miercuri, 29 iulie 2026

TRI-UNITATEA DUMNEZEIRII

 


Toate religiile abraamice sunt „monoteiste” (se închină unui singur Dumnezeu). Dar nu toate înţeleg la fel dumnezeirea, personalitatea şi unitatea lui Dumnezeu. Iudaismul, islamul şi facţiunile creştine  unitariene (non-trinitare) susţin un monoteism radical, în timp ce creştinismul în ansamblu este predominant trinitar, mărturisind un singur Dumnezeu ( = o dumnezeire, o natură divină), manifestat ca trei persoane, într-o deplină unitate ontologică, morală şi funcţională. De obicei, printre credincioşi nu există dispute cu privire la divinitatea şi personalitatea lui Dumnezeu Tatăl. Doar natura divin-umană a Fiului şi natura sau persoana Duhului sunt disputate.

Doctrina despre Christos se numeşte cristologie, iar doctrina despre Duhul Sfânt se numeşte pneumatologie. Ne vom ocupa aici doar de unele aspecte cristologice şi pneumatologice care sunt disputate în unele cercuri.

2.    Dumnezeirea în religiile abraamice

2.1.          În iudaismul rabinic

Înţelegând Divinitatea după principiul monoteist radical – un Dumnezeu singur, unipersonal –, aşa cum este interpretată formula credală din Dt. 6:4 (Šǝmāʿ),[1] iudaismul susţine că Dumnezeu este o singură persoană, și că Mesía (Christos) oricine ar fi El când va veni, nu este Dumnezeu, ci om. Despre Iisus din Nazaret, se crede că nu a fost așteptatul Mesía, ci fie un impostor, fie un înţelept, un taumaturg, un profet, un revoluţionar, sau un mit. Spiritul Sfânt este perceput ca „spiritul sfinţeniei”, sau „spiritul lui Dumnezeu”, şi este descris ca un atribut, o putere, o calitate, o influenţă a lui Dumnezeu; sau ca fiind inspiraţia profetică şi înţelepciunea divină. În unele cazuri, se crede că Duhul Sfânt ar fi o referire metonimică la Dumnezeu Însuşi,[2] iar în alte cazuri este identificat cu vântul.[3]

Biblia ebraică este interpretată de rabini într-un mod care eludează textele care mărturisesc în favoarea dumnezeirii Solului Domnului, sau a lui Mesia, şi în favoarea personalităţii și dumnezeirii Duhului Sfânt. Întrucât Noul Testament nu este acceptat în iudaism ca Sfântă Scriptură, mărturiile NT nu sunt considerate valide. Creştinismul este astfel interpretat în iudaism ca fiind o sectă iudaică apocaliptic-mistică și paganizantă, care a avut norocul să devină universală, datorită lui Pavel.

Nu este corect şi înţelept să confundăm credinţa profeților evrei din Scriptură, cu teologia iudaică de astăzi.

2.2.          În Islam

Musulmanii acceptă că scrierile ebraice şi creştine anterioare lui Mohammed, Tawrat (Tora/Vechiul Testament) şi Ingil (Evanghelia / Noul Testament) au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu, dar ei pretind că Sfintele Scripturi ar fi fost falsificate de evrei şi de creştini, astfel că Mohammed, „sigiliul profeţilor” (ultimul şi cel mai mare), apostolul special al lui Dumnezeu (Rasul Allah), a venit ca să restaureze islamul (dreapta credinţă patriarhală), dictând sub inspiraţie Coranul.[4] Coran înseamnă „citire (sacră)”, iar islam înseamnă „supunere” şi denumeşte atât religia sau cultul, cât şi comunitatea internaţională a dreptcredincioşilor (Islam).

Islamul este, la origine, o sectă orientală a creştinismului iudaizant şi sălbăticit, și anume o sectă monoteistă simplistă, cu elemente iudeo-creștine heterodoxe; un amestec de iudaism degenerat, cu vestigii de păgânism arab, întemeiată de negustorul Muhammad din tribul kuraişiţilor.[5] Muhammad a jucat rolul unui adevărat reformator al păgânismului arab, însă un reformator fanatic, în stilul lui Iehu (2Împ 9-10).[6]  

Islamul este foarte vehement împotriva dumnezeirii lui Iisus (Isa). Iisus ar fi doar un mare profet, care S-a născut din fecioara Maria (Maryam), care ar fi fost sora lui Moise (Musa). De asemenea, musulmanii cred că Iisus este Mesia (al-Masih), trimis de Dumnezeu lui Israel, că a fost un mare făcător de minuni. Ei nu cred însă că Iisus a fost crucificat în realitate. În locul Lui, ar fi fost crucificat Simon din Cirene, care a fost făcut de Dumnezeu să semene cu Iisus, înşelându-i pe duşmani, în timp ce Iisus ar fi fost înălțat la cer în trup, în mod nevăzut, din grădina Ghetsemani. 

Musulmanii cred că Dumnezeu va judeca lumea prin Iisus, care acum este viu în cer, și se va întoarce pe pământ, ca să învingă pe Antihrist, adică pe Falsul Mesia (Masih ad-Dajjal), imediat înainte de ziua judecății. După ce va distruge pe Falsul Mesia, Iisus va fi liderul dreptcredincioșilor, va uni pe musulmani și va supune pe „poporul Cărții” (evrei și creștini). El va domni ca sultan drept, timp de patruzeci de ani, asigurând triumful islamului în lume: va înfrânge pe Gog şi Magog, va sfărâma crucea, va ucide porcii și va da bani la toată lumea. După aceea va muri și va fi înmormântat cu rugăciuni la Medina, lângă Mohammed. 

După doctrina islamică, Spiritul Sfânt este îngerul Gabriel (Gibra’il), care a vorbit profeţilor. Sau, dacă ne referim la Paracletul care urma să vină după Christos (cf. Ioan 14:16), acesta ar fi însuși Mohammed. Orice aluzie la mai multe persoane divine de acelaşi rang este considerată în Islam blasfemie majoră, politeism, păgânism.

2.3.          În creştinism

Având o teologie mai complexă, elaborată pe temeiul înţelegerii apostolice a Scripturilor ebraice şi greceşti, dar împărţit astăzi în multe confesiuni, creştinismul are cu privire la Spiritul Sfânt o mărturisire autointitulată „ortodoxă” (de credinţă dreaptă) precum şi mărturisiri „heterodoxe” (de alte credinţe) şi „eretice” (false şi ostile).[7]

2.3.1. Mărturisirea „ortodoxă” (trinitară)

Ortodoxia trinitară este recunoscută în creştinismul răsăritean („ortodox”) şi occidental („catolic” şi protestant). Ea recunoaşte pe Christos (Fiul) ca Dumnezeu şi Om, şi pe Spiritul Sfânt ca Persoană divină, parte a Dumnezeirii trinitare, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul; în conformitate cu autoritatea Bibliei şi cu tradiţia patristică şi sinodală. Există însă diferenţe de interpretare şi în interiorul teologiei trinitare.

Vorbind despre Dumnezeire, nu trebuie să confundăm ortodoxia Scripturii, cu ortodoxia sinoadelor ecumenice şi a Părinţilor Bisericii.[8] Un protestant adevărat clădeşte pe autoritatea Sfintei Scripturi, nu pe autoritatea Bisericii (părinţi, sinoade şi tradiţie).   

2.3.2. Confesiuni „heterodoxe” (non-trinitare)

Dumnezeirea este cel mai sensibil subiect de studiu, iar motivele emoţionale, spirituale, confesionale pot afecta înţelegerea textelor biblice care susţin divinitatea Fiului (Iisus Christos) şi umanitatea Sa corporală, precum şi divinitatea Spiritului Sfânt şi personalitatea Sa acorporală. Aceste texte biblice sunt adesea puse la îndoială, ignorate sau reinterpretate, după caz, pentru a se evita concluzia creştină fundamentală (trinitară). Non-trinitarii au aproximativ aceleaşi prejudecăţi şi suspiciuni în ce privește doctrina trinitară, ca și iudeii şi islamicii, potrivit cărora conceptul Tri-Unității ar fi un împrumut păgân în ambalaj catolic. [9]   

Sub influenţe diverse (raţionaliste, filosofice, iudaizante, conspiraționiste etc.) confesiunile non-trinitare au dificultăţi în a accepta dumnezeirea lui Iisus Christos. Unii Îl consideră primul arhanghel întrupat şi apoi îndumnezeit prin înfiere sau prin ridicare în rang. Alţii confundă subordonarea Sa spirituală şi funcţională, cu o subordonare ontologică (de natură), acceptând că este Fiul lui Dumnezeu – sau chiar subliniind filiația Sa, înțeleasă de ei ca o derivație sau emanație fizică, sau chiar ca o naștere biologică din ființa Tatălui – dar fără a-I acorda acelaşi rang, aceeaşi dumnezeire eternă şi aceeași putere cu Tatăl.

Alţii consideră că Fiul nu ar fi o persoană distinctă de Tatăl, ci o modalitate de exprimare istorică sau funcţională a Aceluiaşi Dumnezeu, exprimat ca Fiu, sau venit ca Fiu. Alţii acceptă doar umanitatea lui Iisus. Cât priveşte Spiritul Sfânt, non-trinitarii au explicaţii identice sau asemănătoare cu ale iudeilor şi islamicilor:  fie Îl consideră un înger creat, fie o putere sau o calitate impersonală a lui Dumnezeu, fie gândul lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, etc. – fie Îl confundă cu Tatăl sau cu Fiul.

Respingerea triunităţii divine şi, implicit, a divinităţii lui Iisus şi a divinităţii sau personalităţii Spiritului Sfânt, se întâlneşte:

a.       în creştinismul antic:  la adopţionişti (paulieni),[10] sabelieni,[11] arieni,[12] pneumatomahi,[13] subordinaţieni[14];

b.       în creştinismul medieval: la paulicieni, bogomili, catari[15], liber-spirituali[16];

c.        în mediul umanist-creştin şi mistic-sectar din ultimele secole: la unitarieni şi universalişti,[17] molokani,[18] duhobori,[19] muggletonieni,[20] swedenborgieni,[21] mormoni,[22] cristadelfieni,[23] Gândirea Nouă,[24] scientişti,[25] Conexiunea Creştină,[26] unele grupuri adventiste duminicale,[27] studenţii Bibliei,[28] martorii lui Iehova,[29] unele grupuri penticostale,[30] manalişti,[31] moonişti,[32] Calea Internaţională[33] etc.

