Revenirea lui Iisus în Zaharia 14?

Dragă frate Iustin, mă bucur pentru hotărârile mari și bune pe care le-ați luat. Și bine faceți că vă puneți întrebări în continuare, fără să vă opriți la pregătirea pentru botez. Înainte de a vă răspunde la întrebarea despre Zaharia 14, trebuie să fac o introducere mai amplă, care cere puțină răbdare ca s-o citiți și s-o verificați.

Răspunsul dinainte de răspuns

Profețiile codificate din Daniel și Apocalipsa sunt previziuni ale viitorului într-o formă schițată și simbolică, dar sigură. Ele sunt mărturii ale preștiinței lui Dumnezeu despre viitor. Celelalte cărți profetice (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Osea–Zaharia etc.) sunt pline de profeții condiționate, sau profeții care conțin și aspecte condiționate. Altfel spus, acestea sunt planuri ale lui Dumnezeu despre un viitor posibil, prezentate oamenilor într-un limbaj clar. Sunt niște scenarii puse înaintea lui Israel, ca să știi ce fel de planuri are Dumnezeu. Ele sunt la fel ca făgăduințele sau amenințările lui Dumnezeu, care pot fi schimbate sau zădărnicite de atitudinea omului. Știm aceasta din mai multe surse ale Bibliei: Ieremia 18:7-10; Zaharia 6:15; Iona 3:4; Luca 7:30.

Când este vorba de o profeție care nu s-a împlinit la timpul ei, cu primii care au fost vizați și în felul în care a fost scrisă, înseamnă că aceea era o profeție condiționată, care a fost zădărnicită. De exemplu, profeția făcută de Hulda, că regele Iosia va muri de moarte bună (2Împ 22:20) a eșuat, din cauza că Iosia s-a bazat pe acea făgăduință și a intrat într-un război unde nu Dumnezeu l-a trimis (2Cr 35:22-23). Profeția lui Iona, că în 40 de zile Ninive va fi distrusă, nu s-a împlinit, pentru că niniviții aceia s-au pocăit. Dar dezastrul a venit peste câteva generații mai târziu, după profeția lui Naum, și în final Ninive a fost rasă de pe pământ.

În Isaia 2:2-4 și Mica 4:1-4 i s-a dat lui Israel o profeție despre venirea tuturor neamurilor la Ierusalim, ca să învețe despre adevăratul Dumnezeu, să se lepede de păgânism și să renunțe la planurile de război. Noi am fi ispitiți să spunem că aceste lucruri se vor întâmpla pe noul pământ, sau unii ar zice că în timpul mileniului, iar alții ar zice că acum, la sfârșitul erei creștine. Dar adevărul este că profeția vorbește despre Ierusalim (capitala Israelului pământesc din vechime) și despre „muntele Casei Domnului” (adică muntele Templului). Aceasta înseamnă că timpul maxim în care această profeție se putea împlini era până la moartea lui Iisus. Astăzi adevăratul Israel ține de Ierusalimul ceresc, nu de cel pământesc (Gal 4:26), iar templul nostru este de asemenea ceresc (Evrei 8:1-2; Ap 11:19) Dumnezeu avea planuri mari cu Israel. Prin urmare, profeția nu este pentru vremea noastră. De asemenea, ea nu se va împlini așa cum este scrisă nici pe noul pământ, deoarece acolo popoarele care vor veni la Noul Ierusalim vor fi deja pocăite, curățite de păgânism și de războaie.

Isaia a profețit că cele mai puternice popoare din timpul său (egiptenii și asirienii) se vor întoarce la Dumnezeu și se vor alia cu Israel, formând împreună poporul lui Dumnezeu (Isaia 19:18-25). În Isaia 65:17-25 și Isaia 66:22-23 se profețește despre „cer nou și pământ nou”, dar nu este ceea ce așteptăm noi, așa cum este descris în Apocalipsă, ci o înoire parțială a lumii, în care natura și viața umană sunt înoite, dar păcatul și moartea încă există. Mulți păgâni trec de partea lui Dumnezeu, dar ei vin la Ierusalim și la templu, unde se aduc jertfe și unde este preoție omenească (Is 66:19-21), în timp ce israeliții răzvrătiți rămân în afara Ierusalimului, cadavre aruncate la gunoi (Is 66:15-17, 24). O asemenea înnoire a lui Israel este descrisă în Ezechiel, unde se prevede construcția unui nou templu (cap. 40-44) și a unui nou Ierusalim, cu o nouă împărțire a țării (cap. 45-48); natura țării este schimbată (Ezec 47:1-12).

Când Iisus a venit în lume a fost ultima ocazie a lui Israel de a primi binecuvântarea acelor făgăduințe. Iisus a dorit să adune în staulul lui Israel pe păgânii pocăiți (Ioan 10:16). Dumnezeu avea planuri mari, dorind ca liderii iudeilor să devină primii ucenici ai lui Iisus, dacă ei ar fi primit botezul lui Ioan (Luca 7:29-30). Ierusalimul era prevăzut să rămână în picioare (Luca 19:41-44). Iisus i-a promis lui Iuda Iscariot unul din cele 12 tronuri ale lui Israel (Matei 19:28), dar el a ales să împlinească altă profeție (Ps 109:6-14). Iisus a plănuit să vină a doua oară, de data aceasta ca Împărat, în aceeași generație (Matei 10:23b; 16:27-28; 24:34), dar această profeție era condiționată (Mat 24:14; 2Petru 3:12; Ap 14:15, 18).

Prin Ieremia, Dumnezeu promisese că îi va repatria pe iudei din Babilon, în virtutea unui nou legământ (Ier 31:23, 31) și că vor rezidi Ierusalimul, care nu va mai fi niciodată  distrus (Ier 31:38-40). Și totuși, Ierusalimul a fost distrus. Numai Iisus a prezis distrugerea aceasta, care nu trebuia să se întâmple. Niciunul din profeții VT nu prevăzuseră distrugerea Ierusalimului.

Profeția din Zaharia 14

Zaharia are profeții cu aplicație imediată despre rezidirea templului și a Ierusalimului, despre o reformă morală și religioasă (cap. 1-6), dar și profeții cu bătaie lungă (cap 7-14) și cu aspecte condiționate.

Profeția din Zah 14:2 este asemănătoare cu cea din cap. 12:2 și cu alte profeții care descriu un ultim asalt al păgânilor împotriva Ierusalimului (e. g. Ezec 38-39; Dan 11:41, 45; Ioel 3:1-2, 12-21; Țefania 3:8-20). Expresia „Ziua Domnului” (14:1) este folosită de profeți în mod predominant despre ziua în care Dumnezeu pedepsește o cetate sau un popor. În NT, „Ziua Domnului” se referă în mod exclusiv la sfârșitul lumii („ziua mâniei”), marcată în special de revenirea lui Iisus.

