duminică, 4 octombrie 2026

DATORII DE ONOARE ÎN SLUJIREA ÎMPĂRĂŢIEI

 1.     Recunoaştere şi recunoştinţă

Omul nu este o ființă autonomă, independentă. El este creaţia lui Dumnezeu şi, în calitate de creatură, este total subordonat autorităţii divine, deoarece Îi aparţine de drept lui Dumnezeu, atât prin creaţie, cât şi prin răscumpărare. Pe lângă aceasta, omul este dependent de Dumnezeu în toate aspectele existenţei lui. Până şi suflarea, ca semn al vieţii, i-a fost doar împrumutată.

Această relaţie de subordonare naturală faţă de Dumnezeu cere din partea noastră, ca oameni:

a. recunoaștere (liberă acceptare a autorităţii divine) şi

b. recunoştinţă (exprimarea mulţumirii şi laudei datorate lui Dumnezeu).

Acestea nu sunt concesii sau favoruri pe care I le facem lui Dumnezeu, nici acte demonstrative ale bunătăţii noastre, ci sunt adevărate datorii şi obligaţii care decurg din statutul nostru şi din legământul prin care ne-am legat cu Dumnezeu.

Expresiile recunoaşterii şi recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu sunt atât materiale, cât şi imateriale. Încă de la început, Dumnezeu i-a dat omului daruri, iar acesta îşi arăta recunoştinţa, precum şi porunci, sfaturi şi avertizări, pentru ca omul, în ascultare, să recunoască autoritatea divină. Pomul interzis era o astfel de urnă la care omul urma să-și exprime votul de încredere dat Autorităţii Supreme. Întregul paradis cu toţi arborii lui fructiferi, cu florile şi vieţuitoarele de tot felul, fuseseră date omului. Dar fiecare creaţie avea rostul ei. Nu tot ce este făcut de Dumnezeu „foarte bun” trebui dus la gură.

În mod special, i s-a spus omului: „Tot ce vezi este al tău. Poţi să te bucuri în voie de fructele tuturor pomilor, inclusiv de Arborele Vieţii, dar din fructele Pomului-cunoaşterii-de-bine-şi-de-rău să nu mănânci. Este păcat de moarte!” Ca recunoaştere a autorităţii lui Dumnezeu, omul urma, ca să zicem aşa, să-I lase, sau să-I „dea” lui Dumnezeu roadele pomului interzis, fără să se atingă de ele.

Omul a căzut la testul pomului interzis, dar mai departe, prin teste asemănătoare, Dumnezeu Îşi pune la probă supuşii. De exemplu, cu privire la ziua de odihnă: „Toate zilele săptămânii sunt ale tale; în ele, poţi să-ţi faci toate interesele. Dar ziua a şaptea (sâmbăta) este a Mea. Nu te atinge de ea. Închină-Mi-o Mie!” De asemenea, Suveranul universului, marele Dăruitor a toate, a lăsat ca simbol al recunoaşterii Sale, zeciuiala: „Toate produsele îţi aparţin, dar a zecea parte din tot ce produci este sacru, închinat Mie. Nu te atinge de ceea ce nu-ţi aparţine.”

Pe lângă suportul recunoaşterii (zecimea), al cărei cuantum este legiferat de Dumnezeu – nu poate fi mai multă, nici mai puţină –, Dumnezeu aşteaptă şi suportul recunoştinţei (darurile), care pot avea orice 

2.         Administrarea bunurilor încredinţate

Biblia ne învaţă că tot ce avem ne-a fost încredinţat de Dumnezeu spre administrare. Proprietar este numai Dumnezeu; prin urmare, tot ce facem cu ce avem, facem pentru Dumnezeu. Valorile încredinţate nu sunt proprietatea noastră, nici bunuri primite doar în custodie, pe care să le dăm înapoi intacte, ci ne-au fost încredinţate ca un capital productiv, pe care să-l investim după cât ne duce mintea şi inima.

Prima grijă a noastră, ca administratori, înainte de orice altă investiţie pentru Dumnezeu, este să-I recunoaștem acum dreptul de proprietar. De restul valorilor încredinţate, cu tot cu profitul acumulat, Îi vom da socoteală la revenirea lui Isus. Dar de partea Lui, zecimea din tot venitul nostru şi darurile care mărturisesc iubirea şi respectul pentru El, trebuie să-I dăm socoteală acum, în modul cel mai simplu.

 

2.      Dreptul împăratului ales

Înainte ca Isus să aducă Împărăţia Sa, la prima Sa venire, regatul lui David a fost o prefigurare, o umbră a Împărăţiei lui Dumnezeu (1 Cronici 28:5; 2 Cronici 13:8). Prin Moise, Dumnezeu îl anunţă pe Israel că va face din poporul Său „o împărăţie preoţească” (Exodul 19:6) şi prevede chiar un împărat pământesc (Deuteronomul 17:14-20). Dar prin aceasta, Dumnezeu nu renunţa la propria domnie peste Israel.

Din timpul lui Samuel datează un nume nou care s-a dat sanctuarului lui Dumnezeu: hêḵāl, cuvânt care a fost tradus ca „palat”, când se referă la case regale[1], dar, când se referă la locuinţa lui Dumnezeu, a fost tradus prin cuvântul „templu”. Diferenţa dintre cele două este importantă, pentru că noţiunea de templu evocă o construcţie impunătoare şi servicii de cult, în timp ce hêḵāl („locuinţă regală”, „palat”) este numele pe care-l primeşte mai întâi modestul cort-sanctuar de la Şilo (1 Samuel 1:9; 3:3), care nu era templu; apoi hêḵāl este denumită locuinţa cerească a lui Dumnezeu, adevăratul sanctuar (2 Samuel 22:7) şi, în cele din urmă, Templul de la Ierusalim, sau prima lui încăpere (1 Împărați 6:3,5,17,33; 7:21,50).

Această subliniere este importantă deoarece regele David, deşi formal, era suveranul lui Israel, a recunoscut pe orice cale suveranitatea lui Dumnezeu, numindu-L pe Dumnezeu „împărat” (méleḵ) şi preferând pentru sine titlul de nāgīḏ („conducător”, „fruntaş”). El este primul care denumeşte căminul ceresc al lui Dumnezeu hêḵāl („palat”) şi când aduce în Ierusalim chivotul sfânt, obiect asociat tronului divin, David îşi dezbracă hlamida regală şi, îmbrăcat într-un simplu efod de in, celebrează triumful şi întronarea Regelui regilor la Ierusalim, cu muzică şi dansuri.

Dumnezeu ni Se prezintă în Scripturi ca suveran, Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Împărăţia Lui cuprinde tot ce există, întreaga creaţie. Dacă aici, pe pământ, autoritatea Lui efectivă a fost uzurpată de cel rău, totuşi El nu a încetat să fie Suveranul nostru de drept, fiind şi de fapt Creatorul, Susţinătorul şi Mântuitorul nostru. Toţi cei care-L recunoaştem ca atare suntem cetăţeni ai Împărăţiei Lui şi, fiind cetăţeni, avem datorii de onoare în susţinerea Împărăţiei.

Împărăţia lui David a fost o prefigurare a Împărăţiei lui Mesia, Fiul lui David, care urma să vină. Când a venit El, Împărăţia Sa a fost anunţată şi descrisă ca o dezvoltare spirituală aici, pe pământ, în mijlocul împărăţiei celui rău. Înainte de faza glorioasă a Împărăţiei mesianice, trăim în faza ei preliminară, dar nu mai puţin reală, pe care o numim împărăţia harului, şi care are ca scop cucerirea inimilor omeneşti, până la marginile lumii. În Israelul vechiului legământ, „împărăţia Domnului” (1 Cronici 28:5) avea centrul politic şi religios la Ierusalim, iar Împărăţia cerească a bisericii, care este Israelul spiritual al noului legământ, îşi are centrul în Ierusalimul de sus, în adevăratul palat-sanctuar al lui Dumnezeu, unde Isus este adevăratul Pontif Suprem, în timp ce miniștrii Săi, „preoţi”, slujesc Evanghelia aici, pe pământ (Romani 15:16).[2]

Creştinul nu este doar un beneficiar al împărăţiei harului, nu este un pomanagiu care aşteaptă la uşa palatului sau care s-a infiltrat pentru a profita de sistem. Creştinii sunt cetăţeni de onoare, atât în ce priveşte susţinerea slujitorilor templului, prin contribuţiile sistematice, cât şi prin administrarea şi utilizarea judicioasă a acestor contribuţii (Numeri 18:28; Neemia 10:38; Maleahi 3:9,10).

2.1         Contribuţia ca lege străveche şi universală

Zeciuielile datorate regelui şi templului erau drepturi recunoscute în Antichitate, atât în Canaan, cât şi în alte locuri. Samuel avertizează că, dacă Israel preferă să aibă o monarhie asemenea popoarelor vecine, trebuie să ştie că regele le va zeciui grădinile, viile şi cornutele, pe lângă alte servicii şi munci care li se vor cere (1 Samuel 8:11-17). Aceasta arată că zeciuiala era deja recunoscută în lume ca o datorie a poporului şi un drept al regelui.

În ebraică, zeciuiala se numea maᶜśēr (de la ᶜéśer = zece). Noţiunea de zeciuială apare însă şi în limbile înrudite, de exemplu, în Siria, la Ugarit (maᶜšaru), şi chiar în Arabia de Sud (maᶜsart). În dreptul termenului akkadian (asiro-babilonian) pentru zecime (ešrū, ešrētu), se menţionează că „palatul a luat 8 haine de schimb, ca zeciuială din cele 85 ale tale”; sau, în alt loc, a luat „11 din 112”.[3] Se vorbeşte despre „zeciuiala din orz, de fiecare cetate, pentru rege”; despre „seniorii cetăţii cărora regele le-a cerut să plătească zeciuiala”.

Zeciuiala regală însă nu era singura cerută în Babilon: „zeul Šamaš (Soarele) cere zeciuiala…”; „4 mine de argint ca zeciuială pentru Bēl („Domnul” Marduk), Nābû (zeul înţelepciunii) şi Nergal (zeul infernului)”; „pe lângă zeciuiala pentru Ninurta (zeul războiului), a plătit şi taxa de grădinar”; „zeciuiala de contabil-şef a predat-o lui Šamaš”; „de ce nu plăteşti zeciuiala datorată Doamnei din Uruk (zeiţa Inanna)?” etc. Apare şi observaţia neclară despre cineva care „datorează orz şi curmale, ca o contrabalansare a zeciuielii din al treilea şi al patrulea an”. [4]

În Egipt, Iosif, ca mare vizir, a impus populaţiei un impozit de 1/5 din recoltă, adică două zecimi, posibil pentru a compensa iniţial cei şapte ani de secetă care aveau să urmeze (Geneza 47:24-26). Dar se poate că această dublă zeciuială reprezenta datoria egipteanului faţă de stat (faraon) şi faţă de preoţime, care era privilegiată în Egipt.

Istoricul evreu Flavius Josephus citează în Antichităţi iudaice (13:48, 51) decretul regelui seleucid (siro-elenistic) Demetrios, care se angaja faţă de Ionatan, arhiereul şi reprezentantul evreilor, să le dea acestora o mulţime de libertăţi şi de scutiri de diverse biruri şi taxe. Între aceste privilegii, Ierusalimul urma să fie autonom, „sacru şi inviolabil, scutit de zecimi şi de taxe.” Zecimile de care Demetrios îi scutea pe cetăţenii Ierusalimului nu puteau fi decât acelea la care el era îndreptăţit ca rege.

2.1.1        Avraam îi dă zeciuială lui Melchisedec

Prima menţiune biblică a zecimii (maᶜśēr ; de la ᶜéśer = „zece”) apare în episodul cu Melchisedec din Geneza, capitolul 14.