Între grupurile heterodoxe creştine (non-trinitare) se numără şi o serie de sabatişti non-trinitari, începând din antichitate şi continuând cu evul mediu:

a.       în antichitate: ebioniţii[34], posibil şi unii arieni;[35]

b.       în evul mediu: pasaginii[36] și, probabil, maranii;[37]

c.        în timpurile moderne: sabatarienii transilvăneni,[38] subbótnikii,[39] abraamiţii,[40] mormonii de ziua a şaptea.[41]

d.       Din secolul al XIX-lea au apărut şi unele grupuri nontrinitare disparate, care formează, direct sau indirect, o ramură schismatică, ruptă din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, și purtând denumirile generice „Biserica lui Dumnezeu”[42] şi „Mişcarea Numelui Sacru”.[43] Curentul nontrinitar a afectat în mod natural pe anumiți evrei mesianici.[44] 

 . . . . . . . .  . . . . . . . ..  . . . . . . . . . . .   . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . . . . . ..  . . . . . . . . . . .   . . . . . . . .

6.       Obiecțiile antitrinitare și răspunsul nostru

6.1.          Siboleturi[93] binitariene contemporane

Iată câteva idei care predomină și sunt subliniate insistent de către binitarienii[94] contemporani:

a.       Că Christos ar fi Fiul lui Dumnezeu în sens literal, fizic, „născut din Tatăl” înainte de întemeierea lumii și având astfel un început al existenței Sale divine.

b.       Că dumnezeirea lui Christos ar fi derivată, și prin urmare, Christos nu ar fi Dumnezeu în sens absolut, asemenea Tatălui, ci Tatăl este singurul Dumnezeu cu adevărat;

c.        Că nașterea naturală a Fiului ar sta la baza credinței mântuitoare, deoarece numai așa Dumnezeu putea jertfi pe Fiul Său, pentru a face ispășire, şi că pe Cruce ar fi murit şi dumnezeirea lui Christos;

d.       Că Duhul Sfânt nu ar fi a treia persoană distinctă a Dumnezeirii, ci spiritul (mintea) sau natura divină a lui Christos; sau prezența lui Dumenzeu, sau puterea lui Dumnezeu.

e.       Astfel ar exista doar două persoane divine, vrednice de pomenire și de închinare, de aceea teologia le dă numele de „binitarieni”;

f.         Că doctrina trinitară ar fi de origine catolică și de sorginte păgână;

     

6.2.          Răspuns la obiecțiile binitarienilor

Repetând argumente mai vechi, binitarienii de astăzi afirmă că Domnul Christos este în sens fizic, biologic, fiul lui Dumnezeu, că ar fi fost „născut” în sens propriu din Dumnezeu și citează texte biblice în favoarea afirmației lor: Ps 2:7 (repetat în FA 13:33; Ev 1:5; 5:5); In 1:14; Ro 8:29; Col 1:15, 18; Ev 1:6; Ap. 1:5.

Psalmul încoronării (2:7)

Așa cum știm, Psalmii sunt poezie, ca și cea mai mare parte din scrierile Profeților; iar în poezie este obișnuită vorbirea figurată:

Ps 2:6-7: ,,Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu
                    pe (în) Sion, muntele Meu cel sfânt.”
                    „Eu voi vesti hotărârea Lui (zice Unsul);
                    Domnul mi-a zis: ‘Tu ești Fiul Meu,
                    Astăzi Te-am născut!’ ”       

Așadar ziua ungerii (încoronării) împăratului de la Ierusalim (Sion), care îl prefigura pe Christos, este ziua în care cel numit împărat este socotit „fiu al lui Dumnezeu”, ca reprezentant al întregului popor al lui Dumnezeu, ca izbăvitor de vrăjmași și judecător suprem. Nu despre începutul existenţei divine a lui Mesia (unsul) se vorbeşte aici, ci despre ziua ungerii Lui, ca împărat-om. După cum regii celorlalte popoare, inclusiv faraonii, se socoteau fii ai respectivilor zei naționali, regele israelit este și el, în sens spiritual, „fiu al lui Dumnezeu”, prin rolul pe care-l avea. Aceasta este promisiunea divină pentru Fiul lui David, atât cel istoric (urmașii dinastici), cât mai ales pentru cel veșnic (Mesia), vezi 2S 7:14; 1Cr 17:13; 22:10; Ev 1:5.

Ungerea mesianică nu putea fi înainte de întrupare, deoarece Mesia trebuia să fie mai întâi „fiu al lui David”.  Mai întâi trebuia să devină „fiu al lui Dumnezeu” ca Adam (Lu 3:23, 38), apoi să fie proclamat Fiu, ca Mesia-Conducător, la botez (Da 9:25; Mt 3:17; FA 10:38) și în final să fie dovedit ca Fiu al lui Dumnezeu prin înviere (Lu 20:36; FA 13:33; Ro 1:4; 8:19). Acel astăzi din Psalmul 2:7 se referă clar la ziua încoronării Lui, iar apostolii l-au aplicat la înviere, ca dovadă a divinității și ca promisiune a încoronării finale. Astăzi se referă la timpul acțiunii din context; este absurd să fie aplicat la un trecut imemorial dinaintea Creației, la o „naștere” fizică divină! Nici un autor biblic nu l-a explicat astfel.

Născut din Tatăl? (Ioan 1:14)

„Şi Cuvântul S-a făcut trup,
şi a locuit printre noi,
plin de har, şi de adevăr.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a unui singur fiu[95] al unui tată” (cf. NRS, DBY, NOY etc.)

Biblia Cornilescu la Ioan 1:14 traduce cuvântul grecesc monogenēs ca „singurul (Fiu) născut”, iar în Ioan 3:16, 18, ca „singurul Fiu”. De fapt, o mulţime de traduceri respectă textul grecesc și în Ioan 1:14, arătând că este vorba de „singurul Fiu al Tatălui”.[96] Ideea de „născut” nu aparține textului original, ci unei tradiții teologice care s-a înrădăcinat cu timpul datorită faptului că a fost introdusă în Crezul Bisericii universale (ortodoxo-catolice). devenind astfel formulare dogmatică:

„Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”[97]   

Crezul tradițional a fost produs ca o soluție teologică, filosofică și politică la controversa ariană apărută în secolul al IV-lea, încercând să împace ambele tabere. Această formulare a favorizat traducerea Sf. Ieronim, care a devenit Vulgata, iar de acolo, precum și direct din Simbolul Credinței ortodoxe, traducerile tradiționale au fost influențate. Pe o asemenea aventură tradițională să ne întemeiem credința?

Desigur însă, cineva poate obiecta că nu doar cuvântul „născut” conține ideea de naștere din Dumnezeu, ci chiar folosirea cuvintelor „Fiu” și „Tată”. Este adevărat că a vorbi despre „fiu” și „tată”, înseamnă a implica ideea de filiație. Când este vorba despre fii și tați omenești, atunci este clar implicată paternitatea şi filiaţia propriu-zisă. Relaţia tată-fiu poate fi însă doar legală, în acte şi în relaţie socială, nu și biologică. Mai mult, nici un fiu nu este „născut din tatăl” lui cu adevărat, întrucât bărbații nu pot „da naștere” decât prin femei. A face din Iisus Fiul Tatălui în sens fizic, biologic, înseamnă a judeca lucrurile carnal, nu spiritual (1Cor 2:14; 3:1).

Biblia vorbește despre relația spirituală cu Dumnezeu folosind în sens spiritual conceptul de filiație / paternitate:

 „Căci toţi ceice sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Ro 8:14)

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (In 1:12)

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentrucă nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 In 3:1)

„Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.”  (1 In 3:2)

Dar chiar dacă se acceptă expresia „născut din Tatăl/Dumnezeu”, aceasta este folosită în sens spiritual în Biblie:

„Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El.” (1In 2:29)

„Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentrucă sămânţa Lui rămîne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” (1In 3:9)

„Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Celce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El.” (1In 5:1)

„…pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceeace câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.” (1In 5:4)

„Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte…” (1In 5:18)

Acest ultim text (1In 5:18) este cât se poate de clar, când pune în relație pe credinciosul născut din Dumnezeu, cu „Cel născut din Dumnezeu”, adică Christos. Nu se vorbește în Scriptură nicăieri despre o altfel de filiație sau naștere din Dumnezeu. Este descrisă astfel relația spirituală a Omului Iisus Christos cu Dumnezeu. Desigur, expresia „Fiu al lui Dumnezeu” poate avea și sensul de Dumnezeu, divinitate, de natură divină, în ebraică şi iudeo-aramaică, tot aşa cum expresia „fiu al omului”  înseamnă „om”; „fiii lui Amon” înseamnă amoniți etc.   

Cel întâi-născut

„…să fie asemenea chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.” (Ro 8:29)

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.” (Col 1:15)[98]

„El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentruca în toate să aibă întâietatea.” (Col 1:18)

„…Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului (Ap. 1:5, cf. Ps 89:27)

„Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată:  ‘Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut!’? Şi iarăşi: ‘Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu?’ [2S 7:14] Şi, când duce iarăş în lume pe Cel întâi născut, zice: ‘Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!’ ” (Ev 1:5-6)

După cum se poate observa mai sus, titlul de „întâi-născut” nu are sens cronologic în acest caz; nu vrea să spună că El S-ar fi născut înaintea tuturor, ci că între toți „fiii lui Dumnezeu” ocupă poziția tradițională a fratelui mai mare, ca în Psalmul 89:27 (profeție pe care Ioan în Ap. 1:5 o aplică lui Iisus):

„(Despre David) Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului.” (Ps 89:27)

A fi „primul-născut dintre cei morți” (Col 1:18; Ap 1:5), în acest caz, nu accentuează ideea cronologică, decât în sensul că învierea Sa este o garanție a învierii tuturor mântuiților. Dar nu este El primul care a înviat, din istoria lumii. Sunt alții care au înviat înaintea Lui (1Îm 17:22; 2Îm 13:21; Mt 27:52; In 12:1), și unii chiar au fost răpiți la cer înaintea lui Iisus (Ge 5:24; Ev 11:5; Iuda 1:9; 2Îm 2:11; Mt 17:3). Dreptul de întâi-născut a fost adesea dat de Dumnezeu și de patriarhi unor fii preferați, care nu erau primii născuți (Set, Avram, Isac, Iacov, Iosif, Efraim, Pereț, David etc.). Aceste considerente subliniază că titlul folosit se referă la domnie, la primat (întâietate), și nu ne încurajează la speculații referitoare la așa zisa naștere divină din veci a lui Christos.