Avem dovezi în Zaharia 14 că această profeție este un scenariu condiționat, ca și cea din Isaia 65-66. Este adevărat că Zaharia vorbește despre o „venire” a Domnului (14:3), dar aceasta nu este venirea lui Iisus pe care o așteptăm noi, ci este scenariul profetic al unei intervenții finale a Dumnezeului lui Israel în apărarea poporului Său și împotriva dușmanilor. Acest scenariu condiționat al intervenției lui Dumnezeu în favoarea iuviților Lui și împotriva dușmanilor apare în diverse profeții ale VT:  

1.       Venirea Domnului în ajutorul lui David (2Sam 22:8-20; Ps 18:7-17)

2.       Venirea Domnului împotriva Babilonului și în favoarea Ierusalimului (Isaia 13-14)

3.       Venirea Domnului pe nori pentru a pedepsi Egiptul spre pocăință (Is 19:1, 22-25)

4.       Venirea Domnului pentru a pustii pământul, în timpul Babilonului (Is 24-26)

5.       Venirea Domnului ca judecător al lui Israel (Is 66:6, 13, 15-16)

6.       Venirea Domnului din Teman și Paran asupra tuturor triburilor (Hab 3:2-5)

7.       Venirea Domnului ca judecător al leviților și al întregii lumi (Mal 3:1-5, 17-18; 4:1-3).

Probabil mai sunt și alte profeții ale intervenției speciale a lui Dumnezeu. Ele descriu momente istorice sau scenarii condiționate, reflectând mare parte din ceea ce știm despre venirea Domnului în NT, dar în profeți sunt de obicei scenarii care au în centru pe Israel și Ierusalimul.

În scenariul din Zaharia 14, Dumnezeu permite străinilor să devasteze cetatea, să asalteze femeile și să ia prizonieri jumătate din cetate (v. 2). Aceasta era clar o avertizare a iudeilor repatriați, că nu erau mult mai serioși decât cei din Ierusalimul preexilic, care fusese distrus. Numai o rămășiță a iudeilor avea să fie cruțată. Pentru această rămășiță Domnul intervine, iar intervenția Lui este descrisă în limbaj militar (v. 3).

Se dau detalii poetice și se arată scene extraordinare: Yahwé coboară pe Muntele Măslinilor. Muntele nu-L poate ține, ci se prăbușește, refugiindu-se în cele patru puncte cardinale (Zah 14:4-5, cf. Is 64:1-4; Na 1:5-6; Hab 3:6, 10; Ps 104:32; Jud 5:4-5; Ex 19:18 etc). Nu ni se spune ce se întâmplă cu Ierusalimul în momentul în care Muntele Măslinilor se face o vale uriașă. Atunci urmau să se arate perturbări mari în natură (v. 6-7), după care (asemenea scenariului din Ezechiel 47), râuri de apă aveau să curgă din Ierusalim, vindecând pustiul (Zah 14: 8, 10-11). Ostilitățile împotriva Ierusalimului urmau să fie înăbușite prin judecăți teribile (v. 12-15). Ca urmare, Yahwé avea să fie recunoscut ca Dumnezeu al întregului pământ (v. 9, 16 etc.) și toate popoarele, chiar și egiptenii, aveau să facă pelerinaj la Ierusalim de sărbători (v. 16-21). În mod special se accentuează sărbătoarea Corturilor și centralitatea ritualului de la Templu, cu jertfele specifice. Iar popoarele sunt numite „familii”, ca în Geneza 10, subliniindu-se astfel unitatea de origine a omenirii. 

Dacă această descriere profetică a intervenției Domnului s-ar referi la venirea lui Iisus pe care o așteptăm, potrivit profețiilor din NT, ar fi multe lucruri care nu s-ar potrivi:

1.       Ce legătură să aibă Ierusalimul de jos cu venirea lui Iisus, dacă poporul lui Christos răspunde Ierusalimului de sus (Gal 4:26; Evrei 11:10, 14, 16; 12:22; Ap 3:12; 21:2, 10).

2.       Ce legătură să mai aibă templul, sărbătorile mozaice, pelerinajul la Ierusalim și oalele sfințite pentru carnea jertfelor, cu Împărăția lui Christos pe care o așteptăm? Un asemenea scenariu nu are sens nici astăzi, nici în timpul mileniului apocaliptic, nici după mileniu, când pământul va fi înnoit pentru totdeauna.

3.      Acest scenariu al lui Zaharia combină scena venirii Domnului cu o serie de aspecte care aveau sens doar pentru vremea aceea. Dumnezeu voia să-i avertizeze pe iudei despre rolul lor misionar printre popoare, știind n special că Egiptul avea cea mai mare colonie de iudei din diaspora.  

În concluzie, Zaharia 14 este unul din scenariile VT ale intervenției finale a Domnului, un scenariu amestecat cu avertizări și promisiuni ce aveau sens pentru iudeii din timpul lui Zaharia și până la moartea lui Iisus, când s-a pus capăt scenariilor vechiului legământ (Dan 9:24-27). 

Aceste profeții au însă multe lecții spirituale și pentru noi. Ideea că până și vasele profane din Ierusalim aveau să fie sfințite pentru uzul templului, din cauza mulțimii pelerinilor arată că nu doar vasul special făcut pentru templu este sfânt, ci și vasul profan care este dedicat Domnului. Pentru noi, neevreii, care suntem vase de rând, aceasta este o veste bună. Încă și mai interesantă este profeția că până și pe zurgălăii de la caii pelerinilor avea să fie pusă inscripția sacră, care era gravată doar pe rozeta de aur de pe fruntea pontifului iudeu: Qódeš lə-Yahwé! Profeția lui Zaharia se încheia cu ceea ce părea o adevărată blasfemie pentru vremea aceea. 

Nu vreau să las impresia că răspunsul meu clarifică totul. (M-aș bucura să mai învăț câte ceva, de la cei care au studiat aceste profeții). Dar nu aș face greșeala de a le aplica orbește la era creștină, la mileniul Apoclipsei, sau la lumea înnoită de după aceea. 

Felicitări, dacă ați avut răbdare să citiți până aici.

Fraţi de categoria a doua?

 

Fraţi de categoria a doua?

           În timp ce ecumenismul încearcă să restaureze Biserica, adunându-i cioburile şi lipindu-le cu soluţii politice sau cu utopii, sectarismul — la celălalt capăt al spiritualității religioase — continuă să lărgească distanţele dintre confesiuni și să construiască ziduri de prejudecăți, de „certitudini”. Ce facem, între timp?  

          Dacă zelul tău misionar te face să cazi în păcat, mai bine stinge-l. Este mai bine pentru tine şi pentru univers să intri emasculat în rai, decât să riști căderea în infern din cauza acestui zel. Mai bine să intri în viaţă ca acel păgân, care a slujit lui Dumnezeu fără să-l cunoască, decât să fii un crainic atât de ofensiv, încât să ajungi finalmente în gheenă. 

          Nu este uşor să te porţi cu un credincios de altă confesiune ca şi cu un frate de credință. O obişnuinţă de viaţă nu se schimbă prin citirea unui articol. Dar gândiţi-vă la cuvintele inspirate ale Bibliei, care vorbesc despre felul cum trebuie să-i considerăm pe cei mai neînsemnaţi fraţi ai lui Iisus. Uneori suntem tentați să aşezăm adevărul ca un standard spiritual lângă Iisus, şi nu în Iisus. Adevărul este numai acolo unde este iubirea, iar iubirea adevărată este numai acolo unde este adevărul. 

          Iisus nu i-a tratat pe credincioşii samariteni sau păgâni ca dușmani sau ca fraţi second-hand. El l-a trimis pe rabin la samaritean ca să-l înveţe o altfel de teologie, iar înaintea consătenilor, Iisus i-a lăudat pe generalul sirian Naaman şi pe văduva feniciană, fără nume, mai presus de credincioșii lui Israel, mai presus chiar decât pe cei din fmailia Lui. Nu este de mirare că nazarinenii L-au luat pe sus, ca să-L arunce în prăpastie.   