 Cu privire la Melchisedec au circulat şi mai circulă încă diverse păreri. Neînţelegând alegoria din Evrei 7:2-4, vechea sectă melchisedeciană susţinea că acesta ar fi fost Însuşi preexistentul Hristos sau o altă persoană divină pe lângă Sfânta Treime.[5] Unele tradiţii rabinice l-au identificat pe Melchisedec cu patriarhul Sem, deoarece era greu de imaginat că marele patriarh ar fi putut recunoaşte pe altcineva superior pentru a-i da zecime. [6]

Moise îl prezintă pe Melchisedec ca pe regele-preot al unei cetăţi reale. Numele Melchisedec (malkī-țédeq = „rege al dreptăţii”, regele drept) este la fel de real şi istoric, ca şi numele urmaşului mai îndepărtat al acestuia, Adoni-Ţedec (ᵓadōnī- țédeq = „domn al dreptăţii”), regele Ierusalimului (Iosua 10). Salem (šālēm = „pace”, în canaanită) era numele străvechi al Ierusalimului (Psalmii 76:23). Melchisedec era unul dintre puţinii adoratori ai Dumnezeului adevărat, rămaşi printre canaaniţi.[7] El Îl numea pe Dumnezeu ᵓĒl ᶜElyôn (Dumnezeu, Cel de Sus; sau Dumnezeul Suprem).

Aşezat pe munţi, Salemul (Ierusalimul) veghea Valea Iordanului cu cetăţile ei, care erau la circa 30 de kilometri de Ierusalim. Cunoscând obiceiul cetăţilor-state canaanite, care, asemenea grecilor şi altor popoare, constituiau coaliţii (vezi Iosua 11:1-5), este probabil că Salemul forma o asemenea ligă împreună cu „cetăţile din câmpie”, care fuseseră atacate şi jefuite sistematic de coaliţia mesopotamiană (Geneza 14). Şeicul nomad Avraam se mişca printre cetăţile Canaanului, dar pământul nu-i aparţinea – şi-a cumpărat chiar şi locul de înmormântare (Geneza 23:8-18). El nu era încă stăpân real al ţării, nu stăpânea nici măcar o cetate, în timp ce Ierusalimul şi cetăţile Iordanului erau fiecare conduse de „regi”.[8]

Deşi Avraam nu era regele care avea datoria să-şi apere cetăţenii, el a adus o mare eliberare prin expediţia sa eroică împotriva coaliţiei cotropitorilor. Ca recunoaştere a gestului nobil al lui Avraam, regele Ierusalimului, Melchisedec, în mod direct sau indirect beneficiar al acestei victorii, care aducea siguranţă în zonă, a întâmpinat oastea lui Avraam (compusă din 318 servitori personali şi un număr de aliaţi amoriţi), aducându-le mâncare şi băutură luptătorilor.[9] Gestul lui Melchisedec exprima recunoştinţă, dar şi o recunoaştere a învingătorilor.

Avraam a fost astfel onorat de principalul rege din sudul Canaanului, întrucât el avusese iniţiativa şi condusese expediţia victorioasă. După datină, victoria lui Avraam îi dădea patriarhului drepturi asupra cetăţilor eliberate (cf. Judecătorii 8:22), dar Avraam a expediat în mod hotărât acest gând, nefolosind ocazia în favoarea sa, refuzând până şi cea mai mică parte din pradă pentru sine, şi folosind mai degrabă ocazia, pentru a întări autoritatea regelui-preot al Ierusalimului.

Deşi nu se dau amănunte cu privire la gestul lui Avraam, este scris doar că „i-a dat zeciuială din tot.” Avraam a zeciuit prada de război şi i-a dat întreaga zecime regelui, asigurându-l astfel că prin actul său eroic nu urmărea să profite de vreun drept, să capete avantaje politice sau economice. Avraam locuia pe atunci în zonă (Mamré – 38 de kilometri la sud de Ierusalim); prin urmare, deşi era numai un rezident temporar, s-a arătat supus lui Melchisedec prin acest gest.

Din punct de vedere al preoţiei, Avraam nu era cu nimic inferior lui Melchisedec. Înainte de Moise, fiecare patriarh era nu doar lider civil, ci şi preot, şi profet (Psalmii 105:15; 1 Cronici 16:22; Numeri 3:12). Zeciuiala dată de Avraam lui Melchisedec poate să fi fost ca zecimea pe care şi preoţii o plăteau marelui-preot (Numeri 18:26-28), dar mai probabil era zecimea regală, care a fost menţionată mai sus.   

 Episodul Melchisedec nu răspunde la toate întrebările noastre cu privire la sistemul zecimii, dar aici plata zecimii dintr-un câştig oarecare este afirmată fără explicaţii suplimentare, ca de la sine înţeleasă. Nu ni se spune care ar fi fost obiceiul lui Avraam în plata periodică a zecimii, cui o plătea când locuia în afara domeniilor lui Melchisedec etc. Dar episodul acesta arată că Avraam, modelul credincioşilor, considera zeciuiala o datorie de onoare şi l-a recunoscut pe regele-preot Melchisedec ca superior, cel puţin în cele materiale, îndreptăţit să primească zeciuiala sa. În calitate de cetăţean virtual al Salemului ceresc (Evrei 11:8-10,16) şi de rezident temporar în zona Salemului pământesc, Avraam „a dat (lui Melchisedec) zeciuială din toate”. Creştinul care Îl recunoaşte pe Hristos ca adevăratul rege-preot al Salemului ceresc, şi primeşte binecuvântarea materială şi spirituală a Acestuia, aduce de asemenea zecimi şi daruri instituţiei divine care reprezintă Împărăţia lui Hristos.

2.1.2        Iacov Îi promite zeciuială lui Dumnezeu

Sărac şi fugar, Iacov, deşi moştenitor al bogaţilor şeici Avraam şi Isaac, nu avea absolut nimic. Ca răspuns la îngrijorările lui, Dumnezeu i-a dat un vis la Betel, când Iacov era în drum spre Siria. Iar în acest vis, Dumnezeu i-a promis că va moşteni ceea ce le promisese El lui Avraam şi Isaac: ţara Canaanului şi mult mai mult (Geneza 28:11-15):

Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta, căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun.

Foarte impresionat de această descoperire care i-a marcat viaţa (versetele 16-19), Iacov a dorit să facă din acel loc un adevărat sanctuar, o poartă spre cer, întrucât prin scara îngerilor arătată acolo în vis, se părea că pământul este în directă legătură cu cerul. Ca răspuns la promisiunea lui Dumnezeu, Iacov a făcut şi el o promisiune cu jurământ, cum cerea orice legământ de prietenie sau de vasalitate:[10] 

Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere-aminte, va fi casa lui Dumnezeu şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da (Geneza 28:20-22). 

Din nefericire, Iacov a fost înţeles greşit de mulţi, ca unul care încearcă să trateze cu Dumnezeu pe principiul dau ca să-mi dai, asemenea unui afacerist. Dar Iacov nu face decât să răspundă natural la promisiunea lui Dumnezeu. Yahwé îi promisese „îţi voi da”, iar El răspunde: „Doamne, dacă-mi vei da, atunci Te voi recunoaşte ca Dumnezeu şi rege al meu, Îţi voi zidi palatul («casa lui Dumnezeu») aici şi Îţi voi da zeciuiala după străvechiul obicei.” Acel „dacă”, din rostirea lui Iacov, nu este expresia îndoielii, ci a prinderii de făgăduinţa lui Dumnezeu.[11] Ce este mai natural decât să spui: 

„Frumoase promisiuni mi-ai făcut, Doamne! Mă temeam că am rămas fără viitor, iar Tu îmi promiţi acum nu doar călăuzire, ci şi binecuvântări nenumărate. Mi-ai promis că îmi vei da o situaţie materială, de care am atâta nevoie pentru a întemeia şi întreţine o familie. Numai aşa voi putea să-Ţi dau şi eu zecimea din ceea ce îmi vei da. Acum nu am nimic. De aceea fac un jurământ solemn: dacă vei face cum ai promis, mă oblig să-Ţi dau zecimea mea, aşa cum oamenii dau zecime regilor care îi guvernează. Vei fi Regele meu divin pentru totdeauna.”

Nu ştim în ce fel şi-a împlinit Iacov promisiunea, cui şi cum dădea datoria promisă sau dacă o aducea ca ardere-de-tot. Dar ştim că Dumnezeu a introdus acest principiu în Israel. Înainte de a exista rege în Israel, care să primească zecime, Dumnezeu a introdus un sistem care, asemenea lui Iacov, Îl recunoştea pe Dumnezeu ca Rege suprem, avându-Şi templul la reşedinţa din Şilo, apoi la Ierusalim.

Când evreii au ales o regalitate umană, aceasta a venit cu poveri majorate, deoarece, pe lângă zecimea Domnului şi pe lângă alte zecimi stipulate în lege, se adăuga zecimea regelui (1 Samuel 18:15-17), plus alte plocoane şi peşcheşuri datorate monarhiei după obicei. Iar când regii au început să se închine zeilor străini şi să instituie alte temple şi sisteme clericale, a apărut o altă zecime, despre care nu ştim detalii, dar despre care este scris că se aducea „la fiecare trei zile” în blestematele temple de la Betel şi Ghilgal (Amos 4:4; Osea 2:8,9). Cei care fug de guvernarea lui Dumnezeu, pe motiv că ar fi costisitoare, vor ajunge, în cele din urmă, robii unui sistem păgân care îi va costa mult mai mult. 

2.2         Zecimi şi daruri în teocraţia israelită

2.2.1        Zecimea Domnului (prima zecime)

Dumnezeul lui Israel, ca suveran, a cerut pentru Sine a zecea parte din orice produs, aşa cum cereau regii pământului.

Orice zeciuială din roadele pământului, fie din legume şi zarzavaturi, fie din fructe, este proprietatea lui Yahwé, un lucru sacru, închinat lui Yahwé (qódeš lə-Yahwé). Dacă cineva vrea neapărat să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime. Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce „trece pe sub toiag”,[12] fiecare al zecelea animal, este de asemenea sacru, închinat lui Yahwé (qódeš lə-Yahwé). Nu verificaţi animalul dacă este bun sau slab, şi nu-l schimbaţi; dacă totuşi îl veţi înlocui cu altul, atunci amândouă vor fi sfinte şi nu vor putea fi răscumpărate (Leviticul 27:30-33).

Dumnezeu cerea această contribuţie ca fiind închinată Lui, din toate produsele. Era sacră, inviolabilă şi inalienabilă; nu putea primi altă destinaţie. Orice încercare de a înlocui sau a opri parte din ea însemna o şi mai mare cheltuială (compară cu Ezra 48:14). Expresia qódeš lə-Yahwé („consacrat lui Yahwé”) se referă la lucrurile cele mai sfinte, cum ar fi Sabatul (Exodul 16:23; 31:15), marele-preot (Exodul 28:36; 39:30), poporul lui Dumnezeu (Duteronomul 26:19; Ezra 8:28,29), Ierusalimul rezidit (Ieremia 31:40), terenul dedicat leviţilor (Ezra 48:14) şi orice ofrandă consacrată lui Dumnezeu (Leviticul 27:14,21,23; Isaia 23:18; Zaharia 14:20,21). Biblia arată însă că Dumnezeu nu cerea zecimea pentru Sine Însuşi, ci pentru slujitorii casei Său:

Yahwé a zis lui Aaron: Tu să nu ai nicio moştenire în ţara lor [Israel], şi să nu ai nicio moşie în mijlocul lor. Eu sunt moştenirea şi moşia ta, în mijlocul copiilor lui Israel.

Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii.
[...]
Leviţii să facă slujba cortului întâlnirii [...] Ei să nu aibă nicio moştenire în mijlocul copiilor lui Israel: aceasta să fie o lege veşnică printre urmaşii voştri. Leviţilor le dau ca moştenire zeciuelile pe care le vor aduce copiii lui Israel drept contribuţie sacră lui Yahwé. De aceea am hotărât ca ei să nu aibă o moştenire în mijlocul copiilor lui Israel.
[...] Să vorbeşti leviţilor şi să le spui: „Când veţi primi de la copiii lui Israel zeciuiala pe care vi-o dau din partea lor, ca moştenire a voastră, să luaţi mai întâi din ea contribuţia datorată lui Yahwé, şi anume, a zecea parte din zeciuiala aceea. Iar contribuţia voastră se va socoti ca grâul care se ia întâi din arie şi ca mustul care se ia întâi
din teasc. Astfel să aduceţi şi voi contribuţia închinată lui Yahwé, din toate zeciuielile pe care le veţi primi de la copiii lui Israel, din ele să aduceţi preotului Aaron contribuţia pentru Yahwé. Din toate darurile care vi se vor da, puneţi deoparte întâi contribuţiile datorate lui Yahwé; din tot ce va fi mai bun, să aduceţi întâi contribuţia datorată lui Yahwé.” Să le spui: „După ce veţi lua din ele partea cea mai bună, zeciuiala va fi socotită leviţilor ca venitul din arie şi din teasc. Să vă bucuraţi de ea oriunde locuiţi voi şi casa voastră, fiindcă aceasta este plata pentru slujba pe care o faceţi în cortul întâlnirii” (Numeri 18:20-31).  