Cei care însă preferă sensul propriu, cronologic, care ar implica un început al existenței Sale în timp, ar trebui să răspundă mai întâi la întrebarea: este El „singurul născut” sau este „întâiul născut”? Luate în sens literal, cele două expresii se contrazic, fiindcă nu poți fi în sens fizic „singurul fiu” și în același timp „întâiul născut dintre mai mulți frați” (Ro 8:29).[99]

Greşeala celor care insistă că Christos ar fi fost „născut din Tatăl” în sens propriu și că astfel este Dumnezeu, fiindcă este „din Dumnezeu”, nu este doar de interpretare biblică, ci și de logică. Prin natura ei, dumnezeirea (natura divină) este eternă, adică fără început și fără sfârșit. Divinitatea nu este o „substanță” care se poate subdiviza, ci o natură (esență, fire) care este incomparabilă cu lucrurile create, care se nasc și care pot muri. Ceea ce se naște și poate muri nu poate fi natură divină, după nicio logică. Iar dacă Dumnezeu ar fi putut naște dumnezei (fii) în sens fizic, probabil ar fi fost mai profitabil să populeze universul cu ființe asemenea Lui, decât să creeze inteligențe care pot deveni rebele.

Christos este etern – fără început

Sub numele de „Îngerul Domnului”, Christos apare în Exodul 3 în rolul de trimis al lui Dumnezeu, pentru a elibera pe Israel:

„Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug.” (Ex 3:2)

„Domnul (YHWH) a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu (ELOHIM) l-a chemat din mijlocul rugului…” (vers. 4)  

,,‘Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.’ Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu.” (vers 6)

„Dumnezeu a zis lui Moise: ‘Eu sunt Cel ce sunt.’ Şi a adăugat: ‘Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce se numeşte EU SUNT, m-a trimis la voi.’” (vers 14)

Dacă ființa care S-a descoperit lui Moise este un trimis al lui Dumnezeu, și în același timp Dumnezeu, în cel mai înalt sens, adică Însuși Yahwé (Cel ce era, este și va fi / Cel etern),  Acesta nu poate fi altcineva decât Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Din nefericire, traducerea expresiei malᵓāḵ Yahwé cu „Îngerul Domnului” este greșită și derutantă. Pe lângă faptul că apelativul convențional „Domnul” nu evocă autoexistența și dumnezeirea eternă a Numelui sacru folosit în textul original (Yahwé), termenul malᵓāḵ nu denumește de fapt un „înger” o creatură superioară omului, ci descrie o misiune (funcție, rol): sol, trimis special, delegat, ambasador, împuternicit, reprezentant.

Malᵓāḵ apare în peste 70 de cazuri denumind îngeri, dar în peste 90 de cazuri descrie funcția unor oameni ca soli sau delegaţi, de obicei ca trimiși ai unui rege, cu misiune militară, diplomatică sau de informare (spionaj), din partea lui Israel către alte popoare. etc. La fel sunt numiți uneori profeții sau preoții învățători, ca soli ai lui Dumnezeu; poetic, sunt numite astfel unele situații din natură sau din viață, ca trimise de Dumnezeu.[101]

Acest cuvânt descrie și misiunea Christosului preexistent, care este numit Malᵓāḵ Yahwé (Solul lui Yahwé), Malᵓāḵ haᵓ-ᵓĔlōhîm (Solul lui Dumnezeu), Malᵓāḵ hab-Bǝrît (Solul/Împuternicitul Legământului, Ml 3:1), Malᵓāḵ Pānāw (Solul Feței Lui / Reprezentantul Personal al Domnului, Is 63:9), Ham-Malᵓāḵ hag-Gōᵓēl (Solul Atotmântuitor, Ge 48:15-16), sau, simplu, Ham-Malᵓāḵ (Solul, Solul Meu, Solul Său), dacă deja este identificat în context ca fiind Solul special al lui Dumnezeu.

Acest Reprezentant Personal al lui Dumnezeu (ambasador plenipotențiar), este identificat precis de către autorii biblici cu Yahwé sau Dumnezeu în peste 20 de locuri biblice. I se atribuie prerogative divine, care nu ar fi permise niciunui înger, El cere şi primeşte închinare, ca Dumnezeu adevărat. Verificaţi următoarele cazuri clasice:

1.       Solul lui Yahwé o salvează pe Agar (Ge 16:7,9, 10, 11) și ea înțelege că Solul este Dumnezeu (vers. 13, 14).  

2.       Solul lui Dumnezeu o salvează a doua oară pe Agar (Ge 21:17), iar autorul Îl numește Dumnezeu pe acest Sol al Providenței (vers. 18-20).

3.       Solul lui Yahwé îl salvează pe Isaac (Ge 22:11-12, 15) prezentându-Se atât ca purtător de cuvânt al lui Yahwé Dumnezeu, cât și ca Însuși Dumnezeu (vers. 12 „pentru Mine”).

4.       Solul lui Dumnezeu călăuzește pe Eliezer și îi dă succes ca să aducă o soție lui Isaac (Ge 24:7, 40), iar Eliezer recunoaște că Acela care i-a dat succes este Dumnezeul lui Avraam (vers. 42, 48, 52, 56).

5.       Solul lui Dumnezeu Se arată în vis lui Iacov, ca să-I descopere că El i-a dat prosperitate (Ge 31:11-12). Solul se prezintă ca fiind Dumnezeul care i Se arătase lui Iacov în visul de la Betel (vers. 13).

6.       Necunoscutul care S-a luptat cu Iacov la Iaboc (Ge 32:24-25) a fost recunoscut de Iacov ca fiind Dumnezeu (vers. 26-28, 30), deși a refuzat să-Și dea numele (vers. 29); iar Osea (12:4) confirmă că era, de fapt Solul lui Dumnezeu, Dumnezeul care vorbise la Betel.

7.       Solul lui Dumnezeu este numit de Iacov „Solul Goel” (mântuitor, răscumpărător, care repune în drepturi, care face dreptate, etc. Ge 48:16), identificându-L cu Dumnezeul lui Avraam și Isaac, cel care dă adevărata binecuvântare (vers. 15-16).

8.       Solul lui Dumnezeu a fost eliberatorul lui Israel din Egipt (Nu 20:16; Ex 14:19). Autorul Îl numește pe acest Sol: Yahwé (Ex 14:21, 24-27, 30-31; 15:1 etc.), așa cum îl numise și în episodul rugului aprins.

9.       Solul lui Dumnezeu, ca ghid ceresc și protector al lui Israel de la Exod până în Canaan (Ex 23:20, 23; 32:34; 33:2-3), nu este doar un înger reprezentant, deoarece are autoritatea de a ierta sau a nu ierta, și poartă numele sacru, pe care nici un înger nu-l poartă (vers. 21), are aceeași autoritate cu Dumnezeu, până chiar la identificare (vers. 22).

10.   Solul lui Yahwé i-a tăiat calea lui Balaam (Nu 22:22-27), iar autorul Îl identifică cu Dumnezeu (vers. 28, 31), Care Se prezintă ca fiind Solul (vers. 32-33). Balaam a înțeles că Solul lui Yahwé care îi va pune în gură cuvintele profetice este Dumnezeu (vers. 35, 38; cf. Nu 23:13, 16).

11.   Lui Iosua i Se arată „Comandantul Oastei lui Yahwé”, care Îi poruncește închinare, așa cum îi poruncise și lui Moise (Ios 5:13-15). Acesta este identificat cu Dumnezeu (Ios 6:2).

12.   Solul lui Yahwé, pe vremea judecătorilor, aminteşte israeliţilor că El i-a scos din Egipt și i-a așezat în Canaan, făcând legământ cu ei, așa cum numai Dumnezeu putea face; și vorbind cu autoritatea unică a lui Dumnezeu (Ju 2:1-12). Autorul, de asemenea, identifică pe Solul lui Yahwé cu Yahwé, căruia I se aduc jertfe (vers. 4-5).

13.   Solul lui Yahwé a inspirat pe Debora, care vorbea în numele Lui, și ea Îi atribuie autoritate divină, fiindcă putea aduce blestem sau binecuvântare (Ju 5:23-24). Ea pare să-L recunoască sub numele Yahwé (vers. 31).

14.   Solul lui Yahwé i S-a arătat lui Ghedeon (Ju 6:11, 12). Autorul Îl identifică pe acest Sol cu Însuși Yahwé Dumnezeu (vers. 14, 16, 23). Ghedeon a înțeles că Solul care venise la el „sub acoperire” pretindea că este Dumnezeul lui Israel (vers. 17-18). Când Solul divin a dispărut, odată cu focul miraculos care mistuise jertfa lui Ghedeon, omul a înțeles că i Se arătase Acel Sol al lui Dumnezeu care este Dumnezeu și se temea că va muri (vers. 22-23).

15.   Solul lui Yahwé i S-a arătat lui Manoah şi soţiei lui, cu vestea nașterii lui Samson (Ju 13:3,13). Solul părea să fie un om, dar cu înfățișare care inspira respect și teamă, și vorbise ca un profet anonim, fără să Se prezinte  (vers. 6, 8-11). Neștiind că este Însuși Solul lui Dumnezeu, Manoah îl invită la o masă, dar Solul refuză politicos şi îl îndeamnă mai degrabă să aducă lui Yahwé acea jertfă (vers. 15-16). Solul refuză să-Și spună numele, adăugând totuși că numele Său este „minunat”, adică extraordinar, misterios și nepătruns  (vers. 17-18). Când Manoah aduce Domnului jertfa, așa cum fusese îndemnat, se petrece o minune: Solul lui Yahwé intră în flacăra care mistuia jertfa, făcând pe Manoah și soția lui să cadă cu faţa la pământ în adorare (vers. 19-20). Ei au înțeles atunci că văzuseră nu un profet, ci pe Solul lui Yahwé, și se temeau că vor muri (vers. 21-23).

16.   Solul lui Yahwé, care ieșise să pedepsească pe evrei, S-a arătat lui David și seniorilor lui Israel în aria lui Aravna-Ornan; ca urmare, toți s-au închinat cu fața pământ, recunoscându-i autoritatea divină (1Cr 21:16). David se roagă lui Dumnezeu, iar Solul lui Dumnezeu Îi trimite răspuns prin profetul Gad (vers. 17-18). Ornan și fiii lui s-au ascuns, când au văzut în văzduh pe Solul lui Yahwé cu sabia trasă (vers. 20).

17.   Solul lui Yahwé „Își așează tabăra în jurul” adevăraților închinători (Ps 34:7/8), ceea ce înseamnă că la El este înțeles aici ca un Comandant de oaste cerească, altminteri nu ar putea „tăbărî împrejur” (cf. Ps 35:5-6; Is 37:36).

18.   „Solul Feței Lui” (Reprezentantul Personal al lui Dumnezeu) a fost Mântuitorul care a intervenit mereu în istoria lui Israel – Dumnezeu „Însuși” (Is 63:9), Cel care a dat poporului ales Duhul Sfânt (vers. 10-11).

