DAVIDIENII sau TOIAGUL PĂSTORULUI

 

(Două articole publicate în Curierul Adventist cu mulți ani în urmă)

Diverși apostoli minunați veniți din străinătate ne vizitează adesea cu zizaniile lor doctrinale, după ce au observat că românii sunt mai credincioși și mai creduli. Agenți antititrinitari, adepți ai sabatului lunatic, profeți apocaliptici, care vor să ne întoarcă înapoi la hărțile pionierești, etc. Ba încă au început să apară și davidieni. Cine sunt aceștia și ce caută?

„Toiagul Păstorului”

Istoria davidiană începe cu Viktor Tașo Hutev (Houteff), un ortodox bulgar, mic comerciant sărac, care emigrase în SUA în 1907, la vârsta de 22 de ani. Și-a găsit de lucru în statul Illinois, unde în anul 1919 a devenit adventist de ziua a șaptea. Prin 1925 s-a mutat în Los Angeles, California, unde a devenit un foarte priceput vânzător de produse.

Ca orientare religioasă, Houteff era un adventist strict. Fiind oarecum studios, preocupat de citirea Bibliei și a cărților Ellenei White, Houteff a devenit instructor la școala de sabat într-o comunitate din Los Angeles. În scurt timp, orele școlii de sabat la clasa lui Houteff au început să se lungească și, în același timp, să fie frecventate de tot mai mulți, pe măsură ce observațiile lui (parțial corecte, parțial speculative) din Isaia 54-56 deveneau tot mai interesante pentru public. Interpretările lui Houteff manifestau eterna obsesie a „reformei”, insistând asupra despărțirii de lume și de cei lumești.

Pe la începutul anului 1929, studiile biblice ale lui Houteff adunaseră aproape 50 de fani în jurul instructorului, dar au trezit opoziția restului comunității. Ca urmare, conducerea comunității nu i-a mai permis să țină studii biblice în Biserică, deoarece interpretările lui nu erau în armonie cu ale Bisericii.

Houteff a căutat să discute cu diverși lideri ai comunității și ai conferinței, pentru a-i lămuri că el are dreptate. Opiniile lui au fost respinse fără prea multă cercetare. Dar după un an, el a pregătit un manuscris de 172 pagini, intitulat „Toiagul Păstorului, vol. 1”. Houteff se considera pe sine toiagul mustrării divine, citând Mica 6:9: Ascultați toiagul și pe Cel care i-a încredințat această sarcină! (după traducerea KJV) și Mica 7:2: Paște poporul cu toiagul Tău! De aceea, grupul lui Houteff s-a numit inițial Toiagul Păstorului. Mai târziu s-au numit „Adventiștii de Ziua a Șaptea Davidieni”, după teologia lor despre restaurarea în Palestina a regatului lui David, înainte de mileniu.

Ca mulți alți procurori nechemați care au bântuit Biserica, Houteff era obsedat de păcatele Bisericii și a publicat în volumul său o listă de 12 puncte, numită „Listă parțială de urâciuni”.

Doctrina lui Houteff

Davidienii împărtășesc în general aceleași doctrine cu adventiștii. Principalele doctrine, mai mult sau mai puțin distinctive, menționate în „Toiagul Păstorului”, sunt următoarele:

• 1.       Chemarea la reformă individuală și corporativă, deoarece Biserica a devenit relaxată în standarde, practici și evlavie, iar instituțiile ei și-au schimbat modelul inițial de lucru și scopurile. 
• 2.       „Cei 144.000”. Rolul fundamental al mișcării Toiagul Păstorului este de a descoperi identitatea corporativă a celor 144000. Houteff ar fi primit adevărata revelație a secretului celor 144.000. După el, aceștia ar fi iudei creștinați, care și-ar fi pierdut identitatea etnică de-a lungul secolelor, și care în final vor predica „neamurilor”, adunând astfel o „gloată mare,” care va accepta învățăturile lor.
• 3.       Judecata de cercetare a celor vii. Judecata celor vii nu ar fi doar o investigare a dosarelor cerești, ci și o investigare a persoanelor pe pământ; mai întâi în Biserică, apoi în lume, așa cum este descris în Ezechiel 9 și Matei 13:30. Cei 144.000 ar fi cei care supraviețuiesc judecății celor vii în Biserică.
• 4.       Împărăția premilenială. Spre deosebire de celelalte insistențe ale lui Houteff, care se suprapun, mai mult sau mai puțin, cu escatologia adventistă, Davidienii cred că chiar înainte de venirea lui Iisus, se va restaura în Israel regatul lui David, pentru a se împlini profețiile (Osea 3: 4, 5; Mica 4; Ezec. 36, 37; Ier. 30, 31; Is. 11 etc), o împărăție a păcii între oameni și în natură. Houteff argumenta că toți profeții VT au prezis această împărăție premilenială.

Aceasta este principala eroare teologică a lui Houteff, care a atras pe mulți în jurul lui. El nu avea o înțelegere corectă a acestor profeții, deoarece nu înțelegea natura condiționată a lor. Fiind literalist, el raționa asemenea fundamentaliștilor evanghelici, că profețiile care nu s-au împlinit în trecut, vor trebui să se împlinească neapărat în viitor. Ideea de plan divin condiționat, care poate fi zădărnicit, nu încăpea în mintea lui (Luca 7:30; 19:41-44; Zah 6:15; Is. 19:24-25).

Mulți nu observă că o mulțime de profeții ale VT nu mai au nici un rost să se împlinească de acum înainte, întrucât ele erau programate pentru era dinaintea venirii lui Mesia, când existau templu, jertfe și preoți (Isaia 2:2; 66:20-21; Ez 46:24; Zah 14:21 etc.). Ca mulți cititori neatenți sau neavizați, Houteff înțelegea expresia „zilele de pe urmă (de apoi)”, din Profeți, ca referindu-se la timpul sfârșitului (timpul nostru) – pe când expresia ebraică înseamnă, în mod simplu, „cândva în viitor”.[2] 

Principiul condiționalității profețiilor fusese introdus în teologia adventistă odată cu primele scrieri ale lui J. N. Andrews. Dar în afara unor afirmații din cărțile E G White, acest principiu de interpretare nu a fost evidențiat și popularizat în Biserică înainte de anii 1960, când au apărut volumele Comentariilor Biblice AZS, la care au lucrat zeci de specialiști în teologie, istorie, lingvistică etc. Houteff avea să moară în 1955, fără să înțeleagă natura profețiilor pe care se trudea să le explice.

Cu ocazia sesiunii Conferinței Generale din 1930, Houteff a distribuit principalilor lideri ai Conferinței Generale, 30 de copii ale cărții. Dorea și o audiere oficială, ceea ce nu s-a realizat. Unii dintre lideri i-au răspuns în anii următori. F. C. Gilbert,  secretar general al Conferinței Generale a AZS, evreu convertit, i-a răspuns, după aproape două săptămâni. Dar spre dezamăgirea lui Houteff, Gilbert nu făcea nicio referire la cele 12 „urâciuni”, nici nu se ocupase de „marele subiect” al celor 144.000. Gilbert a pus în discuție doar metodologia interpretării biblice a lui Houteff (aplicarea simbolurilor, analiza textului etc), dovedind că metoda lui Houteff nu era sănătoasă. Copii ale scrisorii lui Gilbert fuseseră trimise și conferinței și comunității locale, în California.

Cum era de așteptat, Houteff nu s-a lăsat. A mai adăugat 83 de pagini la cartea lui și a tipărit-o în 1930. Cu două săptămâni înainte de aceasta însă, i s-a retras calitatea de membru al Bisericii AZS. Houteff nu intenționase stabilirea unei noi mișcări religioase, dar lipsa lui de încredere și de cooperare cu Biserica l-au aruncat afară. După excludere, Houteff și-a continuat spartachiada cu mai mare îndârjire. A trimis mii de exemplare ale cărții lui la diverși slujitori și laici ai Bisericii. S-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și a îndemnat și pe fanii lui să facă la fel, continuând să frecventeze adunările AZS ca mai înainte, pentru a da șanse „soliei”.

Mișcarea începuse să ia amploare și noi grupuri de studiu s-au format în alte locuri. Biserica nu a putut accepta spiritul acesta. Era același spirit care dusese la formarea facțiunii „reformiștilor” în Europa, cu câțiva ani înainte. În final, zeci de fani ai lui Houteff au fost de asemenea excluși de bisericile locale.

În 1932 Houteff a publicat al doilea volum (304 pagini), apoi al treilea. În decembrie 1933, spre uimirea multora, chiar un președinte de conferință (E. T. Wilson, din Carolina) a adoptat public doctrina lui Houteff și a început s-o promoveze. Această situație a convins Biserica să organizeze în ianuarie 1934 o întâlnire oficială, timp de o săptămână, unde Houteff avea să fie audiat și să i se analizeze doctrina punct cu punct. „Juriul” care urma să-i analizeze învățătura era format din 12 administratori și teologi ai Bisericii. Între aceștia se aflau: fostul președinte A. G. Daniells, faimosul radio-evanghelist H. M. S. Richards, secretarul general F. C. Gilbert și câțiva profesori de teologie. 

La 18 martie 1934, comitetul în deplin consens și-a publicat concluziile negative împotriva teoriei lui Houteff. Davidienii însă susțin că Houteff a fost tratat nedrept. Probabil că întotdeauna se poate proceda mai bine, dar este clar că învățătura lui Houteff era amestecată cu gunoaie și că atitudinea lui era o provocare inacceptabilă.

De obicei, oamenii care vin cu doctrine noi, cu scopul de a revoluționa Biserica, au o încredere mai mare în sine decât în comunitatea de credință. În nemintoșia lor, se compară cu profeții și apostolii de pe vremuri, care au fost respinși, sau se compară cu Iisus, care a fost condamnat de Sinedriu, cu martirii care au fost puși pe ruguri de inchiziție, sau cu Luther care a răspuns: „aici stau, nu pot altfel”! Acest spirit este greu de vindecat, și de obicei nu se vindecă, fiindcă este o combinație de credință, suspiciuni rele, antipatie și mândrie religioasă, îmbrăcate în odăjdiile smereniei.

Centrul de la „Muntele Carmel”

Davidienii s-au înregistrat oficial ca instituție religioasă la 12 martie 1934. La 15 iulie au publicat buletinul informativ Codul Simbolic. În 1935 și-au stabilit cartierul general într-o fostă fermă de lângă Waco,[3] Texas, și i-au dat numele de Centrul „Muntele Carmel”. Inițial s-au numit Asociația Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Toiagul Păstorului (1937), iar din 1942: Asociația Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea Davidieni. În următorii 20 de ani, terenul de la „Muntele Carmel” s-a acoperit cu clădiri administrative, capelă, locuințe, instituții, fermă, livezi, școli, sanatoriu, casă de odihnă etc.

În deceniul 1950-1960, davidienii au început să facă preziceri: evreii urmau să se întoarcă în Palestina, iar Biserica AZS trebuia avertizată cu privire la inaugurarea Împărăției Davidiene. Pentru a-și atinge obiectivul misionar, davidienii au început să vândă proprietatea de la Muntele Carmel, au cumpărat câteva automobile noi și au început să facă misiune din casă în casă. Împărăția era aproape.

A cui împărăție? Nu a lui Houteff, pentru că el a murit chiar în culmea acestei campanii misionare (5 februarie 1955), lăsând în urmă o văduvă (Florence), un vraf de scrieri, câteva „hărți profetice” și niște urmași dezorientați. Cum era de așteptat, a început lupta pentru putere. În competiția dintre E. T. Wilson și Florence Houteff, a câștigat doamna Houteff, care făcuse eforturi necinstite ca să-și asigure puterea. La scurt timp, a apărut un alt pretendent, Benjamin Roden, care susținea că are descoperiri de la Dumnezeu. Când Florence și cu comitetul ei l-au respins, el a pus bazele unei noi secte davidiene, numită Branch Davidians (Davidienii „Odrasla”).

Florence Houteff a anunțat că perioada apocaliptică de 42 de luni este între noiembrie 1955 și 22 aprilie 1959. Ea pretindea că interpretarea aceasta i-o descoperise mai înainte soțul ei, ceea ce davidienii nu cred că era adevărat, și unii chiar s-au opus acestei interpretări. Dar doamna Houteff a lansat chiar o provocare liderilor Bisericii AZS, cu puțin înainte de încheierea termenului, afirmând că împlinirea prezicerii ei va dovedi dacă mesajul soțului ei a fost adevărat sau nu. La 9 aprilie 1959, un grup de davidieni care se opuseseră prezicerii ei a trimis o scrisoare de protest Conferinței Generale a AZS, clarificând că ei sunt împotriva predicțiilor Florenței Houteff și motivându-și poziția.

