LUI RUBEN MUJ, CU SIMPATIE

Replică la un comentariu de pe Facebook

Eu cred că toate epistolele semnate de Pavel, sau atribuite lui Pavel (e.g. Evrei), sunt autentice ale lui Pavel, indiferent de cine au fost scrise efectiv. Autorii nu erau întotdeauna cei mai buni și mai rapizi caligrafi, așa că foloseau secretari permanenți sau ocazionali, cum au fost Baruch pentru Ieremia (Ier 36:18); Silvanus pentru Petru (1Pt 5:12) și pentru Pavel (1Tes 1:1; 2Tes 1:1). Este știut că Pavel nu scria cu mâna sa (Gal. 6:11; 1 Cor. 16:21; Col. 4:18; 2Tes. 3:17), probabil din cauza vederii slabe, cu care rămăsese (FA 9:5, 18; 2Cor 12:7-9). Cei mai cunoscuți amanuenses, care l-au servit, au fost: Tertius (Rom 16:22), Sostenes (1Cor 1:1), Tymotheos (2Cor 1:1; Flp 1:1; Col 1:1; Flm 1:1), Tychikos (Ef 6:21) și Silvanus.

Epistola către coloseni a fost scrisă împreună cu Timotei. Nu am nicio dovadă că ar fi fost interpolată de cineva. Scribii personali lucrau ca niști secretari, după dictare. Autorul citea scrisoarea înainte de a o trimite, ca să fie sigur că nu s-au strecurat greșeli importante. Textul la care te referi, Col 2:17 (cu specific iudaizant, ca în Romani 14) este parte dintr-un argument mai amplu împotriva ereziei din Colose. Dacă îl scoți, textul nu mai curge logic. Încearcă.

Este adevărat că expresia „luni noi și sabate” apare în expresii de serie ascendentă (1Cr 23:31; 2Cr 2:4; 31:3) sau descendentă (2 Ki. 4:23; Ezek. 45:17; Is 66:23), în asociere cu alte sărbători sau doar lună nouă și sabat. Sunt menționate astfel în VT în contextul ritualului de la templu, sau al ocaziilor de adunare publică. Sărbătorile anuale erau mai rare (odată pe an), dar sabatul și luna nouă erau cele mai frecvente; de aceea sunt și menționate mai frecvent.

În Coloseni însă nu este o simplă continuare a vechii expresii din VT. menționarea mâncării și băuturii pe lângă sărbătoare și lună nouă este în acord cu subiectul din Romani 14. Iar sabatele care sunt numite aici „umbra lucrurilor viitoare” nu pot fi decât sabate calendaristice (Sărbătoarea Azimelor avea două sabate, Sărbătoarea Cincizecimii era ea însăși un sabat, Sărbătoarea Corturilor avea două sabate, iar zilele de 1 și 10 ale lunii a șaptea, erau de asemenea sabate calendaristice).  Ca dovadă că în epoca greco-romană asemenea expresii NU se refereau la Sabatul săptămânal, avem referința din 1 Macabei 10:34 :

„Toate sărbătorile, sabatele, lunile noi și zilele hotărâte, cu trei zile înaintea sărbătorii și trei zile după aceea – toate să fie zile de imunitate (scutiri) și libertate pentru toți iudeii din împărăția mea”.

Textul este parte din decretul regelui seleucid Demetrios (162-150 î. Hr.), cf. v. 25-33. Demetrios încerca o discriminare pozitivă cu acest decret, pentru a compensa persecuțiile predecesorului său Antioh Epifanul. Sabatele care sunt menționate nu pot fi sabatele săptămânale, deoarece dacă regele i-ar fi scutit pe evrei de lucrări în toate sabatele, plus trei zile înainte și trei zile după sabat, ar fi totalizat 7 zile pe săptămână: o imposibilitate.

Având acest precedent mai apropiat în timp de scrierile lui Pavel, și observând că el numește sabatul săptămânal și săptămâna la singular (sábbaton), în timp ce în Coloseni 2 avem sabbátOn („de sabate”), plural genitiv neutru: „sabate...”, cu precizarea că sunt „umbra realității viitoare” întruchipată în Christos, nu este deloc dificil să înțelegem la ce sabate se referă Pavel în Coloseni.  În Evrei 4, sabatul zilei a șaptea nu este numit umbră, ci implicit o lecție-model pentru înțelegerea odihnei în Christos, care este odihna credinței și ascultării. Umbra este doar prefigurare. Sabatul este o experiență săptămânală necesară omului.

În Sabat, creștinul domnește împreună cu Christos, chiar dacă se întâmplă să fie sclav sau deținut. Pavel numește umbre doar instituțiile vechiului legământ (Col 2:17-18 sabatele calendaristice; Evrei 8:5 serviciul templului; Evrei 10:1 legea levitică a jertfelor). Esența sabatului este aceea de odihnă săptămânală necesară omului; sărbătoare memorială a Creației, care merge din Paradis în Paradis, zi în care Dumnezeu / Christos este celebrat sub toate calitățile Lui.  De aceea, spre deosebire de celelalte sărbători, oprirea de la lucru era totală.

Nu văd nicio dovadă că Sabatul ar fi fost pus în umbră în comunitatea paulină, nici nu cred că se poate vorbi despre o comunitate exclusiv paulină. Cel puțin Paul aa descurajat asemenea tendințe. Aplicarea oricât de literală a hotărârilor Sinodului de la Ierusalim nu putea umbri sabatul cu nimic. Gândește-te,  cât de „iudaice” erau cel puțin jumătate din interdicțiile sinodului (1. participarea la agape idolatre, 2. desfrâu, 3. carne de animale care n-au fost înjunghiate, 4. sânge). Dacă acestea, care erau mai specific iudaice/mozaice le-au fost impuse convertiților dintre păgâni, ce să vorbim despre Sabatul săptămânal, care precedă cu mult toate aceste reguli?

