Nemurire, adventiști, martori și evrei

        Dragă Beni, răspund aici la replica ta, ca să-i pot da o importanță specială. Vorbeai despre „prejudecățile” adventiștilor, și ale martorilor lui Iehova, cu privire la povestea nemuririi sufletului. Realitatea este că aceștia, ca și alți condiționaliști nu au „prejudecăți” în această privință. Prejudecățile sunt de regulă idei sau obsesii populare, nu „sectare”. Adventiștii (milleriții, în general) au fost inițial spiritualiști (credincioși ai nemuririi inerente a sufeltului). Prin anii 1840 însă, metodistul George Storrs, unul dintre liderii milleriți, a adoptat condiționalismul (non-imortalitatea sufletului) din cartea autorului ex-baptist Henry Grew, An Inquiry into the Biblical Doctrine of the Immortality of the Soul, publicată în anii 1820–1830, în mai multe ediții. La rândul său, Storrs a publicat înainte de 1844 o serie de predici pe tema aceasta. Așa se face că o parte dintre grupurile minoritare adventiste de după 1844 au adoptat această doctrină biblică.

        Tot de la George Storrs, dar mai târziu (c. 1876), a prealuat condiționalismul și C. T. Russel, pionierul „Studenților Bibliei” și al „Martorilor lui Iehova”. Acesta era pe atunci un tânăr secularizat, care a revenit la creștinism, ascultându-l pe Jonas Wendell, un predicator din grupul ”Advent Christian Church” — adventist de „ziua întâi”. După episodul din 1844, adventiștii care au continuat să studieze Biblia ,pentru a-și lămuri eșecul, au adoptat înainte de 1848 doctrina condiționalistă, în timp ce adventiștii majoritari („de ziua întâi”) au început să condamne vehement Sabatul zilei a șaptea și credința condiționalistă. Apariția spiritismului în 1848 a început să fie folosită ca o evidență legitimă în favoarea credinței în nemurirea ufletului. Din aceste motive, adventiștii sabatiști și condiționaliști nu au mai participat la adunările adventiștilor majoritari, ci au început să se adune separat.

        Dar indiferent de istoria acestui fenomen, important este ce învață cu adevărat Biblia. Spui că „se vede foarte clar că evreii dintotdeauna au crezut în nemurirea sufletului”. Poate că asta e credința ta despre evreii Bibliei, dar pe teren lucrurile sunt mult mai diverse și mai nuanțate. Sigur că trebuie să fi fost foarte popular spiritualismul printre evrei, de vreme ce până și un rege ca Saul, care îi stârpise pe vrăjitori și pe necromanți / spiritiști, când a ajuns la ananghie a căutat sfat de la Samuel, profetul care murise.

        Foarte probabil că mulți credeau la fel, sau își imaginau la fel ceva despre „dincolo”, altfel ispita consultării morților nu ar fi existat. Dar Moise și Profeții spun că obiceiul acesta venea de la locuitorii păgâni ai țării. Vrăjitoarea care „l-a sculat pe Samuel” spunea că vede „o ființă dumnezeiască (elohim) ridicându-se din pământ”, ceea ce dovedește că populația din Canaan înțelegea lucrurile nu foarte diferit de romanii de mai târziu, care credeau aveau un cult al spiritelor strămoșilor (manes, penati, lari) și în funcție de importanța lor îi și divinizau. Este legitim să ne orientăm după toate credințele evreilor? A crede Biblia nu înseamnă a da crezare afirmațiilor tuturor personajelor biblice, dintre care nu puține sunt negative sau fără autoritate. Contează doar ce învățau Moise și Profeții, autorii divin-inspirați ai Bibliei, precum și confirmarea din partea lui Iisus și a apostolilor. Vreau să spun că doar ceea ce învățau ei contează, nu reminiscențele culturale ale limbajului lor, nu diverse elemente din parabole sau figurile de stile pe care le foloseau.

Ai afirmat că Isus în Luca 16 ar fi învățat continuarea existenței sufletului după moartea trupului. Dar cuvântul „suflet” nici măcar nu-l pronunță Iisus în această poveste cu tâlc despre săracul Lazăr. Găsești acolo ochi, sân, deget, limbă, apă, morți etc., precum și alte ciudățenii: „sânul lui Avraam” în care încap și alții, un bogat care se roagă „părintelui Avraam”, iar patriarhul răspunde, deși profetul Isaia spunea că acolo unde se află patriarhul nu are cunoștință de nimeni (Isaia 63:16).

