„Apropierea de duhuri” și „sufletele de sub altar”

 

1. v-ați apropiat de Muntele Sionului (Ap 14:1-5; Gal 4:26) [sens figurat]  
2. [v-ați apropiat] de Cetatea Viului Dumnezeu – Ierusalimul ceresc [sens figurat]
3. [v-ați apropiat] de serbarea zecilor de mii de îngeri (Ap 7:11) [sens figurat]
4. [v-ați apropiat] de ἐκκλησίᾳ celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri [?]
5. [v-ați apropiat] de Dumnezeu, Judecătorul tuturor (Dan 7:9-10)[sens figurat]  
6. [v-ați apropiat] de spiritele drepților făcuți desăvârșiți [?],
7. [v-ați apropiat] de Iisus, mijlocitorul noului legământ (Ev 9:15)[sens figurat],
8. [v-ați apropiat] de sângele stropirii curățitoare, care strigă mai tare decât sângele lui Abel (Gen 4:10; Ev 9:13-14, 22; 10:22; 1Pt 1:2; ) [sens figurat].

Întrucât este vorba de apropierea de realități cerești sau duhovnicești, înțelegem că este o apropiere spirituală, prin credință, care implică închinare (ca în Ev 4:16; 7:19, 25; 10:1, 22; 11:6; 1Pt 2:4).  Rămân, totuși, două din aceste afirmații, și anume cele numerotate cu 4 și 6, care deși exprimate în același limbaj metaforic, le-am putem suspecta ca realități cerești. La o analiză atentă, aceste două imagini au multe în comun. Ambele se referă la oameni (sfinți/drepți), spre deosebire de celelalte, care trimit la Dumnezeu, la Iisus, la îngeri sau la diverse realități cerești. Să le analizăm separat:

1. „Ecclesía celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” este comunitatea creștină, deoarece:
   • ea este numită ekklesía – „Biserica”(Mt 16:18);
   • membrii ei sunt invitați să nu urmeze exemplul lui Esau, care și-a vândut dreptul de întâi-născut (Ev 12:16-17);
   • numele creștinilor adevărați sunt „scrise în cer” (Dan 12:1; Lc 10:20; Flp 4:3; Ap 20:15). Domnul Christos Însuși „ține registrul” de membri ai ekklesiei Lui (2Tim 2:19; Ap 5:1-8; 21:27). Nume sunt scrise și nume sunt șterse (Ex 32:33; Ap 3:5). Este accesibilă pe pământ această Biserică? Este știut că apostolii numeau „sfinți” pe toți convertiții lor, care se dedicaseră lui Christos prin botez, chiar dacă adesea se dovedeau nedesăvârșiți (2Cor 1:1; Ef 1:1; Flp 1:1; Col 1:2). Prin urmare, comuniunea sfinților se realizează aici pe pământ. Cu „sfinții adormiți” nu putem comunica, înainte de ziua învierii (Mt 9:24; In 11:11; FA 7:60; 1Cor 15:20).
2. „Drepții care au fost făcuți desăvârșiți” se referă tot la Biserică, deoarece:
   • despre această desăvârșire, autorul învață că este specifică noului legământ (Ev 7:11, 19; 9:9; 10:1, 14). Este vorba despre drepții care au fost desăvârșiți spiritual, nu ontologic sau fizic, deoarece autorul arată (Ev 11:39-40) că desăvârșirea finală, care include răsplata veșnică, încă nu a venit, pentru niciunul dintre cei care „au adormit”.
   • „Spiritele drepților…”. Termenul πνεῦμα, care este de regulă tradus cu „duh” sau „spirit”, este polisemantic (are mai multe definiții), iar sensul lui depinde de context: vânt (In 3:8; Ev 1:7), suflare (2Tes 2:8; Mt 27:50); viață (1 Cor. 15:45); ființă reală, dar imaterială (In 4:24 Dumnezeirea; Ev 1:14 îngerii; Mt 8:16 demonii); dispoziție psihică, pornire (1Cor 14:14; 15:45; Ef 4:23); manifestări sau revelații spirituale (1Cor 12:10; 14:12, 32; 2Tes 2:2; 1In 4:1); fantomă, apariția duhului unui mort, în concepția populară iudaică (Lc 24:37-39); viața interioară, conștiința, psihicul persoanei, cu referire la inteligență, imaginație, afectivitate, conștiință (Mt 26:41; Mr 8:12; Lc 1:80; 11:33; 13:21).[3]

