Răspunsuri la întrebări despre Ziua Ispășirii

1. Nu înțeleg de ce în adventism, folosind imaginea Zilei Ispășirii, Ellen White afirmă că va exista un moment când vom sta fără mijlocitor.

2. La ce se referă textul din Levitic 23:29: „Orice suflet care nu se va smeri în ziua aceasta va fi nimicit din poporul lui”?

Antitipul Zilei Ispășirii: cu sau fără mijlocire?

 Credem că antitipul Zilei Ispășirii este timpul judecății, care a început în 1844. Cel puțin, aceasta este înțelegerea tradițională, deși Epistola către Evrei (cap. 9) sugerează că există aspecte esențiale ale Zilei Ispășirii împlinite prin intrarea lui Iisus în Sanctuar, după Înălțare, iar textul din Dan 8:14 nu se referă la curățirea din Ziua Ispășirii. Dacă ar fi vorba de „curățire”, singurele analogii ar fi cele din 2Cr 29:15-18; 34:8; Ne 13:9; *2Mac 1:18; 2:19.

Notă. De fapt, Dan 8:14 nu trimite deloc la ideea de curățire — aceasta fiind o traducere străveche și populară, dar nu directă, ci interpretativă. Textul ebraic trimite direct la ideea de Judecată, folosind expresia קֹדֶשׁ וְנִצְדַּק ֹ = „apoi i se va face dreptate Sanctuarului”— expresie paralelă cu cele din Dan 7:22; Ap 6:10-11 etc. Conexiunea făcută de pionierii noștri (Dan 8:14 ⇒ Lev 16:19, 30) nu este acceptabilă după logica exegezei stricte; totuși este acceptabilă ca analogie  hermeneutică (::), după exemplul altor interpretări analogice făcute de autori inspirați ai Bibliei: Mat 2:15 :: Os 11:1; Mat 1:23 :: Is 7:14 etc.

In Ziua Ispășirii nu se mai aduceau jertfe particulare, după cât se pare (Lev 16:17). Dar jertfa zilnică (arderea de tot, principala jertfă) era adusă și în ziua aceea, dimineața și seara.

Notă: Cine venea cu capra lui să-și ispășească păcatul, putea să aștepte până se încheia ritualul Zilei Ispășirii. Dar Yom Kippur nu era zi de pelerinaj, fiind zi de post. Nu este adevărat că persoana care nu adusese la timp jertfă ar fi fost omorâtă sau lepădată de Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu i-a iertat chiar pe unii care făcuseră păcate capitale, care nu puteau fi iertate prin Legea lui Moise (Num 15:22-31; 15:27-31; FA 13:39), cu atât mai mult i-ar fi păsuit pe cei care nu apucau să vină „la timp” cu căprița la altar (Num 15:27). De altfel, nu trebuie să ne imaginăm că evreii veneau în toate zilele la altar cu jertfele lor, imediat după ce greșeau. Poate cei din Ierusalim, din apropierea templului, veneau când doreau, în special în sabate și în toate sărbătorile. Dar cei care locuiau la distanță nu puteau veni oricând. Obligația Legii era să vină doar bărbații și numai de trei ori pe an (Ex. 34:23-24; Dt. 16:16; 2Cr. 8:13). Atunci își aduceau jertfele de mulțumire, darurile, arderile de tot, primele roade, etc.

Cu siguranță că unii greșeau și nu-și dădeau seama, iar Legea le cerea să aducă jertfă numai când deveneau conștienți sau când le era atrasă atenția (Levitic 4:22-23; 27-28). Aceasta depindea și de cât știau de bine Legea, ei și apropiații lor. Dar în foarte multe cazuri, poporul era în necunoștință și în apostazie, înclinat spre cultele permisive ale vecinilor și adesea propunând sau practicând idolatria, care era păcat capital, iar păcatele capitale nu puteau fi ispășite prin jertfe. Chiar și în aceste situații, Dumnezeu îi invita la împăcare prin profeți și cei care se pocăiau erau iertați, dar fără jertfe.     

De la 1844 încoace, mijlocirea lui Iisus este valabilă pentru noi toți cei vii în continuare, ca și cum nu ar fi venit ziua judecății. Judecata a început cu cei morți. Doar numele lor vine acum la judecată. În dreptul lor, Iisus mijlocește numai dacă aceștia au murit împăcați cu Dumnezeu, având păcatele iertate. Această mijlocire este în cadrul judecății, odată pentru totdeauna; ei nu mai au un alt timp de probă.

Dar judecata celor morți și judecata celor vii se pot suprapune în ultima generație, deoarece vor mai fi credincioși care mor în timpul ultimelor evenimente, fie din cauze obișnuite, fie ca martiri.

