Răspuns la obiecțiile antisabatice ale lui CB

Introducere

Din nefericire, nu-l cunosc pe fratele CB. Înțeleg că este un pastor evanghelic. Întrucât cred că este de bună credință, chiar dacă are alte opinii teologice, încerc să răspund pe scurt obiecțiilor pe care le-a formulat împotriva Sabatului, sub titlul „10 motive că Sabatul nu e nici Sâmbăta, nici Duminica”. Aceleași obiecții sunt aduse și într-o prezentare video: 

Referitor la textul de bază al lui CB —pasajul din Evrei 4—, am comentat separat sub titlul „Odihna ascultării prin credință”.  

CB observă că poporul care L-a dat la moarte pe Iisus și pentru care Iisus a plâns, deoarece era sortit dezastrului (Lc 19:41-42), era „cel mai religios popor din lume”, iar „Ierusalimul era plin de oameni care țineau sabatul cu strictețe”. Prin urmare, a fi foarte religios și, în special a ține Sabatul, ar fi un semnal de alarmă care invită suspiciunea de a fi împotriva lui Iisus, sau cel puțin de a nu accepta adevărata odihnă. Ca și cum Sabatul poruncit de Dumnezeu ar avea în sine o capcană legalistă sau fariseică, mai mult decât respectarea celorlalte porunci. Este ca și cum ai spune: „Fiți atenți la poporul acesta care a avut obsesia de a nu se mânji de idolatrie – fanatici până la moarte, pentru a nu se conforma tradițiilor păgâne – și iată unde au ajuns!”

Cred că pot lăsa pe cititorii de orice culoare religioasă să comenteze singuri această subtilitate.

1.        CB: „Dovada practică: nimeni nu ține Sabatul biblic”

Pastorul citează Exod 35:3 - „Să n-aprindeți foc în niciuna din locuințele voastre în ziua Sabatului.” . Interpretând această poruncă în stil rabinic, nu potrivit exegezei sănătoase, nici în spiritul lui Iisus — care, între altele, care a fost cel mai mare reformator al Sabatului—CB sugerează că sabatiștii în general nu respectă Sabatul, deoarece calcă porunca Domnului, aprinzând în Sabat focul, becurile, sau folosind mașina (care depinde de bujie) și telefonul (! aici n-am înțeles ce ar avea telefonul cu focul!).  

Să fie clar tuturor, noi cei care respectăm Sabatul biblic, nu interpretăm poruncile Domnului după Talmud, ci după spiritul Legii și după Evanghelie. Interdicția aprinderii focului a fost dată pe când Israel era în pustiu, unde era foarte cald și nu aveau nevoie de foc pentru a se încălzi. Singurul motiv pentru care cineva ar fi făcut foc sâmbăta în acele împrejurări ar fi fost gătitul mâncării—care trebuia făcut în ziua pregătirii / vinerea (Ex 16:23-30) — sau pentru topirea de metale, în contextul lucrărilor de la Sanctuar. Din befericire, tradiția rabinică a făcut din această interdicție o adevărată superstiție magică. (Am locuit cu chirie la o familie de evrei credincioși. În se zonul rece așezau lemnele în sobă, le împănau cu hârtii și turnau petrol, apoi mă chemau pe mine, copil fiind, doar să scapăr chibritul. Și eu țineam Sabatul. În fiecare sâmbătă mergeam la adunare, la Școala de Sabat, nu la școala publică. Proprietarii casei însă aveau clienți la băut vin în Sabat, dar nu scăpărau un chibrit. Acesta este un sabat superstițios, mutilat.

Iisus a arătat clar principiul că Sabatul a fost făcut „pentru om” (Marcu 2:27-28), adică viața, sănătatea și siguranța persoanei nu sunt subordonate unei interdicții reci. Porunca lui Dumnezeu nu este fără noimă: ea ne eliberează de preocupările lumești, ca să fim disponibili și dedicați închinării, faptelor bune și odihnei spirituale și fizice de calitate. Sfidarea acestei porunci eliberatoare, disprețuirea publică a acestei odihne în prezența stâlpului de nor în care se ascundea Domnul, a dus la executarea unui anonim care ieșise să adune vreascuri în Sabat (Num 16:30-36).

Nu contează deloc cât de amplu este tractatul Shabbat din Talmud (Mishna). Noi nu ne supunem regulilor și raționamentelor fariseice, care nu se concentrează asupra scopului poruncii, așa cum a intenționat-o Dumnezeu, pentru ca Sabatul să fie o zi de „desfătare în Domnul” (Isaia 58:13-14). Acele reguli se concentrează asupra unei idei stupide: care ar fi cea mai redusă cantitate de efort care poate constitui un păcat în ziua Sabatului?! Or atenția credinciosului trebuie să fie asupra motivației și scopului unei acțiuni, nu cât de perfect poate să zacă în sinagogă sau acasă.

Lungimea maximă a drumului de sabat a fost stabilită de rabini, nu vine din porunca Domnului. Credincioșii lui YHWH din perioada regatelor ebraice nu aveau nicio reținere de a călători, inclusiv cu măgarul (care era automobilul secolului!), dacă nevoia o cerea— de exemplu, să asculte cuvântul Domnului, la casa unui profet sau a unui alt om al lui Dumnezeu, chiar afară din localitate (2Rg 4:23-24). Dar dacă scopul călătoriei nu este compatibil cu scopul Sabatului, atunci este păcat să faci și zece pași.

Îmi pare rău, pastorul CB confecționează un „om de paie” din sabatul Talmudului, pentru ca odată cu caricatura rabinică să arunce în foc Porunca lui Dumnezeu (Lc 23:56 KJV, NIV etc.) și exemplul lui Christos și al apostolilor (Luca 4:16; FA 17:2). După care, trage concluzia: „Sabatul ca lege este imposibil de păzit.” Serios? Nu ați învățat mai bine de la Iisus? Dacă  avem în vedere Porunca— așa cum a fost dată —și scopul ei, după învățătura și exemplul lui Iisus, respectarea Sabatului nu este deloc o problemă. Doar dacă faci din Sabat o superstiție și o sumă de interdicții obsesive, după model rabinic, atunci ai probleme și stres inutil. Iisus a anunțat cu glas tare că jugul Său este ușor  (Mat 11:28-30; 1 Ioan 5:3 „Dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui; și poruncile Lui nu sunt grele”). Dar „unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină.”

Dacă referirea la Vance Havner este corectă, înseamnă că fie el însuși era dezinformat, fie CB a făcut o confuzie. Cele 613 porunci din tradiția iudaică nu se referă la Sabat, ci reprezintă, după rabini, totalitatea poruncilor Torei (248 porunci pozitive și 365 porunci negative). Numai câteva din ele se referă la cele 39 categorii principale de lucrări interzise, plus multe aplicații și subreguli dezvoltate în Talmud. Altminteri și Vance și MacArthur (dacă citatele pastorului CB sunt corect parafrazate) nu fac decât să repete aceleași argumente tradiționale oarbe și șchioape.

2.       CB:  „Sabatul este umbră, nu realitatea finală”

În sprijinul acestei obiecții, pastorul CB citează textul din Col 2:16–17, unde Pavel dezleagă anumite practici iudaice ca: mâncare, băutur, sărbători, luni noi și sabate, „care sunt umbra lucrurilor viitoare”. De aici CB trage concluzia că Sabatul săptămânal (ziua a șaptea) este ca și celelalte elemente, doar o „umbră”.

Realitatea este că Sabatul a fost lăsat moștenire oamenilor de la Creație (Gen 2:1-3) în primul rând ca împlinirea unei nevoi spirituale. Sabatul, sau mai bine zis, programul de muncă și odihnă dat omului (săptămâna și Sabatul) are același statut, ca și căsătoria: ambele vin din Paradis, ambele sunt strâns legate de esența umanității, ambele sărbătoresc pe Creator și ambele sunt realități, nu simple simboluri sau umbre. Chiar dacă ele pot fi folosite tipologic sau pedagogic pentru a ilustra anumite realități viitoare (e.g. căsătoria = relația dintre Christos și Biserică, cf. Ef 5:31-32), nu înseamnă că rostul lor se reduce la acela al unei umbre.

Mai mult, textul din Coloseni nu se referă la Sabatul săptămânal, care este o zi specifică („Ziua Domnească”, cf. Ap 1:10), ci la cele șapte sabate calendaristice (Nisan: 15 și 21; Siwan: 6; Tișrei: 1, 10, 15, 23 Tișri), care puteau să cadă în orice zi a săptămânii și erau în legătură cu sărbătorile anuale. Acestea erau numite sabate, deoarece se sărbătoreau cu oprire de la lucru, deși numai sabatul zilei ispășirii era oprire completă, ca Sâmbăta (Lev 23:32); în celelalte sabate se permitea gătitul, doar să nu se facă munci servile (meseriile, muncile câmpului etc Ex 12:16; Lev. 23:7-8, 21, 25, 35-36; Num. 28:18, 25-26; 29:1, 12, 35).

Aceste sabate calendaristice, care jalonau sărbătorile anuale puteau fi numite umbre mozaice, dar Sabatul săptămânal, care a fost dedicat relației lui Dumnezeu cu omul încă de la Creație, și a rămas ca un memorial, privind în primul rând spre trecut, nu este o umbră mai mult decât soarele de pe cer, care deși Îl reprezintă cumva pe Domnul, dar în primul rând este o realitate care ne luminează și ne încălzește. Pentru detalii, citiți replica mea „Sabatul săptămânal – umbră calendaristică?”  Nu este adevărat că Pavel tratează aici Sabatul săptămânal ca „instituție ceremonială legată de legământul mozaic”. De vreme ce Sabatul l-a precedat pe Moise cu mii de ani, el nu putea fi o instituție ceremonială mozaică, deși a fost introdus în Legea mozaică, la fel ca și celelalte nouă porunci.

Citatul lui CB din C H Spurgeon („Hristos nu ne-a cerut să ținem zile sfinte, ci să fim sfinți în toate zilele. Religia ta este zadarnică dacă este doar exterioară și ceremonială.") este o săgeată trasă strâmb, deoarece a ține Sabatul și a fi sfinți în toate zilele sunt aspecte complementare, nu contradictorii. A sfinți Sabatul nu înseamnă a fi sfânt Sâmbăta, ci a trata Sabatul ca zi sfântă, ca ocazie dedicată întâlnirii cu Dumnezeu. Este cu totul altceva.  

3.       CB: „Sabatul este singura poruncă fără dimensiune morală universală”

Stranie afirmație. Va să zică, Dumnezeu n-a putut găsi o poruncă morală universală, asemenea celorlalte nouă (cum ar fi cea din Lev 18:22!) și a pus între cele zece o poruncă jidovească penibilă! Dacă așa stau lucrurile, întrebarea este cu ce este mai morală prima poruncă? Fiecare popor cu zeul lui! Yahweh i-a scos pe evrei din Egipt, deci evreii se închină lui Yahweh exclusiv. Cât privește neevreii, se pot închina oricui doresc (?), zeilor lor strămoșești; porunca nu este pentru ei. Nici nu este morală, ci religioasă. Interdicția idolatriei?

Când urmărești cu câtă evlavie se închină păgânul la statuile favorite, sau cum se închină anumiți creștini la icoanele și statuile sfinților, înțelegi că acolo este sentiment religios profund, asumat ca fiind o cinstire, de înaltă moralitate. Dar morala lui Dumnezeu în cele religioase ține de supunerea față de Cuvântul Lui, chiar dacă ar fi arbitrar, ca în porunca pomului interzis din Geneza 2-3. A gusta din ceea ce nu-mi aparține este un act imoral, chiar dacă grădina este al lui Dumnezeu (Pr 28:24).

Primele patru porunci privesc religia adevărată, iar următoarele șase privesc morala adevărată. Ambele au fost intenționate a fi universale și veșnice. Ambele seturi sunt despre sfințenia relației cu Dumnezeu și cu semenii.  

Morala iubirii de Dumnezeu (religia):

• Porunca I: sfințenia identității Dumnezeului Eliberator.
• Porunca II: sfințenia cultului spiritual al lui Dumnezeu  
• Porunca III: sfințenia Numelui lui Dumnezeu  
• Porunca IV: sfințenia Zilei Domnului (Gen 2:1-3: „a sfințit-o”).

Morala iubirii de semeni

• Porunca V: sfințenia autorității părintești
• Porunca VI: sfințenia vieții oricărei persoane
• Porunca  VII: sfințenia căsătoriei
• Porunca VIII: sfințenia proprietății semenului
• Porunca IX: sfințenia adevărului în instanță
• Porunca X: sfințenia gândurilor privitoare la semeni.

 Sfințenia Zilei Domnului nu este cu nimic inferioară sfințeniei altor elemente care aparțin Domnului sau aproapelui. Sabatul este sfânt pentru că Domnul l-a sfințit de la început (Gen 2:1-3). Așa cum cultul lui Dumnezeu poate fi profanat prin imagini „ajutătoare”, așa cum numele lui Dumnezeu poate fi profanat prin folosirea lui în scopuri manipulative sau nerespectuoase, tot așa nerespectarea Sabatului înseamnă profanarea acelui timp special lăsat de Dumnezeu pentru scopuri sacre.  

CB susține că nouă din cele zece porunci „reflectă relații morale fundamentale, valabile în orice cultură, în orice secol, chiar fără Biblie”, dar Sabatul ar fi diferit (!). Într-adevăr, este foarte diferit tratat, foarte nedreptățit, foarte batjocorit. Dar în ce fel celelalte porunci religioase (I-III) sunt mai universal morale decât Sabatul? Uitați-vă bine la ele și veți vedea că toate sunt „evreiești”.   

În Ex 31:13, 17, Dumnezeu spune, într-adevăr, că Sabatul este un semn veșnic între YHWH și Israel. Iar CB subliniază că este vorba despre Israel, ca și cum tot ce i s-a dat lui Israel ar fi fost exclusiv pentru Israel. Dar în același text, Dumnezeu menționează că semnul dat lui Israel amintește originea întregii omeniri: „pentru că în şase zile a făcut YHWH cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat."

Israel este aici poporul legământului lui Dumnezeu, nu etnia favorită a unui zeu exclusivist. Atâta timp cât Dumnezeu a avut un popor al Lui, atât înainte de Israel, cât și după sfârșitul teocrației lui Israel, Sabatul a avut acest rol de semn, de verighetă. Păgânii adăugați în număr tot mai mare la rămășița credincioasă a lui Israel, toți cei care au intrat în legământul lui Iisus au moștenit relația specială de popor ales: „semniție aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1Pt 2:9, cf. Ex 19:5-6). Condițiile legământului au rămas aceleași (Ap 11:19; 12:17). Numele lui Israel, de asemenea, este aplicat acum Bisericii lui Christos (Ioan 11:52; Rom 9:6; Gal 3:27-28; 6:15-16; Ef 2:12) în ciuda speculațiilor sionist-creștine.

Sabatul a fost revelat lui Israel, dar nu în mod exclusiv. Tot ce i s-a dat lui Israel a fost și pentru a transmite celorlalte popoare (Is 56:6-8; 60:3; 66:26-23). Ideea că, spre deosebire de celelalte nouă porunci, Sabatul nu ar fi fost cunoscut ca lege, este un raționament șubred. Oare interdicția închinării la zei și la idoli era cunoscută ca lege printre neamuri? Dimpotrivă, lege erau politeismul și idolatria.

Ezec 20:12 nu arată sabatul ca „semn distinctiv al identității naționale a lui Israel”, ci un semn al sfințirii. Mai mult, semnul nu este pentru neevrei, ca să știe care este poporul evreu, ci este un semn de recunoaștere între Dumnezeu și aceia care sunt sfințiți ca popor al Lui. Este semnul a devăratei sfințiri, iar accentul este pus pe relația cu Dumnezeul care sfințește, nu pe etnicitate. „Dacă ții Sabatul ca semn al Legii, trebuie să fii Israel”, zice CB. Dar unde în Biblie există expresia „semn al Legii”?

Cât privește folosirea termenului „veșnic” (עוֹלָם olam), CB are dreptate: doar atașarea acestui adjectiv nu înseamnă neapărat că avem de-a face cu ceva infinit. Natura obiectului și contextul hotărăsc dacă este vorba de ceva cu adevărat veșnic. În cazul Sabatului însă, el este prezentat în Scriptură ca singura sărbătoarea lăsată de la Creație și rămasă încă obligatorie în zilele sfârșitului, în contextul Judecății (Ap 11:19; 12:17, cf. Ap 1:10). În acest caz, adjectivul veșnic ar trebui luat mai în serios decât atunci când vorbim de ritualuri veșnice sau de robi care rămân „veșnic” în casa stăpânului.