            În cartea Tragedia Veacurilor, unii au găsit motive de a sta mereu la până  și a-și ascuți tridentul. Dar aceeași minte care a conceput cartea cu pricina, a scris și următoarele cuvinte: 

„Dumnezeu are copii ai Săi – mulţi în bisericile protestante şi un mare număr în bisericile catolice – care sunt mai credincioşi în a asculta de lumina primită şi de a împlini voia lui Dumnezeu, după cea mai bună cunoştinţă pe care o au, decât un mare număr de a-z-s care nu umblă în lumină.”[1]

          Unii se miră că scrierile Ellenei White menţionează doar pe protestanţi şi pe catolici, niciodată pe ortodocşi. Motivul este uşor de înţeles: Ellen White vorbeşte în contextul american contemporan. Pentru occidentali, problema creştinătăţii este în esență separarea dintre catolici şi protestanţi. Din perspectivă protestantă tradițională, Biserica Răsăriteană este văzută ca o parte istorică și nereformată a Bisericii tradiționale (catolice), care s-a separat de Roma. Dacă Ellen White ar fi trăit în Europa de Est, cu siguranţă că i-ar fi menționat (atât critic, cât și încurahjator) şi pe ortodocşi. Dar următoarele cuvinte îi includ pe toți cei prea puțin apreciați:

„Cei ce diferă de noi în credinţă şi doctrină trebuie trataţi cu bunătate. Ei sunt proprietatea lui Christos şi va trebui să ne întâlnim cu ei în ziua cea mare a ultimelor socoteli. Va trebui să ne întâlnim la judecată şi să privim raportul gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre, nu aşa cum le-am văzut noi, ci aşa cum au fost ele în adevăr. Dumnezeu a pus asupra noastră datoria de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum Christos ne-a iubit.”[2]

„Să se proclame adevărul în mod hotărât. Dar cu privire la aceasta, sunt instruită să spun poporului nostru:  „Fiți în gardă! Când predicați mesajul adventist, nu lansaţi atacuri asupra altor biserici, nici chiar asupra Bisericii Romano-Catolice. Îngerii lui Dumnezeu văd în diferite confesiuni, pe mulţi care pot fi abordaţi numai cu cea mai mare precauţie. Să fim atenţi la cuvintele noastre. Predicatorii noştri să nu urmeze propriile lor inspiraţii în a denunţa şi expune „tainele nelegiuirii”. Asupra acestor teme, tăcerea este elocvenţă. Mulţi credincioşi sunt doar înşelaţi. Vorbiţi adevărul în tonuri şi cuvinte de iubire. Faceţi ca Iisus Christos să fie înălţat. Ţineţi-vă de adevărul afirmativ. Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul, va descoperi singur, mai departe, inconsecvenţa acelora care sunt în rătăcire.”[3]

„Veţi avea, poate, ocazia de a vorbi în alte biserici. Folosind aceste ocazii, amintiţi-vă cuvintele Mântuitorului: «Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!» Nu treziţi răutatea vrăjmaşului, ţinând discursuri denunţătoare. Feriţi-vă de a trezi antagonism. Există multe suflete de salvat. Înfrânaţi-vă orice exprimare aspră. În cuvânt şi faptă fiţi înţelepţi spre mântuire, reprezentând pe Christos înaintea tuturor celor cu care veniţi în contact.”[4]

      În special pastorii şi evangheliştii ar trebui să cunoască următorul mesaj:

„Cea mai înţeleaptă şi mai fermă lucrare trebuie făcută cu acei pastori şi preoţi care nu sunt de credinţa noastră. Există mulţi oameni care nu ştiu ceva mai bun decât să se lase conduşi de slujitorii bisericii, pe un drum greşit. De aceea, lucrătorii sinceri, temători de Dumnezeu, credincioşi, care au viaţa ascunsă cu Christos în Dumnezeu, să se roage şi să lucreze pentru slujitorii bisericeşti sinceri care au fost educaţi să interpreteze greşit Cuvântul Vieţii.

Pastorii noştri trebuie să facă din lucrarea pentru alţi pastori, lucrarea lor specială. Nu trebuie să intre în controversă cu ei ci, cu Biblia în mână să-i îndemne la studiul Cuvântului. Dacă acest lucru va fi făcut, mulţi pastori şi preoţi, care acum predică erori, vor predica adevărul pentru timpul acesta.”[5]  

        Foarte probabil, unii vor striga: „ecumenism!”, „iezuiți infiltrați!” Cei care s-au educat o viaţă întreagă doar în a-i contrazice și corecta pe alţii vor fi greu convinși că exemplul lui Iisus este calea cea mai bună. 

        Este dificil de spus în ce măsură putem colabora cu acei frați care nu sunt de credinţa noastră. Dar cel puţin să învăţăm să nu stricăm lucrarea bună pe care o fac alții, ci mai degrabă să apreciem. „Poporul lui Dumnezeu”, adică „Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” (Evrei 12:23) numără mai multe milioane decât suntem noi dispuşi să admitem. Noi nu suntem Israelul lui Dumnezeu în exclusivitate, ci avem doar rolul lui Ilie și al lui Ioan Botezătorul. Să dea Dumnezeu să fim primii în a-L urma pe Christos, pe care-L sărbătorim în fiecare săptămână şi-L aşteptăm să revină pentru a răsplăti fiecăruia după faptele lui!

---

          [1] Ellen G. White, Selected Messages, vol. III, 386/1889. https://egwwritings.org 

          [2] Ellen G. White, Evangelism, p. 638.

          [3] id. 576-577.

          [4] id. 563-564.

          [5] id. 562.

Comentarii la studiul Martorilor lui Iehova

 

„Bucură-te pentru totdeauna de viață!”

Niște prieteni MI m-au invitat să studiez acest seminar și să-mi spun părerea. Mă exprim aici, într-o formă care să rămână. Titlurile și subdiviziunile de mai jos sunt de pe site-ul MI. Unde nu am comentat nimic, înseamnă că mi-a plăcut. Dar și unde am comentat sunt multe  afirmații care mi-au plăcut. Am extins însă unele obiecții mai mărunte sau mai importante, ca să le am laîndemână și pentru alte provocări similare.    

 Partea I

Ideea principală: Biblia te poate ajuta în viață și îl poți cunoaște pe Autorul ei

LECȚIILE

01 Cum te poate ajuta Biblia? 

FL: Apropo de îndrumare, de ghid pentru studiul biblic: numai dacă te ajută un JW ajungi să înțelegi corect Biblia? 

02 Biblia ne oferă speranță 

FL: Trebuie să folosim numai numele lui Iehova în rugăciune sau în vorbire? Întotdeauna? Cu ce frecvență? De ce? Numai dacă folosim traducerea Lumii Noi putem înțelege adevărul?

