George Storrs – schiță biografică

George Storrs (1796-1879) a fost un predicator și autor american, cu mare influență în mișcarea millerită (adventistă), în mod special prin redescoperirea adevăratei învățături biblice despre natura umană și despre soarta celor pierduți.   

George Storrs a fost al optulea copil, mezinul unui fermier bogat și meșter rotar pentru armată, cu grad de colonel, din New Hampshire. Având o educație religioasă primită de la mama sa, care era foarte evlavioasă, George a devenit congregaționalist la vârsta de 19 ani. La 22 de ani s-a căsătorit, dar soția s-a îmbolnăvit grav și a murit după patru ani de suferință. La fel i-au murit sora și cei mai mulți frați.  

În timpul anilor de suferință ai soției sale, tânărul Storrs fusese impresionat de vorbirea unui pastor metodist, cu care s-a și împrietenit. Vizitele metodiștilor au îndulcit suferința familiei, astfel încât Storrs a îmbrățișat confesiunea metodistă episcopală. (Spre doesebire de congregaționaliști, care sunt calviniști și cred în predestinație, metodiștii fiind arminieni resping predestinația).

La vârsta de 29 ani, Storrs a devenit predicator metodist și s-a recăsătorit. A slujit ca învățător de școală primară și totodată a început să predice împotriva sclaviei. Curând a devenit un pastor remarcabil în Conferința New Hampshire. Storrs a devenit un militant împotriva sclaviei, prin cuvânt și prin articole de ziar, în ciuda faptului că episcopii nu doreau agitații asupra acestui subiect politic și religios diviziv.

În 1837, în timp ce călătorea cu trenul între Boston și New York, Storrs a găsit în tren o broșură scrisă de Henry Grew (1781-1862), un fost baptist, de asemenea militant antisclavagist, studios și influențat de ideile unitariene, care circulau în epocă, între care teologia condiționalistă – doctrina că sufletul onenesc nu este nemuritor în sine, ci primește nemurirea în mod condiționat, la Parusíe, prin învierea trupului.

Această lectură a produsă multă mirare în mintea lui Storrs, care niciodată nu se îndoise de nemurirea naturală a sufletului și nici nu se preocupase cu acest subiect. Ca urmare, a studiat personal subiectul în Biblie, timp de trei ani, mai întâi discret, apoi l-a discutat cu mulți pastori. Deși se bucura de aprecierea tuturor, în 1840 Storrs a luat decizia de a se despărți de confesiunea metodistă, pentru a fi liber să predice Evanghelia așa cum o descoperise în Cuvântul lui Dumnezeu, renunțând la dogma iadului și a nemuririi inerente asufletului.  

Întrucât înainte de a se despărți de metodiști, în primăvara anului 1841, Storrs corespondase cu un pastor metodist proeminent și prieten apropiat, a hotărât să publice trei scrisori — cu acordul celuilalt și fără a-i menționa numele. Apoi a fost invitat ca predicator în Albany, New York, unde a devenit pastorul unei congregații cu caracter biblic și tolerante. Aici Storrs a ținut șase discursuri pregătire în scris, pe tema nemuririi condiționate și a anihilării păcătoșilor, subiect care a trezit interesul publicului. La scurt timp le-a și publicat, la cererea auditoriului. 

La câteva săptămâni după publicarea discursurilor, Storrs a fost vizitat de predicatorul adventist-millerit Calvin French, un pastor baptist, care i-a atras atenția asupra mesajului lui William Miller. Ca urmare, Storrs l-a invitat pe faimosul predicator adventist-millerit Charles Fitch, ca să predice în biserica sa non-denominațională, numită „Casa de Rugăciune”. Fitch era un cunoscut pastor congregaționalist, care fusese asociat al lui Charles Finney.

Storrs a devenit interesat de adventism, care devenise o mișcare amplă și profund spirituală. În curând a fost instalat un cort mare la Albany și a avut loc o adunare de tabără millerită. Din  toamna 1842, Storrs a început să călătorească pentru a predica Evanghelia nemuririi condiționate, precum și adventismul (credința în apropiata venire Domnului) în adunările interconfesionale organizate de predicatorii asociați lui William Miller.    

Cele șase discursuri tipărite ale lui Storrs au început să circule, dar ideile acestea au fost acceptate numai de o minoritate dintre milleriți. Revista adventistă principală (Signs of the Times) a început să facă opoziție lui Storrs, fără a-i menționa numele. Pentru a-și difuza ideile teologice, Storrs a fondat în 1843 o revistă proprie (Bible Examiner), care la început a funcționat intermitent.

În decembrie 1842, după ce și-a revizuit, pentru a treia oară, predicile scrise pe subiectul condiționalismului,  Storrs le-a publicat în New York, pe cheltuiala sa, într-un tiraj de 5.000 de exemplare în format de ziar și le-a împrăștiat prin toate statele. Câteva săptămâni mai târziu, a făcut o nouă revizuire a celor șase discursuri și a scos un tiraj dublu, de zece mii de exemplare, împrăștiindu-le la fel.

În primăvara lui 1843, George Storrs  a fost invitat să predice mesajul adventist în Philadelphia, și oamenii au venit cu miile, iar el a folosit iarăși ocazia pentru a difuza mesajul condiționalist, pentru care pregătise 2000 de exemplare tipărite cu faimoasele sale Six Sermons. Experiența s-a repetat în toamna lui 1843 în Cincinatti, Ohio, și în Indiana, unde de asemenea a difuzat aproape 6000 de exemplare ale predicilor. Storrs a rămas apoi în Cincinnati, pentru editarea revistei adventiste Western Midnight Cry.

Din nefericire, unii din cei mai mari lideri adventist-milleriți au lansat o campanie împotriva mesajului lui Storrs. Josiah Litch, s-a dovedit a fi cel mai vehement critic, inițiind în aprilie 1844 chiar o publicație periodică (Anti-Annihilationist) pentru combaterea zisei „erezii”. Apoi William Miller, liderul onorific al mișcării, care își arătase disprețul față de anihilaționism încă din 1814 și care acum se temea de marea „diversiune” a lui Storrs, care ar compromite caracterul ortodox al adventismului, s-a opus categoric mesajului acestuia, scriind în ediția din mai 1844 a revistei Midnight Cry:

„Nu mai pot să tac, fără a mă delimita de această doctrină; ar fi o crimă împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Prin urmare, mă dezic de orice legătură, părtășie sau simpatie față de opiniile fratelui Storrs, privitoare la starea intermediară a morților și la soarta finală a celor nelegiuiți.” 

Dar unii lideri adventiști, inclusiv Joshua Himes, au fost toleranți. Mai mult, la 25 ianuarie 1844, Charles Fitch îi scrisese lui Storrs:

„Dragă frate! Fiindcă de multă vreme ai dus de unul singur luptele Domnului în privința stării morților și a sorții finale a celor răi, îți scriu pentru a te anunța că, după multă gândire și rugăciune, și având o deplină convingere a datoriei față de Dumnezeu, sunt pregătit în cele din urmă să iau poziție alături de tine.”

Fitch a continuat să-i scrie lui Storrs până în octombrie 1844, când a murit fericit, înainte de istorica deziluzie a adventiștilor. Dar în afară de Fitch, au fost și alți predicatori adventiști și mulți laici care au acceptat mesajul lui Storrs. Deja în 1843, cele șase predici fuseseră reeditate în Anglia și circulau în multe locuri, atrăgând atenția publicului și a autorilor, de o parte și de alta a disputei. S-au convins de acest adevăr și predicatori din Anglia, de diferite confesiuni, care la rândul lor și-au publicat apoi concluziile favorabile teologiei lui George Storrs. În Statele Unite, de asemenea, mesajul lui Fitch a trezit și pe alți credincioși, în afară de un anumit procent din mișcarea adventistă.  

După Marea Deziluzie din 22 octombrie 1844, Storrs a continuat să-și predice mesajul favorit, devenind un lider independent și influent în grupurile adventiste divizate. A reluat publicarea revistei Bible Examiner între 1847-1854, iar după 1860, împreună cu John Walsh, care credea că Iisus a venit în 1844 în sens spiritual, a fost cofondator al Life and Advent Union, precum și editor al periodicului acestei asociații, Herald of Life and of the Coming Kingdom.  

Storrs a continuat să scrie tractate teologice și apologetice, să conferențieze și să răspundă criticilor, implicat în acele forme de debatings specific americane. Între timp, Storrs și asociații lui începuseră să susțină că păcătoșii care au murit nepocăiți nu vor mai învia. Deși chiar Pavel afirmă ceva asemănător, el nu se referea la toți păcătoșii (Rom 2:12-16; 2Cor 5:10).

Predicile lui Storrs au influențat pe mulți, dar în mod special au contribuit la adoptarea oficială a doctrinei condiționaliste în alte confesiuni adventiste, ca Life and Advent Union și Advent Christians, care aveau să se unească în 1964 sub numele de Advent Christian Church.

Adventiștii sabatiști, care din 1863 aveau să se numească oficial Seventh-day Adventists nu au fost influențați în mod direct de George Storrs și nu avem informații că Storrs s-ar fi întâlnit cu aceștia vreodată. Dar pionierii sabatiști auziseră sau citiseră predicile lui Storrs în timpul mișcării millerite. De exemplu, domnișoara Ellen Harmon  din Portland, Maine (viitoarea scriitoare E G White), care îmbrățișase adventismul, împreună cu familia metodistă din care făcea parte, acceptase și adevărul despre natura umană și despre soarta celor răi, sub influența predicilor lui Storrs. 

Dar deși toți pionierii sabatiști, care fuseseră predicatori adventiști (milleriți), erau familiarizați cu teologia lui Storrs, au studiat în particular și în grup subiectul acesta între 1844-1848, care a devenit apoi unul dintre cei patru stâlpi ai doctrinei noastre distinctive.

Adventiștii majoritari, care în 1845 au respins atât sabatul biblic, cât și condiționalismul, cunoscuți ca Asociația Milenială Americană, iar mai târziu ca Adventiștii Evanghelici, au tot scăzut numeric și ca influență, până au dispărut complet pe la 1916. Adventiștii de Ziua a Șaptea, în schimb, s-au dezvoltat într-o biserică mondială, de peste 20 de milioane de membri și au devenit aproape singurii purtători ai numelui de „adventist”, deși la origine au fost cel mai modest grup adventist.  

De  asemenea au fost influențați de teologia lui Storrs: 1. Charles T Russel, care a fondat asociația Studenții Bibliei (pionierii Martorilor lui Iehova), fiind convertitul unui pastor din grupul Advent Christian, dar și-a creat propria școală de gândire. 2. John Thomas, fondatorul Cristadelfienilor, o frăție creștină din America și Britania. Ambii au avut oarecare relații cu mișcarea adventist-millerită.        