Sinodul nu a pus în discuție orice subiect posibil, ca și cum ar fi făcut un manual al Bisericii pentru toată era creștină. A fost doar nevoia de a răspunde unor provocări imediate. În rest, Sinodul s-a arătat mulțumit cu ideea că Tora este cunoscută și citită universal ÎN FIECARE SINAGOGĂ ȘI ÎN FIECARE SABAT: FA 15:21 „Pentru că Moise are încă din vechime, în fiecare cetate, oameni care-l predică, fiind citit în sinagogi, în toate zilele de Sabat.”  Astfel, referirea la Sabat este pozitivă în Sinod și nici măcar nu este pus în discuție Sabatul. Tăcerea NT cu privire la valabilitatea Sabatului în creștinism este o evidență clară în favoarea continuității indiscutabile a Sabatului. Nimeni nu contesta Sabatul pe vremea aceea. Mai mult, Josephus spune că era cunoscut și practicat de mulți simpatizanți neevrei:

„Ba mai mult, chiar şi mulţimea oamenilor a avut de multă vreme o mare înclinare să urmeze rânduielile noastre religioase; căci nu există nici o cetate a grecilor, nici a barbarilor, nici vreun neam oarecare, unde să nu fi ajuns obiceiul nostru de a ne odihni în ziua a şaptea, şi unde să nu fie ţinute posturile noastre, aprinderea luminilor şi multe dintre restricţiile noastre privitoare la hrană. (…) Iar ceea ce este cu adevărat vrednic de admirat este că Legea noastră nu are nimic care să atragă prin plăcere, şi totuşi ea biruie prin propria ei putere; şi după cum Dumnezeu pătrunde în toată lumea, tot astfel şi Legea noastră a străbătut întreaga lume.” (Flavius Josephus, Contra lui Apion, Cartea II, §40 / ≃ §282 în edițiile moderne greco-latine).

Ideea că Ignatius și Irineu ar fi fost ucenici ai apostolilor, și ar fi renunțat devreme la sabat în favoarea duminicii, nu rezistă. Irineu nu a fost ucenic al lui Ioan, ci ucenic al lui Policarp de Smirna (69-155 d.Hr.), care în tinerețea lui îl auzise și-l văzuse pe Ioan.

Cât despre Ignațiu de Antiohia, puținul care se știe despre el are caracter legendar: ar fi fost unul din copiii binecuvântați de Iisus, prieten cu Policarp, martirizat după o călătorie forțată la Roma, care amintește de călătoria lui Pavel. Pe traseu, scrie o mulțime de scrisori bisericilor, scrisori care sunt în general contestate de studiile critice care s-au făcut. Eusebiu, istoricul bisericesc discutabil din secolul al IV-lea, mare admirator al lui Constantin cel Mare, spune că Ignațiu ar fi murit pe la 108 d. Hr. Studii moderne indică mai probabile date târzii: anii 140 d. Hr. https://florinlaiu.com/competitia-sambata-duminica/  

Studii moderne indică o evoluție diferită a organizației Bisericii odată cu secolul al II-lea: apariția episcopatului monarhic și, odată cu anul 135 d. Hr., tendința de a ascunde Sabatul în spatele unei adunări oficiale în prima zi a săptămânii, Ziua Soarelui, începând cu bisericile mari (Roma și Alexandria). Au început să apară unele ghionturi date Sabatului de către unii episcopi/teologi contaminați de idei gnistice, dar Sabatul a continuat să existe, pe lângă inovația duminicală, în multe locuri din imperiu. Abia în sec. VI (Conciliul  de la Orléans, 538), Duminica va lua locul Sabatului și va fi impusă în numele Decalogului!  În niciun caz nu existau asemenea tendințe în sec. I.  

Nu există tensiuni reale între Pavel și Iacov, deși unii din anturajul lui Iacov erau iudaizanți care nu-l înghițeau pe Pavel (Gal 2:12). În Sinodul de la Ierusalim au fost în armonie (FA 15:13, 19, 25-27). Zisele lui Iacov din cap. 1:23-25; 2:14-26 nu trebuie interpretate ca fiind ostile teologiei lui Pavel (cf. Gal 2:16), deoarece Însuși Pavel vorbește în sensul acesta: Rom 2:13, 23, 25-29. Cei doi apostoli trebuie înțeleși fiecare contextual. Pavel se confruntă cu iudaizanții, care cred în faptele meritorii ale împlinirii unor porunci ale Torei, în timp ce Iacov se confruntă cu cei care răstâlmăceau mesajul lui Pavel, crezând că se mântuiesc printr-o credință a minții, fără faptele cerute de Dumenzeu. Iacov spune că îndreptățirea prin credință se dovedește și se desăvârșește prin faptă, subliniind astfel faptele credinței.

Pavel însă, care de asemenea susține faptele credinței (cf. Evrei 11 „Prin credință, X a făcut...”), subliniază credința ca încredere în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind suficientă pentru a fi acceptat și îndreptățit de Dumnezeu, fără fapte meritorii, care să compenseze vina păcatului. Pe păgânul care crede și se pocăiește, Pavel (asemenea lui Iisus) îl pune în contrast cu acel iudeu sau iudaizant, care se îndreptățește cu faptele meritorii ale Torei, dar nu crede în mesianitatea și sacrificiul lui Iisus și nu are nevoie de pocăință.  

Într-un cuvânt, ai dreptate că tendințe pseudopauline apăruseră în primul secol, dar acestea erau respinse (2 Pt 3:15-17; 2 In 1:6-11; Iuda 1: 4, 17-18; Ap 2:14-15 etc.).