03 Poți avea încredere în Biblie? 

FL: Obiecție la exemplul din Iov 26:7: Susține Biblia că Pământul este suspendat pe nimic?

a)      Iov 26:7b este singura afirmație de acest fel în Biblie, într-o mulțime de afirmații diferite. Pământul era de obicei imaginat ca fiind așezat, pe apele oceanului primordial (תְּהוֹם tǝhôm), cf. Gen 7:11; 8:2; Dt. 5:8; Iov 38:16; Ps. 24:2; 136:6; Ps 10:5-6; Pr 8:28; Ezc 31:3-5; 2Pt 3:5.   

b)      Afirmația din Iov 26:7b contrazice alte imagini din context: pământul este așezat pe „stâlpi” (Iov 9:6; 26:11), iar ideea unor suporturi („stâlpi”, „temelii” ale pământului) era comună evreilor antici (1Sam 2:8; 2Sam 22:16; Ps 18:15; 75:3; 104:5; Pr 8:29; Is 24:18; Ier 31:37; Mi 6:2). Imaginea „stâlpilor” nu este în contradicție cu aceea a apei (oceanului subteran), ci complementară.

c)       În ebraică, noțiunea de „pământ” (אֶֽרֶץ ˀereț) nu are niciodată sensul de „glob terestru” sau „planeta Pământ”. Întotdeauna ˀereț înseamnă 1). „sol”, „teren”, „țară”; sau 2). „întinderea uscatului”, „întinderea lumii”.  Pământul, ca și cerul (firmamentul) sunt văzute ca suprafețe plane („întinderi”): Is 42:5. 

d)     Este mai probabil ca termenul ארץ ˀereț în Iov 26:7 să fie o eroare scribală în loc de ערץ ˁariț (teribil, formidabil; violent, tiran), un nume al Luceafărului. (Aceeași confuzie apare în Pr 28:2, ארץ ˀareț „țară”, în loc de ערץ ˁariț „teribil, tiran”).[1] Într-o epocă arhaică, atât ארץ ˀereț / ˀareț cât și עָרִץ ˁariț se prounțau practic la fel: ARȚu. Luceafărul serii era numit în nordul Canaanului, la Ugarit (1450-1200 î.Hr.), zeul Arțu. Acest ˁariț < ˁarț (Luceafărul) este mult mai plauzibil să apară ca fiind suspendat în gol, decât ˁareț < ˁarț (întinsul pământului).

e)      Cartea lui Iov este poetică, iar versurile paralele sunt adesea sinonime sau asemenea, în mod special în Iov 26. A citi Luceafărul în loc de „Pământul” în acest context este mai justificat din punct de vedere al paralelismului poetic, după cum se poate observa mai jos:

	Iov 26:7, versiunea clasică	Iov 26:7, versiune emendată
TLN	El întinde nordul* peste spațiul gol,  suspendă pământul pe nimic.	Întinde cerul arctic peste haos,  pe Venus o suspendă în abis.	FL1
CNS	El întinde miazănoaptea asupra golului,  şi spânzură pământul pe nimic.	Întinde Miazănoaptea peste goluri,  anină Steaua Nopții-n spațiul vid.	FL2

 

Deși este adevărat că unele adevăruri esențiale pentru credință sunt realiste din punct de vedere științific (e.g. universul are un început; universul este guvernat de legi; „sufletul” este muritor etc.), alte aspecte biblice sunt pre-științifice. Dumnezeu nu a descoperit profeților / autorilor Bibliei realitatea științifică despre cosmologie (ce și cum este pământul, ce sunt astrele, ce este în realitate „cerul” etc.) sau chiar despre ființa umană. De exemplu, în Biblie, oamenii gândesc cu „inima”(Gen 6:5; Pr 23:15; Mt 15:19), simt emoții și sentimente cu „măruntaiele” (Ier 4:19); viața este respirația (Iov 7:16) sau sângele (Gen 9:4) și nu au creier (!). Nu exist cuvânt ebraic pentru creier. Nici Aristotel nu știa la ce folosește acest organ (credea că are rolul de a răci sângele!). Dintre toți profeții Bibliei, doar Daniel înțelege că viziunile profetice aveau loc „în cap”, în minte (Dan 4:10, 13, 15; 7:1). Ceilalți par să confunde viziunea cu realitatea (Ezc 8:3; 43:5; 2Cor 12:2-4). În ce privește circuitul apei în natură, există atât o descriere mai realistă, exprimată poetic (Iov 36:27, 28; Ec 1:7; Am 9:6), cât și o descriere populară, a unui ocean subteran, care alimentează izvoarele, precum și a unor rezerve de apă în cer, deasupra firmamentului (Gen 1:7; 7:11; 8:2; Mal 3:10).        

Astfel de exemple, în care autori biblici sunt inexacți sau chiar pe dinafară în ce privește aspecte științifice (Lev 11:5-6) sau tehnice (Evrei 9:4) sunt compatibile cu o doctrină realistă a inspirației biblice. Și anume, inspirația nu stă în formularea literară, sau în exactitatea informațiilor secundare, ci autorul însuși, ca profet al lui Dumnezeu a fost inspirat, prin revelație supranaturală și prin asistența specială a Duhului Sfânt, ca să transmită mesajul lui Dumnezeu nealterat în tot ce privește adevărul mântuitor. Cât privește forma pământului sau precizia cronologică în istoria biblică, nimeni nu se va pierde din astfel de erori. Ele sunt inadvertențe omenești, pe care Spiritul Sfânt nu le-a evitat, deoarece ele au rămas la îndemâna oamenilor, ca să le rezolve. Comoara mesajului divin al Scripturii ne-a fost dată prin vase de lut fără mare valoare (2Cor 4:7).

Există în Biblie erori de natură științifică?

MI ca mulți alți credincioși răspund: NU. Și urmează unele idei pe care ei le numesc „mituri”, care nu ar exista în Biblie și pe care le combat:

Mit: Biblia spune că universul a fost creat în șase zile a câte 24 de ore.

Adevăr: Potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat universul într-o perioadă nespecificată din trecut (Geneza 1:1). În plus, zilele de creare descrise în capitolul 1 al cărții Geneza au fost epoci a căror durată nu este precizată. De fapt, întreaga perioadă pe parcursul căreia au fost create cerul și pământul este numită tot „zi” (Geneza 2:4).

 

FL: (vezi Iov 13:7). De mii de ani, atât evreii, cât și creștinii au înțeles direct și simplu, că Geneza 1:1— 2:3 descrie creația lumii noastre în 6+1 zile. Geneza 1:1 nu descrie creația universului înainte de creația pământului, ci este un titlu rezumativ (un șapou) pentru săptămâna Creației, care este apoi descrisă începând cu v. 3. Ca dovadă, Gen 2:1 se referă la aceeași realitate, în încheiere. Expresia „cerul (cerurile) și pământul”, în ebraică și în alte limbi antice, era un mod de a se referi la lume din perspectivă antropocentrică. „Cerul”[2] este firmamentul (bolta aparentă de deasupra, cf. Gen 1:8), în viziunea antică, preștiințifică. Nu denumește universul galactic. Pământul nu este Terra, planeta sau globul, ci uscatul „scos din apă” și făcut continent (Gen 1:10; 2Pt 3:5).

Cele șase zile ale Creației sunt descrise clar în Biblie ca zile naturale, cu sucesiunea de seară și dimineață și cu număr: z I, z II, z III, z IV, z V, z VI, z VII. Pe realitatea unui asemenea ciclu săptămânal s-a întemeiat Dumnezeu când a sfințit ziua a șaptea (Gen 2:2-3) și când, mai târziu. a poruncit lui Israel să nu uite programul Său de 6+1 zile (Ex 20:8-11). A explica zilele Creației ca perioade lungi, ține de imaginație, nu de text, sau de intenția autorului. Înțelegem efortul de a imagina o interpretare mai acceptabilă în ochii lumii, dar față de text nu este o atitudine cinstită.