4.       CB: „Nu poți păzi Sabatul fără jertfe, circumcizie și legi alimentare”

Aici pastorul citează Iacov 2:10 („Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate.") și Galateni 5:3 („Este dator să împlinească toată Legea."), afirmând că „Legea nu poate fi ținută selectiv”. Dar când din Cele Zece Porunci se selectează doar opt sau nouă ca fiind respectabile, nu este selectiv?

Subtitlul însuși conține o eroare teologică serioasă. Cum adică nu se poate păzi Sabatul în absența jertfelor, circumciziei și a legilor alimentare? Sabatul a fost „sfințit” de Dumnezeu pentru oameni, imediat după crearea lui Adam și Eva, când nu se punea probema jertfelor, sau a  circumiziei, și când oamenii nu aveau nevoie de legea cărnurilor curate, fiindcă a fost făcuți vegetarieni. În Exodul 16, Sabatul s-a ținut fără jertfe. Când porunca a fost rostită pe Sinai, încă nu fusese instituit sistemul jertfelor de la sanctuar. Mai târziu, Domnul a hotărât într-adevăr, ca în zilele de Sabat să se aducă doi miei ca ardere-de-tot zilnică, pe lângă jertfa zilnică obișnuită (Num 28:9-10).

Dar acest ritual nu valida Sabatul, ci sublinia importanța lui dintotdeauna. Ritualul se făcea doar la templul din Ierusalim, iar Sabatul era ținut de familiile israelite în cetățile și satele lor. Doar cei mai apropiați de sanctuar puteau veni să se închine acolo. Însă obligația de a vizita sanctuarul era numai pentru trei mari sărbători anuale și numai pentru bărbați (Deut 16:16). De asemenea păzirea sabatului nu avea legătură cu circumcizia. Numai participarea la Paște (Pésaḫ) era condiționată de circumcizie (Ex 12:48).

A asocia sabatul cu ritualurile, curățirile etc. pentru a-l putea arunca la tomberonul istoriei este o nedreptate. CB face aluzie la Sinodul Apostolic din FA 15, sugerând că „Apostolii nu au impus asta neamurilor”. Care „aceasta”? La Sinodul Apostolic nu s-a vorbit despre toate, și nu s-a vorbit deloc despre Sabat. Nici în disputele lui Pavel cu tot felul de eretici, nu au apărut dispute cu privire la continuarea respectării Sabatului. Iisus avusese asemenea dispute cu fariseii, dar în Faptele Apostolilor nu apare nicio astfel de acuzație din partea evreilor sau a creștinilor iudaizanți.

O referire generală la „Lege” în FA 15:5 nu poate fi un argument că acolo ar fi fost disputat Sabatul. Un subiect atât de important pentru evrei și iudeo-creștini nu putea fi lăsat doar „subînțeles”, în timp ce se menționează consumul de „animale sugrumate” (trefa) și „sânge”, care erau mai puțin grave decât legea curăției alimentare (Leviticul 11) și mult mai puțin menționate în Lege decât Sabatul. Ar fi fost extrem de scandalos la vremea aceea, dacă creștinii ar fi abandonat porunca a patra sub cine știe ce pretext subtil. Faptul n-ar fi putut trece neobservat. Sinodul Apostolic nu a avut sarcina de a stabili tot conținutul creștinismului. Ca orice alt conciliu, a urmărit rezolvarea exclusivă a unor dispute apărute în câmpul misionar. Iar în final, același sinod ne trimite la sinagogă să auzim citirea Legii lui Moise în toate zilele de Sabat (FA 15:21; cf. Mat 23:2-3a). Așa arată o tentativă de extirpare a Sabatului?

CB spune: „Ori totul, ori nimic.” Dar puteți aplica această poziție extremă în mod consecvent? Dvs selectați din Moise doar Geneza și partea istorică, iar imperativele le declarați evreiești. Dar este evident că Legea mozaică are destule porunci care sunt valabile și chiar obligatorii pentru creștini, de obicei recunoscute, deși unele nu sunt reiterate în NT. Iată doar câteva exemple:

• §  Lev 19:26a „Să nu mâncaţi nimic cu sânge.” (FA 15:)
• §  Lev 19:26b „Să nu vă ocupați cu ghicirea și cu invocarea spiritelor.”
• §  Lev 19:29 „Să nu-ţi profanezi fiica, oferind-o ca prostituată, ca nu cumva ţara să ajungă un loc de desfrâu şi să se umple de fărădelegi.”
• §  Lev 19:31 „Să nu vă întoarceți spre necromanți și descântători: să nu-i consultați, să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt YHWH, Dumnezeul vostru.”
• §  Lev 19:32 „Să te scoli în picioare înaintea perilor albi şi să onorezi prezența unui bătrân!”  
• §  Lev 19:33-34 „Când un străin va veni să locuiască pentru un timp în ţara voastră, să nu-l exploatați. Străinul rezident printre voi să fie tratat la fel ca un cetățean; să-l iubești ca pe tine însuți, fiindcă și coi aţi fost străini în Egipt. Eu sunt YHWH, Dumnezeul vostru.” (Iac 5:4)
• §  Lev 19:35-36 „Să nu faceţi nedreptate în măsurile de lungime, de greutate sau de capacitate: să aveţi cântare drepte, greutăţi corecte, obroace cinstite, şi hine întregi. Eu sunt YHWH Dumnezeul vostru, care v-am scos din Egipt.” (Col 3:9; )
• §  Lev 20:11 „Dacă un om se culcă cu femeia tatălui său . . . omul acela şi femeia aceea să fie pedepsiţi cu moartea; sângele lor asupra lor!” (1Cor 5:1-13)
• §  Lev 20:13 „Dacă un  bărbat se culcă cu un alt bărbat așa cum se culcă cineva cu o femeie, au săvârșit o scârboșenie amândoi. Să fie omorâți negreșit: sîngele lor asupra lor!” (Rom 1:27: 1Cor 6:9; 1Tim 1:10)
• §  Lev 20:15-16 „Dacă un om face sex cu un animal, să fie pedepsit cu moartea și animalul să fie omorât. Dacă o femeie se apropie de un animal oarecare, ca să se împerecheze cu el, să omori și femeia şi animalul; să fie omorâți negreșit: sângele lor asupra lor!”

Desigur că multe rânduieli din Lege au fost vremelnice, așa cum ne învață Epistola către Evrei (tot ce ține de templu, preoție, ritualuri, calendar, drept civil și penal, stat teocratic etc.). Aspectul penal al păcatelor menționate mai sus nu se mai aplică în Biserică. Dincolo de excomunicare / excludere, Biserica nu mai acționează. Dar ca principiu moral, ele rămân în picioare.  

Când Iacov (2:10) spune: „Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate", el se referea strict la aspectul moral al Legii, indiferent că vorbim despre Decalog sau despre Primul Testament în general. Iacov numea această lege morală a Scripturii: „legea desăvârșită a libertății (sau: a eliberării)” (Iac 1:25; 2:12). El includea în această Lege poruncile Decalogului (Iac 2:11), dar și principiul major al moralității („Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți!”, cf. Lev 19:18), pe care-l numea „Legea împărătească” (Iac 2:8), iar acea „singură” poruncă încălcată, care atrage vinovăția totală era, în exemplul dat de el: discriminarea socială și favoritismul în Biserică (Iac 2:9).

Nu avem niciun motiv să credem că Iacov fratele Domnului, care era primul reprezentant al Bisericii, s-ar fi referit aici la sloganul lansat de anumiți evanghelici: „Ori totul, ori nimic!”

În ce privește zisa lui Pavel din Gal 5:3 („Și mărturisesc iarăşi încă odată oricărui om care se lasă circumcis, că este dator să împlinească toată Legea!”), trebuie căutat un sens strict contextual, pentru că dacă este luată ca principiu general este foarte problematică. Cel mai probabil, Pavel pare să le spună galatenilor: „Dacă mergeți pe calea meritelor omenești, să nu vă închipuiți că este suficient că prin circumcizie deveniți iudei și aveți parte de meritele patriarhilor [așa cum se crede în iudaism], ci trebuie să vă asigurați că aveți destule merite personale, respectând tot ce spune Tora!” Aceasta era exact poziția fariseilor.  

Dar dacă ne imaginăm că Iacov voia să spună că, dacă respecți o poruncă a Torei, trebuie să le respecți pe absolut toate, inclusiv pelerinajul la templu, oferirea de jertfe și ofrande, respectarea calendarului iudaic, etc., înseamnă că nu-l cunoaștem pe Iacov. El luase o decizie echilibrată în Sinodul Apostolic, luând partea lui Pavel, iar sinodul prezidat de el nu a luat poziția „ori totul, ori nimic”.

CB afirmă că „Biblia însăși nu face distincția dintre moral și ceremonial în dreptul Sabatului. Dimpotrivă: Scriptura folosește pentru Sabat exact aceeași terminologie pe care o folosește pentru instituțiile ceremoniale.” Faptul că Sabatul este numit un „semn”, ca și circumcizia, ca și sângele de pe ușorii ușii, ca și curcubeul lui Noe, ar fi chipurile un limbaj care le include pe toate în aceeași categorie. OK, și care ar fi acea categorie minunată? Este  curcubeul un semn moral, sau ceremonial? Este un semn convențional, ales de Dumnezeu să reprezinte legământul lui cu întreaga omenire.

Prin urmare, dacă se menționează un semn ritual, un semn trupesc și un semn natural (atmosferic), de ce Sabatul nu ar putea fi un altfel de semn, și anume semnul unui legământ spiritual al lui Dumnezeu cu poporul Său, un semn de natură religioasă!? El este menționat clar, ca semn al sfințirii poporului lui Dumnezeu (Ex 31:31). Având în vedere originea acestui „semn” (Gen 2:1-3), precum și rolul său apocaliptic (Ap 11:19; cf. 1:10), este suficient de clar că nu poate fi vorba de un semn ritual mozaic. Iisus este numit „un semn” (Luca 11:30), limbile sunt „un semn” pentru necredincioși (1Cor 14:22), astrele sunt „semne (indicatoare)” pe cer (Gen 1:14), dar denumirea de „semn”  nu indică neapărat o realitate ceremonială.

Faptul că poruncile de pe a doua tablă nu sunt numite „semne” arată pur și simplu, că acolo este vorba de moralitatea socială universală, acceptată teoretic de toate neamurile, fără deosebire. Sabatul însă nu este de natură convențional-morală, ca legea împărătească scrisă în conștiința tuturor păgânilor (Rom 2:14–15), ci ține de revelația specială a lui Dumnezeu și de religia inițială dată omului. Prin urmare, Sabatul se potrivește perfect ca semn al relației speciale dintre Dumnezeu și poporul Său.

Deși Dumnezeu are mult popor care are încă mintea încurcată cu privire la autoritatea și rolul poruncii Sabatului, pe măsură ce ne apropiem de sfârșit și îngerul ceresc va lumina tot pământul cu slava sa (Ap 18:1, cf. 14:6-12), lumea religioasă se va polariza, iar Sabatul va deveni în sensul cel mai exact semnul clar și distinctiv dintre cei care cred în Dumnezeu și-l ascultă și cei care cred și-L ascultă selectiv sau deloc. Poruncile religioase, de pe prima tablă, nu sunt „morale” în sensul obișnuit al termenului, a dică nu țin de etica propriu-zisă, ci de un principiu etic superior: dacă Dumnezeu există, atunci supunerea sau nesupunerea față de imperativele Lui este o atitudine morală sau imorală. Religia este revelată, iar autoritatea lui Dumnezeu este absolut suverană.

De aceea, o poruncă acceptată de toată lumea ca fiind morală nu este un semn, o dovadă că ascultăm de revelația lui Dumnezeu, în care credem. Doar acceptarea poruncii Lui supraraționale (cum a fost interdicția dată omului în Paradis), ar putea arăta că recunoaștem autoritatea Aceluia care ne-a dat revelația specială.      

CB: „Legile alimentare — aceeași logică ca Sabatul”

Pastorul afirmă că „Noul Testament nu doar că permite mâncarea oricărui aliment — o declară curată cu autoritate apostolică. Nu mai există animale „necurate" pentru creștin. Nu mai există interdicție pentru porc. Nu mai există tabel kosher.”

Întrebarea principală ar fi: de unde au primit apostolii autoritatea de a desființa legile lui Dumnezeu? Înțelegem că acelea care priveau templul, preoția, ritualul, etc. s-au desființat de la sine prin Iisus, care le-a împlinit. Dar în ce fel jertfa lui Iisus a curățit animalele  necurate, care erau așa încă pe vrema lui Noe (Gen 7:8), este inimaginabil. Noul Testament a păstrat teologia sfințirii trupești (Rom 12:1; 1Cor 6:19-20; 1Tes 5:23), condamnă necurăția (Mt 23:27; ). La mai mulți ani după moartea lui Iisus, Petru nu înțelesese că putea să mănânce bucate spurcate sau necurate, nici chiar la porunca aparentă a lui Dumnezeu (FA 10:14-16). În aceeași zi, a înțeles că Dumnezeu nu voia să-l facă să renunțe la legile kosher, ci să nu mai facă discriminare între evrei și păgâni, după obiceiul iudeilor (FA 10:28, 45).  

Legea alimentară menționată în Leviticul 11 era cunoscută încă dinainte de Potop (Gen 7:8), și era considerată încă validă în Biserica apostolilor, așa cum Petru reafirmă principiul: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!” (1Pet 1:14-16; cf. Lev 11:44-45; 20:25-26; FA 10:11-14, 28). Cât privește „impuritatea (contaminarea) rituală” datorată nespălării rituale a mâinilor, despre care Iisus era în dispută cu fariseii, aceasta nu era poruncă de la Moise, nici măsură igienică, ci era „datina bătrânilor” (Mat 15:2-20), care se comentează pe larg în Talmud (vezi Mishna, ord. Tahorot/Tohorot, trat. Yadaim, Kelim, și ord. Qodashim,  trat. Chullin).  

În textul din Marcu 7:19, unii traducători au adăugat expresia „a zis astfel”, crezând că urmează o declarație generală a lui Iisus, când de fapt textul grecesc (καθαρίζων πάντα τὰ βρώματα „curățind* toate bucatele”)[1] se referă la procesul digestiei, despre care vorbea aici Iisus: „Nici voi nu pricepeți? Nu înțelegeți că nimic din ce intră în om din afară, nu-l poate spurca; pentru că nu intră în inima lui, ci în pântece și apoi este dat afară în hazna, curățind* toate bucatele?” (cf. Vulgata, Byzantine Text, King James Version, J. N. Darby, Georges Noyes, J. B. Rotterham, Revised Webster, Nouvelle Edition Geneve, Schlachter etc.).

Dar mai important decât chestiunea formei exacte a participiului și sintaxa propoziției, este în acest caz tipul de curăție / necurăție la care se referă contextul. În timp ce pentru animalele (sau duhurile) necurate greaca biblică folosește adjectivul akáthartos „necurat”, cazul de necurăție din Marcu 7 și din alte pasaje ale NT folosește un alt adjectiv: koinos (comun, de rând, public, ordinar) care a ajuns să însemne: „întinat”, „spurcat prin atingere”. Este cu totul altceva.[2]

Carnea unui animal necurat era declarată de Dumnezeu improprie pentru consum (Leviticul 11). Niciun descântec nu poate schimba natura unei mâncări de acest fel. Dar un aliment care era considerat koinos (public, spurcat), fie carne, fie orice mâncare sau băutură, nu era necurat în sensul din Leviticul 11, ci după alte criterii:

1.  alimentul provenea de la păgâni, samariteni, sau saduchei, toți aceștia fiind spurcați, pentru că nu respectau legile curăției, de aceea iudeul scrupulos nu stătea la masă cu aceștia (FA 10:28; Gal 2:11-14);
2. alimentul provenea din piață, din surse necunoscute, prin urmare, nu era sigur curat; sau era nesigur dacă alimentele nu erau parte din ofrandele închinate zeilor (1Cor 10:25-28)
3.  orice hrană curată mâncată cu mâinile „nespălate” (care nu au făcut abluțiunea rituală) era socotită spurcată.

Aceeași situație apare și în Romani 14:14 unde Pavel folosește termenul koinos („Eu ştiu şi sunt convins în Domnul Iisus, că nimic nu este κοινός în sine; un lucru nu este κοινός decât pentru cel care crede că este κοινός). Este aceasta situația din Leviticul 11? Este aceea problemă de credință sau de cuget?

În FA 10:10:14.28; 11:8 se foloseşte de trei ori expresia koinos kai akáthartos (spurcat şi necurat), referitor la vedenia lui Petru cu animalele de tot felul (curate şi necurate), pe care în vedenie trebuia să le taie şi să le mănânce. Tăind şi mâncând la aceeaşi masă din toate acelea, unele ar fi fost necurate (în sine), după legea mozaică, altele ar fi fost întinate (contaminate) prin asociere / atingere. De aceea, folosirea repetată a expresiei „necurat şi spurcat (întinat)" este semnificativă. Aceasta dovedeşte că adjectivul koinos se referea la alte tipuri de cărnuri impure (prin contaminare), decât cele declarate în Lege ca necurate în sine.