19.   Solul lui Yahwé din viziunea lui Zaharia apare ca judecător ceresc (Za 3:1,3,5-6) și când răspunde lui Satan (Acuzatorul) este recunoscut ca Dumnezeu, Yahwé (vers. 2) și vorbește cu autoritatea unică a lui Dumnezeu, de a ierta și reabilita (vers. 4).

20.   Solul lui Yahwé este identificat cu Dumnezeu în profeția lui Zaharia, sau cel puțin este pus pe aceeași treaptă cu El (Za 12:8).

21.   Solul Legământului este identificat de profetul Maleahi cu Domnul cel așteptat, care nu putea fi decât Mesia (Ml 3:1, cf. Ju 2:1). Venirea Lui este însă descrisă ca o judecată a păcătoșilor (vers. 2-3, cf. Ml 4:1), apoi Judecătorul vorbește la persoana întâi ca Dumnezeu (Ml 3: 5-6). Domnul așteptat este apoi numit Soarele Dreptății/Victoriei, Vindecătorul (Ml 4:2). Apoi cele două personaje din Ml 3:1 (Solul trimis și Solul Legământului /Domnul) sunt identificate ca fiind un nou Ilie și respectiv Yahwé (Ml 4:5).

Ioan de asemenea arată că Iisus era Yahwé, Domnul, cel văzut de Isaia în viziunea din capitolul 6:

„Măcar că făsese atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El [Iisus]… (In 12:36-37) De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis [Is 6:9-10]: ‘Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.’ Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui [Is 6:1-3 tot pământul e plin de slava Lui], şi a vorbit despre El. (vers. 39-41)… Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. (vers 43)

Cum poate avea un „început” în timp, Acela care, venind pe pământ ca Fiu al Omului, este numit, totuși, Abi‘ad („Părintele veșniciei” Is 9:6)? Nu doar că este din veșnicie, sau în veșnicie, ci El este Părintele veşniciei, Creatorul absolut al timpului, care este dintotdeauna, înainte de orice timp. În Apocalipsă, de asemenea, dumnezeirea Lui este confundată în mod intenționat cu a Tatălui. Următoarea paralelă arată că afirmațiile din Ap 1:8 și 22:13 sunt despre Christos.

Apoc. 1:7-8

Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.

Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.

Apoc.  22:12-13

„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”                       ------ >

Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul.

 

 În Evrei 7:3 ni se spune despre Melchisedec, că este „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”, și că „a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu”. Se înțelege că Melchisedec însuși, deși era om, nu are în Scriptură date privitoare la nașterea și la moartea lui, iar autorul inspirat ne spune că aceasta este așa, ca să fie „asemănat cu Fiul lui Dumnezeu”. Acum, dacă Melchisedec nu avea început al zilelor, în sens figurat, Iisus care este adevăratul preot-rege, cum trebuie să fie? Nu trebuie să fie cu adevărat fără început al zilelor? Ca om, Iisus are început al zilelor și nașterea Lui este datată istoric suficient în Scriptură. Dar ca Dumnezeu, Christos este indiscutabil fără început, fiindcă dumnezeirea este fără început. Tot ce are început este creatură. 

6.2.3.      Singularitatea sau pluralitatea Dumnezeirii în Scriptură

Este nevoie să lămurim mai întâi un argument greșit folosit de trinitarieni. Substantivul ebraic Elohim, deși morfologic are terminație de plural (-im), de cele mai multe ori nu este un plural logic. Când se referă la Dumnezeul adevărat și se acordă cu verbul sau adjectivul la singular, Elohim este un substantiv în singular.

Există câteva locuri în Biblie, unde Elohim, denumind pe adevăratul Dumnezeu, se acordă cu predicatul sau adjectivul în plural: Deut 5:26; 1Sam 17:26, 36; Ier 10:10; 23:36 (lit. „Dumnezei Vii”); Ios 24:19 (lit. „Dumnezei Sfinți” este El); Ps 58:11 (lit. „există Dumnezei care judecă pământul”); Dan 4:5,6,15; 5:11 (Lit. „Dumnezei Sfinți”). Dar chiar și în aceste cazuri, nu pluralitatea este subliniată, ci natura și calitățile Lui, pentru că aceeași exprimare apare și în 1Sam 28:13 (lit. „văd dumnezei/Elohim care se ridică din pământ”), unde este vorba în mod clar despre o singură ființă (falsul Samuel).

Când însă este vorba despre pronumele plural aplicat lui Dumnezeu, acolo nu mai poate fi vorba de o singură persoană. Nu poate fi interpretat ca plural al maiestății (sau onorific), așa cum afirmă unii, deoarece la evrei nu a existat pronume în plural onorific. Peste tot, de nenumărate ori, Dumnezeu vorbește despre Sine la singular (Eu, numai Eu, Eu Însumi etc.), iar închinătorii I se roagă și Îl laudă folosind întotdeauna singularul Tu.

Prin urmare, când Biblia folosește numai de câteva ori pronumele plural și verbul în plural cu referire la Dumnezeu (Noi, al Nostru, etc.) nu poate fi vorba de altceva, decât de pluralitatea Dumnezeirii: Gen 1:26; 3:22; 11:7; Is 6:8. În Geneza 1 sunt în mod clar prezente trei persoane divine. Când Dumnezeu plănuiește „Să facem om după chipul nostru!”, El nu Se poate adresa decât Unuia care este egal cu Sine, Creator, care poartă chipul Lui. Iar în vers. 2 apare Duhul lui Dumnezeu (fără chip), în așteptarea cuvântului creator, pentru a-l aduce la îndeplinire.

Pluralitatea Dumnezeirii în cartea Genezei este evidentă în expresia „ca unul din Noi” din Gen 3:22. Nimeni nu poate obiecta că aici ar fi vorba de pluralul maiestății, sau că Dumnezeu S-ar număra aici în aceeași categorie cu îngerii.

6.2.4.      În numele Treimii, sau în numele lui Iisus?

Antitrinitarii resping „formula” botezului din Matei 28:19, pe motivul că apostolii au botezat „în numele lui Iisus” (FA 2:38; 10:48; 8:16; 19:5) și că ar exista manuscrise în care ar lipsi expresia „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh” din Matei 28:19.

În realitate, chiar și cele mai vechi manuscrise grecești ale Evangheliei după Matei[102] conțin formula trinitară. Doar Eusebiu de Cezarea (265-340), citează acest text în mod diferit („în numele Meu”), în primele sale lucrări, pe când era simpatizant al arianismului. Dar scrierile lui de mai târziu citează corect formula trinitară în Matei 28. Pe de altă parte, autori creștini anteriori lui Eusebiu atestă formula trinitară în Matei 28, de exemplu: Irineu de Lyon (c. 120-202); Tertulian de Cartagina (c. 155-240), Hipolit de Roma (c. 170-235) etc. [103]

Matei 28:19 arată că Iisus avea o viziune trinitară asupra Dumnezeirii. El nu a introdus această formulă ca pe o idee nouă. Vorbise clar despre relația Sa cu Tatăl și cu Duhul Sfânt (In 14:16-17, 26), folosind de asemenea pronumele Noi (In 14:23). „Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului” este un singur nume. În textul grecesc, numele de aici este la singular (onoma, în contrast cu onomata din Ap 21:14).

Aici Domnul nu Se referă la un nume divin secret sau oficial (cum ar fi Yahwé sau altele), deși textul ar fi adevărat și în acest sens; ci se referă la „nume” în sensul tradițional ebraic, de referire la identitate, menționare, pomenire, caracter, renume.  

Allen Stump, protagonistul binitarienilor contemporani susţine că aici, numele Tatălui este Iahwé, numele Fiului este Iisus, și că Spiritul Sfânt nu ar avea nume.[104] Dar în Biblie, Iahwé este numele propriu al Dumnezeirii, nu al Tatălui doar. Acelaşi Nume îl poartă și Fiul, cum am arătat mai sus. Ioan, după ce citează din Isaia 6, cu referire la slava lui Iahwé, arată că aceasta este slava lui Iisus, pe care iudeii au respins-o, deoarece au iubit mai mult slava oamenilor, decât slava lui Dumnezeu (In 12:37-43). Iar Duhul Sfânt, fiind atât Duhul Tatălui, cât și Duhul Fiului, este inclus același Nume al veșnicului Dumnezeu (Ev 9:14).

Porunca lui Iisus, de a boteza în numele Sfintei Treimi, și practica apostolilor, care par să fi botezat „în numele lui Iisus”, nu trebuie privite ca o contradicție. Allen Stump însuși a sugerat o soluție, când a afirmat: „Putem vedea că Iisus nu dădea astfel o formulă specifică pentru ca predicatorul s-o recite la botez.” Este foarte posibil, ca Iisus să nu fi intenţionat simpla rostire a unei formule, ca în ceremoniile fixe, aşa cum, îndemnul de a ne ruga în numele lui Iisus, nu înseamnă că la sfârşitul ei, trebuie să menţionăm, ca o formulă magică, „în numele lui Iisus, Te rugăm”.[105] Desigur, este un subiect care merită mai mult studiu. În același timp, folosirea actuală a unei formule ceremoniale trinitare este în spiritul Bibliei, chiar dacă nu ar fi în litera ei, pentru că ne amintește de porunca lui Iisus.

În FA 8:37, Luca nu face referire la nici o formulă, ci relatează cum candidatul, înainte de botez, a primit adevărul fundamental al creştinismului: Evanghelia, adevărul despre Iisus Christos cel Răstignit, după cuvântul profeţilor (v. 35).

În FA 19:1-7, Luca relatează botezul unor foşti discipoli ai lui Ioan. Fuseseră botezaţi deja cu botezul lui Ioan, care era botezul pocăinţei faţă de Dumnezeu şi de Legea Lui. Acesta era un botez iudaic, întrucât şi iudeii botezau pe păgânii care primeau iudaismul şi acceptau circumcizia. Dar aceştia nu primiseră Spiritul Sfânt, fiindcă darul Spiritului se dădea în urma mărturisirii că Iisus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Ucenicii lui Ioan nu erau siguri de acest adevăr, ba încă se pare că ei credeau că Ioan ar fi fost Mesia/Christosul.[106] De aceea, Pavel i-a botezat „în numele lui Iisus”, nu neapărat ca formulă de botez, ci predicându-le pe Iisus şi botezându-i din nou, de data aceasta ca adevăraţi creştini. Ca urmare, au primit Duhul Sfânt, și astfel experiența lor a devenit completă. Acum erau botezaţi nu doar în numele Tatălui, ci şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Un amănunt interesant este şi faptul că aceste botezuri „în numele lui Iisus” erau administrate iudeilor sau prozeliţilor iudei, care aveau cunoştinţa de Dumnezeu, dar nu recunoscuseră mesianitatea lui Iisus. De aceea, erau botezaţi în numele lui Iisus şi primeau Duhul Sfânt.