Uzul termenului yôm (zi) în Gen 2:4 este idiomatic, formând o expresie (bǝ-yôm + infinitiv: lit. „în ziua când. . .”), care înseamnă, simplu: „atunci când” (cf. Lev 14:57; Ezec 33:12; 43:18). Cuvintele uneori își schimbă sensul sau gradul de precizie în funcție de sintaxă. Nu se poate folosi exemplul lui yom într-o expresie, unde are un sens vag, pentru a „descifra” cazurile în care nu e nevoie de nicio descifrare. Oridecâte ori yôm este asociat cu un numeral denumește o zi obișnuită (naturală sau calendaristică) din săptămână (Ex 16:5, 22, 29), din lună (Hag 1:15), sau dintr-o perioadă menționată (Ex 2:30).

 Mit: Biblia spune că vegetația a fost creată înainte ca soarele să existe pentru a face posibilă fotosinteza (Geneza 1:11, 16).

 Adevăr: Biblia arată că soarele, una dintre stelele „cerurilor”, a fost creat înaintea vegetației (Geneza 1:1). Lumina difuză a soarelui a ajuns la suprafața pământului în prima „zi”, sau perioadă de creare. În a treia „zi”, când atmosfera se limpezise deja, lumina era suficient de puternică pentru a face posibilă fotosinteza (Geneza 1:3-5, 12, 13). Abia mai târziu soarele a putut fi vizibil de pe suprafața pământului (Geneza 1:16).

Nicio plantă nu moare în două zile din lipsa luminii solare. Ideea existenței aștrilor dinainte de creația lumii noastre mertă atenție, dar nu pe baza primului verset din Geneza, ci ca o deducție din alte detalii. De vreme ce „adâncul de ape” exista înainte de prima zi a Creației (Gen 1:2) înseamnă că planeta noastră, în sens astronomic și geologic exista, acoperită de oceanul primordial. Aceasta presupune și existența Soarelui, de vreme ce este menționate un ocean de apă, nu un gogoloș de gheață în spațiu. Este evident că Dumnezeu a creat anumite entități care existau deja în momentul creației lumii noastre (Gen 3:24; Iov 38:7). De asemenea, ținând seama de realitatea fizică a vitezei lumii—după care distanțele cosmice se măsoară în ani-lumină—, apariția stelelor în ziua (noaptea) a patra n-ar fi fost posibilă, dacă acestea nu ar fi fost create cu destul de mult timp[3] înainte.

 

 Mit: Biblia spune că soarele se învârte în jurul pământului.

 Adevăr: În Eclesiastul 1:5 citim: „Soarele strălucește, apoi apune; și el aleargă gâfâind spre locul lui, de unde începe să strălucească iarăși”. Totuși, aceste cuvinte pur și simplu descriu mișcarea aparentă a soarelui, așa cum este ea percepută de pe pământ. Și în prezent, o persoană folosește expresiile „soarele răsare” și „soarele apune”, chiar dacă știe că pământul se învârte în jurul soarelui.

 

Corect. Biblia folosește limbajul popular, fenomenologic. Noi îl luăm astăzi ca exprimare poetică, dar anticii (inclusiv evreii) îl luau în sens propriu, așa cum se vedea pe cer. Nu este nicio miză spirituală în cunoașterea explicațiilor științifice. Adevărul științific contribuie la educația noastră intelectuală, care în zilele noastre este foarte importantă. Dar cunoștințele acestea nu au fost niciodată esențiale pentru viața spirituală și pentru mântuire.

 

Mit: Biblia spune că pământul e plat.

 Adevăr: În Biblie, în Faptele 1:8, este folosită expresia „până la marginile pământului” (Cornilescu, 1996) cu sensul „până în cea mai îndepărtată parte a pământului” (Traducerea lumii noi); aceasta nu înseamnă că pământul e plat sau că are margini. În mod asemănător, expresia „cele patru colțuri ale pământului” este o figură de stil care face referire la întreaga suprafață a pământului; în prezent, pentru a exprima aceeași idee, cineva ar putea folosi cele patru puncte cardinale ca metaforă similară (Isaia 11:12, Cornilescu, 2001; Luca 13:29).

 

FL: Explicația este corectă până aici, dar nu acestea sunt argumentele cele mai convingătoare despre forma pământului în conștiința evreilor antici. Suprafața pământului era imaginată ca un disc trasat de un cerc (Is 40:22). Niciodată pământul nu este descris în Biblie ca planetă / sferoid. Reamintim că termenul ebraic pentru „pământ” (ארץ ˀereț) înseamnă sol (Num 14:5), tărâmul morților (Ex 15:12), teren (Gen 23:15), regiune / teritoriu (Gen 13:6), țară (Gen 12:1), întinderea uscatului / continentul (Gen 1:10; Iov 38:18): ˀereț nu denumește niciodată Pământul ca „planetă” (Terra). Dacă evreii ar fi avut această cunoștință în antichitate, ar fi aflat desigur și vecinii lor, care se ocupau cu astronomia (egiptenii, fenicienii, babilonienii). Astronomia s-a dezvoltat la popoarele preocupate de astrologie sau de călătorii maritime. Evreii respingeau astrologia, iar de întinsul Mării nu se ocupau, deși aveau la apus Marea. Primii care au intuit forma sferoidă a pământului au fost anumiți filozofi greci; iar modelul heliocentric actual a fost documentat abia în sec. al XVI-lea de către Copernic.

 

Mit: Biblia spune că circumferința unui cerc este de exact trei ori diametrul lui, dar valoarea corectă este pi (π), adică 3,1416.

Adevăr: Din măsurătorile „mării turnate” indicate în 1 Regi 7:23 și 2 Cronici 4:2 reiese că aceasta avea un diametru de 10 coți și că „pentru a o cuprinde trebuia o sfoară de treizeci de coți”. Este posibil ca aceste dimensiuni să fi fost cifre rotunde. În plus, s-ar putea ca circumferința să corespundă măsurătorilor interioare ale bazinului, iar diametrul, celor exterioare.

 

FL: Foarte bun răspuns. De vreme ce babilonienii și egiptenii știau valoarea aproximativă a lui π, de ce evreii și maeștrii fenicieni care au lucrat la templu nu ar fi știut?   

Profețiile Bibliei.

FL: Cu privire la pasajul din 2 Tim 3:1-4, cred că interpretarea obișnuită este greșită—chiar dacă listele de păcate se potrivesc mai în toate vremurile. Pavel se referea la soiul de credincioși cu care Timotei urma să aibă de-a face în perioada imediată și care existau deja în prezentul istoric. Altminteri, de ce i-ar fi spus Pavel lui Timotei: „depărtează-te de astfel de oameni!” (2Tim 3:5b)? Și de ce i-ar fi descris la timpul prezent („sunt printre ei unii care . . .”, v. 6; „ei se împotrivesc adevărului”, v. 8; „nu vor mai înainta”, v. 9, „vor merge din rău în mai rău”, v. 13)?

