ODIHNA ASCULTĂRII PRIN CREDINȚĂ

         Un prieten mi-a trimis următorul link provocator, care pare să fie schița unei predici polemice „evanghelice”: https://rumbling-casquette-daf.notion.site/SABATUL-N-NOUL-TESTAMENT-2ddd81e8cfe18027b797f708e033c6e1?source=copy_link  Autorul presupusei predici exprimă o opinie foarte populară în lumea evanghelică, și anume, că porunca sabatului (Ex 20:8-11) nu ar fi „condiție de mântuire”, ci o chestiune opțională, specifică vechiului legământ, o „umbră” a adevăratului sabat, inferioară opțiunii duminicale, în timp ce adevăratul Sabat este Christos Însuși. Voi comenta aici teologia respectivă, în mai multe capitole. Pentru început însă, aș întreba, în aceeași cheie: oare celelalte nouă porunci din zece sunt condiție de mântuire? Sau, mai precis, există condiții de mântuire? Dacă nu există condiții, Dumnezeu trebuie să-i mântuiască pe toți, și pe cei ce nu vor să creadă, și pe cei ce nu aleg să asculte . . .   

        Să nu confundăm faptele credinței, cu faptele meritorii, și să nu credem că datoria ascultării de Dumnezeu ar fi o „favoare” pe care I-o facem:

„Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: ‘Suntem nişte robi nevrednici; am făcut ce eram datori să facem’.” (Lc 17:8)     

        Dar cum ar suna, dacă am spune: „Suntem robi (ne)vrednici, și n-am făcut, nici nu dorim să facem tot ce ni s-a poruncit și tot ce suntem datori să facem!”  ?

        Autorul își dezvoltă pledoaria bogată în prejudecăți și sofisme, construind un „sabat de paie”, pe care apoi îl atacă sistematic, cu aparent succes. Argumentul lui ia ca text de bază capitolul 4 din Evrei, probabil în urma vreunei dispute cu un sabatist care i-o fi atras atenția la afirmația din Evrei 4:9-10:

„Așadar, rămâne o sabatizare (σαββατισμός) pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că cel ce intră în odihna Lui se odihneşte şi el de propriile lucrări, așa cum Dumnezeu S-a odihnit de ale Sale.”

    Cum înțelegi textul din Evrei 3:7—4:11 despre odihna lui Dumnezeu?

        Polemistul are dreptate că, în acest text și în tot pasajul despre „intrarea în odihna lui Dumnezeu” (Evrei 3:7— 4:11), nu sabatul este odihna intenționată aici, ci odihna spirituală, a credinței. Israel intrase în odihna relativă a țării promise (Evrei 4:8, cf. Ios 1:13; 22:4; Jud 3:11, 30; 5:31; 8:28; 1Cr 22:18), dar nu intrase în odihna lui Dumnezeu. De aceea o nouă invitație la odihnă a venit prin David, în Ps 95:8-11 (cf. Evrei 4:7-8). Pavel (autorul convențional al epistolei) știa desigur că evreii lui Iosua și ai lui David recunoșteau porunca sabatului. Știa de asemenea că destinatarii lui, care erau creștini evrei, țineau sabatul desigur (nici chiar evanghelicii nu se îndoiesc de asta!). Prin urmare, nu avea sens ca tocmai într-o epistolă adresată creștinilor evrei, să pledeze Pavel în favoarea păstrării sabatului.

        Pavel explică această odihnă care încă îi aștepta pe destinatarii lui, și încă ne așteaptă pe toți—evrei și neevrei, sabatiști și evanghelici—, este odihna cerească a credinței și a ascultării, sau altfel spus, a „ascultării prin/din credință”:

• Evrei 3:18 „Şi cui le-a jurat că nu vor intra în odihna Lui? Oare nu celor care nu ascultaseră?”
• Evrei 4:2-3 „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună asemenea lor; dar lor nu le a ajutat la nimic cuvântul vestit, pentrucă n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit. Pe când noi, care am crezut, intrăm în odihna, despre care a vorbit El...”
• Evrei 4:6, 11: „Deci, pentru că rămâne ca unii să intre în odihna aceasta, și pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din cauza neascultării lor...” „Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând același exemplu de neascultare.”

        Evident, apostolul vorbește despre condițiile odihnei mântuirii: credința și ascultarea, sau mai bine spus, ascultarea prin credință / ascultarea credinței, care este în contrast cu nesupunerea față de autoritatea lui Dumenzeu:

• Dt 9:23 “...voi v-aţi împotrivit poruncii Domnului, Dumnezeului vostru: n-aţi avut credinţă în El, şi n-aţi ascultat glasul Lui.”
• Rom 1:5 „....ca să aducem, [ . . .] la ascultarea credinţei pe toate neamurile”.
• Rom 16:26 „...prin porunca Veșnicului Dumnezeu, [taina aceasta] a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, spre ascultarea credinţei.”
• Evrei 11:8 „Prin credinţă Avraam [. . . .] a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce”.