Petru însă a înțeles că mesajul de la Dumnezeu prin acea viziune nu privea dezlegarea la porc și la broaște, ci înlăturarea prejudecăților fariseice care produceau o discriminare nedreaptă între evrei și neevrei: „. . . dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat.” (FA 10:15, 30)

  Talmudul polemizează cu lux de amănunte în dreptul multor tipuri de impuritate rituală, dar extrem de puţin vorbeşte despre lista animalelor curate şi necurate din Leviticul 11, unde porunca era suficient de clară şi nu necesita detaliere. Doar conceptul de impuritate prin contaminare, de diferite grade, era mult mai greu de mânuit şi evreii îl complicaseră în mod inutil şi superstiţios, înălțând până la cer zidul de despărțire între evrei și neevrei.

Ascultându-L pe Iisus cu atenție, mesajul Lui poate fi rezumat astfel: „Lăsați lumea în pace cu obsesiile voastre despre necurăția aceasta mistică și trupească până în pânzele albe: pe aceasta o rezolvă natura. Îngrijorați-vă, mai degrabă, de acea necurăție spirituală și morală, care vine dinăuntru, nu din afară!”[3]

În afară de aspectul lingvistic al exprimării lui Iisus, este foarte important să fim conștienți de strategiile retorice ale lui Iisus, ca înțelept oriental. Vorbirea Lui rareori era obișnuită. De obicei vorbea „în pilde” și în diverse figuri de stil (hiperbole, ironii, antifraze etc.). Unele exprimări sub formă de maximă sunt paradoxuri sapiențiale hiperbolice, antiteze radicale, contraste morale șocante / absolutizate, figuri de imposibilitate (adynaton), inversări axiologice. Iată câteva exemple de asemenea aforisme paradoxale:

§  Mat 16:25 „Cine va voi să-şi salveze sufletul (viaţa), îl va pierde; dar cine îşi va pierde sufletul (viaţa) pentru Mine, îl va regăsi.” (De aici învățăm că Iisus este mai scump decât viața noastră, și nu merită să-L trădăm pentru a ne proteja viața. Dar putem trage concluzia de aici că nu trebuie să ne salvăm viața în nicio împrejurare? Sau că am putea să ne sinucidem de dragul lui Iisus?)

§  Mat 10:34 „Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” (Învățăm de aici că, din cauza răutății naturale din lume, există o ostilitate față de principiile binelui și față de modelul religiei lui Iisus, care vor trezi întotdeauna ostilitatea lumii. Dar oare Iisus intenționa să producă ostilitate și război, acolo unde oamenii ar fi dorit pace cu Dumnezeu?)

§  Luca 14:26 ,,Dacă vine cineva la Mine şi nu-și urăşte tatăl, mama, soția, copiii, fraţii și surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenicul Meu.” (Învățăm că adevărata ucenicie în școala lui Iisus depășește grija pentru familie și pentru propria persoană. Vezi Mat 10:37. [În ebraică, „a urî” poate însemna „a nu mai iubi, sau a iubi comparativ mai puțin”, Dt. 21:15; 22:13]. Dar cu siguranță, nu vom lua sensul literal, că pentru a-L urma pe Iisus trebuie să-i urâm pe cei dragi, sau pe noi înșine, încălcând porunca lui Dumnezeu [Ex 20:12; Lev 20:9; Mar 7:11-13; Ef 5:28-29].)

§  Mat 18:8-9 „Dacă mâna ta sau piciorul tău te împing la păcat, taie-le şi scapă de ele. Mai bine să intri în viaţă ciung sau schilod, decât să ai două mâini și două picioare şi să fii aruncat în focul veșnic! Şi dacă ochiul tău te atrage în păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine. Mai bine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul Gheenei!” (Învățăm de aici că trebuie să fim cât se poate de severi, drastici și categorici cu propriile instincte și pofte care ne duc la păcat [Col 3:5; Iac 4:1]. Dar cu siguranță, nu luăm sensul literal, ca să ne mutilăm fizic, sau să credem în Paradis intrăm cu defectele trupești de pe pământ, sau ca sfinți invalizi!)

§  Luca 9:59-60 „Dar Iisus i-a zis: «Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.»” (Învățăm de aici că chemarea lui Iisus și urgența predicării Evangheliei sunt mai importante și mai urgente decât participarea la înmormântarea propriilor părinți și că religia care dă prioritate ritualului pentru morți și nu Evangheliei, este o religie a morților. Dar vom înțelege, oare, că nu trebuie să ne mai îngropăm morții, sau că aceia care sunt datori cu acest minim respect față de ai lor sunt niște „morți”?)

§  Mat 15:11 „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om!” (De aici învățăm, că răutatea și înșelăciunea din vorbirea noastră ne murdăresc mai mult decât orice necurăție sau spurcăciune rituală sau fizică, deoarece ne spurcă sufletul. Dar dacă știm ce învață Scriptura, nu vom trage concluzia că putem băga în noi orice, sau că noțiunile de curat/necurat sau curat/spurcat ar fi niște mofturi evreiești rituale).

Prin urmare, în astfel de cazuri avem de-a face cu un procedeu retoric: exprimarea sub forma unui aforism paradoxal care accentuează un adevăr superior prin inversarea radicală a percepției obișnuite, urmărind efectul de șoc și fixarea în memorie a acelui adevăr.

CB citează în sprijinul citirii literaliste și textul din 1 Timotei 4:3-5 : „Ei interzic [. . .] folosirea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulțumiri [. . .]  Fiindcă orice făptură a lui Dumnezeu este bună, și nimic nu este de lepădat [. . .]" Textul face parte dintr-o profeție a lui Pavel despre un curent gnostic ascetic, care urma să apară într-un viitor apropiat, sau care apăruse deja, dar nu ajunsese în zona unde păstorea Timotei.[4] Este vorba despre doctrine inspirate de demoni, care impun celibatul și o serie de restricții alimentare mai presus de cele stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu, stabilind astfel standardul unei sfințenii superioare (!).     

Se crede că în unele secte iudaice (esenieni, terapeuți) și proto-gnostice exista o astfel de spiritualitate. Mai târziu, ideile acestea s-au exprimat în mod special prin maniheism, dar și prin neomaniheismul medieval. (Această spiritualitate a influențat parțial și creștinismul oficial, prin impunerea celibatului în cler, prin promovarea monahismului ca sfințenie superioară și prin înmulțirea posturilor pe care nu le-a cerut Dumnezeu).

Dar a aplica această profeție la adventiști este o nedreptate, frate CB! Noi nu încurajăm celibatul, nici posturile extreme, și nu interzicem. . . .

 „. . . consumul bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie acceptate cu mulţumire*, de către aceia care cred şi cunosc adevărul. Într-adevăr tot ce a creat Dumnezeu este bun: şi nimic nu este de lepădat, dacă este luat cu mulțumire*; fiindcă este sfinţit prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.” (1Timotei 4:3-5)

Apostolul nu dă de la el însuși o dezlegare absolută, ci se referă la niște condiții clare ale alimentelor:

1.       Să fie sfințite prin cuvântul lui Dumnezeu (pentru consum alimentar);

2.       Să fie sfințite prin rugăciunea de mulțumire, de cei ce cred și cunosc adevărul.

Aceasta presupune cunoașterea și respectarea indiscutabilă a poruncilor alimentare date în cuvântul lui Dumnezeu.[5] Condiția rugăciunii, menționată în text, nu sugerează că vreun descântec ar putea curăța bucatele necurate, ci înseamnă că chiar și bucatele curate, dacă sunt luate fără rugăciune de mulțumire, sunt o masă păgână, ca și cum ar fi necurată.   

Plecând de la asemenea texte, care după socoteala unora ar anula legile alimentare ale Bibiei, apologetul anti-sabat aduce argumentul acesta: dacă poruncile alimentare din Lege nu mai sunt obligatorii în Christos, „…cum poate Sabatul, care vine din aceeași sursă, să rămână obligatoriu?” Apoi continuă: „Dacă ții Sabatul ca lege mozaică, atunci: nu mănânci porc (Levitic 11:7), nu mănânci crustacee (Levitic 11:10), nu mănânci iepure (Levitic 11:6), nu atingi cadavre (Numeri 19:11), porți ciucuri la haine (Numeri 15:38). . .”

Acest întreg argument, care încearcă să demoleze Sabatul prin asociere cu Legea Mozaică este un sofism în cel mai bun caz. Înainte de toate, Sabatul nu este doar lege mozaică, el este instituit de Dumnezeu de la Creație (Gen 2:1-3). Legile alimentare, de asemenea, nu au nimc mozaic în sine, deoarece au fost cunoscute și înainte de Potop (Gen 7:8), ba încă inițial omenirea și întreaga faună fuseseră proiectate să fie vegane (Gen 1:29-30), iar în pustiu, Dumnezeu a încercat să-i dezvețe pe evrei de orice carne, oferindu-le ceva mai bun (Ex 16:8, 35; Num 11:19-20; Deut 8:3; 1Cor 10:6). Lista cărnurilor curate a fost doar o îngăduință, ca și legea divorțului (cf. Mat 19:8).  

Nu toate imperativele biblice (mozaice sau de alt fel) au aceeași autoritate și aceeași importanță. A compara porunca purtării ciucurilor (țițit), cu interdicția de a mânca iepuri și damani înseamnă a nu înțelege că, în timp ce legile alimentare erau întărite cu amenințări capitale (Isaia 66:17), purtarea de ciucuri era o recomandare, un sfat util pentru a nu uita poruncile lui Dumnezeu (Num 15:39-40). Dar nici măcar evreii nu au purtat întotdeauna ciucuri la haine. Abia târziu au reintrodus fariseii obiceiul, pentru a arăta altora cât sunt ei de evlavioși (Mat 23:5). Cât privește atingerea de cadavre, aceasta nu era interzisă decât marelui preot (Lev 21:10-12). Dacă cineva se atingea, fiind vorba de un mort în familie, sau pentru că trebuia să înlăture un animal mort, singura urmare era că trebuia să facă ritualul curățirii (Num 19:11, 13, 19). Doar dacă venea la templu în stare de necurăție era păcat capital (Num 19:20).

Aceste legi ale curăției și necurăției sunt  încă valabile în esența lor care ține de igienă, dar nu și în ce privește ritualurile asociate. Trupurile moarte, sângele menstrual, o serie de boli sunt și astăzi riscuri de contaminare pe diferite căi. Dar astăzi nu mai aplicăm leșia aceea cu cenușa vacii roșii („apa de curățire”), ci luăm măsurile sanitare și de igienă care se impun, fără ritualurile care țineau de sistemul jertfelor, în care preoții erau și medici.

Interdicțiile privitoare la relația sexuală în timpul necurăției menstruale (Lev 18:19; 20:18; Ezec 22:10), în perioada lăuziei (Lev 12:2), în timpul unei hemoragii anormale (Lev 15:25-27), sau în timpul oricărei secreții bărbătești anormale (Lev 15:2-3), inclusiv prin masturbare sau poluție (Lev 15:16), sunt încă valabile (Rom 6:19; 2Cor 12:21; Gal 6:19; Ef 4:19; Col 3:5; 1Tes 4:4-5, 7). Trupul creștinului trebuie tratat ca fiind un templu sfânt al lui Dumnezeu (1Cor 6:19-20; Rom 12:1; 1Tes 5:23). Iar spălarea trupului (baia) este încă o datorie care ar trebui privită ca religioasă (Evrei 10:22).

Toate acestea și altele câte mai pot fi sunt încă valabile, au temei sanitar, igienic, privesc sacralitatea trupului și nu sunt simple ritualuri. Singurele aspecte simbolice, rituale, care erau atașate acestor reguli fizice—pentru a le accentua importanța, în ochii unor oameni care nu aveau cunoștințele medicale moderne—, erau: folosirea apei de curățire (cu cenușa vacii roșii) și timpuri exacte și simbolice de impuritate: (a). până seara, când se aducea arderea-de-tot la sanctuar; b). timp de șapte zile. (Acestea seamănă cu arestul „la domiciliu” în cetatea de scăpare, până la moartea marelui preot: Num 32:25; 35:28).  

Pastorul CB se leagă și de obligația circumciziei, după logica domniei sale: dacă ții Sabatul, trebuie să accepți și circumcizia (cu un cuțit de cremene!). Aflați că nicăieri nu spune Biblia că trebuie să accepți și obligativitatea circumciziei, dacă accepți obligativitatea Sabatului. Am tot spus: Sabatul vine din Paradis (Gen 2:1-3), pe când circumcizia vine de la Avraam (Gen 17:9-10). Sinodul Apostolic a arătat că circumcizia nu este o condiție pentru  păgânii care se convertesc: nu trebuie să devină mai întâi evrei ca Iisus, prin circumcizie, pentru a fi acceptați în obștea Evangheliei (Faptele 15).

Ca tradiție pentru iudei, circumcizia are sens numai dacă iudeul ține Legea (Rom 2:25), altminteri, este ca și un egiptean sau ca un arab (Ier 9:25-26). Iudeo-creștinilor nu li s-a interzis circumcizia, iar pagano-creștinilor nu li s-a impus (Gal 2:3). Circumcizia a devenit inutilă din punct de vedere al legământului în Christos, iar ca „faptă a Legii” (meritorie), devenea un afront adus Evangheliei, o cădere din har (Gal 5:3-4). Dar dacă este doar o strategie de adaptare la nevoi misionare (FA 16:1-3), sau o simplă cutumă tradițională, sau o măsură medicală, nu este nicio problemă.

Întrebarea foarte serioasă este, dacă și statutul Sabatului este asemănător, cum sugerează CB. Este, oare, Ziua Domnească (Sabatul săptămânii) tratată în același fel în Biblie? Ce dovezi ar exista? Legile sanctuarului erau strict israelite, circumcizia era pentru toți urmașii lui Avraam, mai mult decât pentru israeliți, dar Sabatul a fost sfințit de Dumnezeu imediat după ce a fost creat bărbatul și femeia; și a fost binecuvântat după ce au fost binecuvântați Adam și Eva (Gen 1:27-28; 2:3). Sabatul a fost proiectat pentru întreaga omenire, exact ca și săptămâna de lucru. Obligativitatea circumciziei a fost desființată oficial în Sinodul Apostolic (FA 15), pentru că așa au dorit Duhul Sfânt și liderii Bisericii; dar Sabatul nu a fost nici măcar menționat în acel sinod al „dezlegărilor”.  

Mai este cazul să examinăm și celelalte porunci din Lege menționate de pastorul CB? Anul sabatic, Jubileul (Leviticul 25), pelerinajele la Ierusalim, la templu etc.? Toate acestea au fost evident date celor care au primit Țara Canaanului și au fost chemați la un templu care era centrul legământului vechi. Când Dumnezeu a creat pe oameni nu le-a dat ani sabatici, jubilee și milenii sabatice: le-a dat numai Sabatul săptămânal. Și numai acesta a fost pus în inima celor zece porunci. Încălcarea flagrantă și sfidătoare a Sabatului atrăgea pedeapsa capitală, dar cei care nu țineau anii sabatici sau jubileele (care erau strict evreiești),   nu erau amenințați în Lege cu pedepse.

CB trage concluzia, după toate acestea:

„Adventistul ține vreo 5-10% din Legea mozaică — aleasă selectiv: Sabatul, dieta, zeciuiala. Restul de 90% — nu îl ține. De ce? Pentru că niciun om sănătos la cap nu poate ține toată Legea.”

 Sublinierea apologetului aruncă o umbră asupra Domnului Însuși. Va să zică, atunci când Dumnezeu i-a dat lui Israel Legea, i-a tratat ca pe niște oameni „nesănătoși la cap”, care chiar se vor gândi s-o respecte! Oare ce fel de Dumnezeu își imaginează apologetul evanghelic? Nimeni nu ne cere să respectăm tot ce a cerut Dumnezeu evreilor după ce aceștia au rupt legământul făcând vițelul de aur. Dar tot ceea ce Dumnezeu le poruncise cu glasul Lui de pe Sinai, gravat în piatră cu degetul lui Dumnezeu și așezat în chivot la temelia tronului lui Dumnezeu, și care a rămas ca etalon al judecății universale (Ap 11:18-19) trebuie respectat fără discuție. Și toate cele zece sunt condiții de mântuire, chiar dacă nu sunt fapte meritorii și mijloace ale mântuirii.

Nimeni să nu se înșele! Orice tentativă de a separa porunca Sabatului de toate celelalte, sau de a trivializa Sabatul ca fiind ba o superstiție evreiască, ba un jug, ba o imposibilitate, ba un moft inutil al adventiștilor, este sortită eșecului. Dumnezeu Își va apăra personal cuvântul Lui. Dacă există o vreme de neștiință — pentru că unii I-au slujit lui Dumnezeu fără să înțeleagă și să aprecieze darul și imperativul lui Dumnezeu — a venit în sfârșit vremea ultimei avertizări a creștinătății și a întregii omeniri (FA 17:30-31; Ap 14:6-12).  

