunosc legitimitatea profetică a statului Israel, deoarece ei cred că numai venirea lui Mesia va împlini profeția împărăției lui Dumnezeu.

Expresia „a doua oară” se referă clar la întoarcerea din Babilon. Prima oară a fost eliberarea din Egipt. Profeția că „Israel și Iuda împreună” vor veni nu s-a împlinit și nu se mai poate împlini, fiindcă Israel nu mai există, ci numai Iuda, amestecat cu Beniamin și Levi și cu ceva khazari. Restaurarea completă a Israelului etnic este o himeră de acum. Nu se va mai putea realiza, decât la învierea drepților, unde vor fi din toate semințiile evreiești, plus semințiile neamurilor. Toate profețiile despre adunarea lui Israel și despre restaurare din toate țările au fost scrise în timpul exilului și priveau perioada repatrierii de după exil. Ele prevedeau planul lui Dumnezeu pentru o repatriere și restaurare totală, care însă nu s-a realizat complet.

Pocăința—primul pas al restaurării

 Ceea ce nu s-a realizat cu Israel după ieșirea din Babilon, încă s-ar fi putut până la moartea lui Iisus. După aceea însă, orice s-ar face în această privință, orice încercare de restaurare națională, fie reușită, fie eșuată, este în afara profeției, în afara adevăratei restaurări, care este în primul rând spirituală. Orice restaurare care începe cu cele materiale (moștenirile, statul, dreptul la pământ etc.), este falsă, nu vine de la Dumnezeu. De aceea, când Iisus a venit, i-a oferit lui Israel mai întâi faza spirituală a Împărăției. Iar dacă aceasta a fost respinsă, atunci Împărăția a fost respinsă cu totul. Și A FOST DATĂ ALTORA.

Astfel Israel a devenit Ismael, a devenit Esau, fii ai lui Avraam în sens trupesc, dar lipsiți de făgăduințele restaurării. Israel a devenit și el „un măgar sălbatic”, în conflict cu toată lumea, ca și frații lui arabi, cu care se tot bate (de la pământ, nu de la adevăr). Israel ca popor, ca reliugie sau ca stat, nu mai este Israelul lui Dumnezeu, chiar dacă există încă unii evrei care s-au întors și se întorc la Dumnezeu. Să dea Dumnezeu să se întoarcă toți și să rămân eu de rușine.! Dar profeția am înțeles-o foarte bine.

Toate citatele din profeți pe care mi le-ați trimis le cunosc de la 18-19 ani când m-am apucat să studiez Biblia. Profeții, inclusiv profețiile restaurării au fost lectura mea preferată. Concluzia mea este aceea pe care v-am scris-o mai sus. Dumnezeu este Același pentru fiecare om și pentru fiecare popor.