„PROTESTANȚII” SECOLULUI Al IV-LEA

Introducere

        Generația lui Constantin cel Mare și în special cea care i-a urmat au fost martore ale unor mari prefaceri în creștinism:

a.       politizarea Bisericii, care a devenit „oficială”, măritându-se cu Imperiul Romei (cf. „aliaj de lut cu fier”, Daniel 2:33-35, 41-43, 45);

b.       invadarea Bisericii cu obiceiuri și rituri de esență păgână, necunoscute de apostoli;

c.       promovarea unor teologii străine de Sfânta Scriptură, pentru a apăra rătăcirile  Bisericii.

        Abaterile Bisericii nu au fost uniforme în creștinătatea răspândită în imperiu și în afara lui. Trebuie să fi existat proteste din partea unor slujitori ai Bisericii și din partea unor grupuri de laici din diverse regiuni ale creștinătății. Cu siguranță că au existat mai multe proteste decât știm astăzi. Tot ce știm ne-a parvenit prin intermediul Bisericii dominante, care s-a opus acestor tendințe „protestante”, numindu-le „erezii” și pe care le-a condamnat oficial, în special prin legislația lui Theodosius (380) și Justinian (534). Aflăm despre ei prin intermediul scrierilor acelor „părinți” care li s-au împotrivit. Principalii „protestanți” timpurii au fost:

      1. AUDIUS 

              Născut în Siria, dar învățăturile lui au ajuns până în Sciția și Africa de Nord. Audius a susținut tradiția cvartodecimană (de 14 Nisan) specifică unei vechi tradiții a Bisericii din Răsărit, după calendarul iudaic, în contrast cu Paștele roman (prima duminică cu lună plină după echinocțiul de primăvară). Audius și adepții săi (audienii) susțineau că Biserica abandonase vechiul stil pascal al părinților, pe vremea lui Constantin cel Mare. (Nu întâmplător, istoria abandonării sâmbetei în favoarea duminicii s-a produs în paralel cu abandonarea stilului cvartodeciman, în favoarea stilului roman).

        Audius învăța că Dumnezeu este nu doar o ființă personală, dar are și o înfățișare umană, deoarece omul a fost făcut după chipul Său. Această concepție a fost ridiculizată de Theodoret de Kyrr, care considera toate referirile biblice la înfățișarea lui Dumnezeu ca fiind antropomorfisme, pe care oameni înguști ca Audius și incapabili de a înțelege lucrurile spirituale, le iau în sens literal, săvârșind o impietate (!). Dar antropomorfismul lui Dumnezeu fusese susținut și mai înainte, de scriitori și episcopi marcanți, precum Meliton de Sardis, Tertullian de Cartagina, Origen și Lactantius.

        Ne-ar plăcea să știm mai mult despre activitatea audienilor în Sciția, adică zona întinsă de pe coastele dobrogene și nordice ale Mării Negre, dar din nefericire, foarte puține informații s-au păstrat despre doctrina audienilor. Secta audiană a fost condamnată legal pe vremea lui Constantin cel Mare și pe vremea lui Teodosiu I, ceea ce înseamnă că pe la anii 380 încă era activă. În sec. X, antropomorfismul va (re)apărea în nordul Italiei, dar va fi suprimat de episcopii catolici, în special, de Ratherius de Verona.     

2.       Aéris (Aerius) 

               Acesta a fost un presbiter („preot”) din Sebaste, în Pont, în nordul Anatoliei. El a negat că ar exista o diferență sacră între episcopi și prezbiteri (preoți), între clerici și laici. A declarat că legalizarea sărbătorii de Paște este iudaizare și că prescrierea de posturi și abstinențe prin lege este greșită. De asemenea, susținea că rugăciunile pentru morți sunt inutile. Adepții lui Aeris nu considerau duminica sărbătoare, ci posteau duminica, dar nu recunoșteau posturile calendarstice ale Bisericii, nici măcar postul Paștelui.

        Aeris a avut mulți adepți în Sebaste, cel puțin cât a trăit el, sau până când aceștia au fost condamnați în scris de episcopul Epifanie de Salamina, între anii 374-377 și descurajați de legile imperiale.  

3.       HelvidiuS (c. 381) 

               Helvidius a fost un autor creștin din Roma, pe vremea episcopului Damasus, care a scris o lucrare împotriva elucubrațiilor pioase despre pururea-fecioria Mariei și împotriva slăvirii celibatului ca stare superioară căsătoriei. Helvidius apela la Sfânta Scriptură și la scrierile unor părinți ca Tertullian de Cartagina și Victorinus de Poetavium. Susținea că frațiii lui Iisus erau fii ai Mariei, ceea ce fusese o opinie răspândită în Biserica Veche. El considera căsătoria ca o onoare, nu ca o concesie pentru creștinii de mâna a doua. Scrierea lui Helvidius a fost condamnată de Ieronim la Roma, într-un tratat despre virginitatea perpetuă a Mariei.  

4.       Iovinian († 405)

               A fost un călugăr, originar din Corduene (Anatolia) apoi stabilit la Roma, care nega meritele faptelor în ce privește câștigarea mântuirii. În mod special, deși Iovinian însuși a rămas celibatar, nega virtutea celibatului, care este temelia monahismului. S-a opus, de asemenea, teoriei virginității veșnice a Mariei. De asemenea susținea că toți creștinii adevărați stau în picioare prin credință și toți sunt învățați de Dumnezeu.