După cum se vede, misiunea lui George Storrs a fost ca sămânța de muștar din pilda lui Iisus. Din nefericire, Storrs nu s-a simțit atras de grupul pionierilor adventist-sabatiști, deoarece viața făcuse din el omul unei singure doctrine. După cum Miller, Litch și alții nu fuseseră în stare să aprecieze doctrina condiționalistă a lui Storrs, la fel Storrs nu a fost în stare să aprecieze cel puțin două principii specifice adventiștilor sabatiști: 1. sfințirea zilei a șaptea (Gen 2:1-3; Ex 20:8-11; Apoc 1:10; 11:19) și 2. unitatea creștină în ordinea Evangheliei (Ioan 17: 11, 21-23; 1Cor 14:40). 

De altfel, tragedia adventismului de după 1844 a fost lipsa de unitate teologică și eclesială. Dar în ciuda defectelor omenești ale înaintașilor noștri, nu se poate să nu admirăm dedicarea lor, spiritul de sacrificiu și determinarea de a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, luând decizii spirituale și teologice care au influențat mulțimi de credincioși. În rândul lor, la loc de cinste, îl numărăm și pe George Storrs, acest providențial „examinator biblic”.

 

(Urmează să publicăm și faimoasele Six Sermons ale lui George Storrs)

Nemurire, adventiști, martori și evrei

        Dragă Beni, răspund aici la replica ta, ca să-i pot da o importanță specială. Vorbeai despre „prejudecățile” adventiștilor, și ale martorilor lui Iehova, cu privire la povestea nemuririi sufletului. Realitatea este că aceștia, ca și alți condiționaliști nu au „prejudecăți” în această privință. Prejudecățile sunt de regulă idei sau obsesii populare, nu „sectare”. Adventiștii (milleriții, în general) au fost inițial spiritualiști (credincioși ai nemuririi inerente a sufeltului). Prin anii 1840 însă, metodistul George Storrs, unul dintre liderii milleriți, a adoptat condiționalismul (non-imortalitatea sufletului) din cartea autorului ex-baptist Henry Grew, An Inquiry into the Biblical Doctrine of the Immortality of the Soul, publicată în anii 1820–1830, în mai multe ediții. La rândul său, Storrs a publicat înainte de 1844 o serie de predici pe tema aceasta. Așa se face că o parte dintre grupurile minoritare adventiste de după 1844 au adoptat această doctrină biblică.

        Tot de la George Storrs, dar mai târziu (c. 1876), a prealuat condiționalismul și C. T. Russel, pionierul „Studenților Bibliei” și al „Martorilor lui Iehova”. Acesta era pe atunci un tânăr secularizat, care a revenit la creștinism, ascultându-l pe Jonas Wendell, un predicator din grupul ”Advent Christian Church” — adventist de „ziua întâi”. După episodul din 1844, adventiștii care au continuat să studieze Biblia ,pentru a-și lămuri eșecul, au adoptat înainte de 1848 doctrina condiționalistă, în timp ce adventiștii majoritari („de ziua întâi”) au început să condamne vehement Sabatul zilei a șaptea și credința condiționalistă. Apariția spiritismului în 1848 a început să fie folosită ca o evidență legitimă în favoarea credinței în nemurirea ufletului. Din aceste motive, adventiștii sabatiști și condiționaliști nu au mai participat la adunările adventiștilor majoritari, ci au început să se adune separat.

        Dar indiferent de istoria acestui fenomen, important este ce învață cu adevărat Biblia. Spui că „se vede foarte clar că evreii dintotdeauna au crezut în nemurirea sufletului”. Poate că asta e credința ta despre evreii Bibliei, dar pe teren lucrurile sunt mult mai diverse și mai nuanțate. Sigur că trebuie să fi fost foarte popular spiritualismul printre evrei, de vreme ce până și un rege ca Saul, care îi stârpise pe vrăjitori și pe necromanți / spiritiști, când a ajuns la ananghie a căutat sfat de la Samuel, profetul care murise.

        Foarte probabil că mulți credeau la fel, sau își imaginau la fel ceva despre „dincolo”, altfel ispita consultării morților nu ar fi existat. Dar Moise și Profeții spun că obiceiul acesta venea de la locuitorii păgâni ai țării. Vrăjitoarea care „l-a sculat pe Samuel” spunea că vede „o ființă dumnezeiască (elohim) ridicându-se din pământ”, ceea ce dovedește că populația din Canaan înțelegea lucrurile nu foarte diferit de romanii de mai târziu, care credeau aveau un cult al spiritelor strămoșilor (manes, penati, lari) și în funcție de importanța lor îi și divinizau. Este legitim să ne orientăm după toate credințele evreilor? A crede Biblia nu înseamnă a da crezare afirmațiilor tuturor personajelor biblice, dintre care nu puține sunt negative sau fără autoritate. Contează doar ce învățau Moise și Profeții, autorii divin-inspirați ai Bibliei, precum și confirmarea din partea lui Iisus și a apostolilor. Vreau să spun că doar ceea ce învățau ei contează, nu reminiscențele culturale ale limbajului lor, nu diverse elemente din parabole sau figurile de stile pe care le foloseau.

Ai afirmat că Isus în Luca 16 ar fi învățat continuarea existenței sufletului după moartea trupului. Dar cuvântul „suflet” nici măcar nu-l pronunță Iisus în această poveste cu tâlc despre săracul Lazăr. Găsești acolo ochi, sân, deget, limbă, apă, morți etc., precum și alte ciudățenii: „sânul lui Avraam” în care încap și alții, un bogat care se roagă „părintelui Avraam”, iar patriarhul răspunde, deși profetul Isaia spunea că acolo unde se află patriarhul nu are cunoștință de nimeni (Isaia 63:16).

        Apare și o prăpastie de netrecut, între Avraam și cei din Hades (termen din mitologia greacă), dar în ciuda uriașei prăpăstii dintre cele două locuri, vorbitorii se pot auzi reciproc. O altă prăpastie mare este între acel tărâm al morților și tărâmul celor vii—între care erau cei cinci frați ai bogatului și ascultătorii lui Iisus, care încă nu ajunseseră „dincolo”. Această prăpastie nu poate fi trecută în stare de spirit / suflet presupus nemuritor, ci numai prin „înviere”. Când nenorocitul „Luzăr” îl roagă pe taica Avram să-l trimită pe Lazăr afară, ca să-i avertizeze pe frații lui, Avraam răspunde că așa ceva n-ar fi posibil decât prin înviere („sculare din morți”), dar Dumnezeu a ales o altă cale, aceea a ascultării de Moise și Profeți (una din denumirile populare ale Bibliei ebraice: Legea lui Moise și Profeții = Pentateucul/Tora și restul Scripturilor). Abia aici, la sfârșitul acestei povești-parabole, înțelegem rostul și adevărul ei. Adevărul nu constă în aceea că morții pot comunica, sau că sunt localizați în foc sau în sânul unui sfânt, că au încă piele și limbă sensibile, sau că mai pot gândi și după ce creierul și-a încetat funcțiile. Adevărul este că singurul standard care ne arată drumul spre soart fericită, chiar și după moarte este Biblia și credința în înviere. Avraam răspunde că numai prin înviere se poate ajunge înapoi în viața reală. Cine are urechi să audă!

Cu adevărat, între elementele literare ale acestei povești și învățătura Bibliei este o prăpastie mare. Iisus o folosește ca pe o poveste cu tâlc. Foarte probabil că nici nu fusese inventată de El, ci deja circula printre farisei, care erau maeștri în asemenea povești moralizatoare. Iisus le-a spus-o tocmai lor, pentru că se credeau cei mai buni fii ai lui Avraam și tânjeau după bogățiile saducheilor (Lc 16:13-15).

Ce dovezi avem că sufletul și duhul din expresia lui Pavel (1Tes 5:23) nu sugerează că am avea fiecare în trup două fantome, sau că noi am fi una din ele, care locuiește în trup. Cuvintele acestea au diferite sensuri psihologice, care depind de context. Adesea, sufletul și duhul sunt sinonime, dar când sunt folosite împreună, trebuie să aibă sensuri distincte, ca în Evrei 4:12. În acest caz, sufletul se referă la funcțiile volitiv-afective ale psihicului uman (emoții, sentimente, dorințe, etc, cf. In 12:27; FA 4:32; 14:2; 1Pt 1:22; 2Pt 2:8 etc) iar duhul denumește funcțiile mentale superioare (gândire, rațiune, conștiință), ca în Ef 4:23 (vezi și Rom 8:16; 1Cor 2:11a; 5:4; Flp 1:27). De aceea are sens și acea separare dintre suflet (afectivitate) și duh (rațiune/conștiință) pe care o face sabia Cuvântului (Evrei 4.12). Unii spun că duhul din 1 Tes 5:23 ar fi „duhul de viață” (suflarea). dar în acest caz nu are sens, pentru că apostolul vorbește despre sfințirea întregii noastre ființe. Suflarea omului nu are nevoie de sfințire.

În concluzie, autorii Bibliei nu erau credincioși în nemurirea inerentă a omului, indiferent că s-ar numi suflet, psihic, duh, spirit, sine, eu, etc. Dar este adevărat că multe dintre personajele Bibliei credeau, pentru că erau păgâni, sau pentru că fuseseră influențați de substratul cultural egiptean, canaanit, babilonian, greco-roman. În mod special, fariseii erau principalii spiritualiști pe vremea lui Iisus și eu cred că unii creștini au preluat această tendință spiritualistă din mediul iudaic, în afară de influențele nefaste ale gnosticismului neo-platonic și de falșii învățători ai Bisericii de mai târziu (Origen și școala lui spiritualistă). Dar autorii Bibliei, precum, și Învățătorul nostru Suprem Iisus Christos, nu au predicat nemurirea sufletului în sine însuși, ci nemurirea prin înviere, prin credință și ascultare. Nemurirea este doar a Dumnezeirii (Rom 1:23; 1Tim 1:17; 6:16) și o vom primi în ziua învierii (1Cor 15:53-54), dacă o căutăm (Rom 2:7). Nu o avem deja, decât prin făgăduință (1In 5:13).

„Apropierea de duhuri” și „sufletele de sub altar”

Totusi in Evrei 12.23 se vorbeste de "duhurile celor neprihaniti" asociati cu cei ale caror nume sunt scrise in ceruri. (Prof. A M).