        Apare și o prăpastie de netrecut, între Avraam și cei din Hades (termen din mitologia greacă), dar în ciuda uriașei prăpăstii dintre cele două locuri, vorbitorii se pot auzi reciproc. O altă prăpastie mare este între acel tărâm al morților și tărâmul celor vii—între care erau cei cinci frați ai bogatului și ascultătorii lui Iisus, care încă nu ajunseseră „dincolo”. Această prăpastie nu poate fi trecută în stare de spirit / suflet presupus nemuritor, ci numai prin „înviere”. Când nenorocitul „Luzăr” îl roagă pe taica Avram să-l trimită pe Lazăr afară, ca să-i avertizeze pe frații lui, Avraam răspunde că așa ceva n-ar fi posibil decât prin înviere („sculare din morți”), dar Dumnezeu a ales o altă cale, aceea a ascultării de Moise și Profeți (una din denumirile populare ale Bibliei ebraice: Legea lui Moise și Profeții = Pentateucul/Tora și restul Scripturilor). Abia aici, la sfârșitul acestei povești-parabole, înțelegem rostul și adevărul ei. Adevărul nu constă în aceea că morții pot comunica, sau că sunt localizați în foc sau în sânul unui sfânt, că au încă piele și limbă sensibile, sau că mai pot gândi și după ce creierul și-a încetat funcțiile. Adevărul este că singurul standard care ne arată drumul spre soart fericită, chiar și după moarte este Biblia și credința în înviere. Avraam răspunde că numai prin înviere se poate ajunge înapoi în viața reală. Cine are urechi să audă!

Cu adevărat, între elementele literare ale acestei povești și învățătura Bibliei este o prăpastie mare. Iisus o folosește ca pe o poveste cu tâlc. Foarte probabil că nici nu fusese inventată de El, ci deja circula printre farisei, care erau maeștri în asemenea povești moralizatoare. Iisus le-a spus-o tocmai lor, pentru că se credeau cei mai buni fii ai lui Avraam și tânjeau după bogățiile saducheilor (Lc 16:13-15).

Ce dovezi avem că sufletul și duhul din expresia lui Pavel (1Tes 5:23) nu sugerează că am avea fiecare în trup două fantome, sau că noi am fi una din ele, care locuiește în trup. Cuvintele acestea au diferite sensuri psihologice, care depind de context. Adesea, sufletul și duhul sunt sinonime, dar când sunt folosite împreună, trebuie să aibă sensuri distincte, ca în Evrei 4:12. În acest caz, sufletul se referă la funcțiile volitiv-afective ale psihicului uman (emoții, sentimente, dorințe, etc, cf. In 12:27; FA 4:32; 14:2; 1Pt 1:22; 2Pt 2:8 etc) iar duhul denumește funcțiile mentale superioare (gândire, rațiune, conștiință), ca în Ef 4:23 (vezi și Rom 8:16; 1Cor 2:11a; 5:4; Flp 1:27). De aceea are sens și acea separare dintre suflet (afectivitate) și duh (rațiune/conștiință) pe care o face sabia Cuvântului (Evrei 4.12). Unii spun că duhul din 1 Tes 5:23 ar fi „duhul de viață” (suflarea). dar în acest caz nu are sens, pentru că apostolul vorbește despre sfințirea întregii noastre ființe. Suflarea omului nu are nevoie de sfințire.

În concluzie, autorii Bibliei nu erau credincioși în nemurirea inerentă a omului, indiferent că s-ar numi suflet, psihic, duh, spirit, sine, eu, etc. Dar este adevărat că multe dintre personajele Bibliei credeau, pentru că erau păgâni, sau pentru că fuseseră influențați de substratul cultural egiptean, canaanit, babilonian, greco-roman. În mod special, fariseii erau principalii spiritualiști pe vremea lui Iisus și eu cred că unii creștini au preluat această tendință spiritualistă din mediul iudaic, în afară de influențele nefaste ale gnosticismului neo-platonic și de falșii învățători ai Bisericii de mai târziu (Origen și școala lui spiritualistă). Dar autorii Bibliei, precum, și Învățătorul nostru Suprem Iisus Christos, nu au predicat nemurirea sufletului în sine însuși, ci nemurirea prin înviere, prin credință și ascultare. Nemurirea este doar a Dumnezeirii (Rom 1:23; 1Tim 1:17; 6:16) și o vom primi în ziua învierii (1Cor 15:53-54), dacă o căutăm (Rom 2:7). Nu o avem deja, decât prin făgăduință (1In 5:13).