        Invitația noului Iosua (gr. Iisus) la intrarea în adevărata odihnă, pe care o vestea Pavel creștinilor evrei, era un apel la pocăință urgentă, imediată, fără amânare: „astăzi, dacă auziți glasul Lui (4:7), „să ne grăbim” (4:11), „niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu” (4:1). Noua zi despre care vorbea David (4:7) și Pavel (4:8) este indicată în context ca fiind ziua ocaziei pocăinței, ocazia intrării în odihna mântuirii, care este „astăzi”. Se înțelege că, cel puțin, pentru toți creștinii evrei, auzirea accestei chemări, pentru a câta oară, ziua citirii epistolei, era „ziua domnească” în care se adunau, a șaptea zi a săptămânii (Ap 1:10; Mt 12:8; Mr 2:28; Lc 6:5). Sau, dacă era o altă zi de adunare permanentă ori întâmplătoare, ocazia era aceeași chemare a harului la odihna ascultării din credință. Harul acesta nu este disponibil la infinit. Unii vin „prea târziu”, după ce ușa s-a închis (Lc 13:25; Mt 25:10; cf. Gen 7:16; Ap 15:8; 22:10-12), deoarece mizează pe un „mâine”, pe o nouă ocazie după moarte, sau în ziua revenirii lui Iisus, sau în timpul mileniului.

        Interesant este însă faptul că odihna mântuirii, în care intrăm prin credință și ascultare, este comparată de apostol cu odihna sabatului, în care Creatorul S-a odihnit de lucrările Lui. Apostolul introduce mai întâi ideea aceasta ca sugestie, făcând o paranteză (Evrei 4:3c, 4):

„ . . . deși lucrările [Lui] fuseseră terminate de la întemeierea lumii (4:3c), așa cum undeva a vorbit despre ziua a șaptea : ‘Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de toate lucrările Lui’”   

 . . .după care o afirmă explicit:

„Așadar, rămâne o sabatizare (σαββατισμός) pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de propriile lucrări, așa cum Dumnezeu S-a odihnit de ale Sale.”

        Termenul σαββατισμός este folosit numai aici, în toată Biblia greacă. Este un substantiv derivat din verbul σαββατίζω (a „sabatiza”, a înceta lucrul, cf. Ex. 16:30; Lev. 23:32; 26:34-35; 2Cr. 36:21; 2 Mac 6:6). Pavel îl folosește acum în sens spiritual, figurat, cu referire la odihna mânturii despre care s-a vorbit mai sus. De vreme ce el spune „așadar” ( = deci, prin urmare), înseamnă că face o concluzie. Ar fi absurd ca după ce a argumentat în favoarea odihnei mântuirii, să tragă concluzia despre o altă odihnă—a unei zile de odihnă, nu contează care. Totuși, apostolul numește această odihnă „sabatizare”, asemănând-o cu sabatul, deoarece în odihna mântuirii, adică a credinței și ascultării, ne oprim de la lucrările noastre, precum și Dumnezeu S-a oprit de la lucrările Lui, sabatizând (Gen 2:1-3; Ex 20:8-11).

         Aceasta înseamnă că nu ne putem găsi odihna în Christos, decât prin credință, oprindu-ne de la faptele noastre. În contrast cu faptele / lucrările lui Dumnezeu, ale noastre sunt rodul firii pământești, adică fie voit-păcătoase, fie închipuit-meritorii, mânjite, ipocrite. În pocăință, prin credința care aduce odihna adevăratei ascultări, ne oprim de la lucrările noastre și astfel ne odihnim sufletul în ceea ce Domnul a făcut și va mai face pentru noi. Aceasta este sabatizarea spirituală, care nu ține de o zi, ci de urgența mântuirii „astăzi”.

        Sabatul săptămânal și odihna mântuirii — în opoziție?

        Odihna în Christos nu este lenevie față de ascultarea credinței, nici trăire în păcat fără griji, într-o falsă siguranță a mântuirii. Putem, oare, să-L numim pe Christos Sabatul nostru, în timp ce resping sabatul săptămânal (fizic și spiritual), pe care El Însuși ni l-a dăruit de la Facerea lumii? Pot eu să ignor în Christos cele zece porunci ale legământului veșnic (Ex 20:8-11), după care Christos Însuși va judeca lumea (Ap 11:19; 15:5-6)? Este oare Christos un slujitor al păcatului (Gal 2:17)?

        A face din sabat un simbol trecător, în numele unei înalte spiritualități creștine, este ca și cum ai spune că fidelitatea în căsătorie, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o de la Creație, ar fi o simplă „umbră” tainică (cf. Ef 5:31-32) a relației dintre Christos și Biserică, nu o condiție reală între cele zece porunci ale legământului veșnic (!). Iisus ne-a chemat la odihna ascultării prin credință, ne-a chemat să tragem în același jug cu El și să purtăm povara Lui, fiindcă tot ce vine din dragoste și din credință nu este greu și supărător.

(Mat 11:28-30) „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi dela Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”