De observat, cât de mult se repetă ideea că zeciuiala este a leviţilor, şi chiar ei trebuiau să-I dea Domnului zecime din zecimea destinată preoţilor. În ciuda unor traduceri care prezintă zeciuiala ca pe un „dar”, textul ebraic o numeşte tərûmā („ridicare”; „contribuţie datorată”, termen folosit ca sinonim pentru méḵes „tribut”, „impozit”, „taxă” în Numeri 31:41) şi este partea care se pune deoparte mai întâi din venitul total. Era aşadar o datorie universală, o „dare” (tribut), nu un „dar” (danie, donaţie), nu un cadou lui Dumnezeu, nici plocon adus preotului. [13]

În mod obişnuit, în perioadele în care Îl recunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, evreii îşi plăteau zecimile, primele roade şi tot ce cerea Legea (Neemia 10:35-39). Această grijă pentru cele materiale avea o semnificaţie spirituală: „şi astfel [aducând contribuţiile noastre] să nu părăsim Casa Dumnezeului nostru”. Părăsirea „casei Domnului” echivala cu părăsirea cultului Împăratului ceresc, în favoarea cultelor păgâne (cf. 2 Cronici 24:18). Scăderea drastică a venitului leviţilor ducea la abandonarea efectivă a serviciului divin de la templu (Neemia 13:11-12; Maleahi 3:10a).

Se relatează în Neemia 12:44; 13:5,12 că liderii preoţimii şi ai templului profanaseră spaţiile speciale, sălile din interiorul zidului cetăţii templului, care erau destinate zecimilor şi celorlalte contribuţii şi prinoase în natură. Într-un asemenea spaţiu îi făcuseră apartament unui guvernator păgân, încuscrit cu arhiereul de la templu. Mulţi iudei au găsit astfel un motiv ca să nu-şi mai aducă zecimile la templu. Ca urmare, preoţii începeau să-şi părăsească slujba, care devenise neconvenabilă. În aceste împrejurări a venit mesajul ultimului profet, Maleahi (3:8-10). Pe de o parte, profetul i-a acuzat pe iudei că Îl „jefuiau” pe Dumnezeu prin reţinerea zecimii care I-o datorau, amintind că această atitudine îi va ţine sub blestem până se pocăiesc. Pe de altă parte, Dumnezeu promitea că, dacă ei îşi vor împlini datoria cu credinţă, Dumnezeu îi va binecuvânta cu prisos.

Dacă ţinem seama de sensul primordial al zecimii, ca tribut adus Împăratului ceresc, atunci prin analogie, refuzul tributului în Antichitate echivala cu rebeliunea, în calitate de cetăţean, sau cu o declaraţie de independenţă („scuturarea jugului”) din partea unui rege vasal. Netrimiterea tributului era interpretată ca trădare, revoltă şi declaraţie de război. În traducerea ebraică, termenul péšaᶜ, tradus de obicei cu „fărădelege” sau „răzvrătire”, însemna iniţial „ofensă privind proprietatea” (Exodul 22:8) şi revoltă împotriva unui suzeran, rupere de stăpânirea cuiva),[14] deoarece neplata tributului era primul semnal al revoltei, al ruperii tratatului (Luca 23:2).[15]

Zecimea Domnului era dată leviţilor şi preoţilor, deoarece Dumnezeu hotărâse ca aceştia să nu fie proprietari obişnuiţi, asemenea celorlalţi evrei, ci să fie bugetari, să trăiască în principal din zecimile şi darurile poporului. Puteau avea o mică proprietate (casă şi puţin pământ), în ţinuturile stăpânite de celelalte triburi, dar nu aveau un ţinut al lor, cu proprietăţi mari pentru agricultură şi zootehnie, asemenea celorlalte triburi israelite.

Leviţii erau în slujba preoţilor ca asistenţi şi diaconi la templu, fiind însărcinaţi iniţial cu componentele şi obiectele liturgice ale sanctuarului (Numeri 3:6-13 etc.). Mai târziu, au fost organizaţi de David şi Solomon (1 Cronici 23) în aşa fel încât 75% (24.000) dintre ei aveau să slujească periodic la templu, ca străjeri (gărzi), muzicieni, inspectori ai spaţiilor sacre, responsabili de curăţenia spaţiilor şi obiectelor sacre, de integritatea şi funcţionalitatea clădirii templului, să aibă în custodie contribuţiile şi darurile aduse la templu, măsurând cantităţile prescrise pentru ofrandele pe care le slujeau preoţii. Iar restul de 25% dintre leviţi erau numiţi în cele mai importante servicii publice, cum ar fi aceea de šôṭēr (funcţionar public, registrator, grefier)[16] şi de šôfēṭ (judecător, magistrat), deoarece sistemul juridic trebuia să funcţioneze după lege, în care leviţii erau experţi.

Prin urmare, sistemul mozaic, căruia poporul Israel, de circa 2 milioane de suflete, îi era fidel, susţinea material o întreagă gintă levitică, de circa 40.000 de funcţionari publici, din care făceau parte şi preoţii. Păstrând proporţiile, la un număr de 20 milioane de credincioşi, astăzi, ar trebui să avem circa 400.000 de angajaţi care să slujească interesele lui Dumnezeu, în loc de 18.000. Iar într-o ţară cu 70.000 de membri am putea avea o armată de 1.400 de „leviţi” şi „preoţi” susţinuţi din zecime.

Zeciuiala levitică se numeşte până astăzi la evrei hammaᶜśēr hārīᵓšôn („prima zecime”), deosebind-o astfel de alte zeciuieli. Din prima zecime, o zecime (tərûmaṯ hammaᶜśēr, „contribuţia din zecime”) aparţinea preoţilor. Zecimea levitică se plătea în natură, deoarece evreii erau un popor de fermieri. Ea avea ca scop întreţinerea slujitorilor templului şi a familiilor lor. Mult mai târziu, după exil, evreii, în special în diaspora, au devenit comercianţi, bancheri şi profesionişti, al căror venit era calculat în monedă. După distrugerea templului, sistemul zecimii a fost grav afectat în iudaism, dar mai există şi astăzi unele practici în iudaism, reminiscente din sistemul zeciuielilor, cum ar fi maᶜśēr kəsāfīm (zecime de arginţi/bani) pe care unii evrei credincioşi îi donează instituţiilor de caritate. În iudaismul actual nu mai există reguli normative cu privire la zecimi, aşa cum apar multe alte diferenţe mari dintre religia biblică şi religia rabinică.

După cum reiese din Talmud, iudaismul rabinic a transformat semnificaţia zecimii, de la o datorie de onoare faţă de Dumnezeu la o virtute meritorie, prin care se pot obţine favoruri de la Dumnezeu, chiar şi după moarte, cum ar fi scutirea de focul iadului pe un an întreg. Pe de altă parte, păcatul folosirii produselor înainte de a fi zeciuite a devenit mai grav decât a te hrăni cu hoituri, iar unii rabini au propus chiar pedeapsa capitală pentru asemenea cazuri. De asemenea, tradiţiile iudaice susţin că plata zecimii aduce ploaie, iar neplata aduce secetă şi uragane.[17]

În timpurile moderne, în care abuzurile criticii istorice au subminat autoritatea Bibliei, transformând Cuvântul lui Dumnezeu într-o simplă colecţie de scrieri mitologice, naţionaliste şi preoţeşti ale evreilor, toate temeiurile principiilor religioase au fost astfel atacate. Critica distructivă a atacat şi principiul zecimii levitice, plecându-se de la premisa că în Biblie ar exista două surse contradictorii, cu privire la zecime, una care ar fi iniţială, care statuează zecimea pentru bucuria familiei şi a săracilor, şi alta, care ar fi un adaos preoţesc mai târziu, impunând ca zecimea să fie dată leviţilor (slujitorilor templului). Cei care iau asemenea poziţii nu recunosc că legea a fost dată prin Moise, ci susţin că ea este o acumulare târzie şi treptată de tradiţii diverse.

Nu am pune în discuţie acest aspect diabolic al raţionalismului modern, dar, din nefericire, reflexe asemănătoare îi înşală şi pe unii credincioşi, care au început să militeze împotriva zecimii. În realitate, nu există nicio dovadă că zecimea leviţilor ar fi fost introdusă mai târziu decât zecimea israeliţilor, iar cele două surse care unora li se par contradictorii (aşa cum multe alte situaţii biblice par contradictorii celor superficiali sau ostili Cuvântului), sunt în realitate complementare, aşa cum a înţeles şi a practicat iudaismul în Antichitate.[18] 

2.2.2        Zecimea părtăşiei (a doua zecime)

Administrarea economiei stabilite de Dumnezeu în teocraţia israelită nu cuprindea doar zecimea Domnului, ci şi alte zecimi. În Deuteronomul 12:17,18; 14:22-28, Dumnezeu porunceşte prin Moise o zecime pe care am putea-o numi „zecimea părtăşiei”, sau zecimea israeliţilor, în contrast cu zecimea Domnului (a leviţilor). Însă leviţii trebuiau să se împărtăşească şi de această zecime (Deuteronomul 12:19; 26:11-13). Aceasta era numită de evrei maᶜśēr šēnī („a doua zecime”) şi era strict legată de o părtăşie festivă anuală la templu, a întregii familii.[19] Această zecime a lui Israel era mâncată la templu de fiecare israelit cu familia (vezi şi 1 Samuel 1:4,5) şi urmărea întărirea relaţiilor de familie şi păstrarea legăturii cu casa lui Dumnezeu. Venirea la templu se asocia astfel în mintea copiilor şi chiar a sclavilor cu memorii plăcute, cu clipe de bucurie şi părtăşie. La fiecare al treilea an însă, zecimea aceasta se oprea în localitate şi era dedicată săracilor şi leviţilor (Deuteronomul 14:28,29), de aceea se mai numea şi „a treia zecime”, sau mai obişnuit, maᶜśēr ᶜanī („zecimea săracului”).

Această datorie era considerată extrem de importantă, întrucât israelitul trebuia să-I dea un raport solemn lui Dumnezeu, că şi-a îndeplinit toate datoriile religioase, să menţioneze că a fost credincios în zecimea anului al treilea, că a dat leviţilor şi săracilor ce era dator, că nu şi-a însuşit nimic din ele. Numai după aceea putea cere binecuvântarea lui Dumnezeu în continuare (Deuteronomul 26:12-15).

Existenţa zecimilor multiple este atestată în scrierile iudaice. De exemplu, în cartea deuterocanonică a lui Tobit (Tobia), eroul cărţii afirmă următoarele:

Alergam la Ierusalim cu lamura roadelor şi a animalelor, cu zecimea vitelor şi cu pârga oilor. Le dădeam preoţilor, fiilor lui Aaron, pentru altar. Leviţilor, care erau atunci în funcţie la Ierusalim, le dădeam zecimea din must, grâu, măsline, rodii şi alte roduri. Luam din fiecare produs a doua zecime, timp de şase ani la rând, şi mă duceam s-o cheltui la Ierusalim în fiecare an. Dădeam a treia zecime or Faptele apostolilornilor, văduvelor şi străinilor care trăiesc printre israeliţi, le-o aduceam ca dar la fiecare trei ani. O mâncam acolo, credincioşi atât prescripţiilor legii lui Moise, cât şi s Faptele apostolilorturilor Deborei, bunica noastră (Tob. 1:6-8, în Biblia Sinodală). 

Istoricul evreu Josephus vorbeşte de asemenea despre această zecime secundară, cu oarecare diferenţe[20], şi rezumă astfel practica iudaică din primul secol: 

Pe lângă cele două zecimi despre care deja v-am spus că trebuiau plătite în fiecare an – adică una pentru leviţi şi cealaltă pentru festivităţi –, aveţi de adus la fiecare trei ani o a treia zecime care se împarte celor nevoiaşi, văduvelor şi orfanilor (Antichităţi 4:240). 