Termenul a trecut, urmat de confuzie și jenă. Mișcarea Davidiană începea să se fragmenteze. Mulți fani au părăsit organizația. Unii dintre aceștia s-au unit cu grupul lui Roden (Davidienii „Odrasla”), alții s-au întors în California și au format un nou grup (1962), rămas strict la scrierile lui Houteff. Doamna Houteff și membrii conciliului executiv care îi rămăseseră loiali, au demisionat la 1 martie 1962, luând cu ei 5.000 dolari, și lăsând bunurile proprietății în mâinile unui avocat, care urma să le distribuie în mod legal.

Mult timp după aceea, davidieni au rămas uitați. Noua generație din Biserică abia dacă auzise despre aceștia. Dar la sfârșitul secolului aveau să devină una dintre cele mai cunoscute și mai urâte secte americane. Vom afla în următorul număr al revistei, cum au căpătat această tristă faimă.

„Odrasla” davidiană

Davidienii din grupul texan al lui Benjamin Roden au format o nouă organizație, după moartea lui Houteff (1955). Roden pretindea că are viziuni și că el ar trebuia să fie liderul mișcării după Houteff. El avea o teorie a „adevărului progresiv” și credea că darul profetic reînviat de Houteff trebuie continuat. „Branch” (Odrasla) este un nume poetic al lui Mesia în Profeți (Ier 23:5; 33:15; Zah 3:8; 6:12) și Roden pretindea că acesta este numele nou ales pentru grupul său care avea „adevărul prezent”.

Afară de disputa cu privire la cine a moștenit darul profetic după 1955, davidienii „odrăsleți” se deosebesc de davidienii care au rămas la scrierile lui Houteff, prin doctrina cu privire la Duhul Sfânt și la sărbătorile calendaristice mozaice. Roden învăța că judecata celor vii a început la 20 octombrie 1955 și s-a proclamat succesor al regelui David. La moartea lui, în 1978, soția sa Lois Roden a preluat controlul mișcării și a dus mai departe aberațiile acestuia. Ca și soțul ei, susținea că are descoperiri. Una dintre ele era aceea că Dumnezeu ar fi androgin (bărbat și femeie în același timp), că Duhul Sfânt ar fi femeie (Fiica lui Dumnezeu sau Mama Cerească) și că „Ea” va apărea ca atare imediat înainte de venirea lui Christos.

În 1981, pe fondul unei lupte pentru putere între Lois Roden și fiul ei George Roden, s-a infiltrat în grup un tânăr de 22 de ani, care fusese exclus din Biserica AZS. Numele tânărului era Vernon Howell. Acesta avea să fie ultimul profet al davidienilor „odrăsleți”.

Vernon Howell, noul star profetic

Vernon Howell provenea dintr-o familie texană disfuncțională. Mama sa (Bonnie Sue) îl făcuse la vârsta de 14 ani, cu un individ, pe care Vernon nu avea să-l cunoască niciodată. Căutând să-și refacă viața, Bonnie s-a „concubinat” apoi cu un alcoolic, care mai era și violent. Mai tâziu l-a părăsit pe bețivan și, lăsând copilul în grija mamei ei, a plecat prin lume pentru câțiva ani. După ce s-a recăsătorit, Bonnie a revenit acasă. Vernon a crescut însă frustrat. Era slab la învățământ și dislexic. La vârsta de 8 ani a fost abuzat de un grup de băieți mari.

Dar Vernon era un copil talentat, deși nu a reușit să-și termine liceul. Cânta și se acompania la chitară, cunoștea multe texte biblice pe de rost, probabil de la bunica. La vârsta de 22 de ani, Vernon, interesat de religie, s-a botezat la Baptiștii de Sud. Tânăr și neliniștit, a sedus o adolescentă de 15 ani, care a rămas însărcinată. În scurt timp însă a adoptat religia mamei (sau a bunicii?) care era adventistă. Îndrăgostindu-se de fiica pastorului adventist și, căutând să afle voia lui Dumnezeu, ca orice adolescent mistic, s-a rugat și a deschis Biblia la întâmplare, plonjând cu privirea pe Isaia 34:16. Pentru el, acesta era un semn de la Dumnezeu, și cu această certitudine, s-a adresat pastorului, povestindu-i „experiența”. Pastorul i-a respins pretenția, în ciuda insistențelor lui. În cele din urmă, Biserica i-a luat calitatea de membru – nu cunoaștem detaliile.

După o tentativă nereușită de a deveni cântăreț rock în California, Vernon Howell a venit la „Muntele Carmel” din Waco, pe domeniul davidienilor „odrăsleți”. A câștigat repede admirația tuturor prin muzică și cunoștințe de Apocalipsă. Era un tânăr seducător. A înjghebat o formație cu alți tineri de la Mt Carmel și au început să cânte în cluburile din Waco. Vernon și-a schimbat oficial numele în David Koresh (1990), întrucât atât David, cât și Koresh (Cirus), sunt în Biblie tipuri ale lui Mesia/Christos. A pretins că este profet și a intrat apoi în competiția dintre Lois Roden și fiul ei, trecând de partea mamei, care era o femeie în vârstă.

Doamna Roden a început să-l favorizeze pe Koresh ca învățător la Mt Carmel. Dar George Roden îl considera pe Koresh un interlop. A izbucnit un conflict dur între Koresh și George Roden, în urma căruia o nouă ramură davidiană s-a separat de grup („Odrasla Neprihănirii – Ape Vii”, din Gadsden, Alabama, 1984). Timp de doi ani, Koresh cu adepții săi, alungați din ranch sub amenințarea armelor, au locuit în Palestine, o așezare la 140 km distanță de Waco.

Între timp, Koresh și-a recrutat noi adepți, din California, Britania, Israel și chiar Australia. Notabil, unii dintre aceștia erau adventiști, ceea ce arată că nu suntem deloc invulnerabili. Koresh a început să viziteze Israelul, întrucât profețiile davidiene prevedeau că acolo se va înființa împărăția lui David. Când în 1986 a murit Lois Roden, majoritatea celor din campusul de la Waco au rechemat din exil pe Koresh. George Roden a fost condamnat pentru un asasinat pe care îl comisese între timp, iar Koresh a rămas în control absolut asupra „odrăsleților” de la Waco.

Tragedia de la Waco

Nu mult după aceste incidente, au apărut în presă acuzații de abuz sexual, în special abuz de minori. Doctrina apocaliptică a lui Koresh despre „casa lui David” a dus la practicarea a tot felul de „căsătorii” mistice cu femeile și chiar cu copilele din acea „comunitate” – adesea cu acordul părinților, care erau anesteziați spiritual. „Căsătoriile” cu minore erau mascate.

Nu se știe cu siguranță cât este de adevărat din toate acuzațiile, dar cu siguranță că David Koresh era un individ cu probleme grave de moralitate, pe care le ascundea într-o mantie de adevărată magie apocaliptică. Ca rege davidian ce era, nerușinatul făcuse cel puțin 12 copii cu diverse femei din campus. I se năzărise prorocului că el trebuie să devină tatăl viitorilor 24 de seniori a Apocalipsei! „Teologia” lui a mers mult mai departe cu „adevărul prezent” decât madam Roden. David Koresh se considera Mielul apocalipsei, care rupe pecețile, „Mesia cel păcătos”, iar pretențiile lui regale și profetice erau luate în serios de cei mai mulți. Începuse să facă și trafic cu arme, cu care ferma de la Waco s-a dotat bine, pregătindu-se pentru Armaghedon.

Acuzațiile de abuz sexual și fizic asupra copiilor au condus autoritățile ATF la un raid armat asupra fermei de la Mt Carmel, la 28 februarie 1993.  Raidul s-a soldat cu moartea a patru agenți ATF și șase davidieni. În urma incidentului grav, au intervenit forțele speciale FBI și HRT. Agenții FBI au comunicat și negociat 51 de zile cu Koresh, care se fortificase în cetatea Carmelului. Nebunul amâna să se predea, deoarece era rănit și voia ca înainte de a muri să-și termine de scris opera apocaliptică. După cele 51 de zile de negocieri și amânări, ministrul justiției (Janet Reno) a aprobat luarea cu asalt a fermei. Era o criză cu ostatici, erau minori înăuntru. În cursul asaltului, a luat foc capela sectei, unde mulți erau adunați. Supraviețuitorii învinuiesc pe ofițerii FBI, iar aceștia învinuiesc pe Koresh și pe oamenii lui. Baricadați în clădire, 51 adulți și 24 de copii și adolescenți au pierit în flăcări. Koresh a pierit împușcat, nu se știe sigur în ce condiții. Într-o singură zi, în care autoritățile nu deschiseseră foc, 20 de persoane au fost împușcate, între care cinci copii, iar un copil a fost înjunghiat în piept. 

Lanțul blestemului însă nu s-a oprit acolo. Chiar în ziua în care se împlineau doi ani de la acest dezastru american, faimoasa clădire din Oklahoma City a fost aruncată în aer de doi extremiști americani antisistem, care voiau să pedepsească America pentru tragedia de la Waco. Aceștia nu aveau nicio legătură religioasă sau personală cu davidienii. În 2009, mama lui Koresh a fost înjunghiată mortal de propria ei soră, în condiții necunoscute.

Povestea lui David Koresh, de care presa a vuit mult timp, despre care s-au scris cărți și s-au turnat filme, are și o serie de învățăminte, nu doar pentru publicul general. Fiecare cititor să-și ia din ea ce-i trebuie.

Davidienii astăzi

Diversele grupurile davidiene au continuat să funcționeze separat, căutându-și de regulă noi prozeliți printre adventiștii naivi și nemulțumiți, în SUA și peste mări. Chiar și davidienii din grupul Odrasla (Branch) încă există, dar cu un alt lider și altă locație, condamnând memoria lui David Koresh.

Davidienii au case de editură, care publică scrierile lui Houteff. Relația lor cu Biserica AZS a rămas tensionată. Atitudinea oficială față de ei este clară. Dar neoficial, în unele locuri pare că au fost tratați cu oarecare toleranță. Cei mai activi misionari davidieni de astăzi sunt aceia care reprezintă grupul reorganizat din California (1961) după moartea lui Victor Houteff.

Davidienii sunt activi pe internet. Ca și urmașii lui Pippenger, ei afișează scheme profetice complexe, cu date surprinzătoare (vezi Timeline to the Kingdom pe situl organizației lor).  Între doctrinele distinctive pe care ei le susțin, în contrast cu Biserica AZS, menționăm următoarele doctrine, după care îi puteți recunoaște:

1.  Că darul profetic a încetat în 1915 în Biserică, dar ar fi fost reînviat în 1930, prin lucrarea lui Victor Houteff.
2.  Că împărăția Pietrei din Daniel 2:34, 44 reprezintă împărăția premilenială a celor 144.000, care se va realiza pe pământ (Isa 2:1-3; Mica 4; Ezec. 37). 
3.  Că după cum Israelul s-a divizat în două regate, Iuda și Efraim (Israel), la fel și poporul lui Dumnezeu de astăzi ar fi împărțit în Biserica Adventistă („cei din ceasul al nouălea” Mt 20:5) și AZS davidieni („cei din ceasul al unsprezecelea” Mt 20:6). Această divizare a poporului lui Dumnezeu este văzută de davidieni și în sensul că adventiștii ar fi biserica „Laodicea”, sau Israelul celor 10 seminții împrăștiate prin Asiria, iar davidienii ar fi seminția credincioasă a lui Iuda, descendenții acelor iudei care au fondat Biserica Primară. (Aceeași pretenție o aveau și reformiștii).
4. Cei care învie la învierea specială (care au murit în credința „soliei îngerului al treilea”) nu ar fi luați în împărăție odată cu „primele roade” ale celor vii (cei 144000), ci ar fi lăsați în urmă, în Babilon, pentru a fi testați și a accepta „adevărul prezent” (adică teoria curățirii Bisericii în „ceasul al unsprezecelea,” respectiv doctrina lui Houteff.
5. Va veni un David antitipic, care nu este nici Houteff, nici mesajul Toiagul Păstorului. Altcineva.

Dacă vă întâlniți cu misionari davidieni, sau cu alții asemenea lor, trimiteți-i să se adreseze responsabililor Bisericii organizate. Nu vă lăsați catehizați și organizați de ei! Niciodată nu puteți ști până unde poate ajunge cineva orbit de vreo „lumină nouă”!

---

[1] Informațiile au fost preluate în special din articolele: ”Davidian Seventh day Adventists”, ”Branch Davidian”, ”David Koresh”, ”Victor Houteff” etc. din En.Wikipedia.