Expresia „zilele de pe urmă” era folosită de apostoli cu referire la un viitor apropiat, sau chiar cu privire la timpul lor, ca împlinire a unor profeții mai vechi (1Cor 10:11; Iac 5:3; 2Pt 3:3, 5, 17; 1In 2:18). Descrierea se referă la situația reală din zorii celei de-a doua generații creștine, incluzând o parte dintre noii convertiți și pe urmașii naturali ai primilor creștini (cf. 2Pt 3:4).

Starea morală a lumii este descrisă de Pavel în Rom 1:18-32, unde, în comparație cu 2Tim 3:1-4, sunt incluse perversiunile sexuale de tot felul. Spre deosebire de acestea, în 2 Tim 3:1-4 sunt menționate păcatele acelor „iubitori de Dumnezeu” care iubesc mai mult plăcerile (v. 4).

04 Cine este Dumnezeu?

În Biblie, Dumnezeu ni se dezvăluie spunând: „Eu sunt Iehova. Acesta este numele meu”. (Citiți Isaia 42:5, 8.) „Iehova” este redarea în limba română a unui nume ebraic care, după cât se pare, înseamnă „El face să devină”. Iehova vrea să îi cunoaștem numele. (Exodul 3:15) De unde știm acest lucru? Din faptul că numele său apare în Biblie de peste 7 000 de ori! a Numele Iehova îi aparține doar ‘adevăratului Dumnezeu sus, în ceruri, și jos, pe pământ’. (Deuteronomul 4:39)

FL: Iehova nu este „redarea în limba română”, ci o transliterare tradițională europeană a numelui sacru ebraic (YHWH), a cărui pronunțare reconstituită academic (din surse lingvistice și istorice) este Yahwé. Aceasta este o formă arhaică a verbului „a fi” pers. I, sg. masc. impf., în traducere: Este / Era / Va fi. Forma Iehova este una dintre vocalizările convenționale, care ascunde pronunția și indică citirea Adonai (Domnul). Există și forma de vocalizare Iehovi, care de asemenea ascunde pronunția reală și indică în schimb citirea Elohim (Dumnezeu).   

Este Iehova / Yahwé numele ceresc al lui Dumnezeu dintotdeauna? Toate numele lui Dumnezeu sunt în limba ebraică, deoarece El S-a descoperit lui Avraam, Isaac și Iacov. Ebraica însă este un dialect al limbii canaanite, nu o limbă cerească. Numele Yahwé nu i-a fost descoperit lui Israel înante de Moise. Patriarhii îl numeau pe Dumnezeu El-Șaddai (Exod 6:2-3). Prezența numelui sacru în Geneza arată că Moise, ca autor, l-a introdus retroactiv, după descoperirea de la Rugul aprins. 

„Dumnezeu are mai multe titluri dar un singur nume”

Numele sunt importante pentru identificarea persoanelor, în special acolo unde sunt mai multe persoane. Într-o listă de divinități este important ca Dumnezeul biblic să fie numit după numele lui ebraic. Cunoașterea Numelui lui Dumnezeu este o chestiune sentimentală, culturală, de filologie, de lingvistică și de teologie, dar nu apare în NT ca obligație universală. Nici în VT nu este folosit în orice situație. Evreii greșesc prin faptul că interzic pronunția Numelui, dar câteva grupuri creștine (MI, Mișcarea  Numelui Sacru, Adunările lui Yahweh, etc.) greșesc în extrema cealaltă, făcând din utilizarea lui misionară și liturgică o obligație.

Evreii au tradus și interpretat greșit Lev 24:16. Verbul naqab înseamnă într-adevăr, „a specifica, a numi, a desemna, a rosti distinct, a pronunța clar”. Dar uneori are și sensul de a specifica numele cuiva într-o formulă de blestem (Pr 11:26). Încă din epoca elenistică, evreii au tradus acest text (cf. LXX): „Cine va numi (nôqēḇ) numele lui YHWH să fie negreșit omorât”.[4] În Targumul aramaic de asemenea s-a tradus: „Cel ce va pronunța exact[5] numele lui YWY să fie omorât categoric.” Chiar și în Peșitta (Siriaca, aramaica creștină) apare la fel ca în Targum. Abia Vulgata face dreptate, traducând: qui blasphemaverit nomen Domini („cine va blasfemia numele Domnului...”). 

FL: Motive pentru care în zilele noastre nu poate fi obligatorie folosirea Numelui:

1.       Pentru evrei, Numele YHWH avea o semnificație nemijlocită, dar pentru neevrei nu are nicio semnificație, cu excepția unor aproximări teologice. Dacă pe unchiul meu îl cheamă Titu sau Spiridon, nu contează deloc etimologia numelui. El a devenit o simplă etichetă de identificare.

2.       Când este vorba de tată sau mamă, numele are importanță secundară. Părinții pot să-și spună pe nume unul altuia, sau pot să-și spună „dragă”, „iubi” etc. Dar copiii nu vor folosi numele părinților în relație cu ei, sau în relație cu alții, cu excepția unor cerințe oficiale sau când sunt întrebați ai cui sunt. Vor folosi însă  numele de familie, care îi identifică pe toți, părinți și copii.

3.       Iisus și ucenicii nu dau nicio dovadă că ar fi folosit numele lui Yahwé. TLN folosește numele Iehova și în NT, când se citează din Primul Testament. Dar scrierile NT sunt în greacă, citatele sunt de asemenea în greacă și adesea se raportează la VT grecesc (Septuaginta). Iisus vorbea dialectul iudeo-aramaic, ca și majoritatea evreilor contemporani cu El, astfel că este improbabil să fi citat originalul ebraic, care conținea Numele sacru. Și chiar dacă ar fi citat originalul ebraic, regula cerea ca Numele Divin să fie înlocuit. Acest obicei al  înlocuirii Numelui cu un titlu era întărit prin amenințarea pedepsei capitale. Dacă Iisus și ucenicii au folosit Numele doar în particular sau între ei, nu știm; dar dacă l-ar fi folosit în public, ar fi fost considerat păcat de moarte. Oricum, faptul nu putea trece neobservat, iar dușmanii Lui—, care căutau orice pretext, ca să-L condamne—, n-ar fi pierdut ocazia să-L acuze de blasfemie.

4.       În cultura canaanită și în general, în Orientul Apropiat și Mijlociu, unde fiecare popor avea zeii lui, unde sute de zei erau apelați pe nume, era necesar să se specifice la ce divinitate se face referire. În mediul păgân, nu era suficient să spui Eloah-Elohim, El-Elim, Elah-Elahin, deoarece așa erau numiți toți zeii (divinitățile). Chiar și autorii Bibliei îi numesc pe zeii păgâni Elohim, Elim, Elahin. Dar astăzi, când spunem Dumnezeu, în cele mai multe culturi (în creștinătate, în iudaism, în islam, în lumea seculară), se înțelege că este vorba de Creatorul. Dumnezeu a devenit Nume în cultura noastră, derivat din lat. Dominus Deus, echivalentul lui YHWH Elohim din Biblia Ebraică. Dealtfel și în ebraicî, atunci când cuvântul Elohim era folosit cu articol definit (Ha-Elohim: lit. „Dumnezeul”), se referea întotdeauna la Dumnezeul Dumnezeilor, sau Dumnezeul Adevărat.

5.       Insistența de a folosi frecvent Numele lui Dumnezeu nu face decât să-i scandalizeze în mod inutil pe semenii noștri, iar apostolul ne sfătuiește să nu-i scandalizăm „nici pe evrei, nici pe păgâni, nici Biserica lui Christos” (1Cor 10:32).