Botezul este un act solemn de dedicare (consacrare) lui Dumnezeu.  Orice evreu era dedicat lui Dumnezeu prin ritualul circumciziei. Dacă era neevreu trecut la iudaism, era și botezat.[107] Existau însă nu puțini păgâni monoteiști, numiți „temători de Dumnezeu” și, mai târziu, hipsistari,[108] care adesea frecventau sinagogile, țineau sabatul și alte obiceiuri, dar nu erau circumciși și nici botezați, ci erau dedicați lui Dumnezeu în sens larg, prin viața lor evlavioasă. Ca noutate, Ioan Botezătorul îi boteza pe evrei, ca și cum ar fi fost păgâni pocăiți, de aceea botezul lui se numea botezul pocăinței. Însă botezul creștin trebuia să fie o experiență completă. Cei care erau deja dedicați Tatălui, trebuiau să fie în mod explicit dedicați și Fiului, și să primească darul Spiritului Sfânt. Cei care erau botezați în numele lui Christos, fuseseră deja dedicați Tatălui, iar apoi primeau și Duhul Sfânt, fiind astfel dedicați și Duhului (FA 8:12, 15-16).

În Matei 28 însă, prin contrast, Iisus îi trimitea pe ucenici să boteze oameni din toate neamurile, adică păgâni care n-au auzit niciodată de Dumnezeul adevărat, de Fiul Său Iisus Christos, sau de Duhul Sfânt. De aceea este foarte posibil ca „formula” trinitariană a fost accentuată mai târziu, când majoritatea convertirilor erau dintre păgâni. Interesant este şi faptul că în cazul botezurilor din cartea Faptele Apostolilor sunt menţionate şi celelalte două persoane divine.

S-ar pune întrebarea, în numele cui a fost Iisus botezat? Tatăl și Duhul sunt menţionați ca fiind prezenți acolo, la Iordan, dar numai Iisus a fost cu adevărat vizibil. Tatăl doar şi-a făcut auzit glasul, iar Duhul a străfulgerat ca o lumină deasupra lui Iisus, în chip de porumbel venit în zbor. Botezul lui Iisus face astfel legătura între botezul universal în numele Sfintei Treimi și botezul iudeo-creștin în numele lui Iisus. Surse istorice arată că au funcţionat ambele forme în primele secole.[109] 

Allen Stump mai afirmă că botezul în numele Celor Trei înseamnă botezul în caracterul Celor Trei.[110] În acest caz, Cei Trei nu pot fi decât persoane, dacă au caracter. Iar dacă sunt trei, înseamnă că Duhul este o persoană distinctă – nu Se confundă cu persoana Tatălui sau a Fiului.

O dovadă suplimentară în favoarea tezei că „în numele” Treimii (Mt 28:19) și „în numele lui Iisus” (FA 2:38 etc) sunt expresii compatibile, ar putea fi în textul grecesc al NT, care folosește expresia eis to… onoma din Mt 28:19,[111] cu sensul „pentru numele…”, sugerând astfel că botezul este o dedicare sau consacrare pentru sau lui Dumnezeu. Pe de altă parte, NT folosește expresiile greceşti en onomati („în numele”, „cu numele”, „prin numele”),[112] epi to onomati („pe temeiul numelui”, „după numele”, „pe numele”),[113]  sau eis onoma („în nume de”, „în calitatea lui de”,  Mt 10:41-42), cu alte nuanțe. Cu referire la botezul în numele lui Iisus sunt folosite însă și expresiile epi to onoma (FA 2:38) și en to onomati (FA 10:48). Deși unele din aceste expresii pot fi uneori sinonime, traducerea lor aproape invariabilă prin expresia românească „în numele”, șterge diferențele.[114]     

În context israelit, Biblia se referă adesea la rostiri sau acțiuni „în numele lui Dumnezeu” sau „în numele Domnului / Yahwé” (1Sa 17:45; Ps 20:5; Ezra 5:1; Ne 13:25; Mt 21:9; 23:39; Mr 5:7; 11:9; Lc 13:35, 38; In 12:13). Limbajul creștin al NT foloseşte expresia „în numele Domnului”, cu referire exclusivă la Christos, ceea ce este un mod de identificare a lui Christos cu Dumnezeul lui Israel. Indiferent de semnificația expresiei „în numele”, a face ceva „în numele lui Iisus”, sau „în numele lui Dumnezeu”, sau „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, este același lucru, când ne referim la Dumnezeire. Nu este posibil ca doar Unul din Trei să fie implicat într-o lucrare divină.    

6.2.5.      Personalitatea și dumnezeirea Duhului

Ce fel de Persoană?

Antitrinitarii au oroare de ideea că Duhul ar fi „a treia persoană a Dumnezeirii”. Totuși, ei nu s-au pus de acord asupra alternativei. Unii spun că este puterea impersonală a lui Dumnezeu, sau prezența lui Dumnezeu, sau duhul (gândul) lui Dumnezeu, sau Însuși Christos, într-o nouă misiune sau ipostază. Mulți resping ideea că Duhul este o „persoană”, deoarece El este numit „Duh” și, spre deosebire de Dumnezeu Tatăl și Fiul, în Biblie Duhul este descris ca o energie atotpenetrantă, nu ca o ființă cu trup sau aspect uman.

Această obiecţie însă nu este întemeiată, deoarece dacă credem că Tatăl şi Fiul sunt persoane, deși fiecare este numit și „duh” (In 4:24; 1Co 15:45), atunci și Duhul Sfânt poate fi persoană, în sensul că El nu este „ceva”, ci „cineva”.  Dar, spre deosebire de Tatăl și de Fiul, El nu este localizabil spațial, și nu Se manifestă ca ființă vizibilă, cu înfățișare, motiv pentru care este comparat cu „vântul”. În limbile biblice, același cuvânt care înseamnă „duh”, înseamnă și „vânt”, sau „suflare” (ebr. rûaḫ; gr. pnéuma). Dacă însă vântul sau suflarea sunt energii impersonale, un duh sau spirit poate fi și personal. De exemplu, îngerii (buni sau răi) sunt numiți duhuri sau spirite (2Cr 18:20; Mt 12:43; Ev 1:14). Nu-i vedem, dar ei sunt persoane, pentru că au individualitate, gândire și acțiune proprie. Iar în ziua când vom vedea pe Iisus și pe Tatăl, vom vedea și pe îngeri.

Spiritele îngerești sau demonice au propriile lor „trupuri”, deși sunt de o altă natură, o altă creație. Duhul Sfânt însă rămâne duh (spirit), invizibil şi intangibil chiar pentru fiinţele cereşti, El fiind Acela prin care Dumnezeirea Își manifestă în tot universul prezența (Ps 139:7-8) și lucrarea binefăcătoare (Ge 1:2; FA 17:28). El nu este vizibil și nu va fi vizibil vreodată în cer sau pe pământ, deoarece lucrarea Sa de Dumnezeu adevărat este de a fi permanent la lucru, în numele Tatălui și al Fiului, pretutindeni și în orice loc din univers.

Aceste considerații desființează un argument important pe care-l ridică cei care susțin că Duhul nu ar fi Dumnezeu personal, întrucât în viziunile profetice sunt văzuți sau menționați numai Tatăl și Fiul, și adesea sunt menționați în texte sacre numai Tatăl și Fiul (1Co 1:3, 9; Ga 1:3; Tit 1:1; Iac 1:1). Dacă Duhul rămâne nevăzut ființelor cerești și atotprezent, se înțelege că nu poate fi descris ca localizat undeva anume, lângă Tatăl și Fiul.

Probabil din același motiv, unele texte menționează doar pe Tatăl și Fiul. Dar există și texte care menționează doar pe Tatăl și Duhul (Ge 1:1-2; 1Co 6:19; Ev 2:4; 2P 1:21), sau pe Fiul și Duhul (Mt 12:32; Lu 12:10; Ev 10:29) sau numai pe Fiul (Ga 6:18). Dacă Trinitatea este un adevăr, nu înseamnă că oriunde se vorbește despre Dumnezeire, trebuie să se menționeze neapărat fiecare din Cei Trei. Să respectăm intenția autorului.

Este de asemenea important faptul că, deși în textul original, grecesc, Duhul (pnéuma) este de genul neutru, când vorbitorul se referă la El (Acela) folosește pronumele masculin (ekéinos), și nu neutru (ekéino, cf. ), indicând astfel o persoană (In 14:26; 15:26; 16:8, 13, 14). De asemenea, când se folosește pentru El adjectivul „alt” („alt Mângâietor”), adesea textul grecesc folosește masculină (állos, acuzativ: állon), cf. In 14:16, în locul formei neutre állo, cum ar fi normal. Acestea sunt eforturi ale autorilor biblice de a sublinia personalitatea Duhului.

Distinct de Tatăl și de Fiul

A treia persoană a Dumnezeirii este numită de obicei Duhul Sfânt, dar și Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Christos (Ro 8:9; 1P 1:11), Duhul lui Iisus (FA 16:7; Flp 1:19), Duhul Fiului (Ga 4:6), Duhul cel Veșnic (Ev 9:14). Uneori este numit și Duhul unor profeți, în sensul că era Duhul care le fusese dat și care îi conducea: Duhul lui Ilie, Duhul lui Elisei (2Îm 2:15; 5:26). De foarte multe ori însă, atât în VT, cât și în NT este numit simplu „Duhul”, ceea ce arată limpede că este o persoană distinctă, și nu Tatăl Însuși sau Fiul.

Există multe alte declaraţii biblice care arată că Duhul/Spiritul Sfânt trebuie înţeles ca o personalitate (individualitate) distinctă, cu voinţă proprie şi calităţi sufleteşti. El face declaraţii prin darul profeţiei. Dacă nu ar fi distinct de Tatăl şi de Fiul, de ce nu ni se spune că Tatăl sau Fiul au vorbit, sau mai simplu, că Dumnezeu a vorbit? De ce se afirmă că Duhul „vorbeşte”?

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă….” (1Ti 4:1)

„Deaceea, cum zice Duhul Sfânt…”(Ev 3:7)

„Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce [Duhul] a zis:…” (Ev 10:15)

„Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când Acesta vestea” (1P 1:11)

„Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.” (1In 5:6)

„Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul” (Rev 2:7.11.17.29; 3: 6.13.22)

„Da, zice Duhul” (Ap 14:13); „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino!” (Ap 22:17)

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (In 14:26)

„Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite dela Tatăl, adică Duhul Adevărului, care vine dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”  (In 15:26)

Duhul este un „Sine” distinct de Tatăl şi de Fiul, deoarece El proslăvește pe Christos și îi vrea pe oameni pentru Sine Însuși:

„El [Duhul Sfânt] Mă va proslăvi….” (In 16:14). 

„Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac 4:5)

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (In 14:16-17)

Locuirea Duhului în noi este prin intermediul Duhului pe care ni „L-a dat”. Nu este vorba despre un duh care ar fi doar o extensie a prezenţei Tatălui sau a Fiului, sau o influenţă impersonală care adie peste noi. Nu este însuşi Iisus Christos, cum afirmă unii:

„Şi pentru că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ,,Abbá” (,,Tată!”) Gal 4:6.

„v-au vestit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer…”  (1Pt 1:12)

„Şi cunoaştem că El rămîne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” (1Jn 3:24)

Duhul Sfânt conduce El Însuşi, ca personalitate distinctă, lucrarea lui Dumnezeu, cu rol de iniţiativă, consiliere şi decizie:

 „Şi acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis, [precum] şi Duhul Său” (Is 48:16 NTL; Anania).[115]

„Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia” (FA 13:4)

„Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: [….] Eu i-am trimis." (FA 10:19-20).

„N-am fost noi călăuziţi de acelaşi Duh, şi n-am călcat noi pe aceleaşi urme?” (2Co 12:18)

„Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi altă..” (FA 15:28)

„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia…". (FA 16:6)

„…dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie." (FA 16:7)

Duhul Sfânt are calităţi personale evidente. Poate fi batjocorit, întristat, minţit, hulit, se poate ajunge la o stare de împotrivire faţă de El, se poate păcătui de moarte împotriva Lui: 

„….va batjocori pe Duhul harului…?” Ev 10:29

„Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt; iar EL li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor.” (Is 63:10) 

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Ef 4:30) 

,Anania, cum de ţi-a umplut Satana inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt…? … N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (FA 5:3-4)

„Căci s-au răzvrătit împotriva Duhului Lui, şi Moise a vorbit în chip uşuratic cu buzele.” (Ps 106:33)

„De aceea vă spun, orice păcat şi orice blasfemie vor fi iertate oamenilor; dar blasfemia faţă de Duhul Sfânt nu le va fi iertată.”  (Mt 12:31; Mc 3:29). „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Mt 12:32).

Dacă orice păcat poate fi iertat, chiar şi împotriva lui Christos, cum poate cineva să păcătuiască de neiertat împotriva Duhului Sfânt, dacă Duhul nu ar avea o personalitate proprie, distinctă de a lui Christos? Orice fel de păcat, este împotriva lui Dumnezeu. Dar pentru că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să salveze lumea (In 3:17), păcatele pot fi iertate prin Christos. Neascultarea Evangheliei însă este un păcat împotriva Fiului şi este mult mai grav (cf. Ex 23:21). Totuşi, Iisus a iertat şi pe cei care au păcătuit împotriva Lui şi le-a mai oferit şanse. Dar cineva care păcătuieşte împotriva Duhului, din mândrie, nerecunoscându-I lucrarea și punând-o pe seama diavolului, nu poate fi iertat. Tatăl ne mântuieşte prin Fiul, iar Fiul ne mântuieşte prin Duhul Sfânt. Dacă respingem pe Duhul Sfânt, nu mai există Altcineva care să ne aducă la Dumnezeu.

Duhul deci este o altă personalitate divină decât Fiul.

Dumnezeirea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt nu este doar „cineva”, o persoană distinctă de Tatăl și de Fiul, distinctă de îngeri și de duhurile oamenilor, ci este în primul rând o Persoană Divină, Dumnezeu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. Chiar dacă Duhul Se supune Tatălui și Fiului, această supunere este voluntară și fericită, în armonie cu sfatul tainic al Dumnezeirii, nu dovedește o natură inferioară. Dovezile biblice ale dumnezeirii Duhului Sfânt sunt cel puțin următoarele:

1.         Menționarea biblică a Duhului împreună cu Tată și (sau) cu Fiul, în Biblie și în Spiritul Profetic, arată că natura Duhului este de același rang cu a primelor Două Persoane. Dacă Duhul nu ar fi divin, această asociere verbală ar fi o blasfemie, ca și cum s-ar spune: Tatăl, Fiul și Gabriel, sau: „Dumnezeu și Maica Domnului”, sau: „Dumnezeu și Sfântul Petru” etc.

În afară de locurile clasice, în care este menționată Trinitatea (Mt 28:19; 2Cor 13:14; 1Pt 1:2 etc), Duhul este menționat împreună cu Tatăl și cu Fiul în Apocalipsă, sub numele de „Cele Șapte Duhuri” (întrucât lucrează prin diverse daruri, prin toate cele șapte biserici: Ap 1:4-5; 4:5; 5:6).[116]

2.         Există pasaje biblice, în care Duhul este numit Dumnezeu, în paralelismul expresiilor:

·         Dacă ești „născut din Duhul” (In 3:5-6, 8), ești „născut din Dumnezeu” (1In 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18).

·         Dacă „minți pe Duhul Sfânt” (FA 5:3), „ai mințit pe Dumnezeu” (FA 5:4).

·         Creștinul ca „templul al lui Dumnezeu” (1Cor 3:16-17) este „templul Duhului Sfânt” (1Cor 6:19).    

3.         Duhul Sfânt este singurul duh numit „veșnic” (etern), cf. Ev 9:14, așa cum Tatăl și Fiul sunt veșnici, pentru că au nemurirea în Sine (Rom 1:23; 1Tim 1:17; 6:15-16; In 5:26-27; Ex 3:2, 4-6, 14). 

4.         Acțiunile pe care le împlinește Duhul sunt specifice lucrării Dumnezeului Atotputernic, Creatorul (Ge 1:2; Iov 33:4; Ps 104:30 NIV; Lc 1:35; Rom. 8:11; 1Pt 3:18 NTR). Nici un înger nu le-ar putea face. Și chiar când unele din ele se realizează la cuvântul unui înger sau al unui om, Cel care le aduce la îndeplinire este Duhul Sfânt (1Cor 12:11). Lucrările Lui dovedesc că El este Dumnezeu.  

6.2.6.      De ce numai Tatăl și Fiul Se sfătuiesc?

Există o serie de afirmații în scrierile E G White, care arată că între Tatăl și Fiul a avut loc un „sfat al păcii”, în care s-a făcut planul mântuirii omului. Ellen White affirma aceasta în 1858 (Spiritual Gifts, vol. 1, pp. 22-23), în 1870 (Spirit of Prophecy, vol 1, p. 45) și în 1890 (Patriarchs and Prophets). În niciunul din aceste cazuri nu este menționat Duhul Sfânt în Sfatul lui Dumnezeu. Totuși, Isaia 40:12-14, în retorica unor versuri despre Creație, se referă la Duhul Domnului, arătând că Duhul nu are nevoie de sfaturile omului, sugerând că El participă doar la sfatul lui Dumnezeu.  

În sfârșit, în 1901, referindu-se la aceeași scenă a „sfatului păcii”, Ellen White are o exorimare mai completă:

Dumnezeirea a fost răscolită de milă pentru neamul omenesc, iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt S-au dedicat realizării planului de mântuire. Pentru a duce la îndeplinire în totul acest plan, S-a hotărât ca Christos, „unicul Fiu al lui Dumnezeu”, să Se dea pe Sine ca jertfă pentru păcat. Cu ce se poate măsura profunzimea acestei iubiri? [117]

6.2.7.      Trinitatea: egalitate sau subordonare?

Un aspect esențial al doctrinei biblice despre Dumnezeire este că, deși Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt de aceeași natură (Dumnezeu fiecare) și de aceeași demnitate, este evidentă o preferință în ce privește ordinea autorității și închinării. Ordinea persoanelor divine, așa cum ne-a fost lăsată de Iisus, este: 1. Tatăl; 2. Fiul; 3. Duhul Sfânt (Mt 28:19). Tatăl este mai mare decât Fiul (In 14:28), iar Fiul este mai mare decât Duhul, deoarece El trimite Duhul (In 15:26; 16:7). Nu este un secret că ordinea numelor în Biblie este semnificativă, onorifică, nu întâmplătoare.[118]

Chiar când, din diferite strategii literare, autorii biblici aleg o altă ordine, [119] este evident că ei privesc pe Iisus ca fiind Fiul, Robul, Apostolul Tatălui, etc., și nu există dovezi biblice că aceste roluri s-ar inversa periodic, ocazional sau în perspectiva veșniciei. Biblia ne învață că Iisus recunoaște autoritatea supremă a Tatălui, ca Dumnezeu al Său, nu doar în timpul vieții Sale pământești, ci și după înviere (In 20:17), după înălțare (Ap 1:1; 3:2, 12), chiar și după ce vor fi distruși toți vrăjmașii Lui, inclusiv moartea (1Co 15:25-28; Ap 20:14; 21:22-23; 2:1,3).

Inima păcătoasă și mintea semeață a omului nepocăit nu pot percepe o relație ideală altfel decât fie ca egalitarism. Ierarhia este acceptată numai dacă este naturală. De exemplu, omul a fost făcut să stăpânească peste animale, şi nu invers (Ge 1:26; 9:2). Dar când între oameni egali, unul este preferat pentru o poziție de conducere, ca „primul între egali”, responsabil sau reprezentantul celorlalți, apar disconfortul, invidia și animozitatea. De aceea, când ne referim la Dumnezeire, oamenii sunt înclinați să afirme o subordonare justificată de natură: se supune desigur, pentru că este Fiu, este născut, are început; este El dumnezeu, dar nu chiar ca Tatăl! Sau: Duhul nu ar putea fi o persoană divină distinctă, care să slujească întotdeauna la dispoziția Tatălui și a Fiului, fără să fie văzută și fără să primească aceeași onoare și apreciere!

Ca oameni, judecăm aceste lucruri într-un mod naiv, adesea temându-ne ca prin nerespectarea ordinei trinitare să nu lezăm majestatea vreuneia din persoanele divine, să nu stârnim invidie. Adesea, după ce am menționat pe Tatăl și pe Fiul în rugăciune, ne grăbim să menționăm și pe Duhul, ca nu cumva să comitem o nedreptate, iar Duhul să Se supere, că nu I-am recunoscut contribuția, pentru că tocmai El este cel ce lucrează direct și efectiv tot ce se pune pe seama Tatălui și a Fiului...  