         Mulțumesc pentru intervenție. Este vorbirea autorului „literală” sau figurată? Știu că sunteți reticent aici, gândind că stabilirea limbajului ar fi arbitrară, depinzând de bunul plac al cititorului. Dar în general cititorii reușesc să distingă între limbajul propriu și limbajul figurat, pentru că aceasta nu depinde de vreo aptitudine mistică, ci de common sense (care poate fi educat). 

        Când citim despre balaurul din Apocalipsă, pe care Ioan la văzut în cer (Ap 12:13), sau despre legarea balaurului cu un lanț, înainte de a fi aruncat în „abis” și pecetluit acolo, câți dintre noi suspectăm că imaginile acestea ar fi realiste? Un balaur adevărat în cer, care în loc de a fi ucis, este aruncat într-o fântână fără fund (cu capac și cu pecete!), pentru a fi judecat după 1000 de ani? Este posibil să gândim așa la 8 ani, dar în general, lumea se prinde că limbajul ascunde o altă realitate, chiar dacă adesea este insuficient înțeleasă. 

        Sau când citim că duhul lui Pavel a fost prezent în Corint, cu ocazia excomunicării unui păcătos notoriu (1Cor 5:4), probabil că nimeni nu-și imaginează că fantoma lui Pavel l-ar fi părăsit pe apostol, lăsându-l mort, ca să facă un show de un ceas în ekklesía din Corint! Intuim că trebuie să fie un limbaj antic care descrie un proces psihic, o întâlnire „virtuală”, imaginară, dar cu efecte reale, deși este mai dificil să definim „duhul” lui Pavel în acest caz. Era vorba de Duhul (Domnului), care îl călăuzea pe apostol (cf. 2Rg 5:26), sau de mintea  / imaginația apostolului (cf. Ef 4:23)? Sau era vorba de mesajul lui Pavel, citit în adunare și având o autoritate, ca și cum el ar fi fost de față? (cf. 2Cor 3:15). Uneori e dificil de răspuns exact, dar în orice caz, probabil că nimeni nu ar accepta că Pavel ar fi avut capacitatea bizară de a fi prezent fizic în două locuri simultan.          

        Să urmărim, așadar, ce spune apostolul (sau oricine ar fi autorul) în Evrei 12:18-19, 22-24, când compară apropierea fizică de Muntele Sinai (a Israelului vechiului legământ), cu apropierea  spirituală de Muntele Sionului ceresc (a Israelului noului legământ):  

„Voi, nu v-ați apropiat de un munte tangibil și cuprins de flăcări, nici de negura, întunecimea și furtuna aceea, nici de sunetul de trâmbiță și de vocea aceea, care vorbea în așa fel, încât ascultătorii au refuzat s-o mai asculte,

ci . . .

1.  v-ați apropiat de Muntele Sionului (Ap 14:1-5; Gal 4:26) [în sens propriu?]  
2. [v-ați apropiat] de Cetatea Viului Dumnezeu – Ierusalimul ceresc [în sens propriu?]
3. [v-ați apropiat] de serbarea zecilor de mii de îngeri (Ap 7:11) [în sens propriu?]
4. [v-ați apropiat] de ἐκκλησίᾳ celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri [în sens propriu?]
5. [v-ați apropiat] de Dumnezeu, Judecătorul tuturor (Dan 7:9-10)[în sens propriu?]  
6. [v-ați apropiat] de spiritele drepților făcuți desăvârșiți [ca în spiritism?],
7. [v-ați apropiat] de Iisus, mijlocitorul noului legământ (Ev 9:15)[în sens propriu?],
8. [v-ați apropiat] de sângele stropirii curățitoare, care strigă mai tare decât sângele lui Abel (Gen 4:10; Ev 9:13-14, 22; 10:22; 1Pt 1:2; ) [în sens propriu?].

        Întrucât este vorba de apropierea de realități cerești sau duhovnicești, înțelegem că este o apropiere spirituală, prin credință, care poate implica închinare (ca în Ev 4:16; 7:19, 25; 10:1, 22; 11:6; 1Pt 2:4).  Toate aceste apropieri se referă la realități cerești (Dumnezeu, Iisus, îngerii, etc. Chiar și cele de la numerele 4 și 6, care sunt mai dificil de identificat, pot fi analizate la fel. Ambele afirmații se referă la oameni sfinți / drepți (adică la cei care trăiesc viața cerească: In 17:14, 16; Ef 2:6, Col 3:1-4; cf. Gal 4:26), Să le analizăm separat:

• 4. „Ecclesía celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” este comunitatea creștină, deoarece:
• este numită Ekklesía – „Biserica”(Mt 16:18);
• membrii ei sunt invitați să nu urmeze exemplul lui Esau, care și-a vândut dreptul de întâi-născut (Ev 12:16-17);
• numele creștinilor adevărați sunt „scrise în cer” (Dan 12:1; Lc 10:20; Flp 4:3; Ap 20:15). Domnul Christos Însuși „ține registrul” de membri ai Ekklesiei Lui (2Tim 2:19; Ap 5:1-8; 21:27). Nume sunt scrise și nume sunt șterse (Ex 32:33; Ap 3:5). Este accesibilă pe pământ această Biserică? Este știut că apostolii numeau „sfinți” pe toți convertiții lor, care se dedicaseră lui Christos prin botez, chiar dacă adesea se dovedeau imperfecți (2Cor 1:1; Ef 1:1; Flp 1:1; Col 1:2). Prin urmare, comuniunea sfinților se realizează aici pe pământ. Cu „sfinții adormiți” nu putem comunica, nu ne putem apropia de ei în sens real, înainte de ziua învierii (Mt 9:24; In 11:11; FA 7:60; 1Cor 15:20).
• 6. „Drepții care au fost făcuți desăvârșiți” se referă tot la Biserică, deoarece:
• autorul învață că desăvârșirea este specifică noului legământ (Ev 7:11, 19; 9:9; 10:1, 14). Este vorba despre drepții care au fost desăvârșiți spiritual, nu ontologic sau fizic, deoarece autorul arată (Ev 11:39-40) că desăvârșirea finală, care include răsplata veșnică, încă nu a venit, pentru niciunul dintre cei care „au adormit”.
• „Spiritele drepților…”. Termenul πνεῦμα, care este de regulă tradus cu „duh” sau „spirit”, este polisemantic (are mai multe definiții), iar sensul lui depinde de context. Iar aici contetxul este apropierea în sens figurat / spiritual de lucrurile cerești. Prin urmare, aici „duhurile drepților” pot fi credincioșii de pe pământ, care sunt „scriși în cer” (Rom 1:9; 8:16; 12:11; 1Cor 2:11; 6:17; 2Cor 2:13; 7:1; Col 2:5; 1Tes 5:23; Ev 4:12 etc), sau poate fi vorba de o anticipare spirituală a zilei învierii drepților, care vor fi astfel desăvârșiți. În orice caz, autorul afirmă clar despre toți cei morți, că n-au primit încă „ceea ce este desăvârșit” și nu vor primi ei înaintea noastră, a celor vii (Evrei 11:39-40). Între viața aceasta și viața viitoare, drepții sunt morți de-a binelea și nu ne putem apropia de ei fără să călcăm porunca lui Dumnezeu și să ne spurcăm (Lev 19:31)—chiar dacă am crede că această „apropiere” cultică este posibilă. Saul a pierit, fiind prins în capcana propriei lui credințe, care l-a determinat să consulte pe un părinte profet, după ce acesta murise (1Cr 10:13).

        Am putea vorbi de o apropiere (liturgică sau experimentală) de „spiritele” celor adormiți, care încă nu au înviat? Aceasta ar fi magie pură, necromanție (spiritism, „chanelling”), în răspăr cu porunca lui Dumnezeu: păcat capital (Lev 19:31; Dt 18:11; 1Cr 10:13). 

        Trupul uman nu este „posedat” de un spirit: toată activitatea psihologică / mentală depinde de funcțiile creierului și ale organismului viu, fără de care nu avem existență ca persoane. Dar chiar dacă aceste spirite ar avea deja o existență conștientă în rai, așa cum se crede în general, cum ar fi posibilă o „apropiere” de acele spirite, decât în mod imaginar? Și cum ar putea ele să ne viziteze, decât prin înviere (cf. Lc 16:27, 31). 

        O conectare spirit-spirit ar fi imposibilă, dacă noi suntem în lumea noastră, iar ele în lumea lor. Există vreo instrucțiune biblică pentru asemenea „aproprieri”? Ar fi mare binecuvântare, dacă ar fi posibil. Dar interdicțiile date de Dumnezeu, fie și neexplicate, sunt singura noastră siguranță. Dincolo de această limită sunt jocurile demonilor, iar demonii sunt cu siguranță mai deștepți decât noi. Cea mai bună înțelepciune este să ne ferim de orice fel de contact cu lumea morților. Ne rămâne doar memoria, imaginația și credința în înviere. Restul Îi aparține Creatorului. Cei care pretind că facilitează asemenea întâlniri interzise, invocă (de obicei în mod inconștient) spirite înșelătoare. Iar dinspre cer, nu au fost trimise niciodată ca soli spirite de morți, ci numai îngeri, și chiar și aceștia au venit extrem de rar. Mai presus de toate, a fost trimis Spiritul Sfânt, singurul Vicar al lui Christos (In 14:16; 1Pt 1:11), „Care a grăit prin proroci”, Care „mărturisește împreună cu duhul / spiritul nostru” (Rom 8:16) și Care ne desăvârșește rugăciunile (Rom 8:26).       

        În opinia mea, apropierea de spiritele celor drepți este una spiritual-morală și se referă fie la o comuniune aici pe pământ, cu spiritualitatea / personalitatea celor care au fost îndreptățiți și desăvârșiți de Dumnezeu, ca frați de credință, fie la toți drepții, inclusiv dragii noștri care au murit și pe care la ziua învierii îi vom reîntâlni. Astfel spus, afirmația de la punctul 6 „rimează” cu cea de la punctul 4. Uzul termenului πνεῦμα în acest sens este frecvent în Scriptură. Pavel binecuvântă adesea spiritul / duhul credincioșilor („Harul/Domnul… să fie cu duhul vostru/tău” Gal 6:18; Flm 25; 2Tim 4:22), ceea ce se poate înțelege ca o figură de stil în locul formulei obișnuite „Harul…să fie cu voi” (2Tes 3:18; Evrei 13:25). Dacă  găsiți o sluție mai bună, nu mă dau înapoi.

Suflete sub altar și pe tron

La fel in Apocalipsa 6.8 de "sufletele celor care fusesera injunghiati" (Prof. A M).

Să vedem despre ce este vorba:

«Ap 6:9-10, „am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați . . .”; Ap 20:4 „am văzut sufletele celor decapitați / uciși pentru …”.