Sursele iudaice actuale confirmă, pe de o parte, că rabinii au avut dificultăţi în a înţelege exact şi consecvent instrucţiunile mozaice despre zecimi, începând din epoca persană, iar pe de altă parte afirmă existenţa mai multor zecimi, reflectate şi în Talmud. Acestea s-au practicat în timpul existenţei templului.[21] De atunci încoace, iudaismul aplică sistemul într-o manieră liberă, neregulată şi numai în Israel. Există însă şi evrei din diaspora care dau o parte din venitul lor (până la o zecime), pentru scopuri caritabile.

2.2.3        Zecimea regală în Israel

Odată cu instituirea monarhiei, obiceiul străvechi al zecimii regale a fost introdus şi în Israel (1 Samuel 8:15,17), odată cu diverse obligaţii şi corvezi. Iniţial, Dumnezeu nu dorise ca Israel să aibă rege, deoarece funcţiile unui rege erau deja atribuite lui Dumnezeu, în cel mai înalt grad. Alte responsabilităţi regale erau împărţite deja judecătorilor, care erau şi conducători pe timp de război, iar adunarea reprezentanţilor poporului, în cazuri speciale, decidea în chestiunile majore care priveau întregul Israel (Judecătorii 20‒21).

Dar, odată ce decizia lui Israel de a avea un rege a fost luată, Dumnezeu, fără a renunţa la domnia Sa, a încuviinţat instituirea monarhiei, cu condiţia ca monarhul să fie doar un „nāgīd al poporului” (întâi-stătător, căpetenie, conducător, principe, domn)[22], care să Îl recunoască pe Dumnezeu ca rege suprem (împărat al împăraţilor), să nu se pretindă zeu, ca mulţi regi păgâni, şi să nu se atingă de preoţie, lăsând-o în grija preoţilor levitici, după cum hotărâse Dumnezeu. Astfel se făcea o distincţie clară între Dumnezeu, cu împărăţia, templul şi slujitorii Săi (preoţii), pe de o parte, şi regele israelit, cu palatul şi slujitorii lui, şi cu treburile lui specifice (administraţie civilă, tribunal suprem şi armată).

Introducerea zecimii regale nu înlocuia zecimea datorată marelui Împărat, dar punea o povară în plus asupra poporului, un jug care a devenit la un moment dat insuportabil, din cauza extravaganţei casei regale (1 Împăraţi 12:3-16; Amos 3:15; 6:4). 

2.2.4        Daruri

Pe lângă zecimi, care erau datorii sau contribuţii fixe şi regulate, israelitul trebuia să aducă şi daruri (prinoase, ofrande, danii, donaţii): 

De trei ori pe an, să ţii sărbători cu pelerinaj în cinstea Mea. Să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea! De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea lui Yahwé Dumnezeu.

Să răscumperi pe întâiul născut al măgăriţei, înlocuindu-l cu un miel – dacă nu-l răscumperi, să-i frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi; şi să nu te înfăţişezi cu mânile goale înaintea Mea (Exodul 23:14,15,17; 34:20; cf. Deuteronomul 16:16, subliniere adăugată).

 Aceste daruri cuprindeau fie primele roade (pârga, lamura), întâii născuţi ai animalelor, sau diverse alte daruri aduse ca recunoştinţă pentru împlinirea promisiunilor, jertfe de bunăvoie, arderi-de-tot şi donaţii de tot felul.

Darurile nu erau opţionale, ele erau obligatorii ca şi zecimile. Şi unele, şi altele erau benevole, în sensul că nu erau ridicate cu forţa din curtea evreului, cum se întâmpla la alte popoare. Dar, în acelaşi timp, ele erau datorii clare. Diferenţa între zecimi şi daruri era că, în timp ce zecimea era fixată cantitativ prin lege (a zecea parte: nu putea fi mai mare sau mai mică, mai bună sau mai rea), mărimea darului era hotărâtă de credincios şi trebuia să fie de cea mai bună calitate. Aducerea de daruri era, de asemenea, în analogie cu obiceiul abordării oricărui rege sau nobil. Nimeni nu venea cu mâna goală sau cu un dar necorespunzător în vizită la o autoritate (Isaia 16:1; Maleahi 1:8).

3.      Susţinerea Evangheliei

3.1         Stat, biserică şi susţinere financiară în Noul Testament

Isus a făcut distincţie clară între stat şi biserică (comunitatea creştină), atât în ce priveşte puterea, cât şi contribuţia (Mtei 22:17-21; Ioan 18:36). Apostolii au învăţat că orice creştin, ca şi biserica întreagă, trebuie să se supună administraţiei de stat, recunoscând drepturile statului în sfera lui legitimă de autoritate şi plătind toate datoriile civile (Romani 13:1-7).

Cum biserica însă nu a fost proiectată de Dumnezeu ca instituţie de stat, ea trebuie să fie susţinută sistematic de credincioşii ei. Donaţii din partea statelor sau din partea unor persoane care nu sunt membre ale bisericii sunt admise, atât timp cât nu este compromisă libertatea bisericii în sfera ei de activitate (Isaia 60:10,12). Dar biserica trebuie să fie susţinută material de credincioşii ei.

3.2         Slujitorii bisericii susţinuţi ca şi slujitorii templului

Acest principiu a fost clar specificat de apostoli:

Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? [...] Într-adevăr, în legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” [...] căci cine ară, trebuie să are în aşteptarea unei recompense, şi cine treieră, o face cu speranţa că va avea parte din roade. Or, dacă noi am semănat printre voi realităţi spirituale, este oare mare lucru dacă vom secera de la voi bunuri fizice? [...] Nu ştiţi că cei ce slujesc lucrurile sfinte (ale sanctuarului), mănâncă din lucrurile sfinte (ale sanctuarului), şi că cei asociaţi cu altarul se împărtăşesc din ofrandele aduse pe altar? La fel, Domnul a stabilit ca vestitorii Evangheliei să trăiască din Evanghelie (1 Corinteni 9:7,9-11,13,14).

În cuvintele de mai sus, se afirmă că slujitorii bisericii (ai Evangheliei) trebuie să primească o recompensă asemănătoare cu plata muncitorilor la vie, plata păstorilor angajaţi şi dreptul chiar al animalelor de a se înfrupta din recolta la care participă. Mai mult însă, Pavel arată că munca şi plata slujitorilor bisericii sunt comparabile cu munca şi plata leviţilor, din numărul cărora erau şi preoţii. Aceasta implică validitatea sistemului levitic, cu zeciuieli şi daruri, în era creştină.

3.3         Remunerarea pastorilor în biserica apostolică

Printre instrucţiunile pastorale, pe care Pavel i le dă lui Timotei, sunt şi unele financiare. Să ne amintim că Timotei a fost un misionar colaborator al lui Pavel, însărcinat să supervizeze lucrarea lui Dumnezeu în anumite câmpuri misionare, în special în cetatea Efes şi în zonele apropiate. În 1 Timotei 5:3-16, apostolul îl instruieşte pe Timotei cum să selecteze dintre văduvele în vârstă ale bisericii, pe acelea care sunt îndreptăţite la o „pensie”, într-o vreme în care nu exista niciun sistem de pensionare sau de ajutor social. Criteriul principal era vrednicia în slujire şi ospitalitatea lor din trecut, precum şi curăţia morală din prezent. Astfel, văduvele cele vrednice ale bisericii trebuiau să fie onorate printr-un suport material. Din nefericire, multe traduceri biblice redau superficial sensul verbului timáō („a cinsti”) aici, deoarece cuvântul se aplică nu numai la preţuirea afectivă sau formală, prin respect şi politeţe[23], ci şi la suportul financiar[24]. Este absurd să credem că Timotei trebuia să fie respectuos numai cu văduvele vrednice. Pavel vorbeşte clar despre o grijă materială (1 Timotei 5:8,16) şi despre un registru al văduvelor (versetul 9).

În continuare, Pavel trece la subiectul susţinerii pastorilor (1 Timotei 5:17,18), folosind cuvântul timē („cinste”, „onoare”), din aceeași familie cu timáō („a cinsti”). Aici însă timé înseamnă „onorariu”, „compensaţie”, „plată” pentru slujire[25], deoarece Pavel se referă imediat şi direct la susţinerea financiară a prezbiterilor, care erau numiţi şi episcopi (cf.  Faptele apostolilor 20:17,28; Tit 1:5-7) şi care, aşa cum s-a arătat, sunt vechile denumiri pentru pastori.

Vorbind despre aceşti învăţători ai bisericii, Pavel accentuează că ei trebuiau să primească „îndoită cinstire” (= onorariu dublu) în comparaţie cu văduvele vrednice.[26] Altfel spus, diferenţa dintre o pensie pentru o femeie singură şi un salariu pentru un familist. Cuvintele greceşti pentru „dublu” sau „de două ori” erau folosite frecvent în mod figurat, cu sensul de „mult mai mult” (Matei 23:15; Iuda 1:12; Apocalipsa 18:6). Apostolul subliniază şi calificarea acelor pastori pe care-i socotea îndreptăţiţi la onoarea unui registru financiar: buni conducători şi, în special, predicatori şi învăţători ai bisericii.

Timotei nu era pastorul unei comunităţi, ci unul care răspundea de hirotonirea (1 Timotei 5:22), disciplina (versetele 19-21) şi remunarea pastorilor din Efes. Acest pasaj sugerează că în biserica apostolică contribuţiile financiare nu erau date de credincioşi direct pastorilor (ceea ce ar fi încurajat corupţia), ci ele erau direcţionate spre trezoreria unui for superior – reprezentat aici de Timotei, un adevărat „preşedinte de Conferinţă” – de unde erau administrate potrivit criteriilor bisericii.

3.4         Obiecţii nefondate

3.4.1        Zecimea ar aparţine exclusiv sistemului ceremonial

Faptul că slujirea Evangheliei este susţinută în Noul Testament, în analogie cu susţinerea materială a slujitorilor templului (leviţilor) este un argument suficient în favoarea continuării sistemului zecimilor şi darurilor în Noul Testament. Totuşi, există creştini care obiectează că odată cu desfiinţarea serviciului de la templu, sistemul zecimii nu mai are rost. Însă, chiar dacă templul pământesc cu slujbele lui nu mai există demult, nu trebuie să uităm, cum s-a afirmat în secţiunea 2.2.1, că leviţii şi preoţii nu erau destinaţi în mod exclusiv slujirii templului. În cea mai mare parte din timpul anului, ei funcţionau ca magistraţi şi învăţători publici în Israel, asigurând funcţionarea corectă a curţilor de judecată din cetăţi şi activitatea de învăţare şi predicare în sabatele săptămânale şi ceremoniale. În acelaşi fel slujesc astăzi cei dedicaţi lucrării lui Dumnezeu.

3.4.2        De ce nu avem o poruncă explicită în Noul Testament?

Alţii obiectează că, de vreme ce în Noul Testament nu avem un imperativ explicit al zeciuielii, aceasta nu ar mai fi valabilă odată cu desfiinţarea preoţiei levitice. Într-adevăr, preoţia levitică s-a desfiinţat, a fost depăşită de preoţia lui Isus, aşa cum învaţă Epistola către evrei (capitolul 7 etc.). Dar ceea ce s-a desfiinţat a fost numai lucrarea ceremonială, tipologică şi de mijlocire, prin jertfe, preoţie, cu ierurghii şi obiecte sacre. Celelalte atribuţii levitice au rămas ca fiind necesare în biserică.[27]

Lipsa unui imperativ explicit în Noul Testament cu privire la un subiect din Vechiul Testament nu înseamnă în mod necesar desfiinţarea acelei porunci sau a acelui obicei. Înainte de toate, orice creştin ar trebui să ştie că divizarea cărţilor Bibliei în două colecţii (Vechiul şi Noul Testament), nu vine de la Isus şi de la apostoli[28], ci este o clasificare artificială (deşi corectă, sub anumite aspecte), care uneori derutează în ce priveşte apelul la autoritatea biblică. Pentru Isus şi apostoli, Biblia era constituită din cele două sau trei colecţii ebraice (Legea lui Moise, Profeţii, Psalmii/Scripturile, cf. Matei 22:40; Luca 24:44;  Faptele apostolilor 13:15; 24:14; 28:23; Romani 3:21), la care s-au adăugat treptat unele scrieri ale apostolilor şi ale profeţilor bisericii (2 Petru 3:2,16). Primul Testament al Scripturilor, Biblia propriu-zisă, moştenită de la Isus, era prima lor autoritate. Porunci biblice care erau specifice vechiului legământ puteau fi abrogate numai în sinodul apostolic (Faptele apostolilor 15:24,28).