Amândouă aceste noțiuni, egalitate și subordonare, sunt omenești și nepotrivite pentru a descrie Dumnezeirea, deoarece au destulă încărcătură umană, social-politică. Dar pentru că nu avem decât cuvinte omenești, le folosim pe acestea, afirmând că atunci când vorbim despre „egalitate”, ne referim la faptul că persoanele Dumnezeirii au aceeași natură eternă (dumnezeire), aceeași autoritate în relație cu noi și același drept la închinarea noastră. Iar când vorbim de subordonare, ne referim la faptul că Fiul a ales a fi supus Tatălui, cu plăcere, deși nu-L obligă nici natura Sa, nici statutul. Duhul este dispus să fie permanent la dispoziția Fiului, și prin aceasta la dispoziția Tatălui, deși nu-L obligă natura sau statutul.

Nimeni nu-și poate imagina cât de strânsă este legătura dintre persoanele Sfintei Treimi. Relația aceasta are o singură comparație omenească în 1Cor 11:3, unde relația dintre soț și soție este descrisă în aceeași cheie ca și relația între persoanele Dumnezeirii. Soțul și soția sunt  amândoi „om” (adam), având amândoi „chipul lui Dumnezeu” și fiind împreună guvernatori ai lumii, rege și regină, vasali ai Împăratului Ceresc (Ge 1:26-28).

Totuși, Dumnezeu a creat mai întâi pe bărbat și i-a dat lui mai întâi grija de a lucra și păzi grădina, și responsabilitatea primordială în ce privește ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (Ge 2:15-17). Abia după aceea a fost creată femeia din coasta bărbatului (Ge 2:18, 21-24). După ce au păcătuit, deși femeia a greșit prima, Dumnezeu a cerut socoteală mai întâi bărbatului (Gen 3:8-9). O înțelegere modernistă, egalitaristă a relației dintre soți poate fi un obstacol în acceptarea relației de egalitate de natură și subordonare voluntară între persoanele Dumnezeirii.

Fiul este recunoscut ca ființă divină (Dumnezeu) în plinătatea cuvântului („este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”, Ro 1:25; „marele nostru Dumnezeu și Mântuitor”, Tit 2:13; „Dumnezeul adevărat”, 1In 5:20; „Domnul și Dumnezeu” In 1:1; 20:28; Za 14:5; „Domnul domnilor și Împăratul împăraților”, (Ap 17:14; 19:16); „Cel atotputernic”, Ap 1:8;  etc.). Totuși, ca exemplu pentru întregul univers, El Se supune voinței Tatălui. Nu numai pentru că acum este și om, ci încă din veșnicie S-a supus, pentru a ne arăta nouă cât de mare este Dumnezeu, dacă chiar Cineva care este ca Dumnezeu I Se supune (Ev 1:8-9; Ap 3:12). Numele obișnuit al preexistenței Sale este, așa cum am văzut, atât Yahwé (Cel ce Este), cât și Ambasadorul (Îngerul) lui Yahwé.[120]

Duhul Sfânt Își manifestă supunerea în modul cel mai umil cu putință. El nu Se arată, nu atrage atenția asupra Sa Însuși, ci întotdeauna asupra lui Dumnezeu și asupra lui Iisus, El stă întotdeauna în așteptarea poruncii creatoare a lui Dumnezeu (Ge 1:2; Iov 33:4), nu vorbește de la Sine (In 16:13), nu face nimic de la Sine, asemenea lui Iisus (In 5:30; 8:28).

Mai mult decât atât, în ciuda faptului că Duhul este Dumnezeu (FA 5:3-4; Ev 9:14), una cu Tatăl și cu Fiul, Creator, Susținător și Restaurator, Cel care îndeplinește în mod direct și efectiv, la fața locului, orice lucrare a lui Dumnezeu, Cel care domnește de drept în toți fiii lui Dumnezeu, El nu numai că nu Se arată și nu Se va arăta niciodată, dar nici nu primește închinare în același fel în care primește închinare Iisus. Acesta este un subiect deosebit de interesant.

6.2.8.      Adorarea și închinarea persoanelor divine

Închinarea (înclinarea sau prosternarea) este un gest de reverență, care simbolizează respect, prețuire deosebită, supunere, şi care în cultura antică era foarte obișnuit: așa erau tratate toate persoanele cu autoritate deosebită (regi, demnitari, profeți etc.).[121] Dacă în aceasta ar consta închinarea datorată lui Dumnezeu, ar fi prea puţin, deoarece El nu este un superior oarecare.

Gestul închinării înaintea lui Dumnezeu semnifică supunere totală şi absolută, mai mult decât oricărei alte autorităţi. Dispoziţia de supunere este adevărata închinare, mai mult decât reverențele, ridicarea mâinilor (Is 1:15; 1Ti 2:8), alte gesturi (Iov 31:26-27) și laude (Ps 33:1), care sunt doar expresii exterioare, cu caracter cultural, ale închinării spirituale. Principala închinare pe care o așteaptă de la noi Duhul este să ne supunem Lui (Iac 4:4-5), să-L lăsăm să domnească în noi (Ro 8:9, 11; 1Co 3:16; 2Ti 1:14), pentru că numai astfel închinarea pe care o aducem Tatălui și Fiului este primită.

Tot universul se închină lui Dumnezeu Tatăl, inclusiv Fiul (In 17). Și I se va închina în veci, numindu-L între altele, „Dumnezeul Meu” (In 20:17; Ap 3:12; 1Co 15:28). Unii socotesc că Iisus nu ar trebui să primească adorare și rugăciuni. Totuși, Iisus a acceptat închinare din partea oamenilor și recunoașterea dumnezeirii și mesianității Lui (Ps 2:7, 12; Mt 14:33; 28:9; Lu 5:8).

În natura Sa divină, Fiul a cerut oamenilor adorare (Ex 3:2, 4-5; Ios 5:15; FA 7:33), iar acum, înălțat la tronul lui Dumnezeu, este adorat de toți îngerii cerului (Ev 1:6; 1P 3:22; Ap 5:8-14). Prin urmare, nu este un păcat să se închine cineva lui Iisus, să-L adore și să se roage Lui. Este chiar o datorie de onoare și un privilegiu. Dar adevărata închinare și rugăciune este „prin Duhul Sfânt” (Ro 8:26; Iu 1:20).

Să nu uităm că, în viața Sa pământească, Iisus a răspuns la cererile de ajutor ale tuturor nenorociților, așteptând de la ei numai credință, dar nu îi condiționa de credința în mesianitatea sau dumnezeirea Sa. Oamenii Îl cunoșteau doar din zvonuri, ca mare învățător și profet, cu excepția unui cerc foarte restrâns, care credeau că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Credința mântuitoare pe care o aștepta de la mulțimi era încrederea în harul și puterea lui Dumnezeu, în timp ce Iisus Se prezenta lumii ca Fiul al Omului (Om), trimis al Lui. Pe cei care înțeleseseră mai mult, îi obliga să tacă; mesianitatea și implicit divinitatea Lui rămâneau un secret până la învierea Lui (Mt 16:20; Mr 1:24-25, 34; 8:29-30; 9:9; Lu 4:34-35; 9:20-21).  În felul acesta, Iisus a slujit Tatălui și a dat slavă Tatălui.       

Dumnezeu a dat Fiului totul și Se bucură ca oamenii să se închine Fiului. Pe de altă parte, Iisus preferă să ne rugăm Tatălui în numele Fiului, pentru ca să cinstim astfel pe „Tatăl nostru din ceruri”, care este binevoitor faţă de noi, înainte de a aştepta mijlocirea lui Iisus (In 16:26-27). Mijlocirea lui Iisus este diferită de ideea omenească de „a pune o vorbă bună” sau „a avea o pilă”.  Iisus acceptă împreună cu Tatăl, rugăciunea pe care o adresăm Fiului, dar dacă ne adresăm Fiului în speranța că Iisus ar fi mai binevoitor decât Tatăl, este un deficit de credință. Din aceleași motive, unii credincioși se adresează Maicii Domnului, cu convingerea că ea ar fi probabil mai miloasă, ca mamă, și ar putea îndupleca pe distantul Christos ceresc, perceput ca un Țarevici. 

Ce facem însă cu Duhul Sfânt? Trebuie să-L adorăm? Cum facem aceasta ? Deși nu găsim în Biblie porunci specifice că ar trebui să ne închinăm Duhului Sfânt, nici precedente în care să fie adorat Duhul Sfânt în mod explicit prin închinare, rugăciuni și laude; există sugestii biblice importante. Duhul Sfânt merită adorare împreună cu Tatăl și cu Fiul, deoarece El este Spiritul Creator (Ap 14:7). De asemenea, ființa noastră a fost creată ca templu al Duhului Sfânt (1Cor 3:16; 6:19), iar templul este casa lui Dumnezeu și locul de închinare. Ellen White arată chiar că Duhul primește adorarea ființelor inteligente:

Și atunci harpele de aur sunt atinse, și muzica se revarsă din toată oastea cerească. Ei cad la pământ și se închină Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt.” (E G White, Ms139, 1906.32).

Însuși James White, ca editor al primei cărți de imnuri AZS (1849), a introdus prima doxologie trinitară (nr. 53) pe care o cântăm până astăzi, inclusiv în limba română (nr. 48), ca o laudă adresată nu doar Tatălui și Fiului, ci și Duhului Sfânt:

Măriţi pe Domnul ne-ncetat,
Căci El ne-a binecuvântat!
Măriţi, voi, ceruri şi pământ,
Pe Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt! Amin![122]

Duhul nu Se arată în descrierile biblice vizionare în chip văzut, asemenea Tatălui și Fiului (Ap 22:3-4), ceea ce sugerează că închinarea specifică Duhului este de  obicei mai subtilă. Înaintea Tatălui și Fiului ne plecăm și ne adresăm în mod direct în rugăciuni și cântări, pentru că Ei sunt persoane vizibile adorate în acest mod în ceruri. Dar Duhul, atotprezent şi nevăzut, slujind pe Tatăl și pe Fiul, ne îndreaptă spre Ei pentru închinare. Umilitatea profundă a Duhului, care slujeşte mereu nevăzut, constă în aceea că El caută închinarea omului nu pentru Sine Însuşi, ci Pentru Tatăl şi Fiul.

Duhul este Acela prin care Tatăl şi Fiul vin împreună ca să locuiască împreună în inima omenească (In 14:16-17, 23). A ne supune Duhului înseamnă a primi Duhul Sfânt, care este singurul secret al rodirii spirituale (In 20:22; Gal 3:2; 5:22-23) și izvor de daruri, care prin credință și dragoste sunt puse în slujba altora, zidind asfel Biserica – trupul lui Christos (1Co 12:4-31; 13:1; 14:1,12). Interesul primordial al Duhului este dispoziţia noastră de a ne lăsa sub controlul Lui, un control care nu ne anulează voinţa, deoarece El este cel care o lucrează în noi – dar nu fără noi (Flp 2:12-13). El „ne vrea cu gelozie pentru Sine”, o gelozie care nu vine din concurența cu Tatăl sau cu Fiul, ci din concurența cu lumea aceasta, care ne atrage (Iac 4:4-5).   