        De remarcat faptul că în Ap 20:4, sufletele acestea au înviat (la venirea lui Christos, la prima înviere / a drepților), ca să domnească împreună cu Christos 1000 de ani. Aici avem scene dramatice vizionare, care folosesc actori imaginari, simbolici (dar cu o identitate colectivă istorică, reală), pentru a transmite un mesaj escatologic. Imaginile care apar în aceste scene sunt importante, ele trimit la niște realități, dar nu descriu realitatea în sine, așa cum este ea. Apocalipsa este prin excelență o revelație în simboluri. Dar limbajul ei nu este imposibil de descifrat. 

        Când Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu i-a zis ucigașului: „Sângele fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Gen 4:10). Sensul scenei din Apocalips 6 este același, doar că, în loc de „sângele” martirilor, avem „sufletele” martirilor, și nu întâmplător, pentru că în limbajul biblic, „sângele este néƥeš ( =suflet)-ul” (Gen 9:4; Lev 17:11, 14), de unde și expresia damm néƥeš „sângele sufletului / sufletelor” (Gen 9:5; Dt 27:25; Pr 28:17; Ier 2:34).

        Ioan a văzut într-adevăr în viziune aceste „suflete”. Dar întrebarea este dacă într-adevăr viziunea profetică este o excursie reală la cer, sau supranatural indusă în mintea vizionarului? Ce ne învață această viziune? 

1. că în cerul lui Dumnezeu există un altar pe care au fost jertfiți martirii (?)
2. că sub acel altar dorm sufletele martirilor decapitați (?)  
3. că ori de câte ori sufletele martirilor strigă la Dumnezeu după răzbunare, Dumnezeu le dă pijamale albe și le trimite la culcare, până la ziua răzbunării (?) Iar dacă strigă mereu, când se mai odihnesc, oare, de vreme ce porunca divină a fost „să se odihnească  . . . încă puțin timp” ? 

        Înțelegerea mea este că în cer nu există niciun altar de jertfă. Acest altar este simbolul vizionar al Crucii lui Iisus și al tuturor crucilor, arenelor, rugurilor și eșafoadelor etc., de pe pământ, unde au fost uciși martirii dreptății. După cum la Sanctuar, aproape tot sângele se turna la temelia altarului (Lev 8:15; 9:9; 2Cr 29:24), la fel, sângele martirilor este descris ca fiind sufletele acumulate sub altar. Faptul că Suveranul le trimite să „se mai odihnească puțină vreme”, arată că „ocupația” acestor suflete, înghesuite acolo sub un singur altar, nu este aceea de a striga mereu, ci de a se odihni. 

        „Sufletele” acestea sunt viețile virtuale (în așteptarea învierii) ale celor care sunt judecați de Dumnezeu și declarați drepți. Haina albă, dată fiecăruia reprezintă justificarea și reabilitarea completă pe care o dă Dumnezeu la judecată, celor care pe nedrept au fost condamnați la moarte pentru credință. 

[Viziunea confirmă ideea că judecata credincioșilor se face înainte de Parusía (cf. Dan 7:9-10; Ap 14:6-7), deoarece Parusia vine cu învierea și cu celelalte răsplătiri, descrise în Ap 20:4;  cf. Dan 7:22. Apostolii afirmă că vor fi judecați și credincioșii (Ps 135:14; Rom 14:10; 2Cor 5:10; Evrei 10:30; 1Pt 4:5-7, 17-18), că iertarea divină poate fi reversibilă (Mt 18:30-35; Ap 3:5).]

        În acest limbaj suprarealist și dramatic, Învățătorul ceresc i-a descoperit lui Ioan adevărul despre judecata și soarta celor care au „adormit” în Christos. Faptul că lucrul cel mai bun pe care-l pot face sufletele (persoanele) acelea este să se odihnească, nu să cânte, sau să tămâieze, sugerează că nu au o viață reală, conștientă. Strigătul lor „Până când?” este ca și „strigătul” sângelui lui Abel—nu o realitate fizică, ci glasul personificat al dreptății, care cere răzbunare. Sufletele drepților nu apar în scenele liturgice din Apocalipsă. Singurii oameni prezenți în aceste scene sunt cei 24 seniori / prebiteri / mai mari, care nu sunt niciodată numiți „suflete” sau „duhuri”, deoarece dacă ei sunt cu adevărat în cer, puteau ajunge acolo numai prin înviere (Mt 27:52-53).

        Scena din Apocalipsa 6  nu ne învață care este realitatea despre mobilierul templului ceresc, despre o existență umană fără trup, într-un dormitor paradisiac al fantomelor. Nu ne învață realitatea despre locul unde sunt înghesuite sufletele drepților—sub un altar, sau „în sânul lui Avram!”. Scenele vizionare nu reprezintă realități vizitate (în trup sau în duh), ci revelații divine pedagogice, într-un limbaj imagistic suprarealist, cu scop spiritual și educativ, nu pentru a ne informa despre cum arată exact Raiul lui Dumnezeu.  

        „Sufletele” (persoanele) acestea încă nu domnesc cu Christos în cer. Doar prin înviere capătă răsplata, domnia, autoritatea de judecători ai celor ce i-au judecat. Prima frază din Ap 20:4 descrie scena, iar următoarele două o explică: cei ce au primit tronuri de regi și judecători sunt identificați ca fiind „sufletele” martirilor din cap. 6. Apoi ultima frază arată cum au ajuns la tron: „Ei au înviat și au domnit cu Christos 1000 de ani”. Până atunci dorm, sub altarul uriaș al tuturor martirilor, sub pământ, așteptând învierea. Doar pentru Dumnezeu ei încă strigă mereu, deși în realitate dorm somnul morții până la înviere.  

Timpul repatrierii și al restaurării lui Israel

Dragă doamnă

Nu am nimic împotriva ideii că Dumnezeu ar mai avea un plan cu Israel, așa cum are planuri bune cu orice popor. Dacă este vorba însă de planurile specifice prevăzute demult prin Profeți, merită analizate fiecare din acestea. Vreau să mă înțelegeți bine, nu este vorba de vreo prejudecată sau doctrină. De fapt, în mărturisirea de credință AZS nu există nicio precizare legată de destinul lui Israel în era creștină. Bineînțeles, am studiat ce învață teologia în acest domeniu, dar nu am acceptat ușor, până nu am studiat personal. Toți care mă cunosc știu că nu sunt un conformist în materie de gândire; sunt un cercetător și s-a întâmplat chiar să provoc (neintenționat) unele autorități cu cercetarea mea. V-aș putea spune mai mult, dar e suficient. V-am spus doar atât cât să știți că nu sunt deloc un simplu acumulator de teologie.

Din studiul personal al Profeților m-am convins că aproape toate profețiile clasice, de la Moise la Maleahi și chiar cele din NT (ale lui Iisus și ale apostolilor), cu excepția profețiilor apocaliptice (Daniel și Apocalipsa) au aspecte condiționate. Cele din VT au ca orizont maxim de timp epoca postexilică, iar cele din NT au ca orizont maxim de timp generația apostolilor. Desigur, e frumos să le citim și să înțelegem planurile bune pe care le avea Dumnezeu cu Israel și cu popoarele vecine, dar orizontul de timp a fost depășit cu mult, Israelul acela și neamurile acelea nu mai există, relațiile lui Dumnezeu cu Israel acum sunt aceleași ca și cu americanii, țiganii, nemții sau ciucotcii: toate trec prin Iisus. Legământul vechi cu promisiunile lui a fost încălcat grosolan, astfel  încât Yah nu mai are alt scenariu pentru Israel, decât acela de a fi realtoit în trunchiul lui de drept, unde majoritatea ramurilor sunt altoite și demult „naturalizate”.

Zaharia 14

Luați de exemplu, Zaharia 14. La prima vedere pare a vorbi despre ultimele evenimente pe care le așteptăm. În realitate sunt câteva scene de acolo care coincid cu ceea ce prevede Apocalipsa și Marea Luptă. Dar succesiunea evenimentelor din Zaharia 14 arată clar că, în principiu, profeția este complet eșuată. Ea a fost scrisă în timpul Imperiului Persan, după restaurarea templului și în speranța reconstrucției Ierusalimului. În același timp, profeția presupune că mulți iudei erau nepregătiți pentru evenimentele viitoare, deoarece aveau să piară în Ierusalim cu ocazia ultimului asediu păgân. De asemenea, în Egipt, unde era cea mai mare parte a diasporei iudaice, lucrurile nu stăteau bine. În loc să-i lumineze pe egipteni, iudeii din Egipt combinau iudaismul cu cultele păgâne.

 Zaharia prevede un ultim asediu, care urma să aibă loc după reconstrucția Ierusalimului. De data aceasta, Yah avea să intervină prin minuni spectaculoase, punând capăt războiului, lovind inamicul cu o plagă dezastruoasă, și schimbând cursul naturii în mare parte, către idealul edenic (așa cum prevăzuseră și Isaia și Ezechiel). Ca urmare, popoarele care aveau să supraviețuiască acestei ultime nenorociri, urmau să se închine lui Yah și să vină în pelerinaj la Ierusalim, la sărbătoarea Corturilor. Cei care nu aveau să accepte religia lui Israel și să vină la Ierusalim, aveau să fie loviți de plăgi. În mod special egiptenii sunt vizați, suspectându-se că aceștia ar fi cei mai puțin înclinați spre Ierusalim. Pedeapsa Egiptului avea să fie seceta (până acolo încât și Nilul să sece, cf. Isaia 19).

Scenariul lui Zaharia rămâne deschis: totul se încheie cu imaginea unei mari mulțimi de pelerini care vin la templu din toată lumea, încât vasele sfinte ale templului sunt insuficiente pentru fierberea cărnii jertfelor și astfel sunt aduse și sfințite vasele obișnuite din Ierusalim. Sfințenia aceasta devine atât de mult revărsată asupra închinătorilor, încât până și pe zurgălăii cailor va sclipi inscripția unică de pe diadema marelui preot: „Qodesh leYahweh”.

Scenariul acesta nu s-a realizat atât de spectaculos, deși este adevărat că veneau mereu pelerini la Ierusalim. Dar popoarele nu au venit cu grămada la Ierusalim și totuși a căzut ploaie și peste ele. Nilul nu a secat, în schimb Ierusalimul și templul au fost distruse din nou (împotriva tuturor prezicerilor profetice!). Întreaga profeția gravitează în jurul templului, al pelerinajelor și jertfelor. Oriunde este vorba despre templu, acolo este despre vechiul legământ apus pentru totdeauna. „Aici este Unul mai mare decât templul” (Mat 12:6).  Profeția întreagă nu s-a realizat. Să aștept că se va întâmpla de acum încolo? Egiptul antic cu diaspora lui iudaică nu mai există, templul din Ierusalim nu mai există. Speranțele unei restaurări israelocentrice vin din nostalgiile trezite de Profeți, nu din sensul realist al profețiilor lor.  