„A alege ce ții din Lege și ce nu ții — nu e ascultare”, zice apologetul ne-legii. Dar problema nu se pune așa, pentru că nu noi alegem, ci Dumnezeu a făcut această selectare prin Christos și prin lucrarea Duhului în timpul apostolilor. Iar cercetarea Scripturii a rămas în continuare ca standard. Această grilă procustiană: „ori totul, ori nimic”, este străină de Cuvânt. Este ca și cum am spune: Dumnezeu le-a cerut evreilor TOTUL, ca să-și bată joc de ei, după care a adus o jertfă infinit de scumpă, ca să le ceară acum tuturor oamenilor NIMIC. Dar și evanghelicul selectează, atât din Cele Zece Porunci, cât și din restul Vechiului Testament; nu le ia pe toate, doar că vrea mai puține. Și are tot dreptul să citeze VT. Nu așa făcea și Iisus? Nu așa au făcut și apostolii? Ideea că un creștin nu are de-a face cu Decalogul, cu Tora sau cu Vechiul Testament este retorică ieftină.

Dar CB ne avertizează cu Galateni 3:10 – "Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii sunt sub blestem, pentru că este scris: «Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă».”

Am înțeles, dar hai acum să învățăm să citim. Pavel se referă aici la „bizuirea pe faptele Legii”, adică la cei care își întemeiază speranța îndreptățirii și a mântuirii pe faptele lor meritorii de a respecta Legea. Apostolul știa că aceasta era doctrina fariseilor și, din nefericire, este și astăzi doctrina rabinică.

În mare măsură și creștinismul tradițional este bântuit de doctrina meritelor religioase, care eclipsează măreția Jertfei lui Iisus. Chiar și un protestant poate greși bizuindu-se pe o grilă de „merite” mai scurtă, cum ar fi „meritul” credinței, sau „meritul” pocăinței și al botezului. Un adventist ar putea fi ispitit să creadă că are comparativ mai multe „merite”(!) Dar o astfel de atitudine spirituală sau de certitudine a mântuirii întemeiată pe propria persoană este respinsă chiar în mărturisirea de credință adventistă și este descurajată sistematic prin predici și studii ale Școlii de Sabat. Articolul oficial adventist intitulat „Experiența mântuirii” afirmă următoarele (aici, în originalul englez):

„În infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu L-a făcut pe Hristos, care n-a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, pentru ca, în El, noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Duhul Sfânt, ne dăm seama de nevoia noastră, ne recunoaştem păcătoşenia, ne pocăim de nelegiuirea noastră şi ne manifestăm credinţa în Isus ca Domn şi Hristos, ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă, prin care primim mântuirea, vine prin puterea divină a Cuvântului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi suntem îndreptăţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stăpânirea păcatului. Prin Duhul, suntem născuţi din nou şi sfinţiţi. Duhul reînnoieşte mintea noastră, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noas­tre şi ne dă puterea de a trăi o viaţă sfântă. Rămânând în El, devenim părtaşi la natura divină şi avem asigurarea mântuirii, acum şi în ziua judecăţii.” (2 Cor. 5,17-21; Ioan 3,16; Gal. 1,4; 4,4-7; Tit 3,3-7; Ioan 16,8; Gal. 3,13.14; 1 Petru 2,21.22; Rom. 10,17; Luca 17,5; Marcu 9,23.24; Ef. 2,5-10; Rom. 3,21-26; Col. 1,13.14; Rom. 8,14-17: Gal. 3,26; Ioan 3,3-8; 1 Petru 1,23; Rom. 12,2; Evrei 8,7-12; Ezech. 36,25-27; 2 Petru 1,3.4; Rom. 8,1-4; 5,6-10)

       Apostolul spune: dacă îți întemeiezi credința pe meritele faptelor Legii, atunci nu este suficient că accepți circumcizia și calendarul: trebuie să accepți totul, fiindcă cine nu respectă toate cele scrise acolo este sub blestem. Prin urmare, bizuirea pe faptele Legii, pe lângă faptul că este o „realizare” nerealistă și incompletă, rămâne sub acest blestem.

CB însă nu înțelege că aici Pavel vorbește despre siguranța pe care se bizuie cineva, nu despre datoria de a respecta Legea, citind-o cu acea discriminare spirituală care este în Christos. El preferă să creadă că, cu cât ești mai atent cu cerințele Legii, cu atât ești mai aproape de blestem!  Dar soluția nu este aruncarea Legii la gunoi, ci înțelegerea și trăirea ei în Christos, Cel care ne-a răscumpărat din blestemul rostit de Lege, făcându-Se El Însuși blestem pentru noi.  

5.       CB: „Avertismentul apostolic: întoarcerea la zile este regres spiritual”

Apologetul citează Galateni 4:9–11, fără să observe că expresia „zile, luni, vremi și ani” de aici se referă la sărbători calendaristice, nu la săptămână; iar conținutul teologic al acestor sărbători la care „se întorceau” galatenii, nu era nici măcar iudaic, deoarece galatenii fuseseră păgâni. Iar apostolul le reproșează exact acest lucru: că se întorceau la păgânismul din care ieșiseră:  

Gal 4:8-9 „Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi ținuți în sclavie de cei care din firea lor nu sunt dumnezei.  Dar acum, dupăce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum de vă întoarceţi din nou la acele elemente* neputincioase și sărace, cărora vreţi să le fiți iarăși sclavi?”

Am fi curioși să știm cu ce fel de calendar flirtau galatenii, dar din nefericire nu s-a scris mai mult. Un sngur lucru pare clar, că erezia din Galatia semăna cu cea din Colose în principiu: un amestec de creștinism cu forme iudaice și păgâne. Elementele (stihiile) neputincioase, erau și preocuparea celor din Colose, precum și atracția umbrelor calendarului iudaic.  

CB zice bine că . . . „Pavel nu condamnă odihna ci condamnă mentalitatea că Dumnezeu te primește pentru că respecți zile, luni și ani. Ăsta e legalismul: să crezi că ești acceptat de Dumnezeu pentru ce faci tu — nu pentru ce a făcut Hristos.” Perfect! Și mai adaugă avertizarea din Rom 14:3-4, 10, observând că „Pavel în Romani 14 [. . . ] nu interzice nici păzirea zilelor, nici nepăzirea lor. Dar ce interzice cu putere? Disprețul. Și cui îi atribuie Pavel acest păcat? Exact celor care țin zilele și dieta. «Tu de ce disprețuiești pe fratele tău?»"

Aici CB greșește. Apostolul nu-i ceartă aici pe cei cu deosebirea zilelor și a mâncărurilor, ci se adresează ambelor tabere:  Rom 14:3 „Cel ce mănâncă să nu-l dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă, să nu-l judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.” Este vorba de tensiunile dintre pagano-creștinii majoritari în Biserica din Roma, și minoritarii iudeo-creștini sau iudaizanți. Dar Pavel nu vorbește în Romani 14 despre Sabat, nici despre alimente curate/necurate, ci despre aceleași dispute care apăruseră și în Corint, Galatia, Colose, Creta etc.

Sinodul Apostolic hotărâse că alimentele dedicate idolilor trebuie respinse, deși anumiți eretici aveau să se creadă mai deștepți decât Daniel în această privință (Ezec 28:3; 1Cor 8:1-13; Ap 2:14, 20). Rămăsese însă chestiunea: ce facem cu bucatele care nu vin din surse sigure iudaice, adică acelea care se vând pe piața de carne, sau provin de la păgâni? Dacă acestea fuseseră mai înainte dedicate idolilor? Aceasta era o întrebare superstițioasă, care împingea prea departe nevoia de cercetare, ca și cum ar fi fost vorba de o necurăție intrinsecă a acelor cărnuri. Pavel învăța că nu trebuie făcute astfel de cercetări (1Cor 10:25-33), deci nu poate fi interzis un aliment, doar pentru că este suspect de a fi fost dedicat zeilor.

Pe iudaizantul hiper-scrupulos, care se temea să nu se contamineze de idoli, Pavel îl sfătuiește să nu-l judece pe fratele său mai „liberal” ca și cum ar fi spurcat. Iar pe pagano-creștinul, care era mai relaxat în astfel de probleme, îl sfătuia să nu-l disprețuiască pe fratele gingaș de conștiință. Dominanta capitolului coincide cu introducerea (Rom 14:1). Cel tare (pagano-creștinul, care-și putea permite mai multă libertate), este sfătuit să-l suporte pe cel mai slab (cu conștiința gingașă).

Evident, nu poate fi disprețuit sau judecat niciun frate, pentru limitele înțelegerii unor astfel de probleme. Dar orice credincios are dreptul de a judeca sau a disprețui, după caz, teoriile care se opun Scripturii. Toți disprețuim anumite lucruri pe bună dreptate, sau din ignoranță. Disprețul în sine nu este un defect, pentru că Biblia nu ne permite să vedem toate lucrurile ca având același preț.

A nu urî răul este un păcat (Ps 36:4/5). Și niciun fel de dragoste de semeni nu compensează disprețul față de porunca lui Dumnezeu. CB afirmă că „. . .nepăzirea unei zile — în cel mai rău caz — este o greșeală de calendar. Dar disprețul față de fratele tău este o crimă a inimii.” Nu este vorba de o eroare calendaristică. Săptămâna și sabatul ei nu au absolut nicio legătură cu principiul calendaristic. Săptămâna apare în calendarele scrise fiind juxtapusă ciclului lunar și anual, dar absolut independentă de ele.

Sunt de acord că frații noștri evanghelici merită mai mult prețuirea noastră. Dar disputa de fond, când discutăm aceste subiecte sensibile (obligativitatea permanentă a Sabatului, a legilor alimentare și sanitare), nu este subiectul dragostei față de aproapele, cu care toți suntem de acord. Dar bineînțeles că, atunci când ne punem unii altora în față oglinda Scripturii, putem simți gestul ca pe un atac odios. În special, când vine vorba de socializare în mediul virtual, unde fiecare își încearcă puterile cu fiecare, există tendința de a fi insensibili de ambele părți. Nu este rău că ne atenționați. Dar nu uitați, că subiectul este altul. Nu contează dacă avem noi dreptate; contează dacă imperativele veșnice ale Scripturii se armonizează în Christos, sau pot fi ignorate. Acesta este adevăratul subiect.  

6.       CB: „Isus mută Sabatul de la religie la relație”

După ce citează Matei 11:28, CB argumentează: „Înțelegeti ce face Isus aici? El ia cuvântul pe care evreii îl asociau cu Sabatul — odihna de vineri seara după o săptămână de muncă — și spune: „Vreti aceasta odihnă? Eu v-o dau. Nu o zi. Eu!”

Iarăși ne confruntăm cu un sofism aici. Una este odihna spirituală, pe care nu o putem afla în afară de Christos (prin credință și ascultare), și alta este odihna nopții, sau odihna săptămânală, după șase zile de preocupări lumești. Imaginați-vă, că Iisus chiar ar fi spus: „nu mai trebuie să vă odihniți de acum fizic, pentru că Eu sunt odihna completă!”  Dar mai mult, Sabatul nu este o simplă odihnă fizică—pe care Legea o acorda și străinului păgân și sclavului, ba chiar și boului și măgarului (Ex 20:10; 23:12; Dt 5:14). Sabatul este o odihnă spirituală în Domnul, ba chiar o desfătare sufletească (Lev 23:3 „cu adunare sfântă”; Is 58:13-14; cf. Is 28:12). Christos este izvorul odihnei, este odihna spirituală permanentă, dar dacă omul ar munci permanent și nu ar mai avea odihnă și răgaz în sens fizic, promisiunea odihnei lui Iisus s-ar risipi în mare parte. Sabatul nu doar că ne amintește săptămânal de odihna credinței în Iisus, dar ne-o și oferă ca experiență.

Nu poate fi vorba de o substituție aici, în niciun caz. Faptul că Christos este Mirele nostru, dragostea noastră, nu înlocuiește sub nicio formă darul relației de dragoste și căsătorie pe care Iisus la oferit încă din Paradis.

CB afirmă: „Isus nu a venit să păstreze Sabatul ci a venit să fie Sabatul.” Același sofism. Dacă Iisus ar fi vrut să spună asta, ar fi spus-o clar: „Lăsați Sabatul! Eu sunt Sabatul!” Dar n-a spus-o. Un astfel de raționament presupune că în era mozaică Dumnezeu nu ar fi acordat odihnă spirituală, ci numai „o zi” de odihnă fizică; iar în era creștină, Iisus ne-a adus adevărata odihnă și astfel Sabatul este depășit. Ca și cum s-ar spune că în era creștină avem ca hrană spirituală „trupul și sângele Domnului”, prin urmare nu mai avem nevoie de mesele zilnice. Astfel de argumente mi se par confecționate la disperare, pentru a spulbera o instituție extraordinar de benefică omenirii, care a fost „binecuvântată și sfințită” de la Început (Gen 2:1-3) și care nu are nevoie de nicio modificare.  

Faptul că doar Matei (care a scris pentru evrei) menționează invitația lui Iisus la odihnă este interpretat de CB ca fiind o aluzie la nevoia de a schimba Sabatul cu Christos, ca și cum cele două ar fi incompatibile (ori/ori). Dar tot Matei este singurul care menționează că Iisus a fost grijuliu cu Sabatul chiar pentru viitor (Mat 24:20 „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.”)[6]

Apoi CB citează Ioan 17:3, care afirmă că viața veșnică se găsește în cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Christos. Unde apologetul adaugă, că prin urmare, viața veșnică nu este în Sabat. Dar niciun adventist nu afirmă că viața veșnică spar găsi în Sabat, nu în Christos. Mereu apologetul confecționează un om de paie și îi dă foc, iar noi putem spune: „Amin, dar cu cine vă bateți, de fapt?”

Faptul că evreii L-au pândit și acuzat public pe Iisus în zi de Sabat, că în Sabat au făcut planuri să-L ducă înaintea judecății și să-l condamne la moarte, ar fi pentru CB o notă proastă în dreptul Sabatului. De asemenea, faptul că Iisus nu păzea Sabatul în stilul fariseilor, ci într-un stil care-l făcea să fie benefic „pentru om”, ar fi o dovadă că Iisus avea ceva împotriva Sabatului, de vreme ce îl încălca în mod sistematic. Dar exact aceste  „lucrări” pe care le făcea Iisus inclusiv în Sabat—și chiar de preferință în Sabat—erau dovada că El nu doar respecta Sabatul, ci căuta să-l onoreze, pentru ca toți cei vindecați în Sabat să nu uite ce a făcut pentru ei Creatorul și Mântuitorul. Dacă CB L-ar fi suprns pe Iisus în Nazaret mergând în Sabat la atelierul de tâmplărie, sau cu securea la pădure, acelea ar fi fost într-adevăr dovezi că nu respecta porunca Sabatului, dar prin vindecările pe care le făcea, Iisus reforma Sabatul, dezlegându-l de legăturile fariseilor și făcând din el o zi de bucurie în Domnul.  Dacă Iisus era pornit împotriva Sabatului, ar fi spus clar, sau ar fi trebuit s-o spună. Dar El, de fiecare dată se apăra, argumentând că fapta pe care o făcuse nu era o profanare a Sabatului. Așa se comportă cineva care vrea să desființeze Sabatul?  

Da, Iisus „a permis ucenicilor să smulgă spice de grâu în Sabat”, dar El i-a apărat în fața acuzațiilor fariseilor, arătând că este permis ceea ce ei făceau, așa cum și preoții slujeau Sâmbăta la templu, aducând jertfe, punând lemne pe foc, jupuind animalele etc., deoarece acesta era serviciul divin poruncit de Dumnezeu. La fel, dacă se întâmpla ca un prunc să fie circumcis în zi de sabat nu era nicio problemă, pentru că Legea cerea să se facă acest ritual în a opta zi de la naștere: nu era păcat. Iisus arăta că astfel de lucruri pentru care era învinuit nu constituiau violare a Sabatului. Doar mofturile tradiționale ale fariseilor erau atinse, nu Sabatul Domnului.

Când Iisus a poruncit paraliticului vindecat să-și ia patul (culcușul, rogojina) în zi de Sabat, a știut că aceasta va scandaliza pe unii. Dar acel așternut făcut sul pe umăr trezea întrebări, atrăgând atenția asupra minunii lui Iisus.Nu era o lucrare lumească, era un obiect de strictă necesitate pentru bietul om și, în același timp, un semn strategic, care făcea publicitate vindecării făcute de Iisus, pentru om și spre slava lui Dumnezeu. Orbului i-a făcut „tină” și i-a uns ochii, pentru a ne învăța că în Sabat suntem datori să slujim și bolnavilor, făcând ceva efectiv, tot ce putem, pentru a le ușura suferința. Cei care interpretează aceste fapte ale lui Iisus ca violare a Sabatului, nu sunt mai înțelepți decât fariseii de pe vremuri.

