Sabatul săptămânal – umbră calendaristică ?

Continnuăm cu obiecțiile polemistului anonim împotriva obligativității sabatului, înșirate sub titlul „Am decis să țin Sabatul! De la zi la stare, de la Lege la Hristos” 

A doua obiecție: 

📖 „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” Coloseni 2:16–17 [Μὴ οὖν τις ὑμᾶς κρινέτω ἐν βρώσει καὶ ἐν πόσει ἢ ἐν μέρει ἑορτῆς ἢ νεομηνίας ἢ σαββάτων· Lit. Nimeni să nu vă judece/critice cu privire la mâncare și băutură, sau cu privire la o sărbătoare, o lună nouă, sau sabate”]

Polemistul, despre care vorbeam, face apel la textul de mai sus, afirmând că „Sabatul este umbră, nu realitatea finală”.

Să luăm în serios argumentul. Așadar, textul vorbește despre anumite aspecte religioase practice: ce se mănâncă și ce se bea, sau când și cum se postește în legătură cu calendarul. Textul acesta are aceeași temă cu Rom. 14:2-6, unde de asemenea, Pavel vorbește despre mâncăruri și despre zile speciale. Deoarece Pavel nu face clar la ce mâncăruri și la ce zile anume se referă, este nevoie să ne raportăm la tot ce învață Pavel și întreg Noul Testament cu privire la aceste lucruri.

Câte ceva despre erezia din Colose

Înainte de toate, există un oarecare consens teologic că Pavel în Coloseni combate o anumită erezie sincretistă, care conținea tradiții păgâne și filosofie (v. 8); promova practici ascetice (Col. 2:23); implica un cult al îngerilor și experiențe extatice (v. 18); conținea anumite obligații sau interdicții alimentare, asociate cu sărbători calendaristice iudaice (v. 16); nega suficiența și preeminența lui Christos (Col 1:15-20, 2:9-10). Pare să fi fost un soi de gnosticism iudaizant.

Este interesant că, din punct de vedere al calendarului, galatenii vrăjiți de apostoli iudaizanți, care „corectau” evanghelia lui Pavel, aveau aceeași problemă: „Voi păziți (pândiți) zile, luni, vremi și ani: mă tem că degeaba m-am trudit pentru voi.” (Gal 4:10-11). Dar în lumina atitudinii sale tolerante din Romani 14, de ce s-ar fi alarmat,  dacă ar fi fost vorba de niște biete sărbători iudaice, pe care, le respecta și el (FA 20:6-8, 16; 1Cor 5:7). În versetele precedente însă, Pavel arată clar că acele „zile, luni, vremi și ani” erau de fapt o întoarcere la păgânism: „Altădată, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, slujeați unor ne-dumnezei după natură; dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu—sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de El—, cum de vă întoarceţi la acele elemente (stoichéia*) neputincioase și sărace, cărora vreţi să vă înrobiți din nou? (Gal 4:8-9). Aceste „elemente ale lumii” (stihiile), cunoscute în cultura greco-romană ca elementele din care este constituită lumea (aer, apă, foc, pământ), sau cele 12 constelații zodiacale.

În acest context teosofic, calendarul colosenilor, care pare iudaic, ar putea foarte bine să aibă o orientare astrologică. Se știe că, în paralel cu săptămâna iudaică, a sosit în societatea greco-romană și săptămâna astrologică, de origine neo-babiloniană, promovată apoi de magii perși. Simplificând, săptămâna astrologică închina fiecare zi unui astru, și pe baza horoscopului, șarlatanii astrologi stabileau ce zile și ceasuri erau cu ghinion. Ziua preferată de astrologi în primul secol era „ziua lui Saturn”, care era numărată prima, și care coincidea cu Sabatul săptămânii biblice. În secolul următor s-a ajuns treptat ca ziua Soarelui să devină principală și numărată prima, de data aceasta coincizând cu prima zi a săptămânii biblice (duminica actuală, care este numărată de unii ca a șaptea).

Despre ce sabate vorbim?