Marile profeții ale restaurării

Dintre profeții mari, Isaia are cele mai frumoase scenarii profetice. Dar profețiile lui prevăd viitorul cuprind căderea Asiriei, cucerirea Babilonului de către Cyrus și eliberarea evreilor, după care se așteaptă venirea lui Mesia (cap. 11), refacerea parțială a naturii (cap. 65-66), pelerinajul popoarelor la Ierusalim (Isaia 2), mulți păgâni devin iudei (cap. 56) înfrățirea marilor imperii cu Israel în închinarea adusă lui Yah (cap 19), dar și moartea sacrificială a lui Mesia (cap 53). Toate acestea Nu sunt prezentate în ordine cronologică. 

Dar este clar că prezența templului (Casa Domnului, cf. Is 2:2; Ier 26:18) și a jertfelor chiar în cele mai îndrăznețe scenarii ale lui Isaia (Is 66:20-21) limitează orizontul posibil al împlinirii acelor profeții.

Promisiunile legământului

Dacă legământul veșnic făcut cu Avraam includea „sămânță, țară, națiune și binecuvântare pentru toate familiile pământului”, așa cum spuneți, ce trebuie să înțeleg? Că mi-a făcut Dumnezeu și mie parte de binecuvântarea de a deveni evreu, ca să moștenesc țara promisă evreilor? La ce le-ar folosi popoarelor lumii, să aibă parte de toate făgăduințele date lui Avraam? Ce mare binecuvântare ar fi că putem deveni toți evrei și putem deține o parcelă în Israel? 

Noul legământ—oferit mai întâi lui Israel, dar respins—, ne promite pământul întreg, nu doar o fâșie „de la mare până la râu”, pe care o pretind mai mulți. Ne promite Noul Ierusalim, nu cetatea care a rămas sub blestem. Chiar când vechiul Ierusalim și templul erau încă în picioare, apostolul spune că Ierusalimul de sus este mama noastră (Gal 4:26), pentru că în calitate de credincioși neevrei, avem ca loc de naștere Ierusalimul (Ps 87:3-7) – deci suntem incluși prin dreptul nașterii spirituale.

Pe mine nu mă deranjează ideea ca Israel să rămână „întâiul-născut”, big brother între celelalte popoare (deși nu mai are acest drept demult și nici Israel nu cred că și-l mai dorește!). Așa cum Iacov i-a lăsat lui Esau toată averea, nu doar partea dublă a primului-născut; și după cum i-a recunoscut în final calitatea de frate mai mare („domnul meu”....„robul tău” Gen 33:13-15), ba încă i-a făcut și daruri ca unui rege, tot așa sunt și eu dispus să recunosc încă superioritatea tradițională a lui Israel. Dar realitatea este că în ciuda schimbării atitudinii lui Iacov, Dumnezeu nu l-a mai recunoscut pe Esau ca moștenitor al binecuvântărilor spirituale, iar urmașii acestuia au devenit tot mai ostili lui Israel. Nici relația dintre Israelul etnic și Israelul spiritual nu este mai bună (cu precizarea însă că: creștinii cu numele, dintre care unii sunt și antisemiți, nu sunt Israel, ci mai degrabă Edom sau Ișmael).  

Exodul final și adunarea lui Israel din cele patru vânturi sunt evenimente care au fost prevăzute în cadul repatrierii din epoca persană. Această repatriere trebuia să fie integrală și să ducă la reunirea  lui Israel și reconstituirea regatului davidic. În bună parte această profeție nu s-a realizat. Iar dacă pe viitor se va realiza cu siguranță, ea nu mai privește strict Israelul etnic, ci Israelul spiritual, cu întregul pământ înnoit și moștenit, în condițiile vieții veșnice.

Participare sau înlocuire?

Altoirea din Romani 11 implică și înlocuire. Nu măslinul este înlocuit cu alt măslin, ci ramurile naturale necredicioase sunt înlocuite cu ramuri străine credincioase. Cum în majoritate ramurile naturale au fost tăiate, rezultă că ramurile măslinului de astăzi sunt în majoritate neevreiești. Din când în când, a mai fost altoită și câte o ramură naturală, de asemenea multe ramuri strîine care fuseseră altoite au mai fost tăiate între timp, pentru că n-au rămas fidele lui Christos (Rom 11:20-21). Per total, măslinul Israelului spiritual arată astăzi ca un măslin cu rădăcină și trunchi israelite și cu ramuri în majoritate de neam păgân. Așa că, practic vorbind, la nivel de ramuri este adevărată înlocuirea. Să vină Israel înapoi, să se împace cu Dumnezeul Lui prin adevăratul Mesia, și să-și ocupe locul în coroana măslinului. Eu le voi da primul loc în vârful pomului. Dar nu pentru că sunt urmași ai kui Avraam, ci pentru că avem aceeași credință și speranță în Iisus.

Legământ „veșnic”

O țară dată de Dumnezeu pentru veci este ca și un loc „de veci” cumpărat sau moștenit. Este de veci pentru toate motivele practice; dar în adevăratul sens, nu este de veci, pentru că este până la înviere. Sau chiar până la deshumare și mutare în alt loc. Legământ veșnic (bǝrĩṯ ˁôlām) nu înseamnă un legământ care este valabil la infinit, indiferent de ce se întmplă. Orice legământ este condiționat de credință și ascultare. Dar este condiționat și de natura legământului. Dacă promisiunile sau poruncile acelui legământ sunt prin natura lor provizorii, atunci „veșnicia” acestui legământ este o simplă hiperbolă.

Mai întâi, termenul ebraic ˁôlām nu înseamnă în sine eternitate, sau timp infinit, ci înseamnă „timp lung, nedefinit, în trecut sau în viitor”. Când este vorba de trecut, nu se traduce cu „din veci” sau „din veșnicie”, ci „de demult”, „de odinioară”, „din vremuri străvechi” (cf. Gen 6:4 uriașii aceia mē-ˁôlām ; Ios 24:2 părinții voștri  . . . locuiau mē-ˁôlām dincolo de Eufrat; Jer 5:15 aduc de departe . . .  un neam mē-ˁôlām = din veșnicie? Ez 26:20 „ruine mē-ˁôlām” = din veci?; Iov 22:15 calea ˁôlām / străveche). De asemenea, când este vorba de viitor, nu înseamnă neapărat veșnic, ci„pentru mult timp”, „timp necunoscut”, „pentru totdeauna” (Ex 19:9 „să aibă încredere în tine lǝ-ˁôlām; Iov 41:4; Ex 21:6 rob lǝ-ˁôlām = pe veci; Ex 27:21 untdelemnul sacru . . .  lege ˁôlām „veșnică”?; Jos 4:7 pietrele acelea . . . să fie un monument ˁad ˁôlām; 1Cr 23:13 Aaron și fiii lui au fost sfințiți ˁad ˁôlām pentru veci?; 2Cr 2:4 slujbele zilnice de la templu sunt lege lǝ-ˁôlām = veșnică?; Ier 7:7 țara pe care am dat-o părinților voștri min ˁôlām și ˁad ˁôlām = din veșnicie și până în veșnicie?). Exemplele se pot înmulți, dar nu mai insist. Termenul ˁôlām (veac, lit. timp necunoscut), vine de la verbul ˁalam (a fi ascuns, necunoscut).  

Profețiile repatrierii și ale restaurării  

Ier 16:14–15; Is 11:11–12 și alte profeții despre acest fel se refereau la timpul de după exil, al lui Cyrus etc. și ele s-au împlinit destul de modest. Da, se vor împlini pe viitor în mod deplin, dar nu cu Israelul etnic, ci cu Israelul spiritual, care include și evrei credincioși. Pentru Israelul etnic, profeția a fost zădărnicită.

Planul inițial al lui Dumnezeu era ca prin Iisus să aducă toate popoarele în staulul Ierusalimului:

In 10:16 „Mai am şi alte oi, cari nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.”).

Da, El venise să împlinească toate făgăduințele făcute lui Israel. Dar în final, a recunoscut că toate încercările au fost zădărnicite de Israel:

Luke 7:30 Iisus: „...dar fariseii şi învăţătorii legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui (Ioan).”  

Lc 19:41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Iisus a spus clar despre Casă că va rămâne pustie (Mt 23:38; Lc 13:35) până la venirea Lui, când unii dintre ei aveau să-I zică „bun venit” (Barukh habba’)¸ iar alții să alerge la stânci. Sentința Lui a fost clară:

Lc 19: 41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut -o, Iisus a plâns pentru ea, şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Mt 21:41, 43 ,,«Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.». . . Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.”

De aceea, profeții ca aceasta:

Is 11:11-12 „Domnul Își va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămășița poporului Său… va strânge pe surghiuniții lui Israel și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda de la cele patru margini ale pământului”

... se vor împlini doar cu Israelul spiritual și cu „Canaanul” pământului înoit, în  care vor  fi și evreii credincioși. Adunarea din cele patru vânturi va fi la venirea lui Iisus (Mat 24:31), nu mai devreme. 

Sionism sau mesianism?

Mișcarea sionistă este nostalgie naționalistă politică, ceea ce este de înțeles în lumea noastră, la orice popor, dar nu reprezintă împlinirera vreunei profeții, deoarece sionismul nu împlinește nici condițiile vechiului legământ, nici condițiile noului legământ. De altfel, evreii ultrareligioși nu recunosc legitimitatea profetică a statului Israel, deoarece ei cred că numai venirea lui Mesia va împlini profeția împărăției lui Dumnezeu.

Expresia „a doua oară” se referă clar la întoarcerea din Babilon. Prima oară a fost eliberarea din Egipt. Profeția că „Israel și Iuda împreună” vor veni nu s-a împlinit și nu se mai poate împlini, fiindcă Israel nu mai există, ci numai Iuda, amestecat cu Beniamin și Levi și cu ceva khazari. Restaurarea completă a Israelului etnic este o himeră de acum. Nu se va mai putea realiza, decât la învierea drepților, unde vor fi din toate semințiile evreiești, plus semințiile neamurilor. Toate profețiile despre adunarea lui Israel și despre restaurare din toate țările au fost scrise în timpul exilului și priveau perioada repatrierii de după exil. Ele prevedeau planul lui Dumnezeu pentru o repatriere și restaurare totală, care însă nu s-a realizat complet.