Modul acesta de a-L pune pe Iisus în mod artificial în conflict cu cerințele lui Dumnezeu dintotdeauna este într-adevăr odios, ca să folosim un termen exact. Ce fel de teologie poate fi aceasta?  „Isus a încălcat Sabatul deliberat”, afirmă CB, ca „să-i scuture pe evrei din ritualul gol". Astfel majoritatea creștină (împreună cu unii evanghelici), se alătură corului fariseilor, acuzându-L pe Iisus fără niciun temei, altul decât limitele rabinice cu care fusese înlănțuit Sabatul. Iisus a încălcat deliberat limitele inventate de oameni, dar niciodată nu a încălcat porunca lui Dumnezeu. „Pentru că El nu a venit să fie sluga Sabatului. A venit să fie Domnul Sabatului.” Corect. Ca Domn, El a reformat Sabatul și l-a redat omenirii, nu l-a desființat. De fapt, nici n-ar fi avut autoritatea să-l desființeze, deoarece venind ca om S-a supus autorității lui Dumnezeu (Mat 4:7, 10; Mar 11:17).

Urmează un alt sofism, citat de CB în cuvintele unui lui Adrian Rogers:

„Israelul a avut un Sabat pe săptămână timp de o zi. Biserica are Sabat șapte zile pe săptămână, 24 de ore din 24. Nu este o zi mai sfântă - este o viață mai sfântă. Nu este un ritual mai bun - este o relație mai bună.”

Este permanent aceeași confuzie între odihna spirituală (Christos, sabatul inimii)  și odihna săptămânală. Sabatul este înainte de toate oprire de la lucru. A spune că Sbatul creștin este permanent, zi și noapte, este un non-sens. Spiritual, da,  odihna credinței nu depinde de o zi anume, ea este zilnică. Dar odihna săptămânală, care a fost făcut pentru nevoile truești și spirituale ale omului, nu are cum să fie în fiecare zi. „Sabatul nu s-a terminat”, spune CB. „S-a transformat. Nu e o zi, ci este o Persoană.”

Pare foarte „adânc”, dar este ca și cum i-ai zice soției: „De ce aștepți să-ți sărbătoresc ziua de naștere? Eu sunt cu tine în fiecare zi, valorând mai mult decât trei lalele și un tort?” Acest tip de raționament este însă mult mai grav în cazul Sabatului, deoarece Sabatul nu este o celebrare convențională, ci o poruncă a lui Dumnezeu de aceeași greutate cu celelalte nouă din Decalog, o zi bunecuvântată și sfințită de la Început (Gen 2:1-3) și până la Sfârșit (Ap 11:19; cf. 1:10).

În mod neașteptat, pastorul CB atrage atenția asupra unui caz istoric al istoriei adventiste: Dudley Marvin Canright (1840-1919), care a fost unul dintre predicatorii și liderii proeminenți ai BAZS în America. Dar episodul Dudley Canright nu este un argument împotriva adventismului, după cum nici Iuda Iscariot și Simon Magul nu sunt argumente împotriva lui Iisus și a creștinismului.[7]  

7.       CB: „Sabatul a devenit o stare permanentă”

Sub acest titlu, CB comentează odihna din Evrei 4, după același sofism, afirmând că odihna-Christos ar fi înlocuit odihna Sabatului, ca și cum n-ar putea încăpea amândouă în același univers. Întrucât această idee o repetă și deja am comentat-o, rămâne doar ca cititorul să vadă și comentariul nostru la Evrei 4.   

CB citează pe Lloyd-Jones: „Creștinul nu ține un Sabat pe săptămână ci el trăiește în Sabat continuu. Fiecare zi este sfântă pentru că Hristos locuiește în el. Fiecare moment este odihnă pentru că și-a pus povara păcatului la picioarele Crucii.” Nici nu mai contează cine a spus-o, această idee este evident eronată. Odihna în Christos, desigur, trebuie să fie continuă, cel puțin teoretic, dar odihna de Sabat nu poate fi continuă. Care mai este atunci sensul săptămânii? De ce a creat Dumnezeu săptămâna, când putea să facă lumea într-o fracțiune de secundă, sau în câteva miliarde de ani?  

Și de unde această confuzie între sfințenia zilnică a creștinului și sfințenia unei zile? A fi un sfânt în fiecare zi nu presupune deloc că toate zilele unui sfânt sunt sfinte. Nici Dumnezeu nu a reușit această „performanță”, El care este de trei ori sfânt, zi și noapte încontinuu, n-a reușit să sfințească decât o singură zi din șapte—și nu una la întâmplare. Haideți să fim rezonabili și să facem distincția între sfințenia spiritual-morală a unei persoane și sfințirea (dedicarea/consacrarea) unei zile pentru odihnă, sărbătoare și închinare. Sunt două re alități diferite, dar complementare, nu contradictorii.  

8.       CB: „Sabatul adevărat este încetarea de la propriile lucrări”

Evrei 4:10 - „Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale."

Am răspuns suficient la acest subiect în comentariul la Evrei 4. Sub acest titlu, pastorul CB repetă în diferite feluri ideea că Iisus, odihna noastră, a eclipsat Sabatul până la anihilare, iar acum El este Sabatul nostru continuu; nu mai avem oprirea de la muncă săptămânală. S-ar revolta muncitorii din toată lumea, dacă ar auzi așa ceva: un sofism fabricat de un apologet care face cam același lucru în fiecare zi. Imaginați-vă  că v-ar spune un predicator: „Christos este pâinea noastră cea de toate zilele și apa vie! De când a venit El, adevărata hrană zilnică, nu mai vorbim nici despre pâine și apă, nici măcar de Cina Domnului!”

CB repetă obsesiv afirmațiile biblice că suntem mântuiți prin credință, nu prin fapte, ca și cum respectarea poruncii a patra ar înclina mai periculos spre legalism, spre mântuirea prin fapte, decât respectarea poruncii a doua sau a noua. Afirmația „Eu țin Sabatul — de aceea sunt mântuit," nu este auzită printre adventiști. CB doar suspectează că așa simte un adventist. Dar se înșeală. Adventistul spune: „Sunt mântuit, de aceea îmi place să ascult poruncile Domnului.” (Ps 119:40, 47, 60, 97, 12, 131, 141). Sau: „Sunt mântuit, dar rămân pe calea mântuirii, ca să am parte de mântuire până la sfârșit” (Rom 13:1; 2Cor 7:10; Ef 6:17; Flp 2:12-13; 1Tes 5:8; 2Tim 2:10; 3:15; Evrei 1:14; 2:3, 10; 9:28; 1Pe 1:5; 2:2). Nu cumpărăm mântuirea prin fapte, dar o dovedim prin faptele credinței și ale ascultării din dragoste—ascultare care este o datorie— nu ne aduce niciun merit.

Dumnezeu este Acela care lucrează în noi ce trebuie să voim și să împlinim (Flp 2:13). În noi, dar nu fără noi—altminteri i-ar mântui pe toți oamenii într-o clipă, fără să-i întrebe. De aceea, Pavel ne îndeamnă în versetul anterior: („continuați să lucrați la propria voastră mântuire, cu frică și cutremur” — τὴν ἑαυτῶν σωτηρίαν κατεργάζεσθε). Mântuirea nu este doar un cadou, este și un imperativ. Este porunca de a pune umărul la lucrarea lui Dumnezeu: „Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam...!” (FA 2:40, 47), pentru că mântuirea este un proces de o viață, nu doar un moment în trecut sau în viitor.

A crede că începutul mântuirii este suficient pentru o viață de om, este ca și cum ai spune că esențial este să te naști, nu contează dacă vei continua să trăiești. Dar dacă mântuirea nu este dusă până la capăt (până închidem ochii!), aceasta înseamnă că ea s-a pierdut. După cum o primim prin credință, tot așa se poate pierde prin necredință (Lc 22:32; 1Tim 1:19; Evrei 6:4-6). Iertarea completă a datoriei se poate pierde (Mt 18:32-35). Cine nu-L lasă pe Domnul să lucreze în viața Lui mântuirea (curățirea) de orice păcat— sau, altfel spus, nu-L lasă să lucreze în el împlinirea fiecărei porunci—, are multe șanse să rămână în afara mântuirii, cu pretenția că a fost cândva „mântuit odată pentru totdeauna”.

 Apologetul aduce și argumentul că la sanctuar erau multe obiecte de mobilier, dar niciun scaun, pentru că preotul „nu avea voie să se așeze. Lucrarea lui nu se termina niciodată.” Dar observăm că marele preot Eli stătea uneori pe scaun (1Sam 1:9; 4:13, 18). Cu siguranță, preoții nu slujeau zi și noapte în picioare, până cădeau. Existau încăperi în zidul de incintă al templului sau în jurul construcției sacre, unde preoții mâncau, se odihneau și dormeau chiar (1Rg 6:5; Ier 35:2; 1Cr 28:11). Doar cântăreții slujeau zi și noapte, dar se înțelege că în schimburi (1Cr 9:33; 23:6; 25:7-8; Ps 134:1) ca și preoții (Lc 1:8-9).[8]

CB sugerează astfel că în lucrarea lui Dumnezeu nu există odihnă, nu este loc de scaune, nu este timp de Sabat. Dar chiar și la Templu, Sabatul era onorat, nu prin ședere sau adormire, nici prin meditație zen, ci era cu adevărat sărbătorit. Dacă în toate zilele principalul ritual era arderea-de-tot zilnică—un miel dimineața și un miel seara, cu ofrandele auxiliare și tămâierea specifică și sunarea din șofar—, în fiecare Sabat se aduceau încă patru miei: doi dimineața și doi seara, în afară de cei doi miei zilnici (Num 28:8-9). De asemenea, existau psalmi special făcuți pentru ziua Sabatului (Ps 92:1). Dacă în timpul săptămânii veneau închinători la templu doar de sărbători, în Sabat curțile templului erau locuri de adunare sfântă pentru cei care locuiau în sau lângă Ierusalim (Lev 23:3a). Astfel că Sabatul era zi de odihnă numai în ce privește relația cu lucrul celor șase zile. Dar sărbătoarea, bucuria în Domnul, închinarea, atrăgeau atenția la odihna spirituală.  

CB citează iarăși Evrei 4:10 și afirmă că expresia „Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările Sale” nu s-ar referi la „sabatul săptămânal al Israelului” ci la „odihna lui Dumnezeu din Geneza 2.” Această distincție este un alt sofism. Porunca a patra din Decalog subliniază clar că odihna Sabatului zilei a șaptea este după modelul Sabatului lui Dumnezeu de la început: „

Ex 20:10-11: „Dar ziua a şaptea este Sabatul [închinat] lui Yahwé, Dumnezeul tău: să nu faci nicio lucrare în ea [ . . . ], pentru că în şase zile a făcut Yahwé cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Yahwé ziua de odihnă şi a sfinţit -o. [Gen 2:1-3]”

Dar aici fratele CB aduce obiecția pe care o aduc creștinii de obicei când este vorba de Gen 2:1-3:

„Și aceea nu a fost o odihnă de o zi. A fost o odihnă fără seară, fără capăt, fără reluare. [. . . .]  — fiecare din primele șase zile ale creației se încheie cu aceeași formulă: «Și a fost seară, și a fost dimineață — ziua întâi... ziua a doua... ziua a treia... ziua a patra... ziua a cincea... ziua a șasea.» Dar ziua a șaptea nu are seară [. . . .] Lipsește seara. Nu e accident. Nu e omisiune. Este teologie codată în structura textului.”

În realitate, lucrurile sunt mai simple. Teologii ne bagă uneori în subtilități inventate de ei pentru a evita sensul normal al textului. Principiile majore ale teologiei sunt afirmate explicit, nu codate. Dar să vedem ce anume se ascunde în text, dacă tot ni se sugerează că ziua a șaptea nu a avut seară. Mai întâi, expresia „a fost o seară și a fost dimineață” este repetată nu ca să ne învețe că zilele au seară și dimineață, ci că zilele Creației au fost zile naturale, nu ere geologice sau milenii mistice.

Dar dacă lipsa refrenului obișnuit („a fost seară. . .  dimineață . . .”) în dreptul zilei a șaptea semnalează că Sabatul Domnului nu are seară—adică nu s-a sfârșit!—, atunci ajungem la observația mai atentă că Sabatul acesta n-a avut nici început (!). Iată de ce: textul arată că ziua a șasea, care avusese o seară și o dimineață, nu s-a mai încheiat cu o nouă seară, deoarece seara următoare, când trebuia să înceapă ziua a șaptea, nu este menționată. Prin urmare, Dumnezeu a rămas „încuiat” într-o vinere ne-isprăvită și fără odihnă (?).

Dacă ciclul seară-dimineață este un mod de a sublinia ideea de zi naturală (întrucât de fiecare dată ni se spune că „seară-dimineață” = ziua N), atunci înseamnă că și sabatul a fost delimitat de același ciclu, de vreme ce este numită explicit: „ziua a șaptea”. De asemenea, se subliniază că Dumnezeu „a sfințit-o”, adică a deosebit-o (delimitat-o), dedicând-o unui scop sfânt. Înainte de a căuta sensuri codificate, să căutăm sensul intenționat de autor. Omisiunea unei expresii nu indică în mod necesar un mare mister. Geneza 1 are și alte expresii repetitive.

De exemplu: „Dumnezeu a văzut că X era bun / bine / frumos” (Gen 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Dar de ce nu apare și în dreptul zilei a doua? Nu era bine, sau nu era frumos că Dumnezeu a făcut să apară și bolta cerească? Nu poate fi vorba de ceva dubios legat de ziua a doua. Comentatorii evrei și creștini au spus că refrenul cunoscut nu apare pentru ziua a doua, deoarece creația zilei a doua nu era terminată. Dar până la Creația omului nu era nimic terminat. Oare simpla „aprindere a luminii” în prima zi era o lucrare mai „terminată”? Fiecare lucrare era încheiată pentru ziua aceea. 

Dacă după ce au fost creați bărbatul și femeia, „Dumnezeu S-a uitat la TOT ce făcuse și iată că erau foarte bune!” (Gen 1:31), înseamnă că și cerul din ziua a doua era foarte bun. În Septuaginta apare același refren și în ziua a doua (Gen 1:8). Textul ebraic al Genezei, care omite refrenul acesta în dreptul zilei a doua, îl folosește de două ori în cadrul zilei a treia (!). A fost o omisune intenționată a autorului? Sau a fost o eroare scribală? Nu știm, dar cert este că s-a intenționat folosirea acestu refren de șapte ori, iar a șaptea oară este încoronat cu un superlativ absolut.

Întrebarea serioasă este: de ce era nevoie să se menționeze și în dreptul zilei a șaptea, că au trecut iarăși o seară și o dimineață? Această expresie pregătește întotdeauna o nouă zi. Foarte probabil, autorul a dorit să sublinieze astfel ziua a șaptea ca pe o încoronare a Creației și să-l lase pe cititor în înălțimile comuniunii cu Dumnezeu. Clipele fericite nu vrem să se termine, nu vrem să le numărăm. Sabatul nu se ține cu ochii pe ceas. Aceasta cred eu că este semnificația omisiunii expresiei „seară și dimineață” în dreptul zilei a șaptea din Gen 2:1-3. Dar indiferent ce sugestie secundară găsim într-o astfel de omisiune, nu este permis să anulăm prin aceasta sensul propriu al celor scrise, și care este explicat de Dumnezeu cât se poate de clar, când a tunat de pe muntele Sinai.       

Întorcându-ne la Evrei 4, Pavel spune simplu că odihna spirituală la care ne cheamă Dumnezeu (odihna credinței și a ascultării, odihna pe care ne-o dă noul Iosua), este după modelul odihnei de Sabat, când lăsăm deoparte lucrările noastre și grijile noastre, și ne bucurăm de lucrarea lui Dumnezeu pentru noi. Astfel găsim odihna în Christos. În Gen 2:1-3, Dumnezeu nu Se odihnește veșnic, ci Dumnezeu, după ce a creat pentru om o lume și un program de viață, a rămas o zi întreagă într-o părtășie de neuitat împreună cu omul. Dar El nu a încetat orice activitate de atunci. Iisus spunea: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez!” (Ioan 5:17). Dumnezeu a continuat să susțină, să țină sub control întreaga Creație și, în urma Căderii a acționat permanent după planul Lui, în vederea recuperării. Acțiunile lui Iisus în Sabat (vindecările etc.) erau lucrări ale Creatorului, pentru că numai Creatorul poate fi Mântuitor.      