6.      Nu există un consens universal privitor la pronunțarea Numelui YHWH.

a.       Primii învățați medievali, care au studiat ebraică (începând cu Ramon Martí, c. 1270), au citit Numele Sacru în forma Jehovah / Iehova, ceea ce dovedește ignoranța lor în ce privește regula Qere perpetuum (indicarea unei pronunțări convenționale prin vocalizare masoretică). În forme mai sofisticate există și astăzi unii (e.g. Nehemiah Gordon) care susțin pronunția Jehovah. Dar deja rabini medievali ca Elia Levita, au avertizat că vocalizarea tetragramei cu ă, o, a de către masoreți indică citirea titlului înlocuitor ˀădonay (Domnul), nu pronunția Iehova. În ciuda pronunției neștiințifice, varianta Jehovah / Iehova are o anumită greutate culturală, datorită vechimii și răspândirii culturale în mediile teologice și chiar în unele traduceri biblice.

b.      Critici ale pronunției Iehova (umaniști și filologi) au apărut încă din sec. al XVI-lea. Dar mai târziu, J. D. Michaelis (sec. XVIII) și Wilhelm Gesenius (sec. XIX), au fost primii mari ebraiști, care au reconstruit riguros științific pronunția Yahweh (yahwé), devenită standard în studiile academice moderne. Deși rabinii ortodocși evită studiul pronunției Numelui, profesorii evrei specialiști în studii ebraice istorice și lingvistice (e.g. Abraham Geiger, Moshe Weinfeld, Heinrich Graetz, Benno Jacob, Yehezkel Kaufman, Umberto Cassuto, etc.) au adoptat de asemenea pronunția standard. 

c.       Formele speculative recente ale Numelui (sec. XIX-XXI) folosite în mișcările Sacred Name, Hebrew Roots, Hebrew Israelites / negro-israeliți (Yahuwah / Yahuah,  Ahia / Ahyah, Ahayah, Yahawah, etc.) sunt reconstrucții religioase imaginare, respinse de comunitatea științifică.

d.      Singurele versiuni serioase ale Numelui Sacru sunt:

—   forma standard Yahweh (unde /h/ final nu se citește, iar accentul tonic este pe /e/);

—   forma teoforică Yahu (varianta prezentă în numele de tipul Netan-yahu), cu accentul tonic pe /a/; și

—   forma populară scurtă: Yah / Ya, foarte frecventă în scrierile poetice ale Bibliei (cf. Halelu-Yah) și în componența numelor teoforice târzii (e.g. Hanan-Ya).    

e.       Partea superioară a formularului

7.       Oricare variantă ar fi preferată, ea nu va fi aceeași în toate limbile. Din cauza specificului fiecărei limbi și culturi, Numele Sacru va fi de obicei „stâlcit”. Anglofonii îl pronunță gi-’houvă sau yá-ue; francofonii îl pronunță je-o-vá sau ia-vé; italienii îl pronunță gé-o-va sau ia-vé; rusofonii îl pronunță iegova sau iach-vⁱe; chinezii îl pronunță ie-hă-hua sau ia-uei. (Când numele propriu îți este distorsionat atât de mult printre străini, care nu-l pot pronunța, ești tentat să-l schimbi!).    

IMPORTANT: Yahweh  / Iehova nu este doar numele Tatălui. Tatăl, Fiul și Duhul au același Nume (gr. onoma = „nume” (la singular), în Mt 28:19. Acela care i S-a descoperit lui Moise în rugul aprins, numit mai întâi „îngerul lui Iehova” ( = Solul lui Yahwé) în Ex 3:1 este identificat în v. 4 ca fiind Yahwé Dumnezeu, în v. 6 ca „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob”. În v. 8 promite să-i elibereze pe evrei, acțiune care este asumată în mod exclusiv de Yahwé (cf. Ex 20:2-3), dar în aceeași măsură și de Solul lui Yahwé (cf. Jud 2:1-5; Ex 14:19), iar în v. 14-15 Își dezvăluie înțelesul Numelui.[6]  Acest Sol care este în același timp Dumnezeu, nu poate fi altul decât Christosul preexistent, care este Dumnezeu adevărat împreună cu Tatăl (cf. 1Ioan 5:20).[7]   

a.Partea inferioară a formularului

05 Biblia conține mesajul lui Dumnezeu pentru noi

Corect. Orice versiune sau traducere.

06 Care este originea vieții?        

Corect, cu excepția zilelor Creației, vezi comentariul de mai sus.

07 Ce fel de persoană este Iehova?

MI. Spiritul sfânt este forța activă a lui Dumnezeu .Așa cum noi ne folosim mâinile pentru a lucra, Iehova își folosește spiritul sfânt. Biblia ne învață că spiritul sfânt nu este o persoană, ci forța pe care Dumnezeu o folosește pentru a realiza tot ce își propune. Citiți Luca 11:13 și Faptele 2:17 și apoi discutați. Dumnezeu va „turna” spirit sfânt peste cei care i-l cer. Așadar, crezi că spiritul sfânt este o persoană sau forța activă a lui Dumnezeu? De ce crezi asta?

FL. Este adevărat că Spiritul este Forța Activă a ( = factorul activ / agentul) lui Dumnezeu, dar Biblia vorbește despre El ca despre o individualitate divină distinctă de Tatăl și de Fiul (e. g. „în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt”, Mt 29:19; „Grația Domnului Iisus Christos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Spiritului Sfânt”, 2 Cor 13:14).

Duhul Sfânt nu este „ceva”, ci este „Cineva”.  Dar, spre deosebire de Tatăl și de Fiul, El nu este localizabil spațial și nu Se manifestă ca ființă vizibilă, cu înfățișare proprie, motiv pentru care este comparat cu „vântul”. (În limbile biblice, același cuvânt care înseamnă „duh”, înseamnă și „vânt”, sau „suflare”; ebr. rûaḫ; gr. pnéuma). Dacă însă vântul sau suflarea sunt energii impersonale, un duh sau spirit poate fi și personal. De exemplu, îngerii (buni sau răi) sunt numiți duhuri sau spirite (2Cr 18:20; Mt 12:43; Ev 1:14). Nu-i vedem, dar ei sunt persoane, pentru că au individualitate, gândire și acțiune proprie; iar în ziua când vom vedea pe Iisus și pe Tatăl, vom vedea și pe îngeri. Spre deosebire de spiritele îngerești (sau demonice) care au propriile lor „corpuri” (de o altă natură, de o altă creație) și se pot face vizibili (FA 12:7; 1Cor 15:40), Spiritul Sfânt rămâne un duh (spirit) invizibil şi intangibil pentru întregul univers. Spiritul Și-a semnalat prezența uneori prin fenomene fizice (Lc  3:22; FA 2:2-3), dar El nu este un fenomen local sau o persoană care poate fi localizată. Prin El, Tatăl și Fiul Își manifestă în tot universul prezența (Ps 139:7-8) și lucrarea binefăcătoare (Ge 1:2; FA 17:28). Spiritul Sfânt nu va fi vizibil niciodată, deoarece lucrarea Sa divină, în numele Tatălui și al Fiului, este permanentă și omniprezentă.