Acest tip de argument împotriva unei învăţături sau practici vechi-testamentare nu stă în picioare. În acelaşi fel, unii obiectează că sabatul nu este nicăieri poruncit în Noul Testament.[29] Dar oare toate poruncile se repetă în Noul Testament? Unde se reiterează porunci ca: interzicerea explicită a perversiunilor sexuale (Leviticul 18:22,23) sau a cărnurilor necurate (Leviticul 11; Deuteronomul 14:13-20)?[30] Totuşi, chiar dacă nu găsim o repetare a acestor porunci, valabilitatea lor se păstrează, fiindcă nu este scris că între timp au fost desfiinţate. Ele nu sunt de natură ceremonială, ci de natură morală şi sanitară. Nu era nevoie să fie repetate, deoarece nu apăruse nicio contestare în biserică.[31]

Chiar dacă porunca zecimii nu este repetată în mod explicit de apostoli, se dau suficiente indicii că a fost păstrată în învăţătura şi practica bisericii. Isus a confirmat zeciuiala din tot venitul, arătând iudeilor că bine fac şi că „nu trebuie să lase nefăcute” aceste mai puţin însemnate lucruri din lege. Dacă însă cineva renunţă la plata zecimii, din motive egoiste, atunci cum va împlini el cele mai însemnate lucruri din lege ‒ dreptatea şi credincioşia faţă de Dumnezeu, dacă Îi refuză lui Dumnezeu dreptul împărătesc asupra întregului lui venit (Matei 23:23)?

3.4.3        Zecimea se plătea doar în natură

Se obiectează, de asemenea, că întrucât zecimea era o contribuţie agricolă şi se plătea în natură, ea nu ar mai fi o datorie astăzi, când plătim totul în bani.

Într-adevăr, aproape că nici în bani nu mai plătim astăzi, ci în calcule bancare. Dar acest argument este insidios, pentru că eludează esenţialul: că principiul rămâne, indiferent de forma de plată. În vechime, zecimea se prefera în natură, deoarece provenea de la un popor agrar şi crescător de animale, şi avea ca scop întreţinerea leviţilor. Dar când evreii au devenit în mare parte negustori, în special în diaspora, având cu ei leviţi în diverse locuri (Faptele apostolilor 4:36), nu-şi mai întreţineau leviţii? Dumnezeul care vorbise despre a doua zecime că, în cazuri speciale putea fi prefăcută în argint (Deuteronomul 14:25), nu poate fi păcălit cu asemenea obiecţii cu privire la zecimea principală. Zecimea se dădea în mod practic din orice venit (Luca 18:12).

Argumentul agrar aminteşte de obiecţia pe care o aduc unii împotriva poruncii Sabatului, care s-ar fi învechit, deoarece, dacă ar fi încă valabilă, profanatorii Sabatului ar trebui să fie executaţi (Exodul 31:14-15; 35:2). Asemenea argumente eludează porunca divină şi datoria. Felul pedepsei, ca şi modul de plată ţin de o altă ordine a lucrurilor (pragmatism, regim teocratic etc.). Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu depinde de asemenea condiţii.

3.4.4        În Noul Testament avem numai daruri de bunăvoie

Principiul dăruirii benevole a existat şi în Vechiul Testament. Niciun încasator de biruri nu venea să ridice cu forţa contribuţiile de la gospodăria israelitului şi nici un perceptor de taxe nu îl forţează pe credinciosul de astăzi să-şi calculeze corect zecimea şi s-o dea bisericii. Calitatea de membru al bisericii nu este condiţionată de contribuţiile financiare, inclusiv de zecime. În acest sens, contribuţia zecimii, ca şi darurile sunt voluntare. Dar, din punct de vedere moral, zecimea şi darurile nu sunt opţionale în ce priveşte socoteala sau destinaţia.

A-I returna lui Dumnezeu zecimea şi a-I aduce daruri este o obligaţie numai pentru cei care au intrat în legământ cu Hristos; este o datorie doar pentru cei care recunosc dreptul Împărăţiei lui Dumnezeu asupra binecuvântărilor lor materiale. Este aşadar o obligaţie asumată din conştiinţă, o datorie morală. Cu privire la tributul datorat cezarului şi tributul datorat lui Dumnezeu, Isus a trasat o regulă obligatorie:

Daţi dar cezarului ce este al cezarului,  

şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! (Matei 22:21; Marcu 12:17; Luca 20:25)

După cum taxele imperiale erau obligatorii, la fel era obligatorie şi zecimea. Ba încă Isus a plătit chiar şi o dare pe care nu era dator s-o plătească (Matei 17:24-27).[32] Vorbind despre o colectă pentru iudeo-creştinii săraci din Ierusalim, Pavel îi laudă pe creştinii macedoneni şi greci că au avut bunăvoinţă, dar adaugă imediat că aceasta era totodată o datorie de onoare (Romani 15:25-31). Iar cu privire la susţinerea slujitorilor bisericii, apostolul spune:

Cine primeşte învăţătură în Cuvânt, trebuie să facă parte din bunurile lui celui ce-l învaţă. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu poate fi luat în râs. Ce seamănă omul, aceea va secera. Cine seamănă în firea pământească[33] va secera din firea pământească pieirea. Dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică (Galateni 6:6-8, subliniere adăugată).

 Aşadar, după cum creştinul se împărtăşeşte de bunurile spirituale, pe care le oferă slujitorii bisericii, este drept să „facă parte” bisericii din veniturile lui, acea parte pe care Dumnezeu demult a rânduit-o, proporţională cu venitul fiecăruia (Numeri 18:21). A neglija această datorie înseamnă a-L lua în râs pe Dumnezeu şi a ne înşela, investind în lucruri pieritoare (cf. Filipeni 3:19,20)

3.4.5        Apostolii lucrau fără plată, nu au cerut zecime

O altă obiecţie care se aduce adesea este că atât Isus, cât şi apostolii lucrau fără plată, sau că slujitorii lui Dumnezeu ar trebui să aibă mijloace numai atât cât să supravieţuiască (cf. Marcu 6:7-10). Unora care obiectează în felul acesta le urăm o viaţă asemenea aceleia pe care o doresc slujitorilor Bisericii. Câţi s-ar mai angaja într-o instituţie care plăteşte la limita supravieţuirii sau deloc?

 Isus a poruncit, într-adevăr: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi!” (Matei 10:8); dar când a spus aceasta, El nu vorbea despre salariul unui viitor apostol, ci despre darul minunilor: vindecări, învieri din morţi, eliberării demonizaţilor. Nu se referea la salariul unui medic, nici la dreptul material al unui slujitor al lui Dumnezeu. Toate minunile erau daruri evidente şi directe ale lui Dumnezeu: nu puteau fi compensate cu bani.

Dovadă că Isus şi apostolii Săi primeau donaţii de la confraţii lor este faptul cunoscut că aveau printre ei şi un casier: Iuda Iscarioteanul, omul care părea a fi mai rezonabil chiar decât Isus, preocupându-se atât de mult de „săraci”, fără să-i pese de cinstirea Domnului său (Ioan 12:4-8,29). Pe lângă aceasta, Isus a aplicat principiul „vrednic e lucrătorul de plata lui” (Matei 10:9,10; Luca 10:7,8) pentru apostolii trimişi. În timpul misiunii pământeşti a lui Isus, era în vigoare legea levitică, prin care zecimea era destinată leviţilor şi preoţilor.

Există mărturii că Isus a recunoscut drepturile preoţilor şi leviţilor (Matei 8:4; Marcu 1:44; Luca 5:14), chiar dacă nu era din seminţia lui Levi şi, prin urmare, nu primea zecime. Ucenicii Săi erau de asemenea iudei din Galileea; nu se menţionează că ar fi fost vreunul levit. Dar, în calitate de învăţători publici şi de trimişi ai lui Dumnezeu, se înţelege că Isus şi apostolii au fost susţinuţi de cei care credeau în misiunea lor divină. Isus „nu avea unde să-Şi plece capul” (Matei 8:20), totuşi, chiar de la începutul misiunii Sale publice, El locuia undeva (Ioan 1:38,39), iar prietenii Săi, ba chiar şi dintre farisei, se simţeau onoraţi să-L invite în casele şi la mesele lor (Marcu 11:11; Ioan 12:1,2; Luca 7:36; 11:37; cf. Marcu 15:40,41; 2 Împăraţi 4:9-11).

Majoritatea ucenicilor Lui erau tineri necăsătoriţi, seminarişti practicanţi, care Îl ajutau pe Isus şi învăţau de la El. Nevoile întregului grup, în timpul celor trei ani de călătorii misionare printre evreii din ţară, se reduceau la masă (Marcu 3:20; Luca 11:37; 14:1), spălare (Luca 7:44), încălţăminte (Ioan 1:27), îmbrăcăminte (Ioan 19:23,24) şi cazare. Acestea erau împlinite uneori prin invitaţiile prietenilor, acolo unde erau, sau cu plată, acolo unde nu era nicio ofertă (Ioan 4:8).

Dar nevoile unui seminarist, în timp de patru ani, nu se pot compara cu acelea ale unui familist misionar sau pastor angajat. Extrem de puţini apostoli au ales celibatul şi autosusţinerea (1 Corinteni 9:3-6;  Faptele apostolilor 18:3-5; 20:33,34). Dumnezeu nu a intenţionat ca toţi slujitorii bisericii să fie asemenea lui Pavel (Matei 19:12; 1 Corinteni 7:7), dimpotrivă, era de aşteptat ca slujitorii bisericii (pastorii, care se numeau episcopi sau prezbiteri: cf.  Faptele apostolilor 20:17,28; Tit 1:5-7) să fie familişti (1 Timotei 3:2,4,5), care să trăiască la fel ca şi alte familii. Adesea, întâlnirile bisericii se ţineau în casele lor (Romani 16:3,5). Pastorii nu erau deloc puţini în biserica primară, dacă observăm că în fiecare cetate, unde Evanghelia abia intrase, existau deja mai mulţi (Faptele apostolilor 20:17; Filipeni 1:1; Iacov 5:14), în condiţiile în care chiar şi cele mai mari cetăţi aveau o populaţie de până la 200.000 de locuitori.[34] Biserica nu era numeroasă la vremea aceea, numărând, după toate probabilităţile, doar câteva mii.[35] Sporirea şi educarea populaţiei creştine era sarcina principală a Evangheliei, iar aceasta depindea în mare măsură de existenţa şi activitatea unor oameni dedicaţi cu totul acestei slujbe. Isus spusese:

Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului
să scoată lucrători la secerişul Lui (Matei 9:37,38; subliniere adăugată).

Încercând să fim realişti: oare, ar fi putut progresa o biserică atât de mică, susţinând tot mai mulţi lucrători numai din ceea ce se scurge ocazional printre degete, şi nu din zecimi şi daruri sistematice, proporţionale cu venitul fiecăruia?

3.4.6        Domnul apreciază banul văduvei

Unii se referă la banul văduvei din Evanghelie (Marcu12:42-44), ca soluţie pentru întreţinerea slujitorilor bisericii, dar uită că sărmana văduvă nu a dat doar o zecime, ci „tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască”, un fel de a spune „nimic”, deoarece cu banii aceia mai putea supravieţui încă o zi sau două. Isus ar fi putut s-o oprească să dea, deoarece bănuţii ei nu însemnau nimic pentru templu. Sau ar fi putut s-o avertizeze că preoţimea de acolo este cam materialistă şi coruptă, aşa că ar trebui să-şi pună bănuţii, mai degrabă, în punga lui Iuda Iscarioteanul, pentru săraci şi pentru nevoile misiunii lui Isus.