La fel este și când începe judecata cu cei vii (adică generația care vede pe Domnul venind). Aceștia au parte de mijlocirea lui Iisus în viața lor; dar, în funcție de atitudinea lor față de ultima avertizare (Apoc cap. 14; cap. 18) și față de ultimul test al credinței + ascultării dat întregii lumi (Apoc 13), soarta lor este sigilată astfel în timpul vieții. Cei care au primit ultima avertizare și au fost sigilați  cu Duhul Sfânt și cu sigiliul Sabatului sunt puși la adăpost față de urmările fatale ale plăgilor, dar sunt și păziți de orice cădere; astfel încât ei sunt în continuare în harul lui Dumnezeu, dar este vorba numai de

1. harul susținerii în credință și al trăirii fără păcat;

2. harul îndreptățirii care-i acoperă și fără de care nimeni nu poate fi acceptat;

3. harul protecției divine prin care, chiar dacă au de suferit multe în timpul plăgilor, sunt ținuți în viață, fără să vadă moartea, până când Iisus va veni și le va da un trup nou.

Cât privește harul iertării de păcate, iar și iar, ca acum, acesta nu va mai fi necesar, deoarece soarta fiecăruia dintre cei vii este sigilată pentru totdeauna în funcție de atitudinea față de ultima avertizare și ultimul test: unii sunt iertați pentru totdeauna, îndreptățiți și la judecată și rămân sub protecția lui Dumnezeu; iar alții, prin respingerea lucrării Duhului Sfânt, sunt și ei respinși pentru totdeauna și lăsați pradă ultimelor amăgiri, să se închine falsului Christos.

De aceea, odată cu ultimii martiri, care sunt judecați ca morți, și odată cu ultima avertizare și ultimul test, se încheie judecata cea spre mântuire și vine o judecată executivă pentru ultima generație: plăgile pentru distrugerea celor lepădați, culminând cu revenirea Domnului, ca Salvator al celor care I-au rămas credincioși până la sfârșit.     

Astfel mijlocirea lui Iisus în sanctuar se încheie odată cu primirea sigiliului lui Dumnezeu sau a semnului fiarei. Duhul Sfânt se retrage de la lumea care L-a respins; harul iertător și mântuitor se retrage de la cei care au respins ultima invitație a harului. „Ușa se închide”, iar cei care rămân afară, rămân pentru totdeauna. Cei care sunt „înăuntru” însă, sub protecția divină, ca în prima noapte de Paște în Egipt, sunt păstrați în harul lui Dumnezeu:

Notă. Din nefericire, acest adevăr specific adventist, este deja respins de mulți creștini, în special de teologia evanghelică. Și cum teologia adventistă este demult influențată de teologia evanghelică, nu puțini teologi AZS, inclusiv pastori etc., nu cred în acest scenariu, care este considerat a fi perfecționist și white-ist. Teologia evanghelică pune accentul pe depravarea naturii umane, care este în sine păcat, astfel încât o viață fără păcat este imposibilă. De aceea, ideea de a trăi fără păcat nu este considerată drept un ideal de atins, ci este socotită o idee trăznită, o mare rătăcire. Pe de altă parte, teologia aceasta istoric-adventistă, a desăvârșirii ultimei generații (Last Generation Theology / LGT), pe care Millian Loritz Andreasen a popularizat-o prin scrierile lui, este discreditată la nivel semioficial, astfel încât doar grupurile adventiste marginale și critice, cu accent white-ist, mai susțin această idee.

Nu înțeleg foarte bine din ce motive este respinsă ideea desăvârșirii ultimei generații. Este posibil ca această teologie să fie caricaturizată de cei cu vederi evanghelice, care sunt majoritari, dar este posibil și chiar probabil ca și adepții LGT, sau unii dintre ei, să înțeleagă chestiunea aceasta în spirit superficial, legalist și perfecționsit. Am auzit și eu despre oameni care anunță că au ajuns deja să trăiască fără păcat (!). Cine trăiește fără păcat e cunoscut numai de Dumnezeu, nici cel în cauză nu știe, deoarece cu cât cunoaștem mai mult pe Dumnezeu, cu cât mai mult ne apropiem de El, cu atât ne vedem mai păcătoși. Viața fără păcat nu se măsoară după „dreptăciunea” negativă (nu mai beau, nu mai fumez, nu mai curvesc că am și îmbătrânit, nu mai mănânc nici porc, nici rață, nici ciocolată, etc.). Acesta ar fi legalism curat, deoarece se ocupă numai de păcatul prin comitere. Dar păcatul este adesea prin omitere: a nu face ceea ce sunt dator să fac (Dt 27:26; 1Sam 12:23; Iac 4:17). E G White spune: „Noi devenim biruitori, ajutând pe alţii să biruiască. Noi biruim prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii noastre.” (RH 14 /1889).