        Iovinian a avut un grup de discipoli pe care i-a educat, între care sunt menționați: Auxentius, Genialis, Germinator, Felix, Prontinus, Martianus, Januarius, Ingeniosus. Întrucât Iovinianus avea mulți adepți în Roma și în Milano, scrierile lui au fost condamnate pe la anii 390, de un sinod din Roma (pe vremea „papei” Siricius) și de un alt sinod din Milano. Ieronim de asemenea le-a condamnat vehement și caricaturistic în două volume din anul 393. Augustin, mai potolit, le-a condamnat, ca și Ambrosius de Milano. Iovinian a fost excomunicat de  „papa” Siricius. Teologia lui Iovinian a fost continuată de alți învățători, ca Sarmatius și Barbatianus în Milano și Roma, apoi în Vercelli (Piemont).    

5.       Bonosus 

            A fost un episcop de Sardica (Sofia) care s-a ridicat împotriva noii teologii despre pururea-fecioria Mariei. Urmașii lui au fost numiți „bonosieni” și condamnați ca eretici. Aceștia rebotezau pe cei care intrau în rândurile lor. Fiind condamnat la conciliul din Capua și excomunicat (391), Bonosus și-a continuat totuși activitatea de episcop, dând naștere mișcării, care i-a purtat numele.

6.       ANTIMARIOLATRII (350-400) 

               Aceștia au fost o sectă din sec. III-V, numită impropriu de părintele Epifanie de Salamina „antidicomarieni” (dușmanii Mariei!). Ei se credeau urmași ai episcopului Apollinaris de Laodicea. Antimarilatrii nu-i recunoșteau niciun statut special Mariei (Mamei lui Iisus) și respingeau teoria pururea-fecioriei. Susțineau că Iosif fusese un văduv cu șase copii, care a luat-o pe Maria ca soție, având cu ea relații naturale, nu vot de mânăstire, după ce ea a născut pe Iisus ca fecioară. Unii din frații lui Iisus ar fi fost fii ai Mariei.

        Nu se știe sigur dacă aceasta era o sectă organizată, sau doar o reacție din partea creștinilor conservatori, care nu acceptau ușor cultul Mariei — o inovație recentă. Augustin de Hippo și Ambroziu de Milano de asenenea i-a condamnat pe „antidicomarieni”.  Epifanie a scris și o scrisoare către creștinii din Arabia, apărând poziția dominantă a Bisericii, care acceptase cultul Mariei.

        Opoziția față de cultul Mariei poate fi pusă în contrast cu secta răsăriteană a „coliridianelor” care adorau pe Maria ca zeiță și îi aduceau turte ca ofrandă. Istoricii actuali nu mai acceptă istoricitatea acestei secte, despre care scrie doar Epifaniu. Totuși, povestea trebuie să fi avut o bază reală cumva. Ce interes ar fi avut episcopul s-o inventeze?    

7.       Vigilantius (c. 370-400) 

              Vigilantius a fost un presbiter (preot) din Barcelona (Spania), autorul unei cărți care protesta împotriva rătăcirilor care invadaseră Biserica în generația sa. Născut în Galia Acvitană, ca fiu al unui hangiu. Talentul său a fost admirat de scriitorul creștin Sulpicius Severus, din vecinătate, care se pare că l-a botezat, l-a și hirotonit mai târziu și l-a recomndat lui Paulinus de Nola în anul 395. Călătorind spre Betleem, a fost primit onorabil de către faimosul sfânt / fericit Ieronim. S-a implicat în dispută contra origenismului, acuzându-l inclusiv pe Ieronim de origenism.

        La întoarcere, Vigilantius i-a adus o scrisoare lui Paulinus din partea lui Ieronim. În diverse popasuri pe care le-a făcut, nu a pierdut ocazia de a-și exprima dezamăgirea cu privire la  marele teolog Ieronim, provocând reacția acestuia. Tot ce știm despre Vigilantius este din tratatul lui Ieronim, Contra Vigilantium. După ce a activat scurt timp în Galia, Vigilantius a primit o episcopie în Barcelona (Spania).

        Pe la anii 403, Vigilantius a început să scrie împotriva unor inovații nelegitime introduse în Biserică, precum:  venerarea sfinților, a moaștelor și a relicvelor; priveghiurile din bazilicile martirilor, trimiterea de milostenii la Ierusalim, abandonarea bunurilor pământești și a căsătoriei, considerarea celibatului pentru clerici ca pe o mare virtute.

        Doctrina lui Vigilantius semăna cu a valdezilor și a lollarzilor de mai târziu. El nega venerarea sfinților și a moaștelor / relicvelor, pe care le considera pe drept superstiție și idolatrie, numindu-i pe adversari idolatri, închinători la oase și la cenușă de morți. El arăta că mijlocirea pentru morți este inutilă.

        Pe măsură ce vederile lui Ieronim au fost acceptate ca ortodoxe, Vigilantius a ajuns să fie catalogat drept eretic. Ieronim l-a considerat un „monstru”, pentru că ataca supersfințenia celibatului. Dar influența lui Vigilantius sa a rămas încă puternică multă vreme în Galia (Francia) și Spania.