Dar oricât ar fi fost de avansat sincretismul în Colose, faptul că apostolul vorbește despre „umbră” ne trimite la iudaism.  Textul citat menționează trei tipuri de date calendaristice pentru care colosenii erau criticați de falșii învățători, că nu le respectă:

1.      . . . în privința vreunei sărbători (gr. heorté),

2.      [în privința] lunii noi (gr. neo-menía / nūmēnía = prima zi a lunii; calende)

3.      sau a unor sabate (gr. sábbata)

1, Sărbătorile (heortái, ebr. ḥaggim) de aici sunt cele trei mari „praznice” anuale, la care fiecare bărbat evreu era obligat să facă pelerinaj la Ierusalim, aducându-și jertfele și darurile personale și satisfăcând toate cerințele rituale (Ex. 23:14, 17; 34:23-24; Dt. 16:16):  Sărbătoarea Azimelor (Nizan 14-21), Sărbătoarea Cincizecimii (Sivan, a 50-a zi după sabatul de Pésaḫ) și Sărbătoarea Corturilor/Colibelor (Tișrei 15-22).

2. Lunile noi (neo-menía ebr. raˀšê ḥŏdašim) sunt fiecare zi de început de lună (crai nou, calende), care erau ținute ca sărbători în familie (1Sam 20:5), iar la templu se aduceau jertfe suplimentare, ca la orice sărbătoare (Nu 10:10).

3. Sabatele (sábbata), pot fi teoretic toate zilele care cereau oprire de la lucru, cum ar fi ziua a șaptea a săptămânii (Ex 20:10), ziua ispășirii (Lev 23:32), precum și alte sabate anuale, calendaristice (Nu 28:17-18, 25-26; 29:1, 12:35). Erau în total șapte sabate calendaristice (ceremoniale), dintre care șase se țineau cu oprire parțială de la lucru (Ex 12:16; Lev 23:7-8; —15 și 21 Nisan; 6 Sivan; 1, 15 și 22 Tișrei) și un singur sabat se ținea cu oprire totală de la lucru (Ziua Ispășirii, 10 Tișrei), asemenea sabatului săptămânal. Dar erau deosebiri fundamentale între sabatul Zilei Ispășirii și Sabatul Domnului. Sabatul Ispășirii din 10 Tișrei putea să cadă în oricare zi a săptămânii, ca orice sărbătoare și era o zi de post și întristare (Lev 16:29, 31; 23:32; Zah 7:5), în timp ce Sabatul săptămânal era zi de eliberare și bucurie, nu de post (Is 58:13-14), și era întotdeauna ziua a șaptea a ciclului săptămânal, fără nicio legătură cu calendarul constituit pe calende și pe fazele lunii.

Faptul că Sabatul săptămânal este net separat de toate sărbătorile și sabatele calendaristice reiese din Cele zece porunci, unde Dumnezeu nu a proclamat pe Sinai sărbătoarea națională a eliberării, Paștile, nici ziua întocmirii legământului cu Israel, nici Ziua Ispășirii, care era cea mai solemnă sărbătoare din an și zi de post, nici Sukkot (Corturile)—sărbătoarea cea mai veselă, la care Dumnezeu plănuia să invite și pe neevrei (Zah 14:16-19)—ci numai ziua Sabatului săptămânal, dăruită de la Facerea Lumii. Era această alegere întâmplătoare?   

Rămâne întrebarea, care din aceste sabate erau „umbra lucrurilor viitoare”, adică ceremonii care aveau doar un rol pedagogic până la Christos?

§  Sabatul săptămânal care, împreună cu săptămâna vine de la Facerea Lumii, ca un memorial al Dumnezeului Creator și Eliberator (Gen 2:1-3; Ex 20:8.11; Dt. 5:15), și care nu depinde de calende și calendar ?

§  Sau cele șapte sabate calendaristice, care depindeau de templu, de jertfe, ritualuri și ofrande specifice?

Din punct de vedere contextual, expresia „sărbătoare, lună nouă și sabate” sugerează sărbători calendaristice (cf. Osea 2:13), iar gramatical și lingvistic, referirea la sabate (în plural și fără articol definit) trimite în aceeași direcție. Sabatul Sâmbetei, ca sărbătoare religioasă, este numit fie cu singularul sábbaton (de 79 de ori), fie cu pluralul sábbata (de 112 ori).  NT preferă singularul sábbaton pentru Sâmbătă (39 cazuri din 58) inclusiv referirea lui Pavel din 1Cor 16:2, unde „ziua întâi a săptămânii este în mod lliteral: mía sabbátou „una la sabat”, adică prima de după sabat). Plural termenului este folosit şi cu sensul de sabat tipologic (Lv 23:32; 25:2.4.6; 26: 34-35.43; 1 Esdras 1:55). Dar de obicei, când sábbaton apare la plural (cu sensul de Sabat săptămânal), are articol definit: ta sábbata, tôn sabbátôn, tois sábbasin.