De asemenea, unii dintre adepții LGT cred că la încheierea serviciului din sanctuar, în timpul strâmtorării, când Duhul Sfânt Se va retrage din lume, credincioșii vor trebui să stea fără păcat înaintea lui Dumnezeu, prin puterea lor, pe baza experienței și curățirii făcute mai înainte. Aceasta este o eroare grosieră: fără locuirea Duhului Sfânt nu se poate trăi fără păcat. Nu este scris nicăieri că Duhul va fi retras de la credincioși. El Se va retrage doar de la cei care L-au respins, adică de la lumea care îl va prefera pe falsul Christos cu falsul lui sabat.

Chestiunea cu păcatul personal nerezolvat în timp util, la care presupunem că face aluzie textul din Lev 16:17, pare să-și aibă împlinirea antitipică în Ap 15:5-8, adică în timpul plăgilor, după „închiderea / încuierea ușii” (Gen 7:16b :: Mt 25:10 :: Lc 13:25 :: Evrei 4:1, 11).

Notă. ” The Spirit of God is departing from many among His people. Many have entered into dark, secret paths, and some will never return. They will continue to stumble to their ruin. They have tempted God, they have rejected light. All the evidence that will ever be given them they have received, and have not heeded. They have chosen darkness rather than light, and have defiled their souls. No man or church can associate with a pleasure-loving class, and reveal that they appreciate the rich current which the Lord has sent to those who have simple faith in His word. The world is polluted, corrupted, as was the world in the days of Noah. The only remedy is belief in the truth, acceptance of the light. Yet many have listened to the truth spoken in demonstration of the Spirit, and they have not only refused to accept the message, but they have hated the light. These men are parties to the ruin of souls. They have interposed themselves between the heaven-sent light and the people. They have trampled upon the word of God and are doing despite to His Holy Spirit.” (MP 90.3)

„Smerirea sufletului” în Ziua Ispășirii

Textul din Lev 23:29 („Orice suflet care nu se va smeri în ziua aceasta va fi nimicit din poporul lui”, cf. Lev. 16:29, 31; 23:27, 32; Num. 29:7) este tradus problematic și astfel duce la concluzii stranii:

a.       că în fiecare an, de Yom Kippur, decedau fără explicație o serie de israeliți și se presupunea că Dumnezeu i-ar fi lovit, pentru că nu fuseseră destul de smeriți (!?);

b.      sau, că ar fi existat în Israel o poliție religioasă care ghicea gândurile, motivațiile și spiritul tuturor persoanelor, și cum ochea pe unul care nu avea capul destul de plecat și nu-și lovea pieptul cu destulă convingere, îl săltau și-l spintecau (!).

În realitate, despre altceva este vorba. Substantivul ebraic נֶפֶשׁ néƥeš este tradus de cele mai multe ori „suflet”, nu atât din comoditate, cât după regula artificială a „echivalenței termenilor”.  În realitate, נֶפֶשׁ néƥeš poate avea multe alte sensuri, în funcție de context (e. g. suflare, viață, ființă vie, ființă moartă / cadavru, persoană, sine etc.). Termenul נֶפֶשׁ néƥeš are la origine sensul de „gât”, „gâtlej”,

1.       fie ca un canal de respirație (de unde sensurile menționate mai sus);

2.       fie ca un canal de alimentare (gură, gușă, înghițitoare, stomac), de unde au derivat sensurile de foame, dorință, poftă și suflet (ca sediu al dorințelor, emoțiilor și sentimentelor (psihic).

În ce privește verbul acestei expresii, עִנָּה ˁinnā, are și el mai multe sensuri: a ține sub control, a umili, a supune, a mortifica prin post, a viola (silui), a copleși, a forța. Sensul este suficient de clar: prin urmare, „a smeri sufletul”, înseamnă „a mortifica pofta”, „a supune foamea”, „a ține sub control gâtlejul / sinele / dorința”. De la această rădăcină provine și  substantivul תַּעֲנִית taˁănīṯ (mortificare, post de penitență), folosit în ebraica biblică târzie, numai în Ezra 9:5 (cf. vv 3-4), dar este obișnuit în ebraica de mai târziu, până în ebraica modernă, cu sensul de „post”.

Este clar că respectarea postului (care implica abținerea de la hrană o zi întreagă, probabil și abținerea de la distracții), era privită nu doar ca o chestiune privată, ci publică, în intereseul familiei și al comunității, care putea fi vizitată de pedeapsa lui Dumnezeu, dacă observa abateri (sfidare) și le tolera. De aceea, comunitatea religioasă îl putea trage la răspundere pe cel care profana ziua sfântă prin mâncare, distracție sau muncă (Yom Kippur era respectată cu sabatizare completă). Dar probabil nu s-a întâmplat niciodată vreun caz de execuție pe motivul nerespectării postului, nu pentru că toți ar fi respectat postul an de an, ci pentru că perioadele de apostazie și înstrăinare de Legea Domnului au fost foarte multe.