Pocăința—primul pas al restaurării

 Ceea ce nu s-a realizat cu Israel după ieșirea din Babilon, încă s-ar fi putut până la moartea lui Iisus. După aceea însă, orice s-ar face în această privință, orice încercare de restaurare națională, fie reușită, fie eșuată, este în afara profeției, în afara adevăratei restaurări, care este în primul rând spirituală. Orice restaurare care începe cu cele materiale (moștenirile, statul, dreptul la pământ etc.), este falsă, nu vine de la Dumnezeu. De aceea, când Iisus a venit, i-a oferit lui Israel mai întâi faza spirituală a Împărăției. Iar dacă aceasta a fost respinsă, atunci Împărăția a fost respinsă cu totul. Și A FOST DATĂ ALTORA.

Astfel Israel a devenit Ismael, a devenit Esau, fii ai lui Avraam în sens trupesc, dar lipsiți de făgăduințele restaurării. Israel a devenit și el „un măgar sălbatic”, în conflict cu toată lumea, ca și frații lui arabi, cu care se tot bate (de la pământ, nu de la adevăr). Israel ca popor, ca reliugie sau ca stat, nu mai este Israelul lui Dumnezeu, chiar dacă există încă unii evrei care s-au întors și se întorc la Dumnezeu. Să dea Dumnezeu să se întoarcă toți și să rămân eu de rușine.! Dar profeția am înțeles-o foarte bine.

Toate citatele din profeți pe care mi le-ați trimis le cunosc de la 18-19 ani când m-am apucat să studiez Biblia. Profeții, inclusiv profețiile restaurării au fost lectura mea preferată. Concluzia mea este aceea pe care v-am scris-o mai sus. Dumnezeu este Același pentru fiecare om și pentru fiecare popor.

Anul 457 î. Hr., începutul sincron al celor 70 săptămâni și 2300 zile

 Versiunea protestantă clasică / historicistă, care are la origine cercetările lui Johann Funk (1518 – 1566) și ale lui Sir Isaac Newton (1643 – 1727). Explicația actuală a teologiei adventiste este o adaptare.  

1. Data primului decret al lui Artaxerxe I, din anul 457 î. Hr. (Ezra 7) este cea mai probabilă, deoarece în urma acestui decret s-au apucat evreii de reconstrucția ziduriulor Ieruslimului (Ezra 4). Al doilea decret al lui Artaxerxe a urmat foarte curând, oprind lucrările, dar promițând o nouă permisiune (Ezra 4). Al treilea decret al lui Artaxerxe a fost de fapt o permisiune dată lui Neemia de a relua lucrările reconstrucției zidurilor, care fuseseră distruse recent de autoritățile samaritene. Celelalte decrete de mai înainte (date de Cirus și Darius) nu pot fi puse la socoteală, deoarece nu se referă la Ierusalim, ci la templu. Decretul din Ezra 7 (457 î. Hr.) se referă șiel la templu, nu menționează explicit reconstrucția cetății, dar fiind cel mai mare decret și cel mai generos în conținut, referindu-se și la restaurarea sistemului judiciar și la căutarea binelui Ierusalimului, cuprindea implicit și rezidirea Ierusalimului, altfel iudeii nu s-ar fi apucat de lucru. Isaac Newton a confirmat decretul din anul 457 î. Hr, în următoarele cuvinte:

“Now the dispersed Jews became a people and city when they first returned into a polity or body politick; and this was in the seventh year of Artaxerxes Longimanus, when Ezra returned with a body of Jews from captivity, and revived the Jewish worship; and by the King's commission created Magistrates in all the land, to judge and govern the people according to the laws of God and the King, Ezra vii. 25.” Sir Isaac NEWTON, Observations..., chp. X. 

1. Cele 70 de săptămâni sunt formate din 7+62+1 segmente continue. Ele reprezintă un timp de 490 de ani care a fost scăzut dintr-unul timp mai lung și repartizat iudeilor. Verbul נֶחְתַּךְ neḫtaḵ, un pasiv de la radicalul חתך ḫatak (a tăia o parte, scurta, reteza, tranșa, decupa, scoate). Este un termen specific ebraicei populare, folosit numai aici în Biblia ebraică. Apare și în comentariile scribilor de la Qumran (4Q252  1:1-5), unde se face referire la Geneza 6: „zilele lor vor fi scurtate (יחתכו‎) la 120 de ani”. Pentru ideea de „a tăia din…”, „a lua o porție”,  „a repartiza / aloca din…”, „a tăia pentru a distribui”, „a scoate / croi dintr-un întreg”, nu ar fi avut cuvânt mai potrivit decât acela pe care l-a folosit: נֶחְתַּךְ neḫtaḵ. Versiunile antice atestă acest sens: synetmēthēsan „au fost tăiate” (Theodotion), adbreviatae sunt „sunt scurtate / tăiate din” (Vulgata), niṯṯanîḫôn „au fost tăiate” (Syriaca), iar unele dintre traducerile de mai târziu au conservat acest sens: Biblia lui Wycliffe (WYC), 1382-1395 (be abridged „scurtat”), Biblia Cehă Kralická 1613 (odečteno jest „este dedus / scăzut / sustras”), Biblia Românească 1688 („s-au tăiat” preste poporul tău)”;  Rotterham 1681 (been divided), Darby 1868 (apportioned out), Biblia Douay-Rheims 1899 (shortened „scurtat”).  
2. Startul celor 70 de săptămâni este de la decretul restaurării civile dat de Artaxerxe (Ezra 7: 12-26) în anul 457 î.e.n.), în virtutea căruia Ierusalimul a început să fie rezidit, chiar înainte de Neemia (Ezra 4:11-16). Înainte de acest eveniment, nu există nimic în decretele date de Cirus și Darius, care să se refere la reconstrucția Ierusalimului. 
3. [Când se fac calcule (scăderi, adunări), care implică părți din era noastră și dinaintea erei noastre, este nevoie să transformăm anii dinaintea erei noastre, din ani istorici, în ani matematici (sau astronomici). Aceasta se face scăzând o unitate din anii î.e.n. De exemplu, anul 457 î.e.n. este anul „minus (–) 456”; anul 1 î.e.n. este matematic vorbind, anul „zero” (0). Trebuie făcut așa, deoarece, spre deosebire de scara matematică cu care efectuăm operațiile, pe scara istorică nu avem anul zero, înaintea anului 1, ci avem anul 1 î.e.n. Pentru a înțelege această situație, urmăriți schița de mai jos:

istoric	3  î.e.n.	2  î.e.n.	1  î.e.n.	1  e.n.	2  e.n.	3  e.n.
matematic,  astronomic	2	– 1	0 (lipsă)	+ 1	+ 2	+ 3

• Primele 7 săptămâni (49 ani) nu se referă la încheierea reconstrucției, ci la primul jubileu de după restaurarea din anul 457 î. Hr.  

• Anul 27 e.n., la încheierea celor 7+62 de săptămămâni, este anul botezului lui Iisus, când El a fost proclamat ca Mesia de glasul lui Dumnezeu (Mat 3:17), a fost „uns” cu Duhul Sfânt (Lc 4:16-19; FA 10:38) și recunoscut de Ioan Botezătorul (ultimul profet al lui Israel): In 1:15, 26-41). El Și-a început misiunea publică prin cuvintele: „S-a împlinit vremea!” (Marcu 1:14-15), iar la sfârșitul misiunii Lui a menționat profeția lui Daniel (Mat 24:15-16; Mr 13:14), ceea ce înseamnă că a avut în vedere profeția din Daniel 9, fiindcă aceasta este singura care vorbește cronologic despre Mesia („vremea”) și care conține în același timp expresia „urîciunea pustiitorului”, cu referire la dezastrul prevăzut al Ierusalimului. 

LUI RUBEN MUJ, CU SIMPATIE

Replică la un comentariu de pe Facebook

Eu cred că toate epistolele semnate de Pavel, sau atribuite lui Pavel (e.g. Evrei), sunt autentice ale lui Pavel, indiferent de cine au fost scrise efectiv. Autorii nu erau întotdeauna cei mai buni și mai rapizi caligrafi, așa că foloseau secretari permanenți sau ocazionali, cum au fost Baruch pentru Ieremia (Ier 36:18); Silvanus pentru Petru (1Pt 5:12) și pentru Pavel (1Tes 1:1; 2Tes 1:1). Este știut că Pavel nu scria cu mâna sa (Gal. 6:11; 1 Cor. 16:21; Col. 4:18; 2Tes. 3:17), probabil din cauza vederii slabe, cu care rămăsese (FA 9:5, 18; 2Cor 12:7-9). Cei mai cunoscuți amanuenses, care l-au servit, au fost: Tertius (Rom 16:22), Sostenes (1Cor 1:1), Tymotheos (2Cor 1:1; Flp 1:1; Col 1:1; Flm 1:1), Tychikos (Ef 6:21) și Silvanus.

Epistola către coloseni a fost scrisă împreună cu Timotei. Nu am nicio dovadă că ar fi fost interpolată de cineva. Scribii personali lucrau ca niști secretari, după dictare. Autorul citea scrisoarea înainte de a o trimite, ca să fie sigur că nu s-au strecurat greșeli importante. Textul la care te referi, Col 2:17 (cu specific iudaizant, ca în Romani 14) este parte dintr-un argument mai amplu împotriva ereziei din Colose. Dacă îl scoți, textul nu mai curge logic. Încearcă.

Este adevărat că expresia „luni noi și sabate” apare în expresii de serie ascendentă (1Cr 23:31; 2Cr 2:4; 31:3) sau descendentă (2 Ki. 4:23; Ezek. 45:17; Is 66:23), în asociere cu alte sărbători sau doar lună nouă și sabat. Sunt menționate astfel în VT în contextul ritualului de la templu, sau al ocaziilor de adunare publică. Sărbătorile anuale erau mai rare (odată pe an), dar sabatul și luna nouă erau cele mai frecvente; de aceea sunt și menționate mai frecvent.

În Coloseni însă nu este o simplă continuare a vechii expresii din VT. menționarea mâncării și băuturii pe lângă sărbătoare și lună nouă este în acord cu subiectul din Romani 14. Iar sabatele care sunt numite aici „umbra lucrurilor viitoare” nu pot fi decât sabate calendaristice (Sărbătoarea Azimelor avea două sabate, Sărbătoarea Cincizecimii era ea însăși un sabat, Sărbătoarea Corturilor avea două sabate, iar zilele de 1 și 10 ale lunii a șaptea, erau de asemenea sabate calendaristice).  Ca dovadă că în epoca greco-romană asemenea expresii NU se refereau la Sabatul săptămânal, avem referința din 1 Macabei 10:34 :

„Toate sărbătorile, sabatele, lunile noi și zilele hotărâte, cu trei zile înaintea sărbătorii și trei zile după aceea – toate să fie zile de imunitate (scutiri) și libertate pentru toți iudeii din împărăția mea”.