[2] Expresia ebraică bǝᵓaḥărîṯ hayyāmîm înseamnă, în sens literal, „în urmarea zilelor”. În diverse traduceri, traducătorii nu s-au hotărât dacă este vorba de „zilele de pe urmă” (următoare, viitoare), sau „zilele din urmă” (ale sfârșitului)”. Uneori s-a tradus: „în scurgerea vremurilor”, alteori „în zilele de apoi” (Gen. 49:1; Num. 24:14; Dt. 4:30; 31:29; Is. 2:2; Ier. 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ez. 38:16; Dan. 2:28; 10:14; Os. 3:5; Mica 4:1). Începutul erei creștine este deja numit de autorii biblici „zilele de apoi”, în relație cu profețiile (FA 2:17; 1Cor. 10:16; 2Tim. 3:1, 5, 9; Evrei 1:2; 9:26; Iac. 5:3; 2Pt. 3:3, 5, 17).

[3] Citește Ŭei-koŭ.

Cei 1000 de ani din Apocalipsă

În ce privește mia de ani din Apocalipsă, adevărata problemă nu este dacă o luăm în sens literal, sau figurat/simbolic. Ați spus că „nu va exista o Imparatie de 1000 de ani (in mod literal) pe pamant”. Nici eu nu cred că va fi pe pământ. Dar până la urmă, nu contează, unde va fi. Cu Christos este bine oriunde. De asemenea, în Apocalipsa 20 nu este vorba de prima venire a lui Iisus și a doua venire a lui Iisus. Mileniul nu debutează cu nașterea Domnului sau cu Botezul. Și în Apocalipsa 20 nu este niciun timp de îndurare și pocăință. Acesta este depășit demult, înainte de începutul mileniului (Mt 25:10; Lc 13:24-25; Ap 22:11).

În mileniu este descrisă judecata celor pierduți, în desfășurare. Este un timp în care Satan este încarcerat „în Abis” (Ap 20:2-3), când cei mântuiți domnesc și judecă împreună cu Christos (v. 4, 12; Matei 19:28; 1Cor 6:2-3). Începutul și sfârșitul acestui mileniu, indiferent cât durează în realitate, este marcat la capetele lui de două învieri: I. învierea fericită, a celor mântuiți (v. 4c, 5b, 6), și II. învierea nefericită, a celor pierduți (v. 5a, 7-9, 15). ca să-și primească sentința finală.

Este important să observăm că mileniul este marcat la cele două capete de următoarele evenimente descrise în cap. 19 și 21:

1. Domnul Christos primește în cer domnia tuturor împărățiilor lumii, „căsătorindu-Se” cu Noului Ierusalim (Ap 19:6-9; cf. Ap 11:15-17; Dan 7:13-14, 27), și vine pe norii ce rului ca Împărat, având pe cap toate coroanele împărățiilor lumii (Ap 19:12). Toți rebelii pier de pe pământ în fața Lui (Ap 19: 20-21, cf. 2Petru 3:10-13). Odată cu venirea Lui, El aduce învierea morților Lui și înălțarea la cer a (răpirea) tuturor drepților. Aceasta este prima înviere (învierea drepților/fericiților), așa cum arată Scriptura (Ioan 6:39-40, 44, 54; 14:2-3; 1Cor 15:51-53; 1Tes 4:14-17).

2. Odată cu învierea (20:5a) și distrugerea celor răi (Ap 20:14-15) la sfârșitul celor 1000 de ani, Dumnezeu înnoiește întreaga lume printr-o nouă creație (Apocalipsa 21-22) inaugurată prin coborârea „cerului” pe pământ. Noul Ierusalim ceresc, Dumnezeu Însuși și Christos vor locui aici jos, pe pământul înnoit, pentru totdeauna. Astfel se va sfârși împărăția celor 1000 de ani a Domnului Christos și va începe împărăția veșnică (Ex 15:18; Ap 11:15; 22:5; 1Cor 15:24-28).

Apocalipsa 20:4-6 are o problemă de ortografie care îi încurcă pe cititori. O anumită afirmație parantetică nu este pusă în paranteză de către traducători/editori. Iată cum se citește clar:

„. . . . . . Ei au înviat şi au domnit ca regi împreună cu Christos 1000 de ani. (Ceilalți morți n-au înviat până s-au sfârșit cei 1000 de ani). Aceasta este prima înviere. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de prima înviere! . . . . ei vor fi preoți . . . . vor domni cu EL ca regi 1000 de ani.” (Apoc 20:4-6)

Această soluție este adoptată de New English Translation, New Revised Standard Version, New International Version, Complete Jewish Bible (mesianică).

REPLICĂ AMICALĂ FRATELUI ND

 

Despre schema 6000+1000

 Eu am pus în aceeași ecuație schema (nici biblică, nici profetică a) celor 6000 + 1000 de ani  cu discuția despre timpul revenirii Domnului, deoarece atunci când este adusă în discuție schema „celor 6000 de ani” (despre care nimeni nu știe exact câți au fost), nu este numai de dragul de a măsura trecutul, ci de a aproxima pe această cale, anul sfârșitului.  

Se poate vorbi, într-adevăr de mari perioade ale istoriei, dar 6000 de ani nu este o perioadă, ci un număr convențional, împrumutat, care simbolizează sau „aproximează” întreaga istorie a lumii, de la Creație, până la sfârșitul ei, la A Doua Venire. Repet, că nu este biblic acest număr, deoarece nu este nicăieri menționat în Biblie. Nici perioada convențională de 4000 de ani, pe care au calculat-o unii—că ar fi durat până la nașterea lui Iisus (sau până la botez, sau până la moarte și înviere)—nu este menționată în Biblie. Nu există absolut nicio profeție care să sugereze că sfârșitul ar veni la 4000+2000 ani de la Facere.  Este o pură speculație, cunoscută demult, predicată, difuzată, dar fără conținut.      

Cu privire la „ziua și ceasul” din Matei 24:36, ar fi bine să ne amintim că atât Miller, cât și alți credincioși care au fixat timpul Parusiei, s-au justificat spunând că ei nu fixează „ziua și ceasul”, ci doar anul aproximativ, eventual și luna. Dar asta înseamnă să iei la literă ce a spus Iisus și să nu înțelegi ce a vrut să spună. Când zice că nici îngerii nu știu, nici El nu știe acest secret, înseamnă că este ceva care nu depinde de calcule. Cu siguranță, că la calcule s-ar pricepe îngerii mai bine decât noi, ca să nu mai vorbim despre Iisus, în ciuda subtilităților cristologice implicate. Chiar cred că acest argument trebuie să meargă mult mai departe decât este lăsat să meargă.

De acord, schema celor 6000+1000 nu este de origine adventistă. Dar dacă este de origine vechi-creștină, iudaică sau patristică, înseamnă că este mai de soi?

În Epistola lui Barnabas 15:4–9, care datează de pe la anii 130 d.Hr., autorul subminează în mod intenționat porunca sabatului (ziua a șaptea / sâmbăta), interpretând-o alegoric: șase zile (6000 de ani) + ziua a șaptea (1000 de ani = odihna escatologică)— perioadă asociată cu revenirea lui Christos și judecata. Irineu de Lyon (150-200 d. Hr.) în Adversus haereses 5.28.3, repetă această schemă, cu aceleași argumente: lumea va dura tot atâtea mii de ani, câte zile a durat creația, după care odihna zilei a șaptea este în împărăția milenială.

Aceeași tradiție apare și în iudaismul rabinic (Talmud, Sanhedrin 97a): „Lumea va exista timp de 6000 de ani . . .”, perioada următoare, find asociată cu Sabatul, reprezintă „veacul care vine” (lumea viitoare). Nu știm însă dacă evreii au lansat această schemă, sau creștinii.

Cândva în aceeași perioadă, a fost adăugată în  Cartea slavonă a lui Enoh (numită și Cartea tainelor lui Enoh, sau 2 Enoh 32-33), care spune: „Am binecuvântat ziua a șaptea, care este Sabatul, în care M-am odihnit de toate lucrările Mele [. . . .]  „Am rânduit și ziua a opta, pentru ca ziua a opta să fie cea dintâi [zi/epocă] creată după lucrarea mea; iar primele șapte [zile] să se desfășoare în forma celor șapte mii [de ani]. La începutul celui de-al optulea mileniu va fi un timp fără număr, nesfârșit, fără ani, luni, săptămâni, zile sau ore.”

După anii 200, Hipolit de Roma precizează că Christos va veni la sfârșitul a 6000 de ani, când va începe mileniul al șaptelea. Folosind cronologia din Septuaginta, Hipolit calcula că nașterea Domnului ar fi avut loc pe la anul 5500 de la Facere, astfel încât cei 6000 de ani urmau să se încheie cam în 500 d.Hr. Peste încă 2-3 generații, scriitorul creștin Lactanțiu venea cu aceeași schemă: zilele creației sunt șase milenii, după care vine sabatul, adică mileniul din Apocalipsă.    Aici se vede că, generațiile de după apostoli nu au mai luat în serios promisiunea condiționată și avertizarea lui Iisus (Matei 24:14, 34, 36; Fapte 1:7-8) și a lui Petru (2 Petru 3:12), ci s-au apucat de speculații cronologice mistice, înainte de a se ocupa de calcule politice, după încă un secol.

Argumentele biblice ale acestor teologi erau aceleași care sunt și astăzi invocate:

1.      Abordarea alegorică a tiparului istoric din Geneza 1–2, în ciuda faptului că nicăieri Biblia nu sugerează așa ceva.

2.      Folosirea expresiilor poetice din Ps 90:4 și 2Petru 3:8 (1 zi = 1000 ani; 1000 ani = 1 zi) ca și cum ar fi un temei hermeneutic, ceea ce este nelegitim. Textul biblic zice: „pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi”, ceea ce este o exprimare poetică a faptului că trecerea timpului nu este o problemă pentru Dumnezeu. Dacă este pentru mântuire, Dumnezeu poate prelungi istoria cu 1000 de ani, ca și cum pentru noi ar fi o zi ; dar dacă omul își bate joc de harul lui Dumnezeu, atunci și o zi de așteptare este pentru Dumnezeu ca 1000 de ani pentru noi. Dar Barnabas sucește la spate sensul textului, citând liber în forma: „căci la El, ziua înseamnă 1000 de ani”, transformând figura de stil în instrument de interpretare cronologică, istoria în alegorie și poezia în lecție de aritmetică mistică.   

3.      Prezența celor 1000 de ani de împărăție și judecată din Apocalipsa 20 a fost cuplată cu speculația despre șase milenii anterioare.

În opinia mea, schema celor 6000 + 1000 ani nu are altă virtute decât că este  atractivă numeric și simbolic. Ați scris: „Întrebarea reală este dacă cei 1000 de ani pot fi înțeleși în relație cu tipologia celor șase zile de lucru și a Sabatului.” 

Problema este că cei 1000 de ani sunt o expresie specifică Apocalipsei, iar ideea de odihnă este implicită doar. Explicit se vorbește despre împărăție și despre judecată; iar cele șase zile sunt întotdeauna cu referire la facerea lumii. În Apocalipsă nu avem nicio referire directă la cele șase sau șapte zile. Prin urmare, nu văd cum s-ar putea lega ideea de șase zile, cu mileniul Apocalipsei. Pe deasupra mai este și faptul că durata reală de la Creație până la nașterea lui Iisus este foarte discutabilă.  

Cu privire la scrierile EGW și citatele din The Great Controversy, cred că este nevoie să aplicăm aceleași reguli, ca și la textul biblic. Trebuie să facem distincție între mesajul divin transmis prin profet și limbajul autorului uman, cu toată încărcătura lui culturală (retorică, logică, împrumuturi). Elementele de origine culturală nu sunt revelații divine, nu sunt inspirate, sunt omenești. Ele sunt utile, de obicei sunt corecte, dar întotdeauna sunt imperfecte, iar ocazional se pot dovedi inexacte sau chir greșite. Datele cronologice fac parte în cele mai multe cazuri din aceste podoabe culturale.  

Referitor la textul din Matei 16:27-28 știu că așa îl interpretăm de obicei. Cred că și EGW l-a interpretat la fel, când a scris Desire of Ages. Este o interpretare pe care a moștenit-o sau a împrumutat-o de la colegi — ceilalți pionieri. Nu-mi place să contrazic, dar acolo unde este cazul, o spun tranșant. Aici nu funcționează presupunerea că profeția s-ar fi împlinit peste o săptămână, cu ocazia Schimbării la Față (Matei 17). Iisus spunea că va veni în slava Tatălui Său cu toți îngerii. N-a fost așa acolo.