CB afirmă: „Sabatul mozaic era un ritm. Mântuirea este o realitate permanentă.” Sunt adevărate ambele afirmații, nu se contrazic. Odihna mântuirii nu contrazice odihna Sabatului, dimpotrivă, se suțin reciproc. Dar, desigur, odihna mântuirii este prioritară și permanentă. Fără ea, sabatul nu ar mai fi al Domnului, ci doar al omului ca sclav al muncii, comparabil cu boul și măgarul (Dt 5:14). Dar odihna spirituală și veșnică nu este făcută pentru a înlocui Sabatul, deoarece omul este o creatură care are nevoie și de timp liber, de odihnă fizică, și mai ales de „ritmul” ascultării prin credință. Fără recunoașterea autorității supreme a lui Dumnezeu, dincolo de orice morală de bun simț, omul nu se recunoaște drept creatură, ci tinde să se „îndumnezeiască” pe altă cale decât aceea arătată de Christos.    

 9. CB: „Isus îngroapă Sabatul și îl înviază transformat”

„Singura zi întreagă în care Isus este în mormânt este ziua de Sâmbătă — Sabatul [. . . ]  Aceasta nu este o coincidență calendaristică. Este o declarație teologică: Isus îngroapă Sabatul în El Însuși. Ziua pe care Israel o păzea cu atâta strictețe este exact ziua în care Domnul Sabatului TACE în mormânt. El o ia cu El în moarte. Dar prin înviere, Sabatul nu dispare ci se transfigurează. Iese din mormânt altfel decât a intrat. Nu mai este o zi calendaristică. Este acum odihna veșnică în Persoana Celui Înviat.”

Pare profund creștinesc, dar nu este. Iisus nu este prezentat în Evanghelie ca gropar al Sabatului, ci ca Domn al Sabatului, ceea ce se potrivește de minune cu calitatea Lui de Dumnezeu Creator (Gen 1:26; Evrei 1:2-3, 10; cf. In 1:3, 10; Col 1:16-17) și Mântuitor (Mat 1:21; Iuda 1:25). Sentința retorică din Mr 2:27 (,,Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”) are aceeași logică precum sentința lui Pavel din 1 Cor 11:9 („şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”). Fără a intra în toate subtilitățile acestei ecuații, este suficient să spune,m că, indiferent cum am înțelege „domnia” bărbatului asupra femeii, în niciun caz nu are libertatea de a o „îngropa împreună cu sine”, ori de a o „transfigura” în așa fel, încât s-o desființeze—sau să-i absoarbă identitatea (ceea ce este totuna).

Urmează iarăși o caricatură a Sabatului, care nu are nicio legătură cu adventismul, pe care CB îl critică sistematic: iudeii Îl puseseră pe Iisus în mormânt, în schimb păzeau Sabatul; păzeau umbra, în timp ce soarele era în mormânt. Țineau o zi de odihnă, în timp ce Autorul odihnei era îngropat. Ei „vedeau doar ziua”.

Adevărul este că grija lor nu era atât de mult Sabatul. Dacă ar fi respectat Sabatul, nu s-ar fi dus sâmbăta la Pilat, ca să aranjeze paza mormântului (Mt 27:62-66). Nu au intrat în pretoriu la Pilat, ca să nu se spurce (superstiție tipic fariseică) și să poată participa la cina pascală (Séder), dar din afara pretoriului au strigat cât au putut, ca Iisus să fie condamnat! (Ioan 18:28-31; 19:6, 15-16).

Repet: nu suntem interesați de sabatul superstițios al celor care urăsc pe Christos. Ucigașii lui Christos nu erau singurii care au respectat acel Sabat. Ucenicii lui Iisus au respectat de asemenea Sabatul, care era al Domnului, nu al dușmanilor lui Iisus. Luca (23:55-56) afirmă că „însoțindu-l pe Iosif, femeile care veniseră cu Iisus din Galileea au văzut mormântul şi felul cum a fost depus trupul lui Iisus; apoi întorcându-se, au pregătit aromate şi mirodenii, iar în Ziua Sabatului s-au odihnit după Poruncă.” Este extrem de interesant că multe traduceri biblice au preferat să redea expresia κατὰ τὴν ἐντολήν ca fiind „după Lege” (cu trimitere generală la religia mozaică!), deși ἐντολή (entolé) înseamnă întotdeauna „poruncă” și se referă, evident, la Porunca lui Dumnezeu din Decalog.

Astfel este clar că, dacă niște galileence care-L cunoșteau bine pe Iisus respectau Sabatul—nu de teama evreilor, ci pentru că aceasta era Porunca știută—, este clar că toți prietenii lui Iisus au avut aceeași reverență față de Sabat.

Dar, continuă CB: „Duminică dimineață totul s-a schimbat. Mormântul este gol. Sabatul a ieșit transformat: nu o zi — ci o Persoană vie. Nu un ritm săptămânal — ci o odihnă veșnică.” Este un clar non sequitur, sau cum se spune mai pe românește, „unde dai și unde crapă!” Dacă este vorba să facem reflecții profunde pe tema influenței morții și învierii lui Iisus asupra noastră și asupra tuturor lucrurilor, să citim mai degrabă ce spune Pavel:

Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Christos şi trăiesc; dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine. Iar viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

Parafrazând cele de mai sus, Sabatul legalist al fariseilor ar spune la fel: „Am murit împreună cu Christos și totuși trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, acea caricatură fariseică, ci Christos trăiește în mine. Iar existența mea ca zi de odihnă o trăiesc acum în credința în Christos, care M-a respectat și m-a preferat pentru faptele Lui vindecătoare (mântuitoare) și mai degrabă a acceptat să moară pentru călcările de Poruncă ale oamenilor, decât ca Porunca lui Dumnezeu să fie lezată.”

Iisus a fost mort și a stat în mormânt în calitate de om. Dumnezeirea nu se naște și nu moare. Ca Dumnezeu, Domnul Christos este nemuritor, este izvorul vieții. Ca om S-a odihnit în mormânt, dar ca Dumnezeu S-a odihnit ca după cele 6 zile ale Facerii. Comparând lucrarea de Mântuire cu lucrarea Creației, observăm că Iisus a încheiat și misiunea Sa răscumpărătoare tot cu Sabatul, făcând din memorialul Creației și un memorial al Mântuirii (Ioan 17:4 „am sfârșit lucarea...”; 19:30 „S-a isprăvit”), care a fost prefigurată de eliberarea din Egipt, la rândul ei celebrată în Sabat (Deut 5:15).  

10. „Dacă s-a schimbat preoția și jertfa, s-a schimbat și ziua și poporul”

Evrei 7:12 - „Pentru că, odată schimbată preoția, trebuia numaidecât să aibă loc și o schimbare a Legii."

Termenul „Lege” se poate referi la întreaga revelație dată de Dumnezeu prin Moise (Mat 55:17-18; Lc 10:26), sau chiar la întreaga Scriptură ebraică, incluzând Profeții (Ios 24:26) și Scrierile care încep cu Psalmii (Ioan 10:34; 15:25; cf. Ps 35:19; 69:5; 82:6). Se poate referi la legislația iudaică, la religia iudaică, inclusiv la legea orală (1Cor 14:34). Dar „Legea” se poate înțelege și în sens restrâns, la o singură lege din Lege, de exemplu: legea circumciziei (Ioan 7:23), „legea împărătească” a iubirii de semeni (Iac 2:8); legea arderii-de-tot (Lev 6:9), legea leprei (Lev 13:59), legea jertfei „J” (Lev 6:25; 7:1, 11, 37), legea preoției (Evrei 7:12).

Este clar că autorul se referă aici la legea preoției, deoarece contextul se referă exclusiv la acest principiu al Legii: că numai un urmaș al lui Aaron poate fi preot. Dar CB afirmă că Legea aici s-ar referi „la întregul cadru al Legământului mozaic: preoție, jertfă, calendar, popor.” Dacă ne referim la întreaga epistolă, da, Legea ar fi mai cuprinzătoare, și în plus ar cuprinde noțiunile de legământ, sanctuar etc. Dar sărbătorile calendaristice nu sunt menționate în epistolă, deși se face aluzie la Ziua Ispășirii (Evrei 9:7, 12). Sabatul zilei a șaptea este menționat în Evrei 4:3c-4 doar ca o analogie, fără a fi contestat; ca o parabolă a odihnei în Christos. Permanența Sabatului este însă implicită în text, deoarece:

a.       Evrei 4:4 citează cea mai importantă referință care este temeiul universal al Sabatului (cf. Gen 2:1-3);

b.      Domnul Christos este recunoscut în epistolă ca Dumnezeu deplin și Creator (Evrei 1:2-3, 10-12), subliniind astfel că Noul Testament nu aduce un altfel de Dumnezeu, un altfel de Mântuitor, sau un altfel de sabat.         

Iisus a anulat tot ce era umbră a jertfei Lui mântuitoare, cu tot ce ținea de teocrație, regalitate, preoție, templu, ritual, calendar, și a dat o nouă strălucire acelor elemente care prin natura lor sunt făcute să dureze cât lumea: principiile morale, Sabatul, Cele Zece Porunci, principiile și datoriile religioase, regulile de viață și sănătate.   

CB afirmă că de vreme ce în NT s-a schimbat poporul, s-a schimbat și Sabatul, deoarece Sabatul ar fi fost făcut strict pentru Israel, ca semn al legământului. Am tot arătat că Biblia nu insinuează o asemenea schimbare. Chiar și „schimbarea poporului” arată destul de diferit în Biblie. Nu ni se spune că, odată cu moartea lui Iisus, Israel ar fi fost înlăturat în mod necesar, ca pe o vechitură, legile jertfelor. Dumnezeu a renunțat la teocrație, la dependența de Templu, de Sanhedrin, de sinagogă. A renunțat la „națiune”, dar nu la naționalitate, la etnie. Nucleul primei Biserici a fost evreiesc, începând cu Iisus Însuși: „Vechiul” Testament (Biblia evreilor) a fost singura autoritate scrisă pe care a avut-o prima generație creștină; Noul Testament este evreiesc; organizarea și cultul au fost în cea mai mare parte preluate din serviciul sinagogal.

Elementul etnic în creștinismul inițial a fost ca și în Israelul antic: o majoritate de evrei și o minoritate de păgâni. Dar pe măsură ce s-au convertit tot mai mulți păgâni, creștinii evrei au rămas minoritari, iar obștea Israelului Noului Legământ  a devenit tot mai pestriță, și mai puțin evreiască. În același timp, iudaismul rabinic, care constituie majoritatea iudaică, a devenit tot mai ostil creștinismului. Concomitent, curentul antiiudaic din interiorul creștinismului a atras Biserica în direcția unei mai mari simpatii față de păgânism, decât față de iudaism, sub diverse pretexte spirituale, strategice, politice, iar Biserica s-a păgânizat în mare parte, alergând după inovații în cult și fugind în mod conștient de  „vechiturile” iudaice.

Imaginea măslinului din Romani 11 ilustrează foarte bine situația poporului din punct de vedere spiritual. A rămas același măslin, nu s-a schimbat rădăcina, nici tulpina, nici numele, nici seva, nici rodul. O parte din ramurile naturale au rămas „prin credință”, o se rie de ramuri sălbatice au fost altoite prin aceeiași credință, iar o parte din ramurile naturale, tot mai multe, au fost tăiate din cauza respingerii credinței. Acesta este principiul mântuirii, al odihnei ascultării prin credință. Ilustrația lui Pavel nu privește lucrurile sociologic sau politic, ci spiritual și indică același popor. Nimic nu sugerează că s-ar fi schimbat brusc poporul și de aceea ar fi fost necesar să se schimbe și sabatul. Israelul spiritual nu este o noțiune inventată de Dumnezeu pentru a se opune Israelului etnic. Întotdeauna, Israelul lui Dumnezeu (indiferent de proporțiile etnice din interior și indiferent de rit) a fost un Israel spiritual, adică obștea celor care trăiesc prin credință (2Cr 20:20; Ps 4:5; 37:3, 5; Ps 62:5, 8; 115:9-11; Pr 3:5; Is 7:9; 26:4;  Evrei 10:38; 11:3-5, 7-9, 11,17, 20-24, 27-31, 33). Cei care ascultau ocazional și din constrângere, nu din credință, nu au fost niciodată rădăcina, tulpina sau ramurile acceptate ale acestui măslin. Sabatul face parte din rădăcinile și grăsimea acestui măslin (Rom 11:17c), frate CB! „Nu te făli față de ramuri[le tăiate]. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe time! Dar vei zice: «Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu!» Adevărat, su fost tăiate din cauza necredinței, iar tu stai prin credință. Nu te înălța, dar ci teme-te, findcă dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile naturale, nu te va cruța nici pe tine!” (v. 18-21)    

Între legământul național și cel universal, diferența este în primul rând de relație, frățioare! Se schimbă motivația și spiritul, nu atât de mult poruncile. Cel puțin, cele zece condiții ale legământului nu se schimbă deloc. Le regăsim în Apocalipsă, la judecata universală (Ap 11:18-19; 12:17; 14:12; 15:5-6).

Odihna lui Dumnezeu este veșnică, atât în ce privește odihna spirituală, cât și odihna săptămânală, fiindcă Sabatul se va repeta veșnic, cât timp va fi seară și dimineață. Cele două tipuri de odihnă nu se exclud reciproc, ci se suțin reciproc.   

CB  zice: „Fie totul rămâne temporal — fie totul este transformat în veșnicie.” Acest ori/ori nu vine de sus. Odihna spirituală prin Iisus nu a venit ca o sublimare a odihnei Sabatului, deoarece chiar Epistola către Evrei arată că invitația la odihnă îi fusese adresată lui Israel din vremuri vechi (Ps 23:2; 95:7-11; 116:7; 122:6; Is 28:12; Evrei 3:7-11, 19).

CB: „Evrei nu lasă loc pentru o a treia variantă în care jertfa devine veșnică dar odihna rămâne de 24 de ore.” Haideți să nu transformîm ziua în veșnicie, sau invers. Sabatul este prin natura Lui zi o odihnă săptămânal, care rămâne necesară, cât timp va există munca zilnică și precupări lumești. Sabatul beneficiază de odihna spirituală în Christos, dar nu poate fi înlocuit de odihna spirituală. Sabatul este o odihnă complexă, fizică și spirituală, dar ciclică, nu permanentă. A fost necesar și în rai, prin urmare, lasă-l la locul lui, frate și nu-l mai tot muta dintr-un coș în altul. Zi că nu-ți place, dar nu mai veni cu pretexte, că nu există niciun motiv serios care să stea înaintea imperativului absolut al Aceluia care a creat lumea.

CB subliniază că Iisus prin activitatea Sa a încălcat Sabatul, prin urmare l-a depășit și acum Sabatul nu mai este: doar Christos rămâne Sabatul nostru. Este un fel de-a spune că  Iisus a subtilizat Sabatul printr-un fel de iluzionism. Uită-te în altă parte, să nu observi faza, bruiază ce spune în realitate porunca lui Dumnezeu și Evanghelia, confundă Sabatul lui Iisus cu prințipurile fariseilor și apoi expune-L pe Christos drept călcător al Sabatului!

CB spune că odată ce a venit polițistul în intersecție, ca să dirijeze circulația, autoritatea polițistul este mai mare decât a semaforului. Poate! Dar minunile lui Iisus nu reprezintă o trecere pe lumina roșie a semaforului lui Dumnezeu, ci doar încălcarea unor false semnale ale fariseilor, care inventaseră un semafor care alterna între galben și prea mult roșu. Ca niște cititori onești ai Bibliei, refuzăm categoric acuzațiile fariseilor și ale acelor evanghelici care susțin că Iisus călca Sabatul. Oare nu strălucește destul apărarea lui Iisus, care dovedea că faptele Lui nu constituie o profanare a Sabatului?  Dar CB coninuă să afirme:

„Isus nu a mințit ca să schimbe porunca despre minciună. Isus nu a furat ca să schimbe porunca despre furt. Dar absolut voit a călcat Sabatul ca să ne arate transformarea. Și acum, dacă mai e cineva care nu e convins — ascultați logica aceasta. Dacă a minți este păcat și Hristos a fost fără păcat... Dacă a fura este păcat și Hristos a fost fără păcat... Atunci înseamnă că a încălca Sabatul nu putea fi păcat pentru că Hristos l-a încălcat. Sistematic. Public. Repetat.”