Textul este parte din decretul regelui seleucid Demetrios (162-150 î. Hr.), cf. v. 25-33. Demetrios încerca o discriminare pozitivă cu acest decret, pentru a compensa persecuțiile predecesorului său Antioh Epifanul. Sabatele care sunt menționate nu pot fi sabatele săptămânale, deoarece dacă regele i-ar fi scutit pe evrei de lucrări în toate sabatele, plus trei zile înainte și trei zile după sabat, ar fi totalizat 7 zile pe săptămână: o imposibilitate.

Având acest precedent mai apropiat în timp de scrierile lui Pavel, și observând că el numește sabatul săptămânal și săptămâna la singular (sábbaton), în timp ce în Coloseni 2 avem sabbátOn („de sabate”), plural genitiv neutru: „sabate...”, cu precizarea că sunt „umbra realității viitoare” întruchipată în Christos, nu este deloc dificil să înțelegem la ce sabate se referă Pavel în Coloseni.  În Evrei 4, sabatul zilei a șaptea nu este numit umbră, ci implicit o lecție-model pentru înțelegerea odihnei în Christos, care este odihna credinței și ascultării. Umbra este doar prefigurare. Sabatul este o experiență săptămânală necesară omului.

În Sabat, creștinul domnește împreună cu Christos, chiar dacă se întâmplă să fie sclav sau deținut. Pavel numește umbre doar instituțiile vechiului legământ (Col 2:17-18 sabatele calendaristice; Evrei 8:5 serviciul templului; Evrei 10:1 legea levitică a jertfelor). Esența sabatului este aceea de odihnă săptămânală necesară omului; sărbătoare memorială a Creației, care merge din Paradis în Paradis, zi în care Dumnezeu / Christos este celebrat sub toate calitățile Lui.  De aceea, spre deosebire de celelalte sărbători, oprirea de la lucru era totală.

Nu văd nicio dovadă că Sabatul ar fi fost pus în umbră în comunitatea paulină, nici nu cred că se poate vorbi despre o comunitate exclusiv paulină. Cel puțin Paul aa descurajat asemenea tendințe. Aplicarea oricât de literală a hotărârilor Sinodului de la Ierusalim nu putea umbri sabatul cu nimic. Gândește-te,  cât de „iudaice” erau cel puțin jumătate din interdicțiile sinodului (1. participarea la agape idolatre, 2. desfrâu, 3. carne de animale care n-au fost înjunghiate, 4. sânge). Dacă acestea, care erau mai specific iudaice/mozaice le-au fost impuse convertiților dintre păgâni, ce să vorbim despre Sabatul săptămânal, care precedă cu mult toate aceste reguli?

Sinodul nu a pus în discuție orice subiect posibil, ca și cum ar fi făcut un manual al Bisericii pentru toată era creștină. A fost doar nevoia de a răspunde unor provocări imediate. În rest, Sinodul s-a arătat mulțumit cu ideea că Tora este cunoscută și citită universal ÎN FIECARE SINAGOGĂ ȘI ÎN FIECARE SABAT: FA 15:21 „Pentru că Moise are încă din vechime, în fiecare cetate, oameni care-l predică, fiind citit în sinagogi, în toate zilele de Sabat.”  Astfel, referirea la Sabat este pozitivă în Sinod și nici măcar nu este pus în discuție Sabatul. Tăcerea NT cu privire la valabilitatea Sabatului în creștinism este o evidență clară în favoarea continuității indiscutabile a Sabatului. Nimeni nu contesta Sabatul pe vremea aceea. Mai mult, Josephus spune că era cunoscut și practicat de mulți simpatizanți neevrei:

„Ba mai mult, chiar şi mulţimea oamenilor a avut de multă vreme o mare înclinare să urmeze rânduielile noastre religioase; căci nu există nici o cetate a grecilor, nici a barbarilor, nici vreun neam oarecare, unde să nu fi ajuns obiceiul nostru de a ne odihni în ziua a şaptea, şi unde să nu fie ţinute posturile noastre, aprinderea luminilor şi multe dintre restricţiile noastre privitoare la hrană. (…) Iar ceea ce este cu adevărat vrednic de admirat este că Legea noastră nu are nimic care să atragă prin plăcere, şi totuşi ea biruie prin propria ei putere; şi după cum Dumnezeu pătrunde în toată lumea, tot astfel şi Legea noastră a străbătut întreaga lume.” (Flavius Josephus, Contra lui Apion, Cartea II, §40 / ≃ §282 în edițiile moderne greco-latine).

Ideea că Ignatius și Irineu ar fi fost ucenici ai apostolilor, și ar fi renunțat devreme la sabat în favoarea duminicii, nu rezistă. Irineu nu a fost ucenic al lui Ioan, ci ucenic al lui Policarp de Smirna (69-155 d.Hr.), care în tinerețea lui îl auzise și-l văzuse pe Ioan.

Cât despre Ignațiu de Antiohia, puținul care se știe despre el are caracter legendar: ar fi fost unul din copiii binecuvântați de Iisus, prieten cu Policarp, martirizat după o călătorie forțată la Roma, care amintește de călătoria lui Pavel. Pe traseu, scrie o mulțime de scrisori bisericilor, scrisori care sunt în general contestate de studiile critice care s-au făcut. Eusebiu, istoricul bisericesc discutabil din secolul al IV-lea, mare admirator al lui Constantin cel Mare, spune că Ignațiu ar fi murit pe la 108 d. Hr. Studii moderne indică mai probabile date târzii: anii 140 d. Hr. https://florinlaiu.com/competitia-sambata-duminica/  

Studii moderne indică o evoluție diferită a organizației Bisericii odată cu secolul al II-lea: apariția episcopatului monarhic și, odată cu anul 135 d. Hr., tendința de a ascunde Sabatul în spatele unei adunări oficiale în prima zi a săptămânii, Ziua Soarelui, începând cu bisericile mari (Roma și Alexandria). Au început să apară unele ghionturi date Sabatului de către unii episcopi/teologi contaminați de idei gnistice, dar Sabatul a continuat să existe, pe lângă inovația duminicală, în multe locuri din imperiu. Abia în sec. VI (Conciliul  de la Orléans, 538), Duminica va lua locul Sabatului și va fi impusă în numele Decalogului!  În niciun caz nu existau asemenea tendințe în sec. I.  

Nu există tensiuni reale între Pavel și Iacov, deși unii din anturajul lui Iacov erau iudaizanți care nu-l înghițeau pe Pavel (Gal 2:12). În Sinodul de la Ierusalim au fost în armonie (FA 15:13, 19, 25-27). Zisele lui Iacov din cap. 1:23-25; 2:14-26 nu trebuie interpretate ca fiind ostile teologiei lui Pavel (cf. Gal 2:16), deoarece Însuși Pavel vorbește în sensul acesta: Rom 2:13, 23, 25-29. Cei doi apostoli trebuie înțeleși fiecare contextual. Pavel se confruntă cu iudaizanții, care cred în faptele meritorii ale împlinirii unor porunci ale Torei, în timp ce Iacov se confruntă cu cei care răstâlmăceau mesajul lui Pavel, crezând că se mântuiesc printr-o credință a minții, fără faptele cerute de Dumenzeu. Iacov spune că îndreptățirea prin credință se dovedește și se desăvârșește prin faptă, subliniind astfel faptele credinței.

Pavel însă, care de asemenea susține faptele credinței (cf. Evrei 11 „Prin credință, X a făcut...”), subliniază credința ca încredere în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind suficientă pentru a fi acceptat și îndreptățit de Dumnezeu, fără fapte meritorii, care să compenseze vina păcatului. Pe păgânul care crede și se pocăiește, Pavel (asemenea lui Iisus) îl pune în contrast cu acel iudeu sau iudaizant, care se îndreptățește cu faptele meritorii ale Torei, dar nu crede în mesianitatea și sacrificiul lui Iisus și nu are nevoie de pocăință.  

Într-un cuvânt, ai dreptate că tendințe pseudopauline apăruseră în primul secol, dar acestea erau respinse (2 Pt 3:15-17; 2 In 1:6-11; Iuda 1: 4, 17-18; Ap 2:14-15 etc.).

Sabatul săptămânal – umbră calendaristică ?

Continnuăm cu obiecțiile polemistului anonim împotriva obligativității sabatului, înșirate sub titlul „Am decis să țin Sabatul! De la zi la stare, de la Lege la Hristos” 

A doua obiecție: 

📖 „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” Coloseni 2:16–17 [Μὴ οὖν τις ὑμᾶς κρινέτω ἐν βρώσει καὶ ἐν πόσει ἢ ἐν μέρει ἑορτῆς ἢ νεομηνίας ἢ σαββάτων· Lit. Nimeni să nu vă judece/critice cu privire la mâncare și băutură, sau cu privire la o sărbătoare, o lună nouă, sau sabate”]

Polemistul, despre care vorbeam, face apel la textul de mai sus, afirmând că „Sabatul este umbră, nu realitatea finală”.

Să luăm în serios argumentul. Așadar, textul vorbește despre anumite aspecte religioase practice: ce se mănâncă și ce se bea, sau când și cum se postește în legătură cu calendarul. Textul acesta are aceeași temă cu Rom. 14:2-6, unde de asemenea, Pavel vorbește despre mâncăruri și despre zile speciale. Deoarece Pavel nu face clar la ce mâncăruri și la ce zile anume se referă, este nevoie să ne raportăm la tot ce învață Pavel și întreg Noul Testament cu privire la aceste lucruri.

Câte ceva despre erezia din Colose

Înainte de toate, există un oarecare consens teologic că Pavel în Coloseni combate o anumită erezie sincretistă, care conținea tradiții păgâne și filosofie (v. 8); promova practici ascetice (Col. 2:23); implica un cult al îngerilor și experiențe extatice (v. 18); conținea anumite obligații sau interdicții alimentare, asociate cu sărbători calendaristice iudaice (v. 16); nega suficiența și preeminența lui Christos (Col 1:15-20, 2:9-10). Pare să fi fost un soi de gnosticism iudaizant.