Nici văduva din Sarepta nu mai avea de mâncare decât pentru o zi (1 Împăraţi 17:9-16). În aceste condiţii, cererea de a-i da reprezentantului lui Dumnezeu, la nevoie, chiar şi ultimul bănuţ pare cinism sau cruzime. Dar, în realitate, este încurajarea unui gest de fidelitate şi dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Cine nu înţelege aceasta, oricât ar da, rămâne sub blestem. Lui Dumnezeu, nimic din ce I-am da nu-I face trebuinţă. Dar orice gest, inclusiv cel financiar, contează în ochii Lui. Dacă El Însuşi nu are nevoie, lucrarea Lui, reprezentată de slujitorii Lui, al căror număr trebuie să crească, are nevoie. Regele regilor are nevoie de zecimi nu pentru Sine, ci pentru slujitorii Lui şi pentru a proba astfel fidelitatea supuşilor.

Dacă astăzi mai puţini îndrăznesc să se dedice lucrării lui Dumnezeu şi puţini mai sunt angajaţi, din lipsă de fonduri, cum altfel să privim teologhisirea minimalistă a celor care se calicesc pe subiectul zecimii, decât ca un act de trădare a lui Hristos şi de sabotare a bisericii.

4.         Practica Bisericii istorice

În cele mai vechi scrieri creştine extrabiblice, de exemplu chiar secolul al II-lea, apar de asemenea îndemnuri referitoare la „cinstirea” învăţătorilor creştini (Didaché 4:1,7):

Un adevărat învăţător este vrednic ca şi lucrătorul de hrana lui. De aceea, pârga din arie şi din mustului teascului, din boi şi oi, să le iei şi să le dai profeţilor, pentru că ei sunt marii preoţi ai voştri. Dacă nu ai nici un profet, dă-le săracilor. Din plămădeală, de asemenea, scoate primul rod şi dă-l, după poruncă. Când deschizi o amforă de must (vin) sau de untdelemn, ia primul rod şi dă-l profeţilor. De asemenea din bani (argint) şi din îmbrăcăminte şi din orice avere, ia primul rod, cum ţi se pre potrivit, şi dă-l după poruncă (Did. 13:2-7)

Aceste instrucţiuni nu precizează de ce trebuiau date profeţilor aceste prinoase, dar este interesant că aceşti creştini se refereau frecvent la „poruncă”. Este posibil că în secolul al II-lea foloseau termenii de „apostol” şi „profet” într-un sens mai larg, deoarece se menţionează că „episcopii şi diaconii… fac serviciul de profeţi şi învăţători” şi sunt asimilaţi cu aceştia în ce priveşte onoarea datorată (Did. 15:1-2). În perioada în care Imperiul Roman a dorit ca biserica să fie cât mai populară, şi mulţimile să accepte creştinismul de stat, cezari ca Leon I şi Anthemius încurajau darurile voluntare pentru biserică şi descurajau contribuţiile obligatorii.[36]

Referiri directe la zecime ca obligaţie în folsul bisericii apar mai întâi în Franţa secolului al VI-lea (cunoscută atunci sub numele de Galia) şi apoi sub Carol Magnul. Zecimile erau dirijate în patru direcţii: întreţinerea clădirii bisericii, susţinerea săracilor, susţinerea episcopului şi susţinerea preoţilor şi diaconilor parohiei. Mai târziu însă, mănăstirile colectau cea mai mare parte, sărăcind parohiile. În Heptarhia Anglo-Saxonă, în secolul al VIII-lea, legile civile şi bisericeşti impuneau de asemenea zeciuiala, dar nu tuturor. Clerul, cu domeniile bisericii şi ale mănăstirilor, ca şi regele, nu zeciuiau (non decimando). Cu timpul însă, pe măsura întăririi puterii seculare, biserica şi mănăstirile ei au fost din nou descurajate să ia zecime, în timp ce feudalii şi-au însuşit această obligaţie în folosul lor. De-a lungul erei creştine s-a dat obligatoriu boierilor zeciuiala. Existenţa mai multor cuvinte vechi în limba română pentru această dare (dijmă, zeciuială, azeace, azeciuire, desetină, madea) este o mărturie în favoarea unui obicei adânc împământenit şi de lungă durată.

În zilele noastre, dispoziţia de a-i da bisericii drepturile ei a devenit foarte scăzută în anumite confesiuni tradiţionale. De fapt, ideea contribuţiilor şi donaţiilor nu a fost niciodată populară. De aceea, unele biserici îşi asigură supravieţuirea prin subvenţii de stat, altele îşi condiţionează serviciile (oferirea sacramentelor) şi calitatea de membru, de plătirea unei mici taxe către stat (circa 1%), cum este cazul Bisericii Catolice în Austria şi Germania. În Irlanda, zeciuiala s-a practicat destul de serios în ultimele secole; a avut loc chiar şi un „război al zecimii” (1830‒1836) – o rezistenţă faţă de colectarea zecimilor. Ca urmare, zeciuiala a fost redusă, iar în 1869 a dispărut ca lege de stat.

În Spania, ca şi în America Latină, zeciuiala a fost desfinţată, dar în Argentina şi Peru încă se practică, fiind dată bisericii. În Italia, subvenţionarea bisericii este făcută din taxele de stat ale cetăţenilor. O taxă specială de 0,8% este împărţită astfel: 87,17% pentru catolici; 10,35% pentru stat; 1,21% pentru valdezi; 0,46% pentru evrei; 0,32% pentru luterani; 0,28% pentru adventişti; 0,21% pentru penticostali. Această subvenţie însă este în afară de colectele pe care le face fiecare biserică. Suedia procedează asemănător, subvenţionându-i, dintr-o taxă obligatorie, nu doar pe luterani, ci şi pe catolici, musulmani şi evrei, după cum fiecare cetăţean îşi direcţionează procentul.

Statele Unite, pe temeiul principiului separaţiei, nu au cerut niciodată taxe pentru susţinerea vreunei biserici, iar pe de altă parte, bisericile sunt scutite de taxe. Astfel, bisericile sunt finanţate exclusiv de credincioşii lor, cum este normal. Unele biserici colectează doar daruri, în timp ce altele percep zecime de la credincioşi, afară de diverse daruri. Un procent de 58 dintre membrii comitetului director al Asociaţiei Evanghelicilor nu cred că zeciuiala este aplicabilă în Noul Testament, dar 42% dintre ei încă o susţin. Totuşi, 95% dintre aceşti lideri evanghelici, chiar dintre cei care nu recunosc zecimea, pe motiv că ar fi un principiu legalist, afirmă că în Noul Testament, creştinii trebuie să fie generoşi, şi că ei dau cel puţin 10% bisericii. „A da mai puţin pare un răspuns zgârcit faţă de Dumnezeu” (David Neff, editor şef, Christianity Today).[37]

Dr. Kurt Fredrickson de la Fuller Seminary (Pasadena, California) arată spre exemplul lui John Wesley, care a început să dea tot mai mult şi, observând că Dumnezeu îl binecuvântează, a ajuns să dea lui Dumnezeu 90%, iar el să trăiască din 10%. Dr. John Walton, de la Wheaton College (Illinois), susţine că 10% este totuşi standard, ca parte a lui Dumnezeu. În ciuda unor asemenea afrmaţii însă, mulţi dintre aceşti lideri evanghelici se plâng de egoismul şi dezinteresul creştinilor în America. Apelurile la generozitate în dăruire, sau la credincioşie în zecime, sunt întâmpinate cu pretexte teologice, că acum suntem sub har, în noul legământ, nu sub legea levitică. Ca şi cum, sub har, creştinul nu ar mai mânca, iar biserica ar beneficia de tot mai mulţi slujitori voluntari şi autoîntreţinuţi.

5.         Dăruirea sistematică în Biserica Adventistă

5.1         Istoric

În primii ani de după Marea Dezamăgire de la 22 octombrie 1844, cu drasticele ei urmări economice, adventiştii sabatişti erau printre cei mai săraci americani. Pe deasupra, aveau puternice prejudecăţi împotriva oricărui sistem de organizare, iar la principiul zecimii nici nu se gândeau, la fel cum nu se gândeau la interdicţiile din Leviticul, capitolul 11. Conceptul de dăruire sistematică a fost înţeles şi acceptat treptat, pe măsură ce s-a înţeles şi nevoia de organizare, între anii 1859 şi 1861.[38] Primele trimiteri la legile Vechiului Testament, pentru susţinerea teologică şi practică a zecimii au fost făcute de Ellen G. White în 1861 şi 1875. James White scria în Review and Herald (29 noiembrie 1864):

Israeliţilor li s-a cerut să dea zeciuială, adică o zecime din tot venitul lor.... Şi nu se poate presupune că Domnul ar cere mai puţin de la poporul Lui acum, când timpul este foarte scurt, şi o mare lucrare este de făcut folosind mijloacele noastre pentru a transmite ultimul mesaj al îndurării lui Dumnezeu faţă de lume. Profetul zice: „«Oare se cade să jefuiască un om pe Dumnezeu, cum Mă jefuiţi voi?» Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuiala şi contribuţia. Sunteţi sub blestem, tot neamul vostru, cât timp Mă jefuiţi! Aduceţi deci întreaga zeciuială la casa vistieriei, ca să fie hrană în templul Meu. Puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerului, dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare” (Maleahi 3:8-10).

În 1879, Ellen G. White adăuga:

Instituţii care sunt instrumente ale lui Dumnezeu pentru continuarea lucrării pe pământ trebuie susţinute. Biserici trebuie ridicate, şcoli trebuie înfiinţate, şi case de editură dotate, pentru a face o mare lucrare în publicarea adevărului care trebuie să ajungă în toate părţile lumii. Aceste instituţii sunt rânduite de Dumnezeu şi trebuie susţinute prin zecimi şi prin daruri generoase. Pe măsură ce lucrarea creşte vor fi necesare mijloace care s-o ducă înainte, cu toate ramurile ei. Cei care au fost convertiţi la adevăr şi s-au făcut părtaşi la harul lui Dumnezeu pot deveni conlucrători cu Hristos, aducându-I sacrificii voluntare şi prinoase de bună voie. Când membrii bisericii doresc în inima lor să nu mai audă apeluri pentru mijloace, prin aceasta ei spun cu alte cuvinte că sunt mulţumiţi să ştie că această cauză a lui Dumnezeu nu va înainta (Mărturii, vol. 4, p. 464, în orig.).

În anii care au urmat, sistemul s-a generalizat şi perfecţionat, devenind o regulă cunoscută şi o datorie de conştiinţă pentru fiecare adventist. Departe de a fi o experienţă legalistă, zeciuiala reprezintă pentru mulţi un exerciţiu al credinţei şi ascultării şi o experienţă aducătoare de binecuvântare, atât pentru credincios, cât şi pentru misiunea bisericii. Fără acest sistem excelent, care cere fiecăruia proporţional cu venitul, biserica nu s-ar fi dezvoltat aşa cum a facut-o.

5.2         Actualitate

Zecimea pentru regele pământesc nu se mai plăteşte astăzi, deoarece statul modern, autoritatea care a preluat locul regelui antic, impune prin lege un sistem de impozite şi taxe. Acestea diferă de la o ţară la alta, dar, în esenţă, reprezintă în total mai multe zecimi din venit, mai mult decât zecimea regală, plus zecimea săracilor şi zecimea agapelor sacre, plus pârga şi întâii născuţi la un loc. Unele dintre acestea ni se întorc sub formă de servicii medicale, pensie şi ajutor de şomaj. Dar datoria noastră de onoare pentru Împărăţia Domnului nu este asigurată prin impozitare. De aceea trebuie să calculăm personal ce Îi aparţine Domnului prin poruncă, mai presus de toate celelalte impozite, contribuţii şi donaţii. Pe de o parte, Dumnezeu se uită la „ceea ce are cineva, nu la ceea ce n-are” (2 Corinteni 8:12).

Aici este sensul Rugăciunii Domneşti, care spune: „Pâinea noastră cea pentru mâine[39], dă-ne-o nouă astăzi!” Nu este rugăciunea unui leneş cerşetor, care cere pentru sine, ci rugăciunea de dimineaţă a zilierului. Acesta este cel mai sărac tip de muncitor, poate fi tată întreţinător de familie, care Îi cere lui Dumnezeu de lucru „astăzi”, pentru dinarul din care familia va trăi „mâine” (cf. Matei 20:1-10), şi din care Îi va da Domnului un as (monedă romană de aramă sau de bronz) şi jumătate.