Serios? Atunci s-ar spune că pe deasupra a mai și mințit, când a zis: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Nicăieri nu a pretins Iisus că, în calitatea Sa de Dumnezeu, sau de Mesia, ar fi avut dreptul să modifice poruncile lui Dumnezeu. Aud asta uneori și prin ograda noastră și mă minunez. Dar Iisus S-a comportat peste tot cu respect absolut față de Cuvântul lui Dumnezeu („Este scris!” „N-ați citit...?”).[9]

Mai mult, dacă fariseii L-au acuzat sistematic de călcarea Sabatului, acuzațiile au avut limita lor. La supărare se pot spune multe, dar la proces trebuie să vii cu lucruri serioase. Marele Sanhedrin (Senatul celor 72), la procesul lui Iisus, căuta de zor martori împotriva Lui: 

„Arhiereii, seniorii lui Israel şi întregul Sanhedrin căutau o mărturie falsă împotriva lui Iisus, ca să-L poată condamna la moarte. Dar n-au găsit nimic, cu toate că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi. În sfârșit au venit doi, care au spus: «Acesta a zis: ‘Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăş în trei zile.’»” (Mat 26:59-61; In 2:18-22)

De ce n-au venit fariseii cu acuzația cea mai frecventă pe care o aduceau împotriva Lui, că profanează sau dezleagă ziua Sabatului (Mt 12:10; Mr 3:2; Lc 6:7; 13-14; 14:13; In 5:18)? De ce au venit cu o vorbă despre distrugerea și rezidirea Templului (Mt 27:63), și nu cu fapte? Existau fapte și martori cu nemiluita! Legea pedepsea cu moartea violarea intenționată a Sabatului (Ex 31:14-15; 35:2; Num 15:30-36), pe când dărâmarea și reconstrucția templului în trei zile nu era menționată în codul penal al lui Moise.

Prin urmare, cum îndrăznesc creștinii cei mai biblici, evanghelicii, să-L acuze pe Iisus în stilul fariseilor, când nici măcar fariseii nu au îndrăznit să aducă acuzația aceasta în tribunalul suprem al țării lor? De ce n-au făcut-o? Ei știau că regulile lor sabatice se bazează pe tradiție, nu pe Legea lui Moise, iar Sanhedrinul era dominat de marea preoțime a saducheilor, care nu accepta decât Legea lui Moise și ironiza obsesia fariseilor după reguli suplimentare. A-L acuza pe Iisus că a călcat Sabatul însemna a aduce martori care să spună ce anume a făcut, și astfel s-ar fi pus în discuție vindecările Lui, scoțând în evidență puterea Lui extraordinară, fapt care putea zădărnici tot efortul lor de a-L condamna la moarte.    

CB aduce în discuție textul din Ioan 5:18 („Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său…"). Ambele capete de acuzare—a). dezlegarea (anularea) Sabatului și b). afirmația că Dumnezeu este Tatăl Său—, repetăm, sunt acuzații ale iudeilor, pe care Ioan le menționa (cu ghilimelele de rigoare, care lipsesc!). Faptele Lui de vindecare, plus anumite îngăduințe legitime (a mânca grâu din spic trecând prin lanuri, a-ți duce rogojina pe umăr până acasă, când te-ai sculat după 38 de ani!) erau în mod grosolan interpretate ca violare a Sabatului, iar faptul a-L numi pe Dumnezeu „Tată” (ceea ce era privilegiul oricărui israelit: Is 63:16; 64:8; Mal 1:6) l-au socotit blasfemie. La procesul Lui însă nu au îndrăznit să vină cu asemenea acuzații. Dar apologeții non-sabatului de multă vreme continuă să aducă aceeași acuzație grosieră împotriva lui Iisus.   

„Pentru că El este Domnul Sabatului și Domnul are autoritate să dezlege ce El a legat”– zice pastorul CB. De acord, dar Iisus nu era chiar singur când a legat Sabatul. După cum Tatăl nu a făcut nimic fără Fiul (Ioan 1:3), nici Fiul nu a făcut nimic fără Tatăl (Ioan 5:30; 8:28). Și încă ceva la fel de important. O desființare sau sublimare a sabatului nu putea fi făcută nici de Dumnezeire în ascuns, ca o conspirație. Desființarea Sabatului nu putea fi făcută cu mai puțină pompă decât înființarea lui. Nu prin insinuări, sugestii, subînțelesuri. Sabatul nu putea dispărea de la sine, așa, printr-o subtilizare teologică. Când Iisus a afirmat că este „Domn al Sabatului” a arătat prin aceasta că, în calitatea Sa de Mesia, de Dumnezeu întrupat, are autoritatea de a interpreta corect aplicația poruncii.

Ca „domn” nu ai libertatea de a face absolut orice supușii. Domnul este stăpân numai pe munca sclavului, nu și pe viața lui. Pe sclav îl poate desființa numai eliberându-l, nu omorându-l în bătaie. Relația dintre om și sabat este comparabilă cu aceea dintre bărbat și femeie (Mar 2:27 „Sabatul a fost făcut pentru om”; 1Cor 11:9 „femeia a fost făcută pentru bărbat”). Indiferent cum ar fi înțeleasă relația dintre soț și soție,— de la formula patriarhală, până la formula actuală, teoretic egalitaristă—înțelegem că „domnul” nu are dreptul s-o desființeze pe „doamna”, s-o „transforme” într-un nimic răsunător.    

În  fine, apologetul aduce ca argument și textul din Evrei 4:7 („El hotărăște din nou o zi — 'astăzi' — zicând, în David, după atâta vreme…"), interpretându-l ca pe un „decret suveran”, prin care „Dumnezeu fixează prin lege o nouă zi: «astăzi».” Îndemnăm pe cititori să citească textul în context, pentru a vedea că nu este vorba despre hotărârea unei noi zile de sabat, ci despre o nouă invitație în odihna credinței în Christos. Sabatul apare în text doar ca analogie, ca ilustrație a adevăratei odihne, nu ca o zi odihnă veche în contrast cu o odihnă nouă. „Noua zi” pe care Dumnezeu o hotărăște în Evrei 4 este o nouă ocazie de intrare în odihna Domnului: „Astăzi” (citând psalmul). Iar știind că epistola era citită public în zi de Sabat, acel „astăzi” indică prioritar Sabatul, care este și modelul adevăratei odihne, când lăsăm la o parte ale noastre, pentru a ne bucura de ale Domnului.

Ideea că Dumnezeu prin David ar fi hotărât să înlocuiască Sabatul cu un veșnic „astăzi” este perfect absurdă, deoarece David în Psalmul 95:7-8, 11 (pe care Pavel îl citează) nu putea sugereza abandonarea zilei a șaptea în favoarea unei odihne continue. Pentru asta, ar fi trebuit să scoată tablele decalogului din chivot, să poruncească preoților și poporul să nu mai facă nicio distincție între sabat și zilele de lucru.

Dar cum vă imaginați că Dumnezeu  S-ar fi purtat atât de inconsecvent și arbitrar cu un popor a cărui înclinație era, mai degrabă, să nu respecte serios Sabatul (Ezec 20:13, 16, 21, 24), decât să fie prea scrupuloși în păzirea lui. Pe de o parte îi ceartă că profanează Sabatul, iar pe de altă parte îi invită prin David la o odihnă care anulează ziua de odihnă și săptămâna? Și cum se face că „subtilitatea” lui David n-a fost înțeleasă nici de profeții care au urmat, în special Isaia (56:2, 4, 5; 58:13; 66:23), Ieremia (17:21-27), Ezechiel (20:12-13, 20; 44:24), Amos (8:5) și Neemia (9:14; 10:31; 13:15-22). Dar nici David nu a înțeles că ar fi vorba de un altfel de Sabat, deoarece a compus cel puțin un psalm special pentru ziua Sabatului (Ps 92:1).

Cât privește duminica, apolegetul spune că nu este noul sabat, ci pur și simplu, o zi de întâlnirie acolo, să fie. „Creștinii s-au adunat duminica din primele zile ale Bisericii nu pentru că ar fi fost obligați, ci pentru că duminica este ziua Învierii. Este ziua în care Hristos a ieșit din mormânt.” Aici, CB ne trimite la trei texte biblice:

«Faptele 20:7 — „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea.” 1Corinteni 16:2 — „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea...”Apocalipsa 1:10 — „În ziua Domnului eram în Duhul...” — expresia „Ziua Domnului” (kyriake hemera) a ajuns să desemneze duminica în tradiția creștină timpurie.»

Realitatea este că niciuna din cele două mențiuni ale zilei întâi a săptămânii nu se referă la o zi de închinare, sau de adunare săptămânală. În 1Cor 16:2 se vorbește despre punerea deoparte „fiecare  . . . acasă . . .”, nu despre adunare sau închinare. Acest aranjament particular, în vederea strângerii de ajutoare trebuia făcut de la începutul săptămânii, din motive practice (nu puțini erau comercianți, iar prima zi a săptămânii era zi de târg). În Corint, ca pretutindeni, Pavel respectase fiecare zi de sabat, frecventând sinagoga și predicând evreilor și „neamurilor” timp de un an și jumătate (1Cor 18:4, 11). Cum ar fi putut apoi netam-nesam să le scrie corintenilor să se adune „în ziua întâi”?

În episodul din Troa, descris în FA 20:7, autorul menționează noaptea precedentă primei zile a săptămânii, care după obiceiul biblic și actual iudaic, este prima parte a zilei calendaristice (de seara până seara: Gen 1:31; Lev 23:32; Mr 15:42; Lc 23:54-56; In 19:31). Aceasta înseamnă că Pavel petrecuse Sabatul cu frații, așa cum avea obiceiul (FA 17:2) și, așa cum povestește autorul, Pavel „și-a prelungit vorbirea până la miezul nopții” pentru că „trebuia să plece a doua zi”. Autorul spune că fuseseră adunați „ca să frângă pâinea”, ceea ce poate însemna că au avut o agapă frățească, deoarece expresia se referă la orice fel de masă (Lc 24:35; FA 2:46), dar putea fi și Cina Domnească (cf. v. 11). Prin urmare, și acești creștini din Troa erau niște „adventiști” care fuseseră[10] adunați în ziua Sabatului, dar fuseseră  bucuroși să-și prelugească întâlnirea cu apostolul până a doua zi dimineață (FA 20:11), intrând astfel în noaptea primei zile a săptămânii, întrucât a doua zi Pavel trebuia să plece în călătorie. Dacă aceea ar fi fost o adunare de Duminică, atunci incidentul ar fi fost datat în a noaptea celei de-a doua zile a săptămânii. Schița de mai jos indică zilele petrecute în Troa și Sabatul prelungit cu noaptea primei zile a săptămânii.

CB a menționat expresia „Ziua Domnească” din Ap 1:10 ca o dovadă în favoarea adunărilor de duminică ale primilor creștini. Dar ziua întâi a săptămânii este menționată de opt ori în NT și niciodată nu este numită zi a Domnului nici nu se sugerează că ar trebui serbată cumva. Și pentru care motiv ar fi numit Ioan „domnească” (Kyriaké) ziua întâi a săptămânii, când în Evanghelie o numește „ziua întâi a săptămânii”, în timp ce ziua a șaptea o numește întotdeauna Sabat?

Când descrie ziua învierii în Evanghelie, Ioan nu comentează nimic de genul acesta: „Iată de ce ucenicii lui Iisus preferă să se adune în prima zi a săptămânii, numind-o domnească (Kyriaké, Dominicus), în cinstea învierii Domnului.” O asemenea declarație ar fi fost făcută sigur, dacă ziua învierii era sărbătorită cumva de creștini în vremea aceea.[11] Și chiar ar fi existat o asemenea precizare în textul Evangheliei, autoritate ei s-ar fi limitat doar la marcarea unei zile comemorative adiționale, nu pentru a înlocui Sabatul.

„Ziua Domnească” este Sabatul, „ziua închinată Domnului”, Dumnezeului Creator (Ex 20:10; 31:15; Dt 5:14). Iisus este Creatorul lumilor (In 1:3; Col 1:16) și Domnul Sabatului (Mt 12:8; Mr 2:28; Lc 6:5); prin urmare, de ce ne-am mira că Ziua Domnească din Ap 1:10 este Sabatul? Ca om, Iisus S-a născut într-o zi, a murit într-o zi și a înviat într-o zi. Este greu de spus care dintre aceste trei evenimente este mai „important”.

Învierea lui Iisus a fost spectaculoasă în sine, dar învierea lui Lazăr nu pare să fi fost mai puțin spectaculoasă. Nașterea Lui, ca orice naștere nu a fost spectaculoasă, deși ascundea în sine minunea secretă a întrupării. Minunea întrupării este o minune a iubirii și a umilității Dumnezeirii, în timp ce învierea este o minune a puterii. Oamenii aplaudă mai degrabă victoria decât sacrificiul. Dar moartea lui Iisus depășește prin semnificație orice alt eveniment din istoria mântuirii și din viața lui Iisus. Era de așteptat să învie un Om, care este în același timp Dumnezeu.

Dar moartea Lui Iisus ca jertfă, deși nu este miracol, este cea mai profundă manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Minunea dragostei este mai mare decât minunea puterii, deoarece la Dumnezeu, chiar și puterea Lui și toate celelalte calități slujesc dragostei divine. Dacă ar fi trebuie schmbat vreodată Sabatul cu o altă zi, atunci ziua mântuirii (Vinerea) ar fi fost mai indicată. Totuși niciunul din aceste evenimente nu depășesc realitatea că, înainte de orice, Christos este Dumnezeul Creator, că numai Creatorul poate fi Mântuitor, iar comemorările unor evenimente majore, deși nu sunt poruncite în Biblie, pot fi marcate ca sărbători anuale. Sărbătoarea săptămânală rămâne însă cea stabilită de Dumnezeu odată cu Creația: Sabatul zilei a șaptea. Sabatul nu sărbătorește doar un eveniment (Creația), ca și cum ar fi o sărbătoare a naturii, ci Îl sărbătorește pe Dumnezeu în calitate de Creator, calitatea cea mai cuprinzătoare – pentru că numai Dumnezeul Creator poate fi Mântuitor (Col 1:16-22).

Cartea Apocalipsei subliniază prin excelență calitatea de Creator a lui Dumnezeu (Ap 4:11; 5:14; 10:6; 14:7), Cele Zece Porunci (Ap 11:19; 12:17; 14:12) și tema închinării exlusive lui Dumnezeu (Ap 4:10; 5:14; 7:11; 9:20; 11:1, 16; 13:4, 8, 12, 15; 14:7, 9, 11; 15:4; 16:2; 19:4, 10, 20; 20:4; 21:8-9, 15). Cum ar fi putut un asemenea autor să se refere la „Ziua Domnească” cu gândul la o duminică?  

Duminica istorică este însă de foarte mult timp în competiție pentru titlul Kyriaké Hemera „Ziua  Domnească”. De fapt, în greacă, prima zi a săptămânii se numește până astăzi kiriakí, iar în latină s-a numit domínicus (domnesc) sau, în variantă populară, domínica (domnească), de unde în limbile romanice: domenica, dominiga, duminică, dumănică, dămnică, dumunică, dumnică, dumirecă, dumenica, dumënica, domenie, domingo, domingu, dumingo, dumengia, diumenge, dimengea, dimanche. Foarte mulți presupun, fără nicio altă bază, decât vechimea acestei denumiri a zilei întâi („domnească”: kiriakí, duminică, etc.), că ea ar fi denumit de la început și neîntrerupt „ziua Învierii”, încă din zilele lui Ioan. Dar cele mai vechi atestări certe ale denumirii kyriaké pentru ziua întâi datează din a doua jumătate a secolului II, la 2-3 generații după Apocalipsa, când au apărut adunările de duminică.[12]

Există însă și un alt argument că în Ap 1:10 Ziua Domnească este Sabatul, „ziua Domnului Dumnezeului tău”. Am comunicat acest argument unui teolog baptist român, care a refuzat apoi să mai continue dialogul. Acest argument este construit pe comparația dintre viziunea lui Daniel (cap. 10) și viziunea lui Ioan (Apocalips 1). Ființa cerească din Daniel 10 (identificată cu Mihail, singurul arhanghel / Domnul îngerilor)[13] este descrisă la fel ca Christosul înălțat văzut de Ioan. Dar pe lângă diverse asemănări dintre cele două viziuni, ele au în comun și faptul că sunt datate în ziua care a fost din totdeauna închinată Domnului. Daniel ne anunță că ziua în care a avut viziunea a fost ultima zi (a 21-a) din cele trei săptămâni întregi (Dan 10:2-4, 13), adică într-un Sabat.

Este clar însă că CB nu militează pentru înlocuirea Sabatului cu Duminica și afirmă că biserica tradițională (catolică & ortodoxă) a făcut rău obligând prin lege poporul să respecte duminica, sub amenințarea anatemei. CB spune că militează pentru Iisus, nu pentru zile (pe care, în mod greșit le consideră calendaristice):

„Noi ne adunăm duminica — dar nu pentru că ‘așa zice Roma’ și nu pentru că ‘duminica a înlocuit sâmbăta’. Ne adunăm pentru că Hristos a înviat duminica. Fiecare duminică este o reamintire că Sabatul a ieșit viu din mormânt.”