Este interesant că, din punct de vedere al calendarului, galatenii vrăjiți de apostoli iudaizanți, care „corectau” evanghelia lui Pavel, aveau aceeași problemă: „Voi păziți (pândiți) zile, luni, vremi și ani: mă tem că degeaba m-am trudit pentru voi.” (Gal 4:10-11). Dar în lumina atitudinii sale tolerante din Romani 14, de ce s-ar fi alarmat,  dacă ar fi fost vorba de niște biete sărbători iudaice, pe care, le respecta și el (FA 20:6-8, 16; 1Cor 5:7). În versetele precedente însă, Pavel arată clar că acele „zile, luni, vremi și ani” erau de fapt o întoarcere la păgânism: „Altădată, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, slujeați unor ne-dumnezei după natură; dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu—sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de El—, cum de vă întoarceţi la acele elemente (stoichéia*) neputincioase și sărace, cărora vreţi să vă înrobiți din nou? (Gal 4:8-9). Aceste „elemente ale lumii” (stihiile), cunoscute în cultura greco-romană ca elementele din care este constituită lumea (aer, apă, foc, pământ), sau cele 12 constelații zodiacale.

În acest context teosofic, calendarul colosenilor, care pare iudaic, ar putea foarte bine să aibă o orientare astrologică. Se știe că, în paralel cu săptămâna iudaică, a sosit în societatea greco-romană și săptămâna astrologică, de origine neo-babiloniană, promovată apoi de magii perși. Simplificând, săptămâna astrologică închina fiecare zi unui astru, și pe baza horoscopului, șarlatanii astrologi stabileau ce zile și ceasuri erau cu ghinion. Ziua preferată de astrologi în primul secol era „ziua lui Saturn”, care era numărată prima, și care coincidea cu Sabatul săptămânii biblice. În secolul următor s-a ajuns treptat ca ziua Soarelui să devină principală și numărată prima, de data aceasta coincizând cu prima zi a săptămânii biblice (duminica actuală, care este numărată de unii ca a șaptea).

Despre ce sabate vorbim?

Dar oricât ar fi fost de avansat sincretismul în Colose, faptul că apostolul vorbește despre „umbră” ne trimite la iudaism.  Textul citat menționează trei tipuri de date calendaristice pentru care colosenii erau criticați de falșii învățători, că nu le respectă:

1.      . . . în privința vreunei sărbători (gr. heorté),

2.      [în privința] lunii noi (gr. neo-menía / nūmēnía = prima zi a lunii; calende)

3.      sau a unor sabate (gr. sábbata)

1, Sărbătorile (heortái, ebr. ḥaggim) de aici sunt cele trei mari „praznice” anuale, la care fiecare bărbat evreu era obligat să facă pelerinaj la Ierusalim, aducându-și jertfele și darurile personale și satisfăcând toate cerințele rituale (Ex. 23:14, 17; 34:23-24; Dt. 16:16):  Sărbătoarea Azimelor (Nizan 14-21), Sărbătoarea Cincizecimii (Sivan, a 50-a zi după sabatul de Pésaḫ) și Sărbătoarea Corturilor/Colibelor (Tișrei 15-22).

2. Lunile noi (neo-menía ebr. raˀšê ḥŏdašim) sunt fiecare zi de început de lună (crai nou, calende), care erau ținute ca sărbători în familie (1Sam 20:5), iar la templu se aduceau jertfe suplimentare, ca la orice sărbătoare (Nu 10:10).

3. Sabatele (sábbata), pot fi teoretic toate zilele care cereau oprire de la lucru, cum ar fi ziua a șaptea a săptămânii (Ex 20:10), ziua ispășirii (Lev 23:32), precum și alte sabate anuale, calendaristice (Nu 28:17-18, 25-26; 29:1, 12:35). Erau în total șapte sabate calendaristice (ceremoniale), dintre care șase se țineau cu oprire parțială de la lucru (Ex 12:16; Lev 23:7-8; —15 și 21 Nisan; 6 Sivan; 1, 15 și 22 Tișrei) și un singur sabat se ținea cu oprire totală de la lucru (Ziua Ispășirii, 10 Tișrei), asemenea sabatului săptămânal. Dar erau deosebiri fundamentale între sabatul Zilei Ispășirii și Sabatul Domnului. Sabatul Ispășirii din 10 Tișrei putea să cadă în oricare zi a săptămânii, ca orice sărbătoare și era o zi de post și întristare (Lev 16:29, 31; 23:32; Zah 7:5), în timp ce Sabatul săptămânal era zi de eliberare și bucurie, nu de post (Is 58:13-14), și era întotdeauna ziua a șaptea a ciclului săptămânal, fără nicio legătură cu calendarul constituit pe calende și pe fazele lunii.

Faptul că Sabatul săptămânal este net separat de toate sărbătorile și sabatele calendaristice reiese din Cele zece porunci, unde Dumnezeu nu a proclamat pe Sinai sărbătoarea națională a eliberării, Paștile, nici ziua întocmirii legământului cu Israel, nici Ziua Ispășirii, care era cea mai solemnă sărbătoare din an și zi de post, nici Sukkot (Corturile)—sărbătoarea cea mai veselă, la care Dumnezeu plănuia să invite și pe neevrei (Zah 14:16-19)—ci numai ziua Sabatului săptămânal, dăruită de la Facerea Lumii. Era această alegere întâmplătoare?   

Rămâne întrebarea, care din aceste sabate erau „umbra lucrurilor viitoare”, adică ceremonii care aveau doar un rol pedagogic până la Christos?

§  Sabatul săptămânal care, împreună cu săptămâna vine de la Facerea Lumii, ca un memorial al Dumnezeului Creator și Eliberator (Gen 2:1-3; Ex 20:8.11; Dt. 5:15), și care nu depinde de calende și calendar ?

§  Sau cele șapte sabate calendaristice, care depindeau de templu, de jertfe, ritualuri și ofrande specifice?

Din punct de vedere contextual, expresia „sărbătoare, lună nouă și sabate” sugerează sărbători calendaristice (cf. Osea 2:13), iar gramatical și lingvistic, referirea la sabate (în plural și fără articol definit) trimite în aceeași direcție. Sabatul Sâmbetei, ca sărbătoare religioasă, este numit fie cu singularul sábbaton (de 79 de ori), fie cu pluralul sábbata (de 112 ori).  NT preferă singularul sábbaton pentru Sâmbătă (39 cazuri din 58) inclusiv referirea lui Pavel din 1Cor 16:2, unde „ziua întâi a săptămânii este în mod lliteral: mía sabbátou „una la sabat”, adică prima de după sabat). Plural termenului este folosit şi cu sensul de sabat tipologic (Lv 23:32; 25:2.4.6; 26: 34-35.43; 1 Esdras 1:55). Dar de obicei, când sábbaton apare la plural (cu sensul de Sabat săptămânal), are articol definit: ta sábbata, tôn sabbátôn, tois sábbasin.

Se aduce de obicei obiecția că aici ar fi vorba de o anumită ordine, a trei tipuri de sărbători (anuale, lunare și săptămânale) și că aceasta neapărat trebuie să se refere la sabat. Totuși, nu este ordinea obișnuită (sabate, luni noi și sărbători: 1Cr 23:31; 2 Cr 2:3; 8:13; 31:3; Ne 10:34; 1 Esdra 5:51/52; Iudit 8:6). Ordinea din Coloseni este inversă, ca în Osea 2:11, unde sărbătorile și sabatele Israelului apostat erau modificate și contaminate de idolatrie (1Rg 12:26. . . 31-33; în loc de 15 ale lunii a șaptea, Ieroboam a ales luna a opta!). În „Comentariul la Osea” de la Qumran (4Q166 2:14-17), autorul citează Os 2:11 adăugând: „Tâlcul acestui cuvânt este că ei urmează sărbătorile după datele calendaristice ale păgânilor.” Am observat mai sus, că și Colosenii erau afectați de combinații sincretiste.   

Dar ordinea menționării sărbătorilor nu era doar crescândă sau descrescândă. Apar și expresii fără o ordine precisă. În 1Mac 10:34, regele Demetrios acordă evreilor scutiri pentru „sărbători, sabate, luni noi și alte zile prescrise”. Ba încă, pentru sabate, regele le dădea în plus scutire cu trei zile înainte și trei zile după acele sabate. Această măsură este menționată și de Josephus (Antichități, 13:52). Oricine poate să-și dea seama că „sabatele” acestea (plural) nu se refereau la Sabatul săptămânal, deoarece dacă evreilor li s-ar fi dat astfel de scutiri incluzând trei zile înainte și trei zile după sabat, atunci ei ar fi avut scutire 7 zile pe săptămână, ceea ce desigur, niciun rege evreu nu le-ar fi dat, cu atât mai puțin un rege străin.

Umbra lucrurilor viitoare

Dar cel mai important criteriu de identificare a acestor sabate apare în Col:2:17: „[sărbătoare, lună nouă și sabate], care sunt umbra lucrurilor viitoare”. Care sabate sunt exclusiv umbră/prefigurare? Sabatul Creației (Gen 2:1-3) și al Înoiirii Creației (Is 56:4-5; 66:23, cf. Is 2:2-4)? Sau sabatele calendaristice, care depindeau de templu, jertfe și ofrande, de preoție, și care au fost introduse mai târziu?

 Sabatul săptămânal, dăruit de la Facerea Lumii, nu poate fi o simplă prefigurare, chiar dacă odihna lui are și o pedagogie spirituală (Evrei 4:9-10). La fel este căsătoria, cu legătura ei de dragoste și fidelitate, instituită în Paradis, care este și o prefigurare (Ef 5:31-32), dar ferească Dumenzeu, nu este doar atât! Ea a  rămas în picioare și în noul legământ, cu tot cu porunca aferentă între cele zece. La fel este și cu legea muncii (Gen 2:15) și cu legea ascultării de Autoritatea Supremă, chiar și fără explicație (Gen 2:16-17), care i-a fost dată omului înainte de legea căsătoriei. Porunca muncii este însă în mod implicit legată de exemplul divin și de sfințirea zilei a șaptea, astfel că munca și odihna le-a primit omul în același timp.   

Atenție, cum îl citiți pe Pavel !

Pavel îi lăuda pe evreii bereeni că aveau o inimă mai nobilă decât alții, nu pentru că îl acceptau pe el ca apostol, ci pentru că studiau Vechiul Testament, ca să verifice ce spunea Pavel (FA 17:11). Vechiul Testament rămâne standardul poruncilor lui Dumnezeu, după care totul trebuie verificat. Ceea ce contrazice Vechiul Testament este erezie pagano-creştină şi nu teologie evanghelică (nou-testamentară).

Fiind vorba de o scriere a lui Pavel, este înţelept să repetăm cuvintele la fel de inspirate ale apostolului Petru: „…cum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, aşa cum vorbeşte despre lucrurile acestea în toate epistolele lui. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Deci voi, iubiţii mei, ştiind mai dinainte aceste lucuri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi statornicia. Ci creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veciniciei. Amin. (2Pt 3:15-18).