Cele mai multe dintre definițiile de mai sus ale lui πνεῦμαnu corespund în context. Doar ultimele trei ar putea fi luate în discuție: manifestările spirituale, spiritele morților și spiritele (sufletele) celor vii. Verbul despre „apropiere” este προσέρχομαι, care denumește o apropiere fizică (a veni la…), o apropiere liturgică, sau spiritual-morală (1Pt 2:4). Apropierea de manifestări spirituale este rezonabilă, dar în context este vorba de „drepți” (o denumire pentru credincioși în general, ca și aceea de „sfinți”), nu de profeți.

Am putea vorbi de o apropiere (liturgică sau experimentală) de „spiritele” celor adormiți, care încă nu au înviat? Aceasta ar fi magie pură, necromanție (spiritism, „chanelling”), în perfectă opoziție cu porunca lui Dumnezeu: păcat capital (Lev 19:31; Dt 18:11; 1Cr 10:13). Trupul nostru nu este „posedat” de un spirit: toată activitatea psihologică / mentală depinde de funcțiile creierului și ale organismului viu, fără de care nu avem existență ca persoane. Dar chiar dacă aceste spirite ar avea deja o existență conștientă în rai, așa cum se crede în general, totuși cum ar fi posibilă o „apropiere” de acele spirite, decât în mod imaginar?

O conectare spirit-spirit ar fi imposibilă, dacă noi suntem în lumea noastră, iar ele în lumea lor. De aceea nu există nicio instrucțiune biblică pozitivă pentru asemenea „aproprieri”. Cei care pretind că facilitează asemenea întâlniri interzise, invocă (de obicei în mod inconștient) spirite înșelătoare. Iar dinspre cer, nu au fost trimise niciodată ca soli spirite de morți, ci numai îngeri, și aceasta extrem de rar. Mai presus de toate, a fost trimis Spiritul Sfânt, vicarul lui Christos (In 14:16; 1Pt 1:11), „care a grăit prin proroci”, care „mărturisește împreună cu spiritul nostru” (Rom 8:16) și ne desăvârșește rugăciunile (Rom 8:26).       

În opinia mea, apropierea de spiritele celor drepți este una spiritual-morală și se referă la o comuniune aici pe pământ, cu spiritualitatea/personalitatea celor care au fost îndreptățiți și desăvârșiți de Dumnezeu, ca frați de credință. Astfel spus, afirmația de la punctul 6 este echivalentă cu cea de la punctul 4. Uzul termenului πνεῦμα în acest sens este frecvent în Scriptură. Pavel binecuvântă adesea spiritul credincioșilor („Harul/Domnul… să fie cu duhul vostru/tău” Gal 6:18; Flm 25; 2Tim 4:22), ceea ce se poate înțelege ca o figură de stil în locul formulei obișnuite „Harul…să fie cu voi” (2Tes 3:18; Ev 13:25). Dacă există o soluție mai bună, mai în acord cu contextul apropiat sau mai larg al Scripturii, aștept.

Suflete sub altar și pe tron

«Ap 6:9-10, „am văzut sub altar… sufletele celor ce fuseseră înjunghiați”; 20:4 „am văzut sufletele celor tăiați …”. …. De remarcat și că în Ap 20:4, sufletele se fac vii ca să împărățească cu Hristos. Dar aici verbul înseamnă „a învia” cu trupul, pentru că sufletele erau deja conștiente și I se rugau lui Dumnezeu cu glas mare (6:10).»