Să fim oare necredincioşi lui Dumnezeu, astăzi, în acest ceas atât de târziu al istoriei, căutând pretexte teologice, administrative, politice sau economice, ca să dăm tot mai puţin sau chiar deloc, pentru ca lucrarea Domnului să aibă un „mâine”? „Dumnezeu iubeşte pe cine dă cu bucurie” (2 Corinteni 9:7). Unde este comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră (Luca 12:34).

Celor care insistă asupra unei porunci neotestamentare, care să impună în mod explicit principiul zeciuielii, le atragem atenţia că, atunci când biserica ia o decizie care nu încalcă Scriptura, sau care este în armonie cu spiritul şi învăţăturile majore ale Scripturii, respectarea autorităţii bisericii este obligatorie:

„Cine vă primeşte pe voi [apostolii], Mă primeşte pe Mine” (Matei 10:40).

„Ascultaţi de conducătorii voştri, şi supuneţi-vă autorităţii lor, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală de ele...” (Evrei 13:17).

6.         Rezumat şi concluzii

Dumnezeu este Creatorul, Mântuitorul şi Susţinătorul nostru, Cel căruia Îi datorăm recunoştinţă, nu doar în cuvinte, ci şi în fapte şi gesturi. Îi aparţinem cu totul şi Îi datorăm totul.

Ca Împărat al nostru, Dumnezeu este îndreptăţit să primească zecimea şi darurile noastre, aşa cum Avraam l-a onorat pe Melchisedec, regele-preot care îl simboliza pe Hristos; aşa cum Iacov, la Betel, lipsit de orice mijloace materiale, I-a promis lui Dumnezeu zecimea împărătească, în aşteptarea binecuvântării materiale; aşa cum Israel aducea zeciuieli leviţilor (slujitori ai serviciului public spiritual de la templu şi din afara lui).

Existau în Israel trei zecimi diferite: (1) a lui Dumnezeu (dată leviţilor); (2) a israelitului (cheltuită anual în agape de familie la templu, şi odată la trei ani dată săracilor şi leviţilor); (3) a regelui. Pe lângă aceste trei zecimi, Îi aduceau lui Dumnezeu primele roade, primii născuţi şi diverse alte daruri şi contribuţii. Să fie oare creştinul mai puţin generos cu Dumnezeu şi cu aproapele?

În Noul Testament, Domnul Hristos a confirmat sacralitatea zecimii şi, prin apostoli, a înfiinţat un sistem de salarizare a pastorilor, al căror serviciu era comparat de Pavel cu serviciul slujitorilor templului. Diverse obiecţii care sunt aduse ocazional împotriva zeciuielii în Noul Testament sunt respinse pe temeiul Scripturii şi al bunului-simţ. „Banul văduvei” îi va acuza pe mulţi la judecată.

În timp ce alte biserici pretind subvenţii de la stat sau cerşesc bunăvoinţa credincioşilor sau le permit clericilor să pună taxe pe slujbe sau să ia în mod direct daruri şi prinoase de la credincioşi, Biserica Adventistă a recurs la sistemul biblic, înţelept şi eficient al zecimii, care aduce binecuvântare atât bisericii, cât şi dătătorului.

Ferice de acela care îşi adună zecimile în banca cerului şi îşi investeşte darurile generoase în lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu! „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea!” (1 Corinteni 9:23).

7.         Bibliografie suplimentară

 Jeff Schapiro (The Christian Post, Curch & Ministry, „Study: Christians Who Tithe Have Healthier Finances Than Those Who Don't”) www.christianpost.com/news/study-christians-who-tithe-have-healthier-finances-than-those-who-dont-95959/#cwuVft1WLs1rloXd.99 . A se vedea şi Joe Carter („Study: Christians Who Tithe Have Healthier Finances”), May 20, 2013: www.thegospelcoalition.org/article/study-christians-who-tithe-have-healthier-finances


[1] Termenul hêḵāl este un vechi împrumut de la asirieni: ekallu („palat”), pe care, la rândul lor, îl împrumutaseră de la sumerieni (e-gal = „casă mare”). De remarcat, că la asirieni şi babilonieni, termenul denumea exclusiv palatul regal, nu templele zeilor.

[2] În mod expres, apostolul foloseşte în Romani 15:16 termeni sacerdotali. El este un „leitourgós (slujitor public, liturghisitor; eng. minister) al lui Isus Hristos” şi un „hierourgós (slujitor sacru, preot sacrificator) al Evangheliei lui Dumnezeu”. Prin aceasta, apostolul nu instituie o nouă preoţie ceremonială, nici nu desfiinţează preoţia generală a credincioşilor (Romani 12:1; Evrei 13:15; 1 Petru 2:9), care exista şi în Israel (Exodul 19:6), ci arată doar care este rolul principal al apostolilor şi al tuturor conducătorilor creştini: a sluji oamenilor Evanghelia, în numele lui Hristos. Limbajul lui Pavel aici este metaforic, deoarece pastorul creştin (prezbiter/episcop) nu este niciodată numit în Biblie hieréus „preot”, într-un sens diferit de acela al preoţiei tuturor creştinilor.

[3] Cf. HALOT (Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament), § 5483; inclus în programul BibleWorks. The Assyrian Dictionary, The Oriental Institute of the University of Chicago, Vol. 4 „E"; A se vedea şi www.En.Wikipedia , articolul „Tithe”.

[4] Se menţionează chiar şi oficiali care adunau zeciuiala, de exemplu: „colectorul de zecimi din ţara Sumundar”, despre „Ebabbar din Sippar care era însărcinat cu zeciuielile". Assyrian Dictionary, Vol. 4: ešrū, ešrētu.

[5] Melchisedecienii sunt menţionaţi în Imperiul de Răsărit prin secolele V-VI. În Evrei 7:2-4, se afirmă că Melchisedec este cel „care a primit de la Avraam zeciuială din tot; care, după înţelesul numelui său, este «rege al dreptăţii», apoi «rege al păcii», fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, deci comparabil cu Fiul lui Dumnezeu, rămâne «preot în veac» [Psalmii 110:4]. Vedeţi bine dar cât de mare a fost el [acest Melchisedec], dacă până şi patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război.” Cheia acestui pasaj este dorinţa autorului de a sublinia tipologic personalitatea lui Melchisedec, pentru a face din el o prefigurare a lui Isus. În versetul 1, autorul recunoaşte clar realitatea istorică a lui Melchisedec. Apoi, în spiritul Psalmului 110, autorul speculează o serie de aspecte literare (sensul numelui, prezenţa titlului, absenţa elementelor genealogice şi a oricărei referinţe cronologice), pentru a face din el un exemplar didactic al personalităţii şi preoţiei lui Isus. La fel alegorizează Pavel episodul istoric cu Sara şi Agar din Geneza (Galateni 4:24-31).

[6] Se citează, de regulă, Talmudul (Nedarim 32b) şi midraşurile (Genesis Rabbah 46:7; 56:10; Leviticus Rabbah 25:6; Numbers Rabbah 4:8). Totuşi, la data victoriei lui Avraam, Sem trebuie să fi fost în vârstă de peste 500 de ani (vezi genealogia din Geneza, capitolul 11), greu de presupus că ar fi putut îndeplini rolul de rege-preot. Şi cum se face că un patriarh extrem de bătrân, părintele tuturor semiţilor, a devenit regele unei cetăţi canaanite? Şi de ce Moise, care se referise la Sem mai înainte, l-ar fi ascuns aici sub numele (sau titlul) Melchisedec? Diverşi comentatori au propus şi alte speculaţii: că Melchisedec nu ar fi fost regele Salemului, ci ar fi fost regele Sodomei, în tratat de pace (šālôm) cu Avraam; că nu se ştie cine şi cui a dat zeciuială din toate. (Într-adevăr, textul ebraic zice: „Şi i-a dat zeciuială din tot.” De aici, a apărut opinia că Melchisedec i-ar fi dat lui Avraam zeciuială sau că această propoziţie ar fi încheierea cuvintelor de binecuvântare ale lui Melchisedec şi ar trebui înţeleasă în sensul că Dumnezeu „să-i dea lui Avraam zeciuială din tot!”).

[7] Şi ᵓaḇī-méleḵ („părinte-rege”), domnitorul Gherarei, care era locuită de filisteni naturalizaţi în Canaan, Îl respecta pe Dumnezeu (Geneza 20:4-18).

[8] Vezi Geneza 14:2. Termenul „rege” este aici impropriu, ca să nu mai vorbim de „împăraţi”, dar îl folosim într-un sens arhaic, întrucât vechile cetăţi-state aveau regi sacerdoţi, după modelul patriarhal, chiar şi la greci şi la romani, înainte de epocile imperiale. Termenul ebraic méleḵ denumeşte un monarh, care putea fi stăpânul unei cetăţi (Iosua 10:3), al unei ţări, sau al unui mare imperiu.

[9] Distanţa parcursă pe jos de oastea lui Avraam, de la Mamre (38 de kilometri la sud de Ierusalim), până la Hoba, la nord de Damasc, era de circa 260 de kilometri, implicând aproape o săptămână de urmărire rapidă, şi un timp mult mai lung de întoarcere, cu prizonierii şi cu prăzile. Referirea la „pâine şi vin” nu este o aluzie la euharistie, chiar dacă Melchisedec era rege-preot. Această expresie era folosită în mod obişnuit pentru mâncare şi băutură (Judecătorii 19:19; Neemia 5:15; Psalmii 2:12): léḥem („pâine”), însemnând şi hrană în general (Psalmii 147:9; Proverbele 27:27) sau ospăţ (Daniel 5:1), iar yáyin („vin”) fiind băutura specifică a Canaanului, folosită ca aliment în stare dulce (Geneza 27:28, 37, vezi Osea 7:14; Zaharia 9:17; Isaia 16:10; 55:1; Ieremia 48:33; Luca 7:33), sau fermentat, ca băutură socială (Geneza 9:21; 2 Samuel 11:13; Proverbele 23:31).

[10] În Orientul Apropiat Antic erau în principal două tipuri de alianţă (tratat): 1. alianţa frate-frate, de ajutor reciproc, între doi regi prieteni independenţi (cf. Amos 1:9; 1 Împăraţi 20:32); 2. alianţa tată-fiu, între doi regi de statut diferit, unul fiind suzeranul, care impunea condiţiile, celălalt fiind vasalul, care jura supunere (Exodul 4:22; 2 Samuel 7:14; 1 Cronici 17:13; 22:10; Evrei 1:5; Isaia 30:1; Ieremia 3:19).

[11] Exprimarea care are formă condiţionată („dacă... atunci...”) nu înseamnă îndoială sau punerea de condiţii meschine lui Dumnezeu, ci rostirea solemnă a unui vot de dedicare şi autodedicare, după cum era obiceiul religios. Comparaţi cu cazurile: Eliezer (Geneza 24:42), Moise (Exodul 34:9), Ghedeon (Judecătorii 6:36), Ana (1 Samuel 1:11), Ilie (1 Împăraţi 18:21; 2 Împăraţi 1:10), leprosul vindecat (Matei 8:2) etc. Toţi aceştia s-au adresat lui Dumnezeu, în mod respectuos, cu condiţionalul „dacă”, şi toţi au fost binecuvântaţi. Mulţi dintre cei care se feresc de asemenea voturi sau invocări, nu au nici credinţa, nici respectul sau iubirea acestor eroi ai Scripturii.

[12] Aluzie la modul în care se numărau animalele.

[13] Din nefericire, Cornilescu a urmat unele traduceri care au redat termenul ebraic tərûmā ca „ofrandă”, „dar” (LSG etc.) sau „dar de mâncare”, „dar ridicat”. NTR a tradus „contribuţie” în Neemia 10:39 şi „jertfă prin ridicare” în alte locuri. Septuaginta are apháirema (contribuţie, tribut, ridicare) în Numeri 18:24,26 etc., dar în Neemia 10:39 are aparchē (primele roade). Biblia de la Bucureşti (1688) a redat cu „luare”.

[14] 1 Împăraţi 12:19; 2 Cronici 10:19; 1 Împăraţi 8:50; Isaia 1:2; Osea 8:1; Ţefania 3:11 etc.

[15] În acelaşi mod, în istoria românească, domnitorul care pregătea independenţa faţă de Poartă era numit „hain”, care pe vremea aceea însemna trădător, rebel, de rea credinţă, perfid.