Se aduce de obicei obiecția că aici ar fi vorba de o anumită ordine, a trei tipuri de sărbători (anuale, lunare și săptămânale) și că aceasta neapărat trebuie să se refere la sabat. Totuși, nu este ordinea obișnuită (sabate, luni noi și sărbători: 1Cr 23:31; 2 Cr 2:3; 8:13; 31:3; Ne 10:34; 1 Esdra 5:51/52; Iudit 8:6). Ordinea din Coloseni este inversă, ca în Osea 2:11, unde sărbătorile și sabatele Israelului apostat erau modificate și contaminate de idolatrie (1Rg 12:26. . . 31-33; în loc de 15 ale lunii a șaptea, Ieroboam a ales luna a opta!). În „Comentariul la Osea” de la Qumran (4Q166 2:14-17), autorul citează Os 2:11 adăugând: „Tâlcul acestui cuvânt este că ei urmează sărbătorile după datele calendaristice ale păgânilor.” Am observat mai sus, că și Colosenii erau afectați de combinații sincretiste.   

Dar ordinea menționării sărbătorilor nu era doar crescândă sau descrescândă. Apar și expresii fără o ordine precisă. În 1Mac 10:34, regele Demetrios acordă evreilor scutiri pentru „sărbători, sabate, luni noi și alte zile prescrise”. Ba încă, pentru sabate, regele le dădea în plus scutire cu trei zile înainte și trei zile după acele sabate. Această măsură este menționată și de Josephus (Antichități, 13:52). Oricine poate să-și dea seama că „sabatele” acestea (plural) nu se refereau la Sabatul săptămânal, deoarece dacă evreilor li s-ar fi dat astfel de scutiri incluzând trei zile înainte și trei zile după sabat, atunci ei ar fi avut scutire 7 zile pe săptămână, ceea ce desigur, niciun rege evreu nu le-ar fi dat, cu atât mai puțin un rege străin.

Umbra lucrurilor viitoare

Dar cel mai important criteriu de identificare a acestor sabate apare în Col:2:17: „[sărbătoare, lună nouă și sabate], care sunt umbra lucrurilor viitoare”. Care sabate sunt exclusiv umbră/prefigurare? Sabatul Creației (Gen 2:1-3) și al Înoiirii Creației (Is 56:4-5; 66:23, cf. Is 2:2-4)? Sau sabatele calendaristice, care depindeau de templu, jertfe și ofrande, de preoție, și care au fost introduse mai târziu?

 Sabatul săptămânal, dăruit de la Facerea Lumii, nu poate fi o simplă prefigurare, chiar dacă odihna lui are și o pedagogie spirituală (Evrei 4:9-10). La fel este căsătoria, cu legătura ei de dragoste și fidelitate, instituită în Paradis, care este și o prefigurare (Ef 5:31-32), dar ferească Dumenzeu, nu este doar atât! Ea a  rămas în picioare și în noul legământ, cu tot cu porunca aferentă între cele zece. La fel este și cu legea muncii (Gen 2:15) și cu legea ascultării de Autoritatea Supremă, chiar și fără explicație (Gen 2:16-17), care i-a fost dată omului înainte de legea căsătoriei. Porunca muncii este însă în mod implicit legată de exemplul divin și de sfințirea zilei a șaptea, astfel că munca și odihna le-a primit omul în același timp.   

Atenție, cum îl citiți pe Pavel !

Pavel îi lăuda pe evreii bereeni că aveau o inimă mai nobilă decât alții, nu pentru că îl acceptau pe el ca apostol, ci pentru că studiau Vechiul Testament, ca să verifice ce spunea Pavel (FA 17:11). Vechiul Testament rămâne standardul poruncilor lui Dumnezeu, după care totul trebuie verificat. Ceea ce contrazice Vechiul Testament este erezie pagano-creştină şi nu teologie evanghelică (nou-testamentară).

Fiind vorba de o scriere a lui Pavel, este înţelept să repetăm cuvintele la fel de inspirate ale apostolului Petru: „…cum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, aşa cum vorbeşte despre lucrurile acestea în toate epistolele lui. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Deci voi, iubiţii mei, ştiind mai dinainte aceste lucuri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi statornicia. Ci creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veciniciei. Amin. (2Pt 3:15-18).