Domnule profesor, aici nu avem o metaforă, ci o scenă dramatică vizionară, care folosește actori imaginari, simbolici, pentru a transmite un mesaj escatologic. Imaginile care apar în aceste scene sunt importante, ele trimit la niște realități, dar nu descriu realitatea în sine, așa cum este ea. Apocalipsa este prin excelență o revelație în simboluri. Dar limbajul ei nu este imposibil de descifrat. Când Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu i-a zis ucigașului: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Gen 4:10). Sensul scenei din Apocalips 6 este același, doar că, în loc de „sângele” martirilor, avem „sufletele” martirilor, și nu întâmplător, pentru că în limbajul biblic, „sângele este néƥeš-ul” (Gen 9:4; Lev 17:11, 14), de unde și expresia damm néƥeš „sângele sufletului/sufletelor” (Gen 9:5; Dt 27:25; Pr 28:17; Ier 2:34).

Ioan a văzut într-adevăr în viziune aceste „suflete”. Dar întrebarea este dacă într-adevăr viziunea profetică ne învață că:

1. în cerul lui Dumnezeu există un altar de jertfă (?)
2. sub altar odihnesc sufletele martirilor decapitați (?)  
3. sufletele acestea strigă la Dumnezeu după răzbunare (de câte ori?), iar Dumnezeu le dă pijamale albe și le trimite la culcare, până va veni ziua răzbunării (?)

Înțelegerea mea este că în cer nu există niciun altar de jertfă. Acesta este simbolul tuturor eșafoadelor, crucilor, rugurilor, arenelor etc., de pe pământ, unde au fost uciși martirii dreptății. După cum la sanctuar, mare parte din sânge se turna la temelia altarului (Lev 8:15; 9:9; 2Cr 29:24), la fel, sângele (sufletele) martirilor sunt descrise ca adunate sub altar. Faptul că Suveranul le trimite să „se mai odihnească puțină vreme”, arată că „ocupația” acestor suflete, înghesuite acolo sub un singur altar, nu este aceea de a striga mereu, ci de a se odihni. Ele sunt viețile virtuale (în așteptarea învierii) ale celor care sunt judecați și îndreptățiți de Dumnezeu. Haina albă dată fiecăruia reprezintă iertarea și reabilitarea completă pe care o dă Dumnezeu la judecată. După cum se vede aici, judecata credincioșilor se face înainte de Parusía (Dan 7:9-10), deoarece Parusia vine cu învierea și cu celelalte răsplătiri, descrise în Ap 20:4 (cf. Dan 7:22).

În acest limbaj suprarealist și dramatic, Învățătorul ceresc i-a descoperit lui Ioan adevărul despre judecata și soarta celor care au „adormit” în Christos. Faptul că lucrul cel mai bun pe care-l pot face sufletele (persoanele) acelea este să se odihnească, nu să cânte, sau să tămâieze,sugerează că nu au o viață reală, conștientă. Strigătul lor „Până când?” este ca și strigătul sângelui lui Abel, nu o realitate fizică, ci glasul personificat al dreptății, care cere răzbunare. Sufletele drepților nu apar în scenele liturgice din Apocalipsă. Singurii oameni prezenți în aceste scene sunt cei 24 seniori, care nu sunt niciodată numiți suflete sau duhuri, deoarece au ajuns acolo prin înviere (Mt 27:52-53).

Prin urmare, scena nu ne învață adevărul despre mobilierul templului ceresc, nici despre realitatea unei existențe umane dezintrupate în rai, nici locul unde sunt înghesuite în realitate sufletele drepților (sub altar, nu în sânul lui Avram!). Scenele vizionare nu reprezintă realități vizitate (în trup sau în duh), ci revelații didactice, în limbaj imagistic suprarealist, cu scop spiritual, educativ, nu pentru a ne informa despre cum arată exact cerul.  

Așa cum ați remarcat, „sufletele” (persoanele) acestea încă nu domnesc cu Christos în cer. Doar prin înviere capătă răsplata, domnia, autoritatea de judecători ai celor ce i-au judecat. Prima frază din Ap 20:4 descrie scena, iar următoarele două o explică: cei ce au primit tronuri de regi și judecători sunt identificați ca fiind „sufletele” martirilor din cap. 6. Apoi ultima frază arată cum au ajuns la tron: „Ei au înviat și au domnit cu Christos 1000 de ani”.  Este imposibil ca mai întâi să domnească și apoi să învie ca să domnească. Scenele și explicațiile Apocalipsei nu sunt o istorisire în succesiune cronologică, dar întotdeauna există o relație logică.