Iisus a fost îmbrăcat într-o lumină albă strălucitorare de nedescris. Dar nu se menționează niciun înger. Doar Moise și Ilie au venit la El, reprezentând pe mântuiții înviați și pe mântuiții ridicați la cer fără moarte. Iisus prezisese că va răsplăti tuturor oamenilor după fapte; dar nimeni nu a fost răsplătit atunci. De acord, Schimbarea la Față a fost o anticipare, o prefigurare în miniatură (2 Petru 1:16-18), dar nu a fost împlinirea profeției lui Iisus. Știind că Schimbarea la Față va avea loc într-o săptămâna, cum ar fi putut spune Iisus unor ucenici tineri: „Amin vă spun, că unii din cei ce stau aici, nu vor gusta moartea, până când . . .”?

 Prin urmare, nu este necesar să interpretăm Matei 16:28 ca promisiunea că a doua venire vizibilă urma să aibă loc în timpul vieții acelor ucenici.

Referitor la „generația aceasta” din Matei 24:34 exact asta înțeleg, că Iisus a vrut să spună că „toate evenimentele din Matei 24 trebuiau să se consume în câteva decenii”. Toate ar fi încăput foarte bine. De altfel, cele mai multe și avuseseră loc înainte de anul 70, cu excepția semnului din  v. 14. Din cauză că în generația aceea nu s-a încheiat misiunea Bisericii până la anii 70-75, atunci restul semnelor au fost amânate. Semnele cosmice (în soare, lună, stele) nu s-au mai arătat „îndată” (v. 29), și au fost astfel amânate până la momentul din Ap 6:12-14. 

Dar așa cum este făcută profeția, ea se putea realiza în prima generație creștină. Întreaga populație umană a globului pe la anul 70 era între 170-400 milioane—aproximativ un sfert de miliard, dintre care circa 50-60 de milioane erau în Imperiul Roman. Dintre toți aceștia se presupune că mii dee oameni erau creștini în Imperiul Roman. Este posibil însă ca în afara Imperiului să fie la fel de mulți.  (Pentru comparație, AZS au crescut de la c. 100 credincioși în 1844, la c. 28.000 în 1888, și la aproape 76.000 în 1900).   

Este adevărat că Mat 24:14 nu vorbește în termeni cronologici, dar dacă îl corelăm cu v. 34, care spune că în aceeași generație se vor împlini TOATE acestea, putem înțelege provocarea. De aceea, Iisus, când le-a abătut atenția ucenicilor de la calcule, le-a atras atenția la puterea Duhului Sfânt pentru a da mărturie (FA 1:7). Fără o înzestrare supranaturală, în orice epocă ar fi fost și este imposibilă sarcina din Mat 24:14.

În articol am folosit expresia „șmecheria asta” în sens literar, amical (stratagemă, artificiu, ca în lauda ironică a lui Iisus din Luca 16, cu privire la „înțelepciunea ispravnicului”), și nu ca într-un proces verbal sau raport de procuror. Nu am de ce să disprețuiesc pe nimeni, chiar dacă preferă să rămână la o astfel de înțelegere. Dar observați că eu am folosit acest termen în contrast cu ignoranța sclipitoare a îngerilor în ce privește marele subiect din Mat 24:36. Cine se descurcă mai bine decât îngerii, înseamnă că are un fler mai bun decât ei și nu-și dă seama (!).        

În orice caz, eu nu v-am uitat și am toate motivele să vă apreciez. Disputa noastră este amicală, altminteri nu cheltuiam atâta timp ca să vă răspund.

Conciliul Apostolic

 După Faptele Apostolilor 15, Conciliul sau Sinodul de la Ierusalim (c. 49 d. Hr.) a avut rolul de a clarifica disputa apărută în interiorul misiunii Bisericii, între echipa misionară a lui Paulus, care acționa în diaspora (cu mare succes printre neevrei) și o anumită facțiune iudaistă conservatoare, care își avea centrul în Iudeea și care era îngrijorată de „liberalismul” religios pe care se părea că îl promova Paulus.

Luca povestește că disputa începuse în Antiohia, unde exista deja o mare comunitate creștină mixtă. „Câțiva”[1] frățiori îngrijorați veniți din Iudeea, începuseră să-i învețe pe păgânii convertiți din Antiohia, că legământul peritomiei,[2] potrivit Torei, ar fi o condiție de mântuire. Cei doi misionari, Paulus și Barnaba’, au avut o serie de argumentații și discuții foarte tăioase[3] cu acești „iudaizanți”. În cele din urmă, Biserica din Antiohia — unde pentru prima oară, adepții lui Ieșú_a (Iisus din Nazaret) primiseră numele de christianói („creștini”, urmașii lui „Christos”),[4] — a trimis o delegație la Ierusalim, împreună cu Barnabá şi cu Paulus (Şaúl), ca să consulte colegiul apostolic și întreaga adunare a pastorilor din Ierusalim.[5]  

Rapoartele lor misionare aduseseră multă bucurie credincioșilor din locurile prin care trecuseră (Fenicia, Samaria), dar la Ierusalim s-au ridicat imediat unii cu obiecția că goyimii convertiți de echipa lui Paulus nu sunt circumciși și nu păzesc Legea lui Moise (Tora). Nu degeaba, Luca menționează că acești frați îngrijorați erau farisei convertiți (v. 5). Logica lor era simplă: Iisus este evreu, prin urmare, dacă îl accepţi ca Mesia, trebuie mai întâi să devii evreu prin circumcizie, să aparţii astfel neamului sfânt, trup și suflet (prin circumcizie și prin botez), după exemplul lui Iisus şi al pionierilor iudei trimişi de El.

Circumcizia și păzirea Legii (Torei)

„Păzirea Torei (Legii) lui Moise” (v. 5) este o expresie oarecum derutantă, deoarece nu precizează dacă se referă la respectarea a tot ce este scris în Lege, sau doar la anumite subiecte disputate, în care iudaizanții îi acuzau pe frații lor că „nu țin Legea”.[6] Tora/Legea se referă fie la cărțile lui Moise,[7] fie la întreaga Biblie ebraică (In 10:34), fie la legislația din cărțile lui Moise (In 18:31; 19:7), fie la religia iudaică în general, incluzând tradiția orală (1Cor 14:34). Chiar şi astăzi, în iudaism termenul este mult mai larg ca sens și nu se referă vreodată în mod direct la Cele Zece Porunci.

Dar întrebarea este ce sens este intenționat aici, în disputa dintre Paulus și iudaizanți. Să fie vorba exclusiv despre legea circumciziei? (cf. In 7:23). Totuşi, în diverse locuri, Paulus se referă la Lege în sens extins şi cu mare apreciere:

„Într-adevăr, circumcizia are o valoare, dacă împlineşti Legea; dar dacă eşti un călcător al Legii, obrezania[8] ta se face neobrezanie. Prin urmare, dacă prepuţoşii păzesc poruncile Legii, oare prepuţenia lor nu li se va socoti ca o circumcizie? Cel care din naștere este prepuțos, dar împlineşte Legea, nu te va condamna el pe tine, care o calci, în ciuda faptului că tu ai buchea Torei şi obrezania? A fi iudeu nu este ceva exterior, iar adevărata circumcizie nu este cea exterioară, în carne. Ci a fi iudeu este ceva interior, iar adevărata circumcizie  este a inimii, în spirit, nu după buche. Un asemenea iudeu îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Rom 2:25-29).

Prin urmare, în viziunea lui Șaúl-Paulus, respectarea Legii în spirit, adică în profunzimea cerinței lui Dumnezeu, nu într-o simplă conformare literală, era o virtute incomparabil superioară legământului circumciziei.

Doctrina fariseilor însă a fost întotdeauna (și a rămas până astăzi în iudaism)[9] un jug, o religie a performanțelor omenești meritorii, în ce privește împlinirea Torei: mântuirea se capătă prin merite personale (זכויות zəḵuyôṯ), plus meritele strămoșilor (זכות אבות zəḵûṯ ˀāḇôṯ).[10]

Din perspectiva fariseică / rabinică, cu cât împlinești mai multe cerințe, cu atât ești mai sigur de mântuire, și invers. Mântuirea era văzută pe bază de contabilitate meritorie strictă. Nu este întâmplător faptul că Paulus, în epistolele lui, unde se opune predicatorilor circumciziei și ai Torei, tratează subiectul justificării omului prin credință, fără fapte meritorii, în legătură cu subiectul circumciziei. Într-adevăr, grija excesivă și zelul pentru performanțe religioase, fie ele justificate și legitime în sine, poate indica un substrat legalist.[11] Aceasta numește Petros aici „jug” greu de purtat, simbol al robiei Legii (al religiei meritelor),[12] având în centru disputa despre circumcizie, așa cum avea să explice mai târziu Paulus.

După ce ilustrează contrastul dintre iudaismul rabinic și creștinism, prin faimoasa lui alegorie istorică, în care iudaismul și Ierusalimul pământesc sunt sub semnul sclaviei spirituale și fizice, reprezentate de Hagar și Ișmael, prefigurând legământul de la Sinai, iar creștinismul Ierusalimului ceresc este prefigurat de Sara și de fiul ei Ițhac, simboluri ale libertății (Gal 4:22-31), apostolul se adresează celor vrăjiți de siguranța „mântuirii prin obrezanie”:

„Christos ne-a eliberat, ca să fim liberi. Fiţi tari, deci, şi nu vă plecaţi din nou sub jugul sclaviei. Iată, eu, Paulus, vă spun că, dacă vă circumcideţi, Christos nu vă va folosi la nimic! Şi iarăși îl asigur pe orice om care se lasă circumcis, că este dator să împlinească toată Legea. Voi, care sunteți justificați prin Lege, v-aţi despărţit de Christos – aţi căzut din har! Noi, prin Duhul, aşteptăm o justificare prin credinţă; pentru că în Iisus Christos, nici obrezania, nici neobrezania nu au vreo putere, ci credinţa care se exprimă[13] prin dragoste.” (Gal 5:1-6)

Această afirmație finală a apostolului este un refren paulin favorit:

„Pentru că nici circumcizia, nici necircumcizia nu înseamnă ceva, ci a fi o nouă creaţie” (Gal 6:15). „Tăierea împrejur nu este nimic şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.” (1 Cor 7:19).

 Din scrisele apostolului rezultă că circumcizia, care asigură apartenența la iudaism, este lăsată la o parte ca fiind prea puțin importantă, iar dacă este considerată ca fiind o condiţie de mântuire şi meritorie, echivalează cu abandonarea credinței în Christos. Mai mult, spune el, circumcizia nu te face în mod necesar țaddīq (drept-trăitor, virtuos, just), ca să folosim termenul clasic iudaic, ci este doar asumarea obligației de a împlini toată Legea. De aceea, apostolul scria în continuare: „De fapt, nici ei înşişi, obrezuiţii nu păzesc Legea, ci vor să vă circumcideţi, ca să se poată lăuda ei cu trupul vostru.” (Gal 6:13)

 „Dreptăciunea” meritorie (צְדָקָֽה țəḏāqā, δικαιοσύνη dikaiosüne) pe care și-o asumaseră acei legaliști prin împlinirea Torei (Legii),[14] se rezuma la circumcizie, la legile alimentare, la anumite reguli ale purității, la sărbători și la atitudinea separată faţă de goyimi și față de idolii lor. Dar Legea cerea mai mult și mai bine, iar ei oricum nu o împlineau integral și rămâneau astfel păcătoși, în nevoie de mântuire. Însă mai presus de circumcizie și de împlinirea Torei, cu toate cerințele ei, apostolul a așezat trei afirmații echivalente: naşterea din nou (noua creaţie), credința care acționează prin dragoste și păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Această referire la poruncile lui Dumnezeu poate fi foarte cuprinzătoare (613 porunci după calculul rabinic), incluzând și circumcizia și legile civile sau rituale etc., sau ar putea fi o referire mai restrânsă, la cerințele spiritual-morale fundamentale ale lui Dumnezeu.[15]

Argumentele lui Taica Stâncă

Pentru a se lămuri chestiunea, s-a convocat o adunare pastorală care să discute subiectul și să pună capăt disputei (v. 6). Dezbaterile, care au fost lungi, nu sunt descrise de Lukas. Dar el ne prezintă a doua parte a adunării, care cuprinde concluziile. S-a ridicat apostolul senior, fostul președinte, Şimon bar Iohannan, zis Kēfāˀ (Stâncă,[16] gr. Petros) și arată că, din experiența sa misionară, a înțeles că acceptarea goyimilor de Dumnezeu și darurile Spiritului Sfânt date lor nu au așteptat circumcizia, ba încă nici botezul (v. 8-9, cf. FA 10:44-48). Petru îi botezase după aceea, dar nu le ceruse circumciderea.