Până la urmă, sofismul „Sabatul nostru este Christos” duce tot la duminică, după cum se vede. Și nu este cel mai rău rezultat. Adevăratul rău este desființarea Sabatului, pentru care nu există niciun motiv biblic sau teologic. CB afirmă că

„Noi nu ne odihnim duminica pentru că ar fi sfântă ziua. Ne adunăm duminica pentru că celebrăm Învierea — evenimentul care a schimbat istoria. Dar adevărata odihnă nu este duminica. Adevărata odihnă este în Hristos — în fiecare zi, în fiecare moment. Duminica nu este Sabatul creștinilor. Hristos este Sabatul creștinilor. Ne adunăm duminica pentru ca si apostolii s-au adunat in ziua aceea dar și pentru a celebra Învierea DAR nu din poruncă și nu pentru mântuire. Dacă ar trebui să ne adunăm joi sau vineri din motive practice, am fi la fel de mântuiți. Pentru că mântuirea nu este într-o zi ci este în Hristos.”

Am arătat suficient că odihna de Sabat și odihna în Christos în Scriptură au roluri diferite, chiar dacă sunt interdependente. Am arătat de asemenea că apostolii nu au avut obiceiul unor adunări de duminică, chiar dacă adunările de Sabat puteau să se prelungească uneori în prima zi a săptămânii. Dar în ziua învierii Domnului, când Domnul li S-a arătat, ei rămăseseră adunați în camera de sus, cu ușile încuiate, de frică, nu pentru a sărbători; iar Iisus a apărut seara (In 20:19), ceea ce însemna că era începutul zilei a doua (luni). A doua întâlnire cu Iisus, ceea ce tradițional se numește „Duminica Tomei” a avut loc după opt zile, prin urmare, cel mai de vreme într-o luni seara, sau chiar marți (In 20:26). Se adunau apostolii duminica? Nu avem nici o declarație și niciun incident clar care să arate că aveau obiceiul de a se întâlni duminica, pe lângă Sabat sau în locul Sabatului.  

Urmează concluzia finală a pastorului CB, în care afirmă:

„Vechiul Testament a adus odihnă pentru trup. Noul Testament a adus odihnă pentru suflet. Odihna din VT striga: „Oprește-te și odihnește trupul.” Odihna din NT strigă: „Vino la Mine și odihnește-ți sufletul.” Ca degeaba se odihnește trupul dacă sufletul este legat de vină, de frică, de auto-condamnare și de efort zadarnic de a fi acceptat de Dumnezeu. Sabatul fizic nu poate rezolva problema spirituală. Numai Hristos poate.”

După atâtea sofisme și argumente greșite, nu este de mirare că și aceste concluzii sunt greșite. Opoziția dintre odihna „trupească” a Vechiului Testament (vrea să zică: Sabatul) și odihna spirituală a Noului Testament (vrea să zică: Christos) este un strawman (om de paie). Ambele testamente vorbesc despre odihnă, atât spirituală cât și fizică. Iar odihna spirituală a lui Christos, oricât de spirituală ar fi, ca în Paradis, nu poate înlocui odihna săptămânală. Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a făcut vicerege, cercetător, grădinar și familist. Nu l-a făcut monah și cugetător mistic. Dacă Dumnezeu a socotit  încă din rai, că omenirea are nevoie de o zi de sărbătoare și odihnă (fizică și spirituală), odată la șapte zile, cine suntem noi, ca să-i arătăm o cale superioară? Ar trebui să existe mai multă reticență când este vorba de a ameliora planurile lui Dumnezeu!   

CB: „Nu judecăm pe nimeni care alege să se odihnească sâmbăta din dragoste pentru Dumnezeu — Romani 14:5 le dă această libertate. Ceea ce contestăm este ideea că Sabatul este condiție de mântuire sau de privire cu superioritate fata de cei care se inchina duminica!”

Am arătat că Romani 14:5 se referă la calendarul mozaic, care depindea de templu, nu la ziua Domnului (Sabat). Sabatul însă este darul și porunca lui Dumnezeu din Paradis până în Paradis și nu poate fi tratat ca o simplă îngăduință. Nimeni nu ne face vreo favoare prin faptul că ne tolerează respectarea Sabatului. Noi nu suntem în defensivă în acest caz. Ofensiva noastră spirituală se va sfârși atunci când întreaga lume se va polariza, alegând conștient să respecte sau să nu respecte porunca lui Dumnezeu.  

Dumnezeu a trecut cu vederea anumite păcate ale credincioșilor, în vremuri de neștiință (FA 17:30), când Biblia nu era la îndemâna tuturor, iar conștiința oamenilor era blocată de clerici, ca să nu citească Scriptura (Mt 23:13). Au existat mari oameni ai lui Dumnezeu și mișcări religioase care au făcut mult bine omenirii și care nu au cunoscut (sau nu au înțeles) binecuvântarea și datoria respectării Zilei Domnului. În confuzia lor spirituală, unii din aceștia s-au și pronunțat public împotriva Sabatului. Dar eroarea nu este niciodată lipsită de riscuri spirituale. Astăzi, când toată lumea are Scriptura, când posibilitățile de cercetare sunt incomparabile, nu există scuză să credem că Sabatul ar fi o chestiune indiferentă, un moft legalist, ofensând astfel pe Dumnezeu, care a făcut Sabatul „pentru om”. Iar dacă cineva spune că „sabatul nu este condiție de mântuire”, să ia din Scriptură, cum nerespectarea lui a devenit adesea o condiție de pierzare. Nu ne mântuiește Sabatul, dar disprețuirea lui ne poate pierde. 

NOTE FINALE 

---

[1] Traducătorii care au adăugat „a zis astfel” (Cornilescu, NJB, NRS, TOB etc) s-au orientat după forma participiului. În multe manuscrise prestigioase, participiul este καθαρίζων („curățind el”– cu subiect masculin), iar în alte masnuscrise este καθαρίζον („[acest proces] curățind”, cu subiect neutru). Avem astfel două tradiții scribale, care se pot explica ușor, fie datorită pronunției foarte asemănătoare (katharizon / katharizôn), fie asemănării grafice între formele manuale pentru Ο (omikron) și Ω (omega). Textul Recept, după manuscrisele bizantine, a transmis forma cu omikron, care este preferată în multe traduceri clasice. Dincolo de orice discuție despre veridicitatea diferitelor categorii de manuscrise, forma de participiu neutru (în omikron) este mai logică din punct de vedere sintactic, în timp ce forma de participiu masculin apare nenaturală în poziția respectivă, ceea ce pe unii i-a determinat să-i schimbe locul, iar pe alții i-a determinat să adauge ideea că „Iisus a zis astfel”.

[2] Sensul primar al termenului este acela de comun, obştesc, apoi s-a extins în sensul de public (în contrast cu privat), general, universal. Filon îl foloseşte de 210 ori, numai cu sensurile de comun, comunitar, colectiv, public, general, universal. De asemenea, Septuaginta îl foloseşte de 5 ori în cărţile canonice (Est 5:1; Pr 1:14; 15:23; 21:9; 25:24) numai cu aceste sensuri vechi, iar în cele deuterocanonice, sensul de comun, public este dominant: 13/1 (2Mac 8:29; 9:21; 10:8; 12:4; 15:6, 36; 3Mac 2:33; 4:4; 6:36; 7:17; 4Mac 1:24; 3:21; Înţ. Sol 7:3). Chiar şi în NT, încă este prezent sensul de bază al termenului (FA 2:44, 4:32, Tit 1:4; Iuda 1:3).  Apoi κοινός şi-a extins sensul, însemnând de rând, ordinar, obişnuit, profan.  

[3] Articole pe tema mâncărurilor și a zilelor deosebite, se găsesc la  https://florinlaiu.com/pentru-cei-tari-din-romani-14/  și  https://florinlaiu.com/teologie-curata-si-teologie-spurcata/ .

[4] Expresia ἐν ὑστέροις καιροῖς pe care mulți au tradus-o „în vremile / vremurile din urmă,” a devenit între timp un fel de switch hermeneutic, care trimite direct la escatologia consumată, la vremurile pe care le trăim, sau la cele care urmează. Totuși, expresia aceasta, deși unică aici, se referă în mod simplu la viitor. Expresia aceasta este unică în 1Tim 4:1, dar componentele ei sunt clare. Adjectivul grecesc ὕστερος înseamnă „care este în spate”, „în urmă”, „următor”, „viitor”, iar substantivul καιρός înseamnă „timp”, ca moment, ocazie, sau perioadă. În 3Macabei 2:24, expresia înrudită ἐν χρόνῳ δὲ ὕστερον (lit. într-un timp, după aceasta) înseamnă, pur și simplu, „după un timp” (after a while, NRS), sau „după aceea” (afterwards, NETS). Numai contextul poate decide, dacă se referă la un viitor îndepărtat sau imediat. Iar în cazul acesta este clar că apostolul îi avertiza pe Timotei și pe ceilalți credincioși, că falsa gnoză care deja era activă, urma să se descopere printre ei într-o formă insidioasă, afișând o preasfințenie nemaiauzită.

[5] Alimentele interzise de Cuvântul lui Dumnezeu sunt: 1. animalele necurate în sine (Gen 7:8; Lev 11:1...44-47; Dt 14:2-20; Is 65:4; 66:17; FA 11:8; 1Pt 1:14-19); 2. viețuitoarele care nu au fost sacrificate după Lege, ci au murit de la sine, sau au fost sfâșiate de fiare (Ex 22:31; Lev 17:15-16; Dt 14:21; Ezec 44:31; FA 15:20); 3. sângele sau carnea cu sânge (Gen 9:4; Lev 7:26-27; 17:13-14; 19:26; Dt 12:16; Ezec 33:25; 1Sam 14:32-44; FA 21:25); 4. grăsimea (Lev 3:17; 7:23-24): 5. carnea expirată a jertfelor (piggul, Lev 7:18; 19:7; Is 65:4; Ezec 4:14); 5. orice aliment spurcat prin faptul că a fost închinat zeilor sau morților, adică demonilor, dacă faptul este cunoscut (Num 25:2; Ps 106:28; Ezec 18:6, 15; 22:9; Dan 1:8-17; FA 15:20; 1Cor 8:10, 13; 10:7, 20, 28; Ap 2:14, 20). De asemenea, Pavel descuraja băuturile îmbătătoare: 1Tim 3:2, 11 νηφάλιος; FA 24:25 ἐγκρατής; 1Cor 9:25; Gal 5:23; Tit 1:8; 2:2; 1Pt 1:13; 2Pt 1:6.

[6] Acest pasaj din profeția lui Iisus — care prevestește profanarea sanctuarului prin instalarea „urâciunii pustiitorului”, apoi timpul de necaz (persecuție), femei și copii care suferă, refugiul în munți iarna și problema respectării Sabatului în împrejurări dificile —reflectă experiența hasidimilor din timpul lui Antioh Epifanul (așa cum este povestită în 1-2 Macabei) și o proiectează în viitor, când istoria urma să se repete într-o formă asemănătoare în principiu. Este ca un comentariu la Daniel 8 și 11. Unii susțin că menționarea Sabatului de către Iisus ar fi fost o referire la obiceiul închiderii porților (cf. Ne 13:19). Dar înainte de reforma lui Neemia (pentru a împiedica activitățile comerciale în Sabat) nu au existat asemenea măsuri, nici nu au mai fost menționate în epoca greco-romană. O problemă mai serioasă cu porțile ar fi fost un asediu permanent, care nu făcea distincție între Sabat și alte zile. Dar avertizarea lui Iisus nu privea doar pe creștinii din Ierusalim, ci pe toți cei din Iudeea, din cetăți sau de la câmp, cărora le-a cerut să se refugieze de urgență în munți, când vor vedea semnul prevăzut de Iisus (Mat 24:16-18).

[7] Om talentat, convertit la adventism din tinerețe și devenit predicator, a slujit Biserica 20 de ani, cu cuvântul și cu condeiul. Era însă o fire instabilă emoțional, pendulând între descurajări, supărări și reconcilieri, când părăsind rândurile, când întorcându-se și revenindu-și spiritual. În 1882 a renunțat la slujba de predicator și s-a dedicat unor preocupări laice, iar în 1887 a părăsit complet Biserica, motivând că nu mai crede nimic din specificul teologiei adventiste. Canright s-a îndreptat apoi spre metodiști, a schimbat-o brusc spre baptiști, slujind ca pastor în două biserici baptiste și publicând cartea sa Seventh-day Adventism Renounced în 1889. In 1915, Dudley Canright și fratele său Jasper au participat la funeraliile Ellen G. White, pe care Dudley o criticase mai demult. Canright s-a exprimat în auzul altora:  "There is a noble Christian woman gone!" Apoi a scris o lucrare critică îndreptată împotriva E. G. White. Mai târziu (1933), W H Branson a scris o replică: In Defense of the Faith: A Reply To Canright; iar în 1971, Carrie Johnson a scris I Was Canright's Secretary. https://en.wikipedia.org/wiki/D._M._Canright

[8] Preoții și leviții nu locuiau la templu și nu slujeau permanent acolo, ci erau împărțiți în 24 de cete, care slujeau prin rotație (probabil de două ori pe an câte o săptămână, cf. 1Cronici 24), plus în cele trei sărbători anuale cu pelerinaj, când venea multă lume.

[9] Aceasta în ciuda retoricii lui Iisus din Matei 5. Din cauza necunoașterii Scripturii, mulți presupun că acolo Iisus vine cu o schimbare de paradigmă etică și teologică (Gata cu Legea veche! Sus Legea nouă!), punând în conflict VT cu NT și pe Dumnezeu cu Sine Însuși. Acesta este însă un alt subiect, care nu poate fi înțeles printr-o notă de subsol.

[10] Textul grecesc folosește aici un participiu perfect pasiv συνηγμένων ἡμῶν (fiind adunați noi, după ce fuseserăm adunați, pe când eram adunați). Perfectul exprimă de regulă o stare rezultată dintr-o acțiune anterioară: nu simplu „adunându-ne”, ci „fiind deja adunați / aflându-ne la adunare”. Din nefericire, unele traduceri trec peste această obligație gramaticală și traduc în așa fel de parcă autorul ar fi vrut să spună că s-au adunat în mod special în ziua întâi a săptămânii. Dar există traduceri care reprezintă fidel sensul intenționat de autor: TOB: „alors que nous étions réunis” (pe când eram adunați); CJB: “On Motza'ei-Shabbat, when we were gathered . . .” (După închiderea Sabatului, pe când eram adunați); DRA “when we were assembled”; ERV, ESV, NAS, NAU, RSV, ROT “when we were gathered”; DBY “we being assembled”; NOY “when we had assembled”; YLT “having been gathered together”, CNS „eram adunați laolaltă”.

[11] Nici Paștele ținut de creștini în primele secole nu punea accentul pe învierea Domnului, ci pe moartea Lui și era ținut după calendarul iudaic, la 14 Nisan, indiferent în ce zi săptămânală ar fi căzut. De asemenea, primii „Părinți” care argumentează în favoarea duminicii, nu subliniază învierea lui Iisus, ci ziua în care a fost făcută lumina (Gen 1:3-5), sau ziua a opta, a circumciziei spirituale (Lev 12:3; Lc 2:21).

[12] După ultimul război al romanilor cu iudeii (Bar-Kochba’, 135 d. Hr.), pe fondul tensiunilor apărute împotriva iudaismului (care fusese religie legală), s-a născut printre creștini, mai întâi la Roma și în Alexandria, tendința de a se disocia de iudaism, pentru a evita persecuția. Astfel s-a preferat adunarea publică de la începutul săptămânii (care nu se sărbătorea prin oprire de la lucru), în timp ce Sabatul a continuat să fie respectat ca zi particulară, în secret și ca zi de post. Pentru o analiză istorică de nivel academic, consultați teza doctorală publicată la Roma, a lui Samuele Bacchiocchi,  From Sabbath to Sunday, A Historical Investigation of The Rise of Sunday Observance in Early Christianity, The Pontifical Gregorian University Press, Rome, 1977.  A se vedea și recenzia lui Kenneth Strand, de la Andrews University; și cartea publicată de Kenneth Strand (editor), Sabbath in Scripture and History,    Washing-ton, D. C.: Review and Herald Publishing Association, 1982.

[13] Matthew Henry, în Comentariul la Daniel 10 afirmă: "Here is Michael our prince, the great protector of the church, and the patron of its just but injured cause: The first of the chief princes, v. 13. Some understand it of a created angel, but an archangel of the highest order, 1 Th. 4:16; Jude 9. Others think that Michael the archangel is no other than Christ himself, the angel of the covenant, and the Lord of the angels, he whom Daniel saw in vision, v. 5. …. Christ is the church’s prince; angels are not, Heb. 2:5. He presides in the affairs of the church and effectually provides for its good…" A se vedea și comentariile de la Ro.Wikipedia „Arhabghelul Mihail”.