[16] Termenul este folosit şi cu sensul de vătaf, ofiţer etc., dar când este asociat cu sistemul juridic, se referea cel mai probabil la o funcţie asociată judecătorului, după cum recomandă lexicoanele.

[17] Pentru detalii despre zecime în teologia şi tradiţia iudaică, se poate urmări articolul „Tithe” din Jewish Encyclopedia www.jewishencyclopedia.com/articles/14408-tithe .

[18] Marele savant danez Niels Bohr (1885‒1962), părintele fizicii cuantice, a exprimat existenţa realităţilor paradoxale în natură, într-un dicton, pe care l-a lăsat scris în 1961 în latină, cu ocazia unei vizite la Universitatea Lomonosov din Moscova: Contraria, non contradictoria, sed complementa sunt (Lucrurile contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare). Heinrich Päs, The Perfect Wave, Harvard University Press, 2014:24, a se vedea şi www.g-sardanashvily.ru/nobel2.html. Pe blazonul cvasi-regal al lui Niels Bohr apare dictonul în formă condensată: contraria sunt complementa http://en.wikipedia.org/wiki/Niels_Bohr . Desigur, că nu toate contrariile sunt aparente şi complementare, unele sunt de-a dreptul contradictorii. Dar prea adesea ne grăbim să judecăm drept contradictorii lucruri care sunt de fapt complementare.

[19] Există oarecare neclarităţi în ce priveşte contribuţiile şi ofrandele sfinte care erau folosite la aceste agape. Se vorbeşte, de exemplu, nu numai despre zecimi, ci şi despre întâi-născuţi, prinoase, arderi-de-tot, daruri ca împlinire a juruinţelor, că ar fi trebuit să fie toate acestea mâncate cu ocazia agapelor de la templu. Pe de altă parte, se ştie că arderile de tot erau consumate complet în foc şi erau exclusiv închinate lui Dumnezeu, ca şi întâii născuţi şi primele roade (Exodul 13:2; 22:29,30; 23:19; 34:19,20; Leviticul 23:20; 27:26; Numeri 15:20; Deuteronomul 18:3-5). Comentariul Biblic AZŞ sugerează că acestea erau categorii diferite, neputându-se confunda lucrurile dedicate exclusiv lui Dumnezeu sau date slujitorilor sanctuarului (Leviticul 22:10; 27:31-33), cu cele care erau dedicate meselor rituale comune. O elucidare perfect satisfăcătoare a acestor ambiguităţi depăşeşte însă cadrul acestui studiu. Referitor la expresia „vin şi băuturi tari”, folosită în cadrul poruncii despre aceste agape anuale (Deuteronomul 14:26), este necesar să precizăm că termenii ebraici folosiţi, yáyin wə-šēḵār se referă la băutura din struguri sau din alte produse (cereale, fructe), indiferent de starea ei (fermentată sau nefermentată). În cazul meselor festive sacre însă nu se foloseau băuturi alcoolice, ci se cerea ca acestea să fie mamtāqīm („băuturi dulci”), cf. Neemia 8:10.

[20]„He that plants a piece of land, the trees of which produce fruits before the fourth year, is not to bring there any firstfruits to God, nor is he to make use of that fruit himself, for it is not produced in its proper season; for when nature has a force put upon her at an unseasonable time, the fruit is not proper for God, nor for the master's use; but let the owner gather all that is grown on the fourth year, for then it is in its proper season; and let him who has gathered it carry it to the holy city, and spend that, together with the tithe of his other fruits, in feasting with his friends, with the orphans, and the widows. But on the fifth year the fruit is his own, and he may use it as he pleases (Josephus, Antichităţi, 4:226-227).

[21] V. Prager, Dicţionarul enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, pp. 859, 860.

[22] Toţi regii lui Israel au fost unşi în această calitate (1 Samuel 9:16; 10:1; 13:14; 25:30; 2 Samuel 6:12; 1 Împăraţi 1:35; 2 Împăraţi 20:5), deşi aveau titlul de rege, iar uneori acţionau chiar ca nişte regi păgâni, despoţi. În Ezechiel 28:2, pare să se facă distincţie între nāgīd-ul Tirului (versetul 2), care avea doar pretenţii supraomeneşti, şi regele (méleḵ) Tirului (versetele 12-14), care era autoritatea supremă, nevăzută, a acelui imperiu maritim. Fenicienii din Tir îl numeau pe baalul lor Melkart (melk kart = regele cetăţii). Alte popoare vecine cu Israel îşi numeau adesea zeii „regi”, „împăraţi” (móleḵ [moloh], milkōm, malkām): Leviticul 18:21; 1 Împ. 8:9; 11:5; Ţefania 1:5. Regele israelit era subordonat de drept Legii divine, era vasal Împăratului ceresc. El era fiul favorit (întâiul născut) al lui Dumnezeu, între toţi ceilalţi regi ai lumii (Psalmii 2:7,8; 89:20, 27-29).

[23] TLN: Onorează; CJB: Show respect; NIV: Give proper recognizion; NJB: Be considerate, etc.

[24] Friberg Lexion, UBS Lexicon: 2. a preţui, a fixa un preţ, a estima (Matei 27:9); 3. a purta cuiva de grijă financiar, a asista, a susţine.

[25] Friberg Lexicon § 26724; Gingrich Lexicon § 6413.

[26] Vezi La Bible de Jerusalem, Les Éditions du Cerf, ©1973, la 1 Timoatei 5:17: „Les presbytres qui exercent bien la présidence méritent une double rémunération, surtout ceux qui peinent à la parole et à l'enseignement”; a se vedea şi Ediţia Jubiliară ortodoxă, trad. B V Anania, nota la 1 Timotei 5:17.

[27] A se vedea studiul (capitolul) „Ordinea cerească a comunităţii de credinţă”, pag ***.

[28] După toate probabilităţile, referirea la Biblie ca fiind Vechiul Testament şi Noul Testament a fost iniţiată de episcopul Melíton de Sardis (c. 170 d.H.), asociind cele două grupuri de cărţi, cu cele două legăminte (Evrei 8:13) http://en.wikipedia.org/wiki/Melito_of_Sardis. Observându-se că expresia „Vechiul Testament” ar avea o notă depreciativă, mulţi denumesc astăzi colecţiile ebraice ale Scripturilor, Primul Testament, sau Biblia Ebraică http://www.theopedia.com/Old_Testament.

[29] Sabatul este prezent în Noul Testament, nu ca poruncă repetată, ci ca o reflectare a poruncii din „Vechiul” Testament, în diverse forme. Porunca era cunoscută şi respectată ca atare (Luca 23:56, NTR, „după Poruncă”). Când Isus era acuzat că este călcător al Sabatului, întotdeauna Se apăra, arătând că nu încalcă sabatul, nu afirma că El, ca Mesia, ar avea dreptul să-L desfiinţeze, să-l modifice, sau să-l înlocuiască (Matei 12:10; Luca 6:9; 13:5,6). Apostolii au menţinut acest obicei, nu doar în mediul sinagogal, evreiesc (Faptele apostolilor 13:14; 17:2; 18:4), ci şi în cetăţile romane (Faptele apostolilor 16:12,13,16,20,21). În mod general, valabilitatea Celor Zece Porunci este reafirmată de Isus (Matei 19:17-19), chiar dacă nu menţionează explicit primele patru porunci, nici ultima. Apostolul Pavel enumeră, în ordine decalogică, încălcările majore ale Legii (1 Timotei 1:8-11), iar Apocalipsa se referă într-un mod specific la „ziua domnească” (1:10), la chivotul legământului din templul ceresc, după care vom fi judecaţi (Apocalipsa 11:19), la poruncile lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:17; 14:12) şi la închinarea care trebuie dusă Creatorului, făcând aluzie la porunca Sabatului (Apocalipsa 14:7, cf. Exodul 20:11; 31:17;Faptele apostolilor 4:14; 14:15; Apocalipsa 10:6). Aşadar, avem dovezi suficiente că Sabatul a rămas ca un obicei sacru, la fel de neclintit, ca de la facerea lumii (Geneza 2:1-3). Nu mai era nevoie de nicio poruncă. Sinodul Apostolic s-a referit strict la câteva subiecte disputate (circumcizie, lucruri jertfite idolilor, desfrâu, mâncarea de sânge şi de animale nejertfite). Cât priveşte cele care nu erau disputate, Sinodul a contat pe faptul că toţi credincioşii creştini din toate cetăţile, se vor orienta, ca şi evreii, după legea lui Moise (Faptele apostolilor 15:21). Nu era necesară, deci, o repetare explicită şi subliniată a poruncilor privitoare la sabat, la animale necurate, zecimi, perversiuni etc.

[30] Deşi nu se repetă explicit interdicţiile privitoare la perversiuni şi la animale necurate, există referiri şi aluzii la permanenţa acestor porunci (Romani 1:26-28; 1 Corinteni 6:9; 1 Timotei 1:10; Apocalipsa 21:8; Faptele apostolilor 10:28; 11:6-10; 2 Corinteni 6:17; 1 Petru 1:14-16, cf. Leviticul 11:44,45). Mai mult, natura acestor porunci nu este ceremonială, ca să se poată desfiinţa odată cu jertfa lui Isus şi cu noul legământ. Perversiunile sunt „păcat împotriva firii”, chiar dacă nu ar exista nicio poruncă biblică explicită; iar a mânca orice mişcă, după gust, este un comportament primitiv, care nu ţine seama de una din cele mai vechi distincţii pe care a făcut-o Dumnezeu, cu privire la sfinţirea trupului nostru (Geneza 7:8; Exodul 22:31; Leviticul 11:44,45; 20:25,26; 1 Corinteni 6:18-20; 1 Tesaloniceni 5:23).

[31] „Odată a vorbit Dumnezeu şi de două ori am auzit…!” (Psalmii 62:11). Pentru unii, chiar când Dumnezeu Îşi repetă porunca, nu se aude nimic, pentru că ei nu vor să audă.

[32] După Comentariul Biblic AZŞ, vol. 5, la Matei 17:24, era vorba de „taxa de jumătate de siclu (didrachma), care era cerută de la fiecare bărbat liber de la vârsta de 20 de ani în sus, şi era destinată întreţinerii templului. Ea nu era obligatorie în sensul în care era zecimea, dar plătirea ei era totuşi considerată o datorie religioasă. Pentru originea acestei taxe şi reglementările cu privire la ea, vezi Exodul 30:12-16 şi Mişna (Shekalim 1:1,3 ed. Soncino a Talmuduui, p. 1-2).”

[33] Sau: „investeşte în cele fizice”. Termenul sarks („carne”, „trup”), tradus de Cornilescu în mod obişnuit cu „fire pământească”, are şi sensul de viaţă pământească, domeniu fizic, material, trupesc. omenesc, exterior.

[34] Doar Roma, Alexandria, Antiohia, probabil şi Corintul erau de două-trei ori mai mari.

[35] După sociologii R Stark (The rise of Christianity. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1996:5-7) şi K Hopkins („Christian number and its implications”, Journal of Early Christian Studies 6, 1998:192-193) existau un număr de aproximat 1000 creştini în anul 40. Aceştia au crescut la circa 2.800 până în anul 70, apoi la aproape 8.000, la sfârşitul primului secol şi la circa 6.000.000 (şase milioane) pe la anii 300 (cam 10% din populaţia imperiului). Cf. David C. Sim, „How many Jews became Christians in the first century?”, Australian Catholic University, p. 417-436 www.hts.org.za/index.php/HTS/article/viewFile/430/329.

[37] M.A. Vu, „Most Evangelical Leaders Say Tithe Not Required by Bible”, Christian Post Reporter, April 7, 2011, www.christianpost.com/news/most-evangelical-leaders-say-tithe-not-required-by-bible-49744 .

[38] „We propose that the friends give a tithe, or a tenth of their income, estimating their income at ten percent on what they possess.” ‒ Good Samaritan, No. 5, January, 1861 (în Arthur White, „Highlights of the Beginning of the Tithing System”, www.whiteestate.org/issues/Tithe-H&U.html#Highlights ).

[39] Potrivit textului grecesc, expresia se traduce, mai degrabă „pentru mâine” (vezi Matei 6:11, trad. Cornilescu, nota; şi Biblia de Studiu Andrews).