Astfel, apostolul trăgea concluzia că Dumnezeu nu face nicio deosebire între evrei și neevrei și că. pentru a deveni creștin, condiția este „curățirea inimii, prin credință” (v. 9). Apoi își încheie pledoaria împotriva impunerii circumciziei și a respectării Torei, cu cuvintele: „Acum dar, de ce provocați pe[17] Dumnezeu, punând pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta?” (v. 10).

Grija fraților iudaizanți era următoarea: dacă cei „neobrezuiți” și nefamiliarizați cu Tora sunt acceptați atât de ușor de Dumnezeu și de Biserică, atunci ce greutate mai au înaintea Domnului meritele fraților evrei, care s-au strofocat atât de mult, ca să se asigure de mântuire: născuți în credință, cu strămoși buni, datorită obrezaniei (bəriṯ millā = legământul circumciziei), ba încă nici nu stau la masă cu prepuțoșii, pentru a nu deveni necurați (cf. Gal 2:12-16)?

Încheierea discursului lui Petros este exprimarea principiului soteriologiei creștine: „Ci credem că prin harul Domnului Iisus suntem mântuiți în același fel ca și ei!” (v. 11). Pe fondul acestor cuvinte, care au produs o tăcere profundă în toată adunarea, Paulus și Barnaba au adus rapoartele lor misionare.

Argumentele fratelui lui Iisus

La urmă de tot, s-a ridicat Iacov cel Drept, „fratele Domnului”,[18] remarcând că „Șimon (Petros) a explicat (ἐξηγήσατο) cum, înainte de toate, Dumnezeu a intervenit, ca să-Și aleagă[19] dintre păgâni un popor pentru Numele Lui (= care să-I poarte Numele. v. 14).”[20] Prin urmare, convertirea centurionului roman Cornelius și a celor din gospodăria lui (inclusiv slugărimea lui multietnică), a fost parte din proiectul lui Dumnezeu de a-Și face rost de un popor — așa cum cândva Dumnezeu alesese poporul Israel, iar după exil, pe iudeii credincioși (rămășița lui Israel).

Ca dovadă că spusele lui se armonizează (συμφωνοῦσιν) cu ale Profeților, Iacov (v. 15-18) a citat din Amos 9:11-12, ceea ce autorul, Lukas a redat într-o traducere greacă asemănătoare cu cea din Septuaginta:   

„«După aceea,[21] <Mă voi întoarce şi>[22] voi restabili[23] coliba căzută a lui David;

o voi ridica din prăbușirea ei și o voi restaura,[24]

pentru ca rămășița oamenilor[25] să caute <pe Domnul> ^{[ebr. ca să moștenească rămășița Edomului”][26]}

și toate neamurile care poartă Numele Meu»

– zice Domnul, care face aceste lucrări <cunoscute din vechime>.”[27]

Citând această profeție, Iacov arăta că în vremea aceea se împlinea profeția despre ridicarea din ruine a „Colibei lui David”. Dar mai întâi să analizăm ce voia Amos să spună. Profetul se referise la restaurarea dinastiei lui David, după „vânturarea” care avea să aibă loc cu ocazia exilului asirian și babilonian (Am 9:8:10). Dumnezeu accentua faptul că israeliții nu au niciun motiv să creadă că Dumnezeu ar face vreun favoritism cu ei, deoarece ei erau în fața lui Dumnezeu ca și sudanezii și filistenii și arameenii, întrucât El și pe aceștia îi scosese de undeva și le dăduse o țară specifică (v. 7).

Comentarii la argumentul lui Iacov din Amos

După ce Dumnezeu avea să-i pedepsească pe israeliți, vânturându-i prin țări străine, El avea să restaureze dinastia lui David. Acest scenariu este prezent și la alți profeți. După exil, repatrierea întregului Israel, cu toate cele 12 triburi, avea să aducă unitatea poporului și din nou dinastia lui David, înveșnicită[28] prin Mesia (Is 9:6-7; Ier 23:5-8; 33:14-17), „fiul lui David”. Aceste profeții s-au realizat într-o formă foarte modestă după exil și în multe privințe diferit de ce așteptaseră profeții, fapt care confirmă cuvântul lui Dumnezeu, spus prin Ieremia (18:6-11), că profețiile – atât cele optimiste, cât și cele pesimiste, promisiuni sau amenințări – sunt condiționate. Din nefericire, acest principiu major este ignorat de  cititorii Bibliei și chiar de mulți teologi.[29]

Dar în ciuda perspectivei strălucite a profețiilor despre restaurarea postexilică, realitatea istorică a fost mul mai puțin spectaculoasă. Repatrierea nu a fost completă și regatul lui David nu s-a refăcut. Urmași ai lui David încă existau (cf. Zah 12:7-8, 10, 12; 13:1), dar după epoca persană nu se mai vorbește nimic despre ei. Când s-a constituit regatul iudeu în epoca greco-romană, s-au instalat Haşmoneii (140-37 î.Hr.) care erau preoți din neamul lui Aaron (și n-ar fi avut dreptul să fie și regi!). Aceștia au fost urmați de Irod cel Mare (37– 4 î.Hr.), un monstru idumeu iudaizat, într-o relație matrimonială cu dinastia Hașmoneilor. Neamul lui David a fost ignorat, deoarece nu mai avea putere (economică, militară etc.), iar iudeii i-au preferat pe Hașmonei (Macabei), deoarece aceștia se dovediseră viteji eliberatori. Abia în evanghelii citim că familia lui Iisus provenea din neamul lui David,[30] familie de meseriași, scăpătată, din care și Iacov cel Drept făcea parte.

Așadar, Iacov explică profeția lui Amos în sensul că, prin Mesia Iisus, Coliba lui David (= regalitatea mesianică) este restaurată,[31] și în același timp, că această împărăție a Fiului lui David trebuia să moștenească (includă) toate celelalte neamuri. Asemenea lui Șimon, Iacov subliniază că împărăția lui Christos cuprinde goyimii. Iisus prevăzuse demult acest fapt, când se adresa liderilor iudei:

 „De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” (Mt 21:43) „Va fi plânsul şi scrâșnirea dinților, când îi veți vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov şi pe toți profeții în Împărăția lui Dumnezeu, iar voi veți fi scoși afară. Vor veni de la răsărit, de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, şi vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu. Vedeți că unii din cei din urmă vor fi cei dintâi, iar unii din cei dintâi vor fi cei din urmă.” (Lc 13:28-30)

Exprimându-se în parabole, vorbite sau dramatice, despre vie și despre smochin, Iisus descrisese în următoarele cuvinte destinul nației Lui în relație cu împărăția lui Dumnezeu:

„Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, îi va nimici pe podgorenii aceia, iar via o va da altora.”  (Mr 12:9; Lc 20:16-19)

„De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” (Mt 21:43)

Aceste cuvinte ale lui Iisus erau cunoscute în mediul iudeo-creștin (nazarinean) din Ierusalim, iar Iacov, chiar dacă nu fusese martor la campaniile misionare și predicile lui Iisus din anii 27-31 d. Hr., totuși trăise sub același acoperiș cu Iisus și probabil lucraseră împreună în atelierul de tâmplărie, mulți ani (Mt 13:55; Mr 6:3). Iacov, ca frate mai mare, fusese sceptic cu privire la mesianitatea lui Iisus și îi influențase și pe frații săi (In 7:3-5), încât toți crezuseră cândva că Iisus își pierduse mințile, inspirând îngrijorarea lor chiar și Mariei (Mr 3:21, 32-35).

Însă crucea și învierea lui Iisus îi câștigaseră pe toți. Iisus i Se arătase apoi lui Iacov (1Cor 15:7) și întregii familii, probabil cu ocazia întâlnirii din Galileea (Mt 26:32; 28:7, 16; 1Cor 15:6). În final, toți se botezaseră și primiseră darul Duhului Sfânt (FA 1:14-15; 2:1-4). Dintre frații și surorile lui Iisus (Iacov, Iose, Iuda, Simon și cel puțin două surori nenumite, Mr 6:3), Iacov și Iuda deveniseră lideri proeminenți: Iacov ca episcop general, primul între apostoli și reprezentant al tuturor creștinilor;[32] iar Iuda ca prezbiter cu darul profeției (Iuda 1:1).  

Argumentul lui Iacov în sinod era în armonie cu al lui Șimon Petros. Era un argument decisiv, întrucât credincioșii neevrei nu erau menționați ca un fenomen secundar sau marginal în profeția cu adusă de Iacov ca argument, ci chiar în prim plan; iar credincioșii iudei prezenți în sinod erau astfel invitați să se bucure că, prin Fiul lui David, Dumnezeu înfrățea pe toți credincioșii într-un singur popor: o împărăție de preoți, sau o preoțime împărătească (1Pt 2:9-10; Ap 1:6; 5:10; 20:6 ce fusese cândva exclusiv israelită, cf. Ex 19:6!).

Mai târziu, Ioan va afirma: „...Iisus urma să moară pentru neam, dar nu numai pentru neamul acesta, ci și ca să adune într-un singur neam[33] pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți” (In 11:51c-51).

 Iar Paulus le va scrie creștinilor corinteni, care formau o comunitate mixtă, că evreii și neevreii alcătuiesc în Christos un singur trup (1Cor 12:12-13):

„Într-adevăr, după cum trupul este unul, deși are mai multe organe și membre; şi după cum toate aceste părți ale trupului, deși sunt mai multe, alcătuiesc un singur trup, tot aşa este şi Christos. Da, noi toţi, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup – fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi – şi toţi am fost adăpaţi de un singur Duh.”

Cu siguranță, Christos nu poate fi împărțit (1Cor 1:13a). Taina lui Dumnezeu este una: Christos (Col 1:27; 2:2). Dumnezeu nu are un plan de rezervă, iar Iisus nu a promis nicăieri Ierusalimului o șansă mai bună decât aceea pe care o respingea. Este adevărat că în mod real (fizic, social, economic) anumite deosebiri între evreu și neevreu rămâneau, așa cum rămânea distincția sexuală între bărbat și femeie, sau distincția socială dintre liberi și sclavi (Gal 3:28), indiferent dacă era vorba de o distincție naturală, sau una social-culturală (și nedreaptă!). Dar distincție dintre evrei și neevrei nu a fost percepută ca un statut diferit înaintea cerului, deoarece la fel sunt menționate ca distincte (dar nediscriminate!) celelalte naționalități și culturi: elenii, barbarii și sciții ( = barbarii barbarilor, Col 3:10-11):

„Aici [ = în această înoire, cf. v 10], nu mai este nici elen,[34] nici iudeu,[35] nici obrezuit,[36] nici prepuțos,[37] nici barbar, nici scit, nici sclav, nici om liber, ci Christos este totul și în toți.”

Acest principiu – „Christos, totul în toți” – nu a fost niciodată accentuat suficient. Distincția categoriilor în Biserică rămânea doar la nivel natural și socio-cultural, dar nu ca statut distinct înaintea lui Dumnezeu. În Christos, credincioșii de toate categoriile etnice și socio-culturale au aceeași valoare în Christos, în ce privește statutul sau demnitatea lor etnică înaintea lui Dumnezeu. Nu găsesc în Scriptură două planuri divine paralele și simultane: Israel și Biserica. Singurul plan este Christos, iar în El este Biserica – trupul Lui, care are membri evrei și membri neevrei, așa cum conține distincția dintre greci și sciți.

Comparația care se face uneori între Israel şi Biserică, prin sublinierea distincţiei naturale între cele două sexe (care în era creştină nu se confundă!), nu încurajează de fapt scenariul sionist-creștin. Bărbatul și femeia sunt proiectaţi de la început ca expresie duală a unei unități originare, ca două versiuni complementare, creatoare ale naturii umane unice, reprezentând împreună specia și familia. Prin contrast, distincțiile etnice au apărut mult mai târziu. Ele sunt istorice, „accidentale”, exprimând diversitatea genetică și social-culturală a omenirii. Iar distincția dintre Israel și restul lumii este expresia unui plan divin, al cărui model familiar este numirea primului-născut în slujba fraților săi. Această poziție nu este doar onorifică, ci plină de responsabilități proporționale cu privilegiile. Și este întotdeauna condiționată, așa cum istoria biblică ilustrează atâtea cazuri, când poziția de onoare a fost primită de al doilea, sau chiar de ultimul fiu. Însuși Israel (Iacov) a fost un asemenea caz (Gen 25:23; 48:19).     