Spiritul Sfânt este numit și Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Christos (Rom 8:9; 1Pt 1:11), Duhul lui Iisus (FA 16:7; Flp 1:19), Duhul Fiului (Ga 4:6), Duhul cel Veșnic (Ev 9:14). Uneori este numit și Duhul profeților, în sensul că era Duhul care le fusese dat și care îi conducea: Duhul lui Ilie, Duhul lui Elisei (2Îm 2:15; 5:26). De foarte multe ori însă, atât în VT, cât și în NT este numit simplu „Duhul”.

Există multe declaraţii biblice care arată că Duhul/Spiritul Sfânt trebuie înţeles ca o personalitate (individualitate) distinctă, cu voinţă proprie şi calităţi sufleteşti. El face declaraţii prin darul profeţiei. Dacă nu ar fi distinct de Tatăl şi de Fiul, de ce nu ni se spune că Tatăl sau Fiul au vorbit, sau mai simplu, că Dumnezeu a vorbit? De ce se afirmă că Duhul „vorbeşte”?

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă….” (1Ti 4:1)

„Deaceea, cum zice Duhul Sfânt…”(Ev 3:7)

„ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce [Duhul] a zis:…” (Ev 10:15)

„Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când Acesta vestea” (1P 1:11)

„Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.” (1In 5:6)

„Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul” (Rev 2:7.11.17.29; 3: 6.13.22)

„Da, zice Duhul” (Ap 14:13); „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino!” (Ap 22:17)

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (In 14:26)

„Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite dela Tatăl, adică Duhul Adevărului, care vine dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”  (In 15:26)

Duhul este un „Sine” distinct de Tatăl şi de Fiul, deoarece El proslăvește pe Christos și îi vrea pe oameni pentru Sine Însuși:

„El [Duhul Sfânt] Mă va proslăvi….” (In 16:14). 

„Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac 4:5)

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, fiindcă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (In 14:16-17)

Locuirea Duhului în noi este prin intermediul Duhului pe care ni „L-a dat”. Nu este vorba despre o extensie fizică a prezenţei Tatălui sau a Fiului, sau o influenţă impersonală care adie peste noi:

„Şi pentru că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ,,Abbá” (,,Tată!”) Gal 4:6.

„v-au vestit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer…”  (1 Pt 1:12)

„Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” (1 In 3:24)

Duhul Sfânt conduce El Însuşi, ca personalitate distinctă, lucrarea lui Dumnezeu, cu rol de iniţiativă, consiliere şi decizie:

 „Şi acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis, [precum] şi Duhul Său” (Is 48:16 NTL; Anania).[i]

„Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia” (FA 13:4)

„Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: [….] Eu i-am trimis." (FA 10:19-20).

„N-am fost noi călăuziţi de acelaşi Duh, şi n-am călcat noi pe aceleaşi urme?” (2Co 12:18)

„Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi altă..” (FA 15:28)

„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia…". (FA 16:6)

„…dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie." (FA 16:7)

Duhul Sfânt are calităţi personale evidente. Poate fi batjocorit, întristat, minţit, hulit, se poate ajunge la o stare de împotrivire faţă de El, se poate păcătui de moarte împotriva Lui: 

„….va batjocori pe Duhul harului…?” Ev 10:29

„Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt; iar EL li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor.” (Is 63:10) 

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Ef 4:30) 

,Anania, cum de ţi-a umplut Satana inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt…? … N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (FA 5:3-4)

„Căci s-au răzvrătit împotriva Duhului Lui, şi Moise a vorbit în chip uşuratic cu buzele.” (Ps 106:33)

„De aceea vă spun, orice păcat şi orice blasfemie vor fi iertate oamenilor; dar blasfemia faţă de Duhul Sfânt nu le va fi iertată.”  (Mt 12:31; Mc 3:29). „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Mt 12:32).

Dacă orice păcat poate fi iertat, chiar şi împotriva lui Christos, cum poate cineva să păcătuiască de neiertat împotriva Duhului Sfânt, dacă Duhul nu ar avea o personalitate proprie, distinctă de a lui Christos?

08 Poți fi prieten cu Iehova

09 Apropie-te de Dumnezeu prin rugăciune

10 Ce foloase îți aduc întrunirile Martorilor lui Iehova?

11 Cum poți trage foloase maxime din citirea Bibliei

12 Ce te va ajuta să continui să studiezi Biblia?

 

---

[1] Aparatul critic BHS recomandă să se citească în Pr 28:2: „Când un tiran face fărădelegi, mulți se răscoală”.

[2] „Cerurile” sunt un fals plural, o traducere literală din ebraică, unde denumirea cerului (šamáim) este numai în plural, nu are formă de singular (ca și „apa”, máim; israelitul bea „ape”, nu „apă” :).

[3] Cea mai apropiată stea exista cu peste 4 ani înainte de a fi vizibilă. Unele stele din Orion existau cu sute de ani mai înainte, iar altele cu mii și zeci de mii de ani mai înainte. Cea mai îndepărtată stea este calculată astăzi la distanța de circa 13 miliarde de ani-lumină, deea ce înseamnă că ea exista deja acum 13 miliarde de ani.

[4] Lev 24:16. Lit. ὀνομάζων δὲ τὸ ὄνομα κυρίου θανάτῳ θανατούσθω λίθοις λιθοβολείτω αὐτὸν πᾶσα συναγωγὴ Ισραηλ ἐάν τε προσήλυτος ἐάν τε αὐτόχθων ἐν τῷ ὀνομάσαι αὐτὸν τὸ ὄνομα κυρίου τελευτάτω („Dar cine va numi Numele Domnului să fie pedepsit cu moartea. Toată adunarea lui Israel să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băștinaș, pentru că a numit Numele Domnului, să dispară!”).

[5] Aram. pareš (care exprimă clar, care specifică).

[6] În Ex 3:13-15 TLN a preferat ca răspuns la întrebarea „Care este Numele Lui?”, să traducă „Eu voi deveni ce voi alege să devin” Și a adăugat: „Așa să le spui israeliților: «Eu voi deveni m-a trimis la voi  . . . Iehova, Dumnezeul strămoșilor voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pe veșnicie și cu acest nume voi fi amintit din generație în generație.”

Este adevărat că verbul h-y-h se poate traduce uneori cu „a deveni”, dar în acest caz este urmat de prepoziția lǝ-. Traducerile clasice au redat verbul în forma cea mai probabil aici: „Eu Sunt Cel ce Sunt”.  

[7] Din nefericire, TLN traduce 1 Ioan 5:20 într-un mod tendențios. Comparați cu traducerea cea mai apreciată academic, care este foarte literală aici, în timp ce TLN face speculații:

TLN: „Însă știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat pricepere ca să dobândim cunoștință despre Cel care este adevărat. Prin Fiul său, Isus Cristos, noi suntem în unitate cu Cel care este adevărat.d Acesta este Dumnezeul adevărat și viața veșnică.

NRSV “And we know that the Son of God has come and has given us understanding so that we may know him who is true; and we are in him who is true, in his Son Jesus Christ. He is the true God and eternal life.”

 

---

[i] După textul ebraic: wə-Rûḫô („şi Spiritul Său”; sau: „adică Duhul Lui”), așa cum au tradus și LXX, VUL, CJB, GNV, NAB, NAS, NKJ, NRS etc. („and his Spirit”), LUT („und sein Geist”), HUN (és az ő lelkét).