Decizia Conciliului Apostolic

În urma celor spuse în conciliu, Iacov a propus ca goyimii convertiți să nu fie împovărați (παρενοχλεῖν, stresați, hărțuiți, v. 19) cu toate acele griji exprimate de iudaizanți, cu circumcizia şi respectarea tuturor preceptelor Torei. Dar unele din aceste griji au fost exprimate ca fiind încă obligatorii pentru toți creștinii, fără distincție, și anume (v. 20): „să se țină departe[38] de”: 

§  întinăciuni idolești = participarea la cultul idolatru și la agapele idolatre, fie la temple sau în particular;[39]

§  desfrâu = curvia, prostituția, fie prostituția „sacră” asociată cu cultele idolatre, fie sexul liber în general;[40]

§  טְרֵפָה ṭ^ərēfā = carne de vite care nu au fost junghiate la gât, pentru a li se scurge sângele, ci au fost sfâșiate de fiare, sugrumate, sufocate, înecate, bolnave pe moarte;[41]

§  sânge = desigur, sânge de animale, ca aliment, care a fost folosit întotdeauna în lumea păgână, așa cum se folosește și astăzi, inclusiv de majoritatea creștinilor.[42]  

Toate acestea erau de multă vreme porunci ale Torei, nu noutăţi impuse de conciliu. Aceste condiții au fost cerute păgânilor convertiți, nu ca niște cerințe minime ale religiei creştine, nici ca nişte concesii făcute iudaizanţilor. Se vede de departe, că acestea nu erau cele mai importante principii creștine, nici cele mai importante reguli morale, nici chiar cele mai specifice obiceiuri iudaice. Unde este lista cărnurilor necurate? Unde este respectul față de Numele Domnului și față de Ziua Domnului? Unde este interdicția adulterului și a perversiunilor? Dar cinstirea părinților și respectul față de viața aproapelui?

Iacov a menționat doar acele cerințe ale Legii, în care se întâmpla ca noii convertiți să greșească, observații care fuseseră făcute de către frații îngrijorați din Iudeea, care umblau pe urmele lui Paulus. Se sugerează că păcatul recidivei unor pagano-creștini devenise scandalos (Gal 4:8-9; ). Judecând după principiul logic qal wa-ḫómer,[43] se înțelege că, dacă aceste cerințe limitate și relativ modeste ale Legii erau suficient de importante pentru a fi impuse explicit păgânilor convertiți, cu atât mai mult (a fortiori) ar fi fost respectabile anumite porunci care precedau Legea lui Moise, cum ar fi:

§  legea Sabatului (Gen 2:1-3; Ex 20:11), pe care apostolii o respectau chiar și printre neevrei (FA 13:42, 44; 16:12-13, 16, 20-21; 18:4); nu a fost menționată de sinod, pentru că nu era controversată în prima Biserică;

§  legea animalelor curate şi necurate (Gen 7:2, 8; 8:20), care de asemenea era cunoscută încă pe vremea lui Noe și învățată printre pagano-creștini (vezi 1 Pt 1:14-18, cf. Lev 11:44-47; 20:25-26; FA 10:12-14, 28; 1Tes 5:23).  

Iacov cel Drept şi-a încheiat vorbirea cu argumentul că Tora (Legea lui Moise), care este baza întregii Scripturi, era deja cunoscută și predicată în toate cetăţile diasporei iudaice. Logica acestei precizări era aceea că obligațiile asupra cărora li se atrăgea atenția pagano-creștinilor nu erau niște noutăți, ci erau scrise în Lege, ca și orice alte cerinţe universale arătate de Dumnezeu. În mod implicit, aceasta presupune că nu era cazul să se mai menționeze marile porunci cunoscute şi repetate peste tot, care erau anterioare legământului vechi (sinaitic) şi, prin urmare, universale:

„…deoarece încă din generațiile de demult, în fiecare cetate, Moise[44] are predicatori care îl citesc [cu glas tare] în sinagogi în fiecare Sabat.” (FA 15:21). [45]

Circulara apostolică

Decizia Conciliului a fost pusă în scris și trimisă în toate bisericile ca o circulară prin intermediul a doi lideri Iehuda bar-Șabba’ şi Șila’-Silvanus (FA 15:22-29). Circulara, care rămăsese valabilă peste ani (FA 21:25), urma la literă exprimarea lui Iacov cel Drept. Convinși de adevărata autoritate care stătea în spatele acestei decizii, participanții la conciliu și-au început mesajul prin referirea la Duhului Sfânt (prin darul profetic dat apostolilor, asigurând o interpretare inspirată a Scripturii, precum şi prin relatarea intervențiilor supranaturale care anticipaseră concluziile sinodului apostolic): „Duhul Sfânt și noi am găsit de cuviință...” (v. 28)

Scrisoarea sinodală nu a omis să specifice că frații, care creaseră tulburări inutile printre goyimii convertiți, nu fuseseră trimiși de autoritatea Bisericii într-o asemenea misiune, ci se duseseră de capul lor (v. 24). Este o lecție și pentru zilele noastre, când unii frați se simt chemați să-i corecteze pe slujitorii Bisericii, fără nicio împuternicire. Sinodul a avut grijă să apere și să onoreze numele celor doi apostoli care fuseseră blamați pe nedrept: „iubiţii noştri Barnabá şi Paulus sunt oameni care şi-au pus viaţa în joc pentru numele Domnului nostru Iisus Christos.” Iuda și Sila, pastori din Antiohia, aveau datoria de a confirma prin viu grai cele scrise în circulară.    

Este limpede că primul sinod creștin nu fusese convocat pentru a pune bazele unei noi religii, mai permisive, sau mai austere, ci de a corecta unele opinii și practici, care puneau în pericol unitatea Bisericii. Nici nu pare să fi fost o problemă universală pe moment, devreme ce decizia sinodală a fost trimisă doar pagano-creştinilor de pe teritoriul misiunii din Siria şi Cilicia, care își avea centrul în Antiohia (v. 23). Unele obiecții ale iudaizanților au fost luate în serios, astfel că pagano-creștinilor[46] li s-a pus în vedere să se abțină de la cele patru păcate menționate, care pe drept fuseseră puse în discuție, deoarece ele arată unde anume erau predispuși să recidiveze pagano-creștinii. Pe de altă parte, li s-a făcut dreptate și apostolilor Paulus și Barnaba, care erau niște conservatori deschiși și care înțelegeau mai bine decât iudaizanții, relația dintre Tora și Evanghelie.

În ce privește circumcizia, Conciliul Apostolic clarifica faptul că cel puțin pentru goyimi nu mai era obligatoriu legământul circumciziei. În mod implicit se arăta că ritualul circumciziei nu mai este semnul specific al poporului lui Dumnezeu, care acum era numit „un singur neam” (iudeo-creștini şi pagano-creștini, fără discriminare).

Conciliul nu a sugerat că ar fi interzisă circumcizia pentru neevrei, nici că ar fi cumva încă obligatorie pentru evrei. O serie de întrebări au fost lăsate în aer, cel puțin pentru percepția noastră. Dar nu trebuie să uităm că sinodul apostolic nu fusese convocat pentru a rezolva toate dilemele teologice posibile, contemporane sau actuale, ci câteva probleme punctuale cu impact misiologic.

Comentariu despre identitatea israelită și circumcizie

Circumcizia fusese simbolul unui legământ special cu Avraam, un legământ tribal, cuprinzând nu doar pe Israel, ci pe toți urmașii lui Avraam (Gen 17:23-27; 21:4; Ex 12:44, 48; Ier 9:25-26; Lev 12:3), ișmaeliți, edomiți, evrei etc,[47] inclusiv toată mulţimea slugilor lor de diverse origini. Acest uz răspândit al circumciziei slăbește foarte mult argumentul că acesta ar fi fost semnul alegerii exclusive a etniei israelite.

Este adevărat, executarea circumciziei a fost impusă de Dumnezeu sub pedeapsa capitală, lui Avraam şi tuturor urmașilor lui genetici. Dar ea trebuia extinsă și asupra casnicilor de diverse origini (Gen 17:12-14) și asupra tuturor străinilor care doreau să participe la sărbătorile sacre ale evreilor (Ex 12:48). De aici deduc că era un simbol religios distinctiv pentru ceea ce se intenționa să fie mai degrabă o comunitate religioasă federală, decât o națiune pe criterii genetice sau politice.

La Sinai, Dumnezeu a făcut popor al Lui toată comunitatea prezentă în Ziua Ekklesíei (sau Yom HaqQahal, Num 15:15; Dt 10:4; 18:16; FA 7:38 ἡ ἐκκλησίᾳ ἐν τῇ ἐρήμῳ), evrei și păgâni, o singură „biserică”. Genetic vorbind, chiar evreii erau amestecați încă din epoca patriarhilor. Avraam „evreul”[48] era după naștere un est-semit akkadian (caldeean?),[49] care a locuit mai târziu în Paddan-Aram („Câmpia Siriană”) sau Harran. În Canaan a intrat în relație cu triburile locale. Avea în gospodăria lui sclavi din Siria, Canaan și Egipt, care formau întreaga comunitate religioasă intrată în legământul peritomiei. Isaac și-a luat soție din același neam din Harran. Iacov este numit în Tora „un arameu pribeag” (Dt 26:5), iar soțiile lui erau arameice (siriene).

Fiii lui Iacov și-au luat toți soții din afara „neamului”: Iuda a luat o canaanită (Gen 38:2); Iosif a luat o egipteancă (Gen 41:45); iar ceilalți, care fuseseră căsătoriți deja înainte de intrarea în Egipt, luaseră fie soții canaanite, ca Simeon și Iuda (Gen 46:10), fie din familiile servitorilor lor, cum făcuseră Avraam și Iacov, în cazul soțiilor lor secundare (Hagar, Ketura, Bilha, Zilpa). În Egipt, unii israeliți s-au încuscrit cu egiptenii, așa cum făcuse și Iosif (Lev 24:10-11). „Adunătura” aceea ieșită din Egipt odată cu evreii, era constituită cel mai probabil din egipteni și alți etnici amestecați cu evrei (Num 11:4).

De-a lungul timpului, în Canaan, evreii s-au încuscrit cu canaaniții[50] sau cu alți neevrei, înainte și după exil (Ezra 9:1-2). Chiar şi în era creştină, evreii nu s-au păstrat absolut puri genetic iar puritatea genetică nu a fost niciodată o miză pentru evrei. Pe lângă unele căsătorii mixte de atunci încoace, un procent important din evreimea așkenazită de astăzi provine din turcii hazari (kuzarim),[51] dintre care foarte mulți au primit iudaismul începând cu anii 800 d. Hr.

Ca orice popor normal, evreii nu reprezintă o „rasă” pură, iar iudaismul, așa cum am văzut, nu a reprezentat cu prioritate un „neam” în sens pur genetic, ci o comunitate a cărei identitate este în primul rând religioasă.  

Alte considerații despre circumcizie și identitate

În misiunea sa, Paulus respingea teologia includerii păgânilor convertiți în comunitatea iudaică prin peritomie, deoarece viziunea iudaizanților, care priveau acest ritual ca o obligație indiscutabilă și meritorie, implicând teologia fariseică a mântuirii „prin faptele Legii” (Gal 2:16; 3:2, 5). Aceste implicații teologice trebuie neapărat observate, altminteri nu s-ar explica această permanentă asociere pe care o face apostolul între circumcizie și teologia justificării prin meritele împlinirii Torei.

Circumcizia nu era singura faptă impusă de Tora, care putea fi socotită meritorie, dar aceasta era printre puţinele cerinţe ale iudaizanţilor, care erau mulțumiți să-i facă pe străini asemenea lor, ca să se poată lăuda față de ceilalți evrei: uite cât de mulți au fost adăugați iudaismului prin prozelitismul făcut de secta lui Iisus! Care ar fi fost alternativa? Ca iudaismul să vadă cât de mulți păgâni sunt convertiți și sfințiți, prin credința în Evanghelia Crucii lui Iisus (Gal 6:12-14).  

Circumcizia și Crucea erau aici în competiție. Legaliștii au o cruce mai modestă și un Iisus care este predominant exemplu de păzire meritorie a Legii; sunt obsedați de un anumit conformism față de lista convențională sau „completă” a obligațiilor comune, care le aduce liniște sufletească, dar nu au o adevărată apreciere a jertfei și preoției Domnului Christos, care este adevăratul temei al noului legământ, nu împlinirea mai riguroasă a cerințelor tradiționale ale Torei.     

Cât privește libertatea de a îndeplini diverse cerințe ale Legii, care țineau de vechiul legământ, apostolul păgânilor mărturisește că l-a circumcis pe convertitul Timótheos, „din cauza iudeilor din acele locuri, fiindcă toţi ştiau că este grec” (FA 16:1, 3). Dar colegul Titus, de asemenea grec, „nu a fost silit (ἠναγκάσθη constrâns, forţat, obligat) să primească circumcizia”. Se poate vedea clar că apostolul nu avea absolut nimic împotriva practicii peritomiei, printre neevrei, ba chiar uneori o promova, însă niciodată nu ca pe o cerință obligatorie a Legii, a cărei aplicare trebuie impusă şi verificată (Gal 2:4-5). La fel pare să fi făcut Paulus şi cu ritualul tunsului nazireic (FA 18:18d, cf. Num 6:2, 5, 8, 18, 21) și cu sărbătorile calendaristice (FA 20:6, 16; 1Cor 5:8; 16:8). 

Motivaţiile unor asemenea acţiuni puteau fi diferite. Paulus a ajuns chiar să accepte un asemenea ritual la templu împins de un plan strategic al conciliului restrâns din Ierusalim (FA 21:18-26). Din respect faţă de liderii Bisericii, care erau mai mult expuşi criticilor iudaice şi presiunilor iudaizante din interiorul comunității nazarinene, Paulus a îndeplinit ritualul cu tot ce se cerea. Dar strategia a fost inutilă, nu a funcționat. Dumnezeu dorea mai degrabă ca apostolul să înalţe Crucea, scandalul iudeilor (1Cor 1:23), nu să le ia ochii acestora cu acceptarea unor ritualuri.   

---

[1] Gr. τινες = unii, câțiva, niște (FA 15:1), subliniază că erau o minoritate vocală, care încerca să se impună.

[2] Circumcizie, obrezuire, obrezanie, tăierea rituală a prepuțului („tăiere împrejur”).

[3] Gr. στάσις = poziționare, insurecție, revoltă, tulburare politică, disensiune, ceartă înfierbântată, luptă, conflict.  

[4] Cf. FA 11:26, după titlul mesianic grecesc al lui Iisus: Christos (Unsul Domnului, „Mesia”, aram. məšīḫāˀ). Acest nume de „creștini” a fost destul de răspândit deja din prima generație creștină (FA 11:26; 26:28; 1Pt 4:16). Evreii însă i-au numit până astăzi noẓriim / noẓriin „nazarineni” (FA 24:6), după titlul peiorativ (Nazarineanul / din Nazaret) sau cel puțin banal dat lui Iisus.

[5] Numele de presbiteri „seniori” (denumire respectuoasă) și episcopi „supraveghetori, păstori” (denumirea funcției, 1Pt 2:25) erau folosite ca echivalente pe vremea aceea (FA 20:17, 28; 14:23 = Flp 1:1; 1Tim 5:17; Tit 1:5, 7) și se refereau la slujitorii Bisericii hitoroniți și plătiți, echivalentul pastorilor de astăzi (cf. 1Tim 5:17-22 New Jerusalem Bible; CAB spaniolă; SBP portugheză).

[6] În limbajul popular, dificultatea se complică prin faptul că termenul „Legea” este aplicat de unii Celor Zece Porunci, deși limbajul biblic diferă: Cele Zece Porunci sunt numite Legământul (Nu 10:33; 14:44; Dt 10:8; 31:9, 25-26; Ios 3:3, 6, 8, 11, 14, 17; 4:7, 9, 18; 6:6, 8; 8:33; Jud 20:27; 1S 4:3-5; 2S 15:24; 1Rg 3:15; 6:19; 8:1, 6, 9, 21; 1Cr 15:25-26, 28-29; 16:6, 37; 17:1; 22:19; 28:2, 18; 2Cr 5:2, 7, 10; 6:11; Ier 3:16; Ev 9:4; Ap 11:19) sau Mărturia (Ex 16:34; 25:22; 26:33-34; 27:21; 30:6, 26; 31:7; 39:35; 40:3, 5; Lv 16:13; Nu 4:5; 7:89; Ios 4:16). Deşi există o singură dată expresia „table de piatră cu Legea şi poruncile” (ebr. lit.: „tablele de piatră și legea/învățătura și porunca”, cf. Ex 24:12), nu se obișnuiesc în limbajul biblic expresii ca „tablele legii” sau „chivotul legii”.

[7] Cf. Ios 1:8; Mt 7:12; Lc 24:44; FA 24:14; Rom 3:21 etc.

[8] Termen vechi românesc pentru circumcizie, folosit aici ca efect literar, ușor peiorativ.

[9] Iudaismul rabinic actual este o moștenire în linie dreaptă a fariseismului de acum 2000 de ani. Saducheismul nu a rămas, deși iudeii karaiți par să fi moștenit unele idei saducheice.

[10] Citate talmudice: „Nu există generație care să nu primească binecuvântări datorită meritelor lui Avraam, Isaac și Iacov.” (Talmud, Shabbat 55a); „Marile binecuvântări pe care le primim nu se datorează meritelor noastre, ci meritelor părinților noștri.” (Mishnah Avot 2:2); „Dacă omul își adună pentru sine merite (zechuyot), Dumnezeu îl va salva.” (Midraș Tehillim 18:25); „Trei cărți sunt deschise în ziua de Rosh Hashanah... Cei complet drepți sunt scriși și sigilați pentru viață. Cei complet răi sunt scriși și sigilați pentru moarte. Cei între (beinoni) sunt suspendați până la Yom Kippur: dacă au merite (zəḵuyôṯ), sunt înscriși pentru viață; dacă nu, pentru moarte.” (Talmudul Babilonian, Tratatul Rosh Hashanah 16b); „Omul trebuie să fie întotdeauna evlavios, pentru că în fiecare clipă poate veni moartea, și el este judecat în funcție de meritele sale.” (Talmudul Babilonian, Shabbat 32a). Aici, mântuirea (yeshuah) este explicit condiționată de acumularea de merite personale. Ideea de zechut avot (meritul strămoșilor) e o „asigurare spirituală”, dar nu e mereu suficientă — omul însuși trebuie să aibă merite. Partea superioară a formularului

[11] Termenul „legalism” denumește la origine principiul mântuirii prin Tora (Lege), analog credinței creștinilor în mântuirea prin supunerea față de „legea” (religia) strămoșească.

[12] Așa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu, Tora nu este o religie a meritelor, ci un sistem pedagogic, aplicabil în statul teocratic al Vechiului Legământ. Dar în perioada greco-romană, Tora scrisă devenise o religie a meritelor, la care se adăuga și „Tora orală” (tradiția rabinică) despre care se credea că are aceeași autoritate divină:„Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel nu pentru Tora scrisă, ci pentru Tora orală, cum este spus: «Căci în puterea ta este viața ta» (Deut. 30:20) – aceasta este Tora orală.” (Talmud Babilonian, Berachot 5a); „Să umblați în legile Mele – se referă la studiul Torei. Ați putea crede că este vorba despre Tora scrisă? Când spune: «și să păziți poruncile Mele» – aceasta este Tora scrisă. Deci, ce înseamnă «să umblați în legile Mele»? Aceasta este Tora orală.” (Sifra, comentariu la Levitic 26:3 – Midraș halahic vechi);  „Toate poruncile Torei au fost date lui Moise pe Sinai, împreună cu explicația lor. Această explicație este numită Tora orală. Moise a transmis-o mai departe, și așa mai departe, până la profeți și înțelepții Marii Adunări.” (Rambam, Maimonide, Introducere la Mishna).

[13] Gr. ἐνεργουμένη lit. acționează, este activă, eficientă, productivă.

[14] În rabinism, țaddiq este cel care trăiește după Halakha (Tora înțeleasă și aplicată prin tradiția orală). Rabinii asociau țəḏāqā cu acumularea de merite înaintea lui Dumnezeu. Teologia rabinică păstrează sensul de „trăire dreaptă” al lui țəḏāqā, dar îl reformulează în limbajul eticii legale: a fi drept înseamnă a trăi conform Torei orale și scrise. Totodată, rabinii au extins semnificația țəḏāqā spre sensul predominant filantropic de faptă bună, meritorie (cf. Is 64:5).

[15] Cf. Ex 24:12; Dt 4:13; 5:29; Mt 19:17-20; Mr 10:19-20; Lc 18:20-21; 2In 1:6; Ap 12:17; 14:12.

[16] Supranumele pe care i l-a dat Iisus (Kefa’) este termenul iudeo-aramaic pentru „stâncă”. Același termen, se folosește în ebraică în Ier 4:29 și Iov 30:6. În Mat 16:18, traducerea aramaică  (siriacă) folosește acest cuvânt de două ori: „Tu ești Kefa’, și Eu pe această Kefa’ voi zidi Biserica Mea”. În ciuda abuzului hermeneutic al teologilor romano-catolici de-a lungul secolelor, afirmația lui Iisus nu se referă nici la Papalitate, nici la Iisus Însuși în acest caz, ci se referă la Petru în calitate de apostol și de reprezentant al tuturor apostolilor de atunci și din viitor. Promisiunea este solemnă și adevărată, dar condiționată. Peste câteva clipe, același apostol va fi numit de Iisus „Satano..., tu ești o piatră de poticnire pentru Mine...!”

[17] Sau: „puneți la încercare răbdarea lui Dumnezeu”; „puneți la îndoială dovezile date de Dumnezeu” (NET); „provocați pe Dumnezeu” (TOB, SBP), „provocați mânia lui Dumnezeu” (NOY) 

[18] Cf. Gal 1:19. Cunoscut în istoria Bisericii vechi ca „Iacov cel Drept”, episcopul episcopilor și supranumit în Răsărit αδελφοθεος („fratele lui Dumnezeu”!), el însuși s-a numit „rob al lui Dumnezeu și al Domnului Iisus Christos” (Iac 1:1), iud.-aram: ˁAḇdaˀ de’Ĕlahaˀ û-ḏə-Maran Yešû ˁMəšiḫaˀ. Josephus (Antichități iudaice, 20:199-200), povestește despre el următoarele: „Dar acest   Ananus [Hanan cel Tânăr], care, așa cum v-am spus, primise arhieria, era un om îndrăzneț și foarte insolent. Făcea parte din secta saducheilor, care sunt mai severi în judecarea vinovaților, decât toți ceilalți evrei, cum am menționat deja. Prin urmare, având Hanan o asemenea dispoziție, a crezut că are ocazia potrivită să-și exercite autoritatea. [Procuratorul] Festus era deja mort, iar Albinus [noul procurator] încă nu sosise; așa că Ananus a convocat pe judecătorii Sanhedrinului și l-a adus înaintea lor pe Iacov, fratele lui Iisus (zis Christos), precum și pe unii dintre tovarășii acestuia. Și, după ce i-a acuzat de încălcarea Legii, i-a dat să fie uciși cu pietre. Dar cei mai onorabili cetățeni și mai îngrijorați cu privire la legi, nu au fost de acord cu ceea ce s-a făcut. Au trimis, de asemenea, solie la rege [Agrippa], rugându-l să-i trimită lui Ananus să nu mai facă așa, pentru că ceea ce făcuse nu era justificat.” În anul 2002 s-a descoperit în Israel un osuar cu inscripția aramaică:  יעקוב בר יוסף אחוי דישוע (Yaˁqoḇ bar Yôséf, ˁaḫoy də-Yēšûˁ), „Iacov fiul lui Iosif, fratele lui Iisus”, a cărui autenticitate a fost contestată de unii specialiști evrei, dar și bine apărată de diverși specialiști evrei și neevrei.

[19] Verbul grecesc labein este folosit cu acest sens în Evrei 5:1, cu privire la cel ales ca mare preot „din mijlocul oamenilor”.

[20] Cf. Complete Jewish Bible 1998: “Shim'on has told in detail what God did when he first began to show his concern for taking from among the Goyim a people to bear his name.”

[21] Ebr. בַּיּוֹם הַהוּא „în ziua aceea”.

[22] „Mă voi întoarce” este o expresie care nu apare în textul ebraic.

[23] Ebr. אָקִים  ”voi ridica”.

[24] Ebr. וְגָדַרְתִּי אֶת־פִּרְצֵיהֶן וַהֲרִסֹתָיו אָקִים וּבְנִיתִיהָ כִּימֵי עוֹלָם  „îi voi drege spărturile, o voi ridica din ruine și o voi rezidi  ca în zilele de odinioară”.

[25] Ebr.אדם  Edom se poate citi și adam („oameni”, cf. LXX τῶν ἀνθρώπων). Evident, corect este „Edom”, deoarece se vorbește apoi despre „toate (celelalte) neamuri”, în timp ce expresia „rămășița oamenilor și toate (celelalte) neamuri” este o stângăcie fără rost. Pentru a evita astfel de confuzii, s-au adăugat încă din epoca persană acele matres lectionis (consoanele yod și waw pe post de vocale), astfel că termenul, așa cum a fost transmis de masoreți (אֱדוֹם) indică sigur lecțiunea Edom.

[26] Deși în LXX și în FA 15 se folosește verbul ἐκζητήσωσιν „să caute”, iar versiunea lui Lukas adaugă „pe Domnul”, textul ebraic are aici ca predicat verbulיִירְשׁוּ  „să ia în stăpânire” (cf. vb. ירשׁ = a dezmoșteni și a moșteni, a se înstăpâni). Explicația acestei diferențe stă în faptul că verbulִירְשׁוּ   yīr^əšû „să ia în stăpânire” a fost citit de scribi în mod eronat יִדְרְשׁוּ  yiḏrəšû „să caute”, ceea ce a determinat apoi și adăugarea expresiei „pe Domnul” (ca să aibă sens „căutarea” din partea neamurilor).

[27] Atât textul ebraic, cât și LXX încheie cu expresia „zice Yahwé (κύριος ὁ θεὸς), care face acestea”. Expresia „cunoscute din vechime” este un adaos prezent numai în versiunea greacă citată de Lukas, nu și în textul ebraic, nici în LXX.

[28] Ps 89:35-36; 132:11-12; Ier 17:24-25; 22:30; 30:8-10; 33:22; Ez 34:23-25; 37:21-28; Os 3:4-5.

[29] Cf. Raymond Cottrell, “Role of Israel in Bible Prophecy”, în F D Nichols, Seventh-day Adventist Bible Commentary vol. 4, Isaiah to Malachi, Introduction, Review and Herald Publishing Association, Hagerstown, Maryland (US), 1955: 25-38. Vezi și Carelinks Ministries, Bible Lives, 11.2 The Nature of Prophecy. Eben de Jager, The Collector, “How Were the Conditional Biblical Prophecies Fulfilled in the Bible?”. Rightly Dividing the Word of Truth, “Conditional Prophecy. Alan D. Ingalls, “Conditionality in Prophecy (Jer 18)”,  Council on Dispensational Hermeneutics 22 September 2010.   

[30] Iisus este recunoscut genealogic (Mt 1:1; Lc 3:31) și public (Mt  9:27; 12:23; 15:22; 20:30-31; 21:9, 15; 22:42, 45; Mr 10:47-48; 12:35, 37; Lc 18:38-39; 20:41, 44; Rom 1:3) ca „Fiu al lui David”. Era fiu legal (oficial) al lui Iosif (Mt 1:20). Dar și Maria (Miryam < Maryam) era din neamul lui David, chiar dacă nu se spune în mod direct. Există trei argumente: 1. căsătoria între rudenii din același clan era norma. 2. Îngerul îi spune Mariei că Fiul ei va fi pe tronul lui David (Lc 1:32). 3. Cele două genealogii ale lui Iisus (Matei 1 și Luca 3) reflectă descendența Sa davidică, pe două linii genealogice diferite, care se intersectează cel puțin de două ori, dar care, după obicei, nu menționau decât numele bărbaților. În ambele cazuri, Iosif este cel care în mod legal este moștenitorul. După Matei, Iosif era „fiul lui Iacov, fiul lui Matan, fiul lui Eleazar (Mat 1:15-16), iar după Luca, Iosif era „fiul lui Eli, fiul lui Mattat, fiul lui Levi, fiul lui Melchi”. Nu este o contradicție aici, ci realitatea că Iosif era fiul natural al lui Iacov ben Mattan, dar în același timp era și ginerele (fiu adoptiv, moștenitor al) lui Eli ben Mattat. Faptul că Maria era înrudită cu Elisabeta, care era neamul lui Aaron, din tribul lui Levi, ca și soțul ei (Lc 1:5). Ca rudă față de Maria, Elisabeta este numită συγγενίς (rudă). Posibil, mama Mariei să fi fost din neamul lui Aaron, căsătorită cu Eli din neamul lui David și astfel cele două erau verișoare. După tată însă, Maria era din neamul lui David, deoarece pe vremea aceea originea se stabilea pe cale masculină, nu pe linie maternă.

[31] Ps 2:6-8; Is 9:6-7; Mr 14:25; Lc 19:11; 21:31; 22:16, 18; In 19:19; FA 17:7; 1Cor 15:24; Ef 5:5; 2Tim 4:1; 2Pt 1:11; Ap 1:5; 11:15; 12:10; 20:4, 6.

[32] Este interesant de observat, că Iacov cel Drept a fost ales ca primul dintre cei trei, imediat după ce Iacov bar Zavdai (fratele lui Ioan) fusese executat, iar Șimon Petros fusese de asemenea arestat în vederea execuției (FA 12:1-24). Când Petros a fost eliberat, deja Iacov era „președintele” Comunității creștine (FA 12:17; 21:18). Aceasta arată că apostolul senior fusese înlocuit între timp, din motive practice. Dar încă rămăsese în fruntea lucrării, menționat imediat după Iacov cel Drept (Gal 2:9).

[33] Textul grecesc spune simplu, συναγάγῃ εἰς ἕν „ca să-i adune într-unul” (să facă o singură „sinagogă”!). Termenul „neam” este aici subînțeles, deoarece fusese menționat mai înainte. Alții au tradus „într-un singur trup”: NOY, NEG, Cornilescu, etc. Noțiunile de neam și de trup sunt înrudite în ebraică, deoarece termenul biblic גּוֹי goy (popor, nație), care la origine denumea orice popor, începând cu Israel (Gen 12:2; 18:18; 35:11; Dt 4:7-8; Ios 10:13), este înrudit cu termenii: גֵּו gēw (societate; spate),גֵּוָה  gēwā (trup, spate), גְּוִיָּה gəwiyyā (trup, Gen 47:18).

[34] Grecii și alți elenizați, în primul rând romanii. Categoria aceasta echivala cu aceea de civilizat sau cultivat.

[35] Membru al poporului ales, care urma să domine lumea cultural și politic în era mesianică.

[36] Nu doar evreii erau circumciși: și alte popoare aveau ritualul peritomiei, dar în Biserică discuția apăruse în legătură cu evreii.

[37] Neobrezuit, necircumcis. Ebr עָרֵל ˁarēl „prepuțos” de la עָרְלָה ˁorlā (prepuț); gr. ἀκροβυστία = lit. acoperirea vârfului (din akron „vârf” + bystion* „acoperire”?). În ambele limbi, noțiunea aceasta nu este o negare a circumciderii, ci o afirmare a stării naturale dinaintea operației.

[38] Gr. ἀπέχεσθαι (a se ține la distanță, a se distanța, a sta departe de, a nu pune mâna pe).

[39] Cf. Dt 32:17; Ps 106:2i8; Os 9:10; Dan 1:8-20; 1Cor 5:11; 6:9; 8:1-13; 10:7, 14, 19-20, 28; 2Cor 6:16;  Gal 5:20; Ef 5:5; Ap 9:20; 21:8; 22:15.

[40] Ezec 23:30; Num 25:1-2; 1Cor 5:11; 6:9; 10:8; Ef 5:5; Col 3:5; Ap 2:14, 20.

[41]  Ex 22:31; Lev 17:15; 22:8; Ez 44:31. Gr. πνικτός (strangulat, sufocat, înecat); ebr. medie טְרֵיפָה ṭ^ərêfā (vezi Jastrow 554).

[42] Gen 9:4; Lev 3:17; 7:26-27; 17:10-14; Lev 19:26; Dt 12:16, 23-25; 15:23; 1Sam 14:32-34; Ezec 33:25. A se vedea și En.Wikipedia, “Blood as Food”.

[43] Regula קַל וַחֹמֶר qal wa-ḥómer (lit. ușor și greu = de la ușor, la greu; de la slab, la puternic) este un principiu de logică rabinică folosit și în hermeneutica biblică, asemănător cu argumentul a fortiori („cu atât mai mult”, „mai cu drept cuvânt”); deducția unei concluzii mai puternice (mai stricte), dintr-o premisă mai slabă (mai ușoară): „dacă un lucru mai puțin important este adevărat, cu atât mai mult este adevărat unul mai important.”

[44]  „Moise” este aici o metonimie, în loc de „Legea lui Moise” (Tora, sau Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei). Cf. Lc 16:29, 31; 24:27, 44; In 1:45; FA 26:22; 28:23.

[45] Răspândirea Torei, practicarea Sabatul zilei a şaptea și a legilor alimentare printre neevrei, vor fi menționate şi de Josephus, 50 de ani mai târziu:

 „Ba încă, de multă vreme, o mulțime de oameni au fost înclinați să urmeze practicile noastre religioase; fiindcă nu există nicio cetate grecească sau barbară şi niciun popor unde obiceiul nostru de a respecta ziua a șaptea să nu fi ajuns, și unde posturile noastre, aprinderea candelelor și multe din interdicțiile noastre alimentare să nu fie respectate. [...] Așa cum Dumnezeu însuși pătrunde în toată lumea, tot așa și Legea noastră s-a răspândit în toată lumea. [...] Aşadar, dacă nu se înțelege de la sine excelența propriilor noastre legi, atunci marea mulțime a celor care încearcă să le imite ne dă dreptate, apreciindu-ne mult pentru ele.” (Flavius Josephus, Contra Apion 2.282–286 / sau 2.39). https://www.josephus.org/works.htm

[46] După cum iudeo-creștinii sunt iudeii deveniți creștini, numiți nazarineni sau mesianici, pagano-creștinii sunt creștinii proveniți din alte popoare (păgâni). Cuvântul păgân este de origine latină (paganus = țăran), denumind inițial populația rurală din Imperiu care încă nu se creștinase, ci rămăsese la cultele tradiționale.

[47] Textul lui Ieremia include aici și pe egipteni și pe moabiți și pe amoniți (fiii lui Lot). Egiptenii practicau circumcizia cu multe secole înainte de Avraam, dar nu o aplicau universal, ci doar elitelor (preoți, nobili) și funcționarilor, iar în anumite perioade nici pentru aceștia nu era obligatorie. Avea semnificație religioasă, igienică și identitară. Wikipedia „Circumcizie”. Moabiții și amoniții (urmașii lui Lot) se pare că nu au primit ritualul de la Avraam prin Lot, ci mai târziu, probabil prin influența triburilor învecinate care practicau circumcizia. Este rezonabil să presupunem că ultimii fii ai lui Avraam (Zimran, Iocșan, Medan, Madian, Ișbac, Șuah) au fost de asemenea circumciși. Acești strămoși ai arabilor de nord-vest, împreună cu ișmaeliții, au transmis probabil și în Islam acest ritual, care nu este menționat în Coran. Circumcizia acestor popoare semitice pre-islamice nu era totuși universală.

[48] Cf. ebr. עִבְרִי ˁiḇrī  (Gen 10:21, 25; 11:17, 26; 14:13; Nu 24:24). Noțiunea de ˁiḇrī însemna, la origine, „eberit” (din neamul lui Eber), denumire care îi includea pe toţi terahizii (parte din sirieni și transiordanieni) şi pe toți arabii. Dar denumirea s-a limitat treptat la clanul lui Avraam, Issac și Iacov, apoi strict la Israel, probabil în sens religios. 

[49] Istoricii consideră că triburile caldeene sunt de neam arameean (sirian). Nu este clar când anume au venit aceste triburi la sud de Babilon (Caldeea). În general, se crede că ar fi migrat în sec. X-IX î. Hr., deoarece atunci apar primele mențiuni istorice despre ei. Dar este posibil ca denumirea Kaśdīm (Caldeea) în Geneza (11:28, 31; 15:7) să fie un anacronism editorial, adică un adaos scribal târziu, (după modelul din Ier 50:10; Ez 11:24; 16:29; 23:15-16; Ne 9:7), pentru a-l ajuta pe cititor să identifice denumirea geografică „Ur”.  Pe timpul nașterii lui Avraam, Ur era o cetate-stat sumeriană, în care semiții akkadieni deveniseră tot mai importanți, alături de sumerieni, care vorbeau o limbă complet diferită de semiți. De la sumerieni preluaseră akkadienii religia și limba sacră (de cult).

[50] Canaaniții vorbeau aceeași limbă ca și evreii, ebraica fiind un dialect canaanit (Is 19:18). Genetic însă canaaniţii erau hamiţi (Gen 9:18).

[51] https://ro.wikipedia.org/wiki/Khazari