Recunoaştem pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, atunci când ne închinăm Tatălui și Fiului plini de Duhul Sfânt (Ef 5:18), pentru că Duhul se mai numește Duhul Tatălui (Mt 10:20) și Duhul Fiului (Ga 4:6). Fără lucrarea Duhului acceptată în suflet, nu există nici un fel de viață spirituală și de legătură cu Dumnezeu, indiferent cum ne imaginăm Dumnezeirea.

Mulți se tem de a se dedica lui Dumnezeu și a se supune lucrării Duhului, pentru că nu cunosc „firea” Lui. Dacă ne amintim că Duhul Însuşi a creat frumusețile naturii și ale fiinţei (Ge 1:2, 31), că El este Duhul cel Bun (Ne 9:20; Ps 143:10), și că Iisus nu a găsit pentru noi o promisiune mai bogată și un dar mai scump decât Duhul Sfânt (Lu 11:13; 24:49; FA 1:4; 2:33, 38; 3:6; 10:45; Ev 6:4), atunci nu ne mai temem că dorința de a fi plin de Duhul Sfânt ar fi o exagerare, deoarece nu-L putem avea noi ca stăpâni, ci pe El ca Stăpân.

Abia atunci suntem cu adevărat liberi (2Co 3:17-18),[123] pentru că nu noi Îl conducem pe El, ci El ne conduce în libertate deplină. Abia atunci suntem fii ai lui Dumnezeu, după chipul Lui, oameni autentici. Omul a fost creat ca să fie plin de Duhul care l-a creat, care îi susține viața și care ne aduce în unire sfântă cu Tatăl și cu Fiul (Gal 5:25; Ef 2:18):

„Din veacuri eterne, scopul lui Dumnezeu a fost ca fiecare ființă (inteligentă) creată, de la serafimul sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască [1Cor 3:16; 6:19]. Prin păcat, omenirea a încetat să mai fie un Templu al lui Dumnezeu. … Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, planul ceresc este îndeplinit. Dumnezeu locuiește iarăși în natura umană, și prin harul mântuitor, inima omului devine iarăși templul Său.” (DA 161.1)  

7.       Rezumat

Triunitatea lui Dumnezeu este una din doctrinele distinctive ale creştinismului, în care credinţa afirmă ceea ce raţiunea nu poate înţelege total.

Concepția despre Dumnezeire diferă de la o religie la alta și chiar în cadrul confesiunilor creștine există diferențe. În funcție de criteriul adevărului religios (rațiunea simplă? autoritatea sinodală a Bisericii? autoritatea Bibliei?), credincioșii și comunitățile religioase au dezvoltat diverse modele ale Dumnezeirii, în încercarea de a armoniza principiul monoteist cu dovezile trinitare din Vechiul și Noul Testament.

Prin mărturisirea ei de credință, BAZS nu impune doctrina trinitară, ci afirmă ceea ce crede la timpul prezent, așa cum a fost călăuzită de Dumnezeu cu adevărat. Fără a condamna pe cei care se poticnesc în subtilitățile și paradoxurile acestei doctrine, și bine știind că cercetarea despre Dumnezeu va dura o veșnicie, Biserica mărturisește în mod hotărât credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, trei persoane divine într-o unitate de esență.

Biserica încurajează în acest scop studiul atent al Bibliei (și, pe cât posibil, al Mărturiilor), și descurajează orice „evanghelie” cu agendă antitrinintară. Biserica nu se va întoarce înapoi, la refolosirea scutecelor din primii ani, ci va merge înainte, în hainele maturității. Sunt probleme mult mai importante care trebuie să ne găsească uniți, iar unirea înseamnă, între altele și acceptarea comunității de credință, precum și încrederea în Dumnezeu și respectul față de reprezentanții Bisericii (Ev 13:17).             

NOTE FINALE

[1] Expresia „Yahwé este UNUL” nu înseamnă că Dumnezeu este o Persoană singură, ci că Adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel este UNIC, că este UNUL ȘI ACELAŞI pentru toţi oamenii şi pentru toate nevoile – de aceea nu este nevoie că fiecare popor sau fiecare om să-şi caute un zeu al lui, sau zei specializaţi pentru diverse nevoi şi forţe naturale. Afirmaţia fundamentală mozaică se opune politeismului, nu pluripersonalităţii Dumnezeirii (cf. Zah. 14:9). Yahwé este Singurul Dumnezeu adevărat, dar EL nu este „singur”. Moise Însuşi a vorbit cu Reprezentantul ceresc al lui Dumnezeu, care este în acelaşi timp Dumnezeu, şi poartă numele sacru al Dumnezeirii (Ex. 3:2,4). Iar Spiritul lui Dumnezeu este descris nu ca un atribut, ci ca o fiinţă (spirit personal), care „plana în zbor” (ebr. mǝraḥḥéfeṯ – exclusiv despre păsări), aşteptând porunca Creatorului şi împlinind toată voia Lui.

[3] De exemplu, în Geneza 1:2, „un vânt de la Domnul sufla pe fața apelor” (Targum).

[4] Mohammed a avut unele experiențe psihice neobișnuite, pe care le-a interpretat ca viziuni profetice. La aceasta s-a adăugat convingerea soției sale Hadija, precum și a altor rude din trib, care l-au acceptat ca profet.

[5] Înainte de a se declara profet, Mohammed a cunoscut pe călugărul Sergios (Bahira’), care era un pseudocreștin oriental, fie arian, fie maniheu, ebionit, elkesait sau altceva. În regiune existau de asemenea mandeeni, sabieni, evrei. Islamul este o variațiune pe aceleași teme. Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bahira . http://answering-islam.org/Nehls/Ask/sources.html

[6] Mohammed ar putea fi comparat cu Iehu (2Împ. 9-10), cu Zoroastru (care a reformat politeismul antic iranian), și cu diverși profeți sau înțelepți, întemeietori de religii reformatoare, cum au fost: Buddha, Confuciu, Mani, Bab, Bahaullah, Joseph Smith etc.   

[7] Ortodox înseamnă „de dreaptă credinţă”, adică doctrina creştină standard. Heterodox înseamnă „de altă credinţă” (sau de credinţă diferită decât doctrina standard a Bisericii). Uneori, termenul „heterodox” se foloseşte ca un eufemism pentru „eretic”, alteori se referă la înţelegeri doctrinale care nu sunt strict ortodoxe, dar nici de a dreptul eretice. În acest caz, folosim termenul „heterodox” pentru a include toate opiniile doctrinale diferite de crezul standard, care s-a dezvoltat în secolele I-III şi a fost confirmat la Niceea (325).

[8] Dogma ortodoxă a Trinităţii se amestecă prea mult în ontologie. Ea afirmă că Fiul S-ar naște din veșnicie (sau dintotdeauna) și încontinuu din Tatăl; iar Duhul Sfânt ar „purcede”, de asemenea dintotdeauna, de la Tatăl, iar purcederea ar fi un soi de emanație diferită de „nașterea” veșnică a Fiului. Lui Origen (c. 185-254) îi este atribuită concepţia naşterii eterne a Fiului: relaţia dintre Fiul şi Tatăl nu are început, astfel că naşterea Fiului din Tatăl este un act etern continuu şi totodată etern complet, adică Tatăl a comunicat din veşnicie fiinţa Sa Fiului, şi continuă să facă astfel. Origen însă a înţeles bine că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt transcend orice noţiune de timp. Totuşi, teologia lui Origen este oarecum contradictorie. El scrie că există un singur Dumnezeu care are o dumnezeire proprie, nederivată, iar Logosul [Ioan 1:1], ar fi doar numit Dumnezeu, deoarece divinitatea Sa, de altfel „reală”, ar fi derivată din Dumnezeul suprem, care naşte pe Fiul şi (in)suflă Spiritul. Cu sau fără adaosul occidental filioque (însemnând că Duhul purcede „și de la Fiul”), explicarea ortodoxă (patristică) a ființei Dumnezeirii este o încercare, prea devreme dogmatizată, de a explica Trinitatea lui Dumnezeu în categorii filozofice și totodată mistice, și prin ilustrații care nu ajută la nimic.

[9] Catolicofobia unor protestanţi radicali sau sectari, care evită cel mai mic lucru în comun cu Roma, ajunge uneori la cote spirituale şi culturale extreme, care nu fac cinste unui creştin. Aceeaşi logică de conspiranoia a produs afirmaţii de genul: crucea lui Iisus ar fi fost de fapt un simplu stâlp de tortură; cutare figură geometrică ar fi un simbol catolic, provenit din Babilon; iezuiţii ar fi produs islamul, masoneria, revoluţiile, comunismul şi secularismul etc.  Doamne păzește!

[10] Monarhianismul dinamic (adopţionismul) este teologia lui Teodot din Bizanţ (sec. II), care susţinea că Iisus ar fi fost Dumnezeu până la întrupare, apoi a redevenit Dumnezeu la înviere; că Christos S-ar fi născut ca orice muritor, apoi ar fi fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu la botez. Un alt monarhianist important din anii 260-270, a fost Paul de Samosata, care susţinea că „Logosul” divin s-ar fi unit cu omul Iisus la botez. (Paul de Samosata a fost un episcop antiohian excesiv de arogant şi narcisist, nejustificat de bogat, bine înfipt în jocurile politice ale vremii, rapace şi imoral).

[11] După numele lui Sabellius, un prezbiter teolog din Roma, care a fost excomunicat pentru erezie în anul 220. În contrast cu doctrina trinitară a Bisericii, Sabellius susţinea că există un singur Dumnezeu, care s-ar manifesta în trei modalităţi: ca Tată, ca Fiu şi ca Duh Sfânt; de fiecare dată ar fi aceeaşi Persoană. Doctrina aceasta se mai numeşte monarhianism modalist şi a fost respinsă de Sinodul de la Niceea (325). Sabelienii s-au dezvoltat în generaţiile ulterioare, tulburând Biserica în diverse locuri.     

[12] Arienii, al căror nume vine de la prezbiterul alexandrin Arius (250-336), au fost cei mai importanţi antitrinitari din antichitate. Se crede că Arius a fost discipolul lui Lucian (240-312), un discipol al lui Paul de Samosata. Condamnată de Sinodul de la Niceea (325), doctrina ariană a supravieţuit şi chiar a înflorit în generaţiile ulterioare, fiind foarte răspândită în Răsărit, susţinută apoi de Conciliul local de la Rimini, în Italia (359) şi devenind populară printre triburile germanice, care au invadat imperiul între secolele IV-VI. Arianismul a dispărut odată cu victoria politică sau armată a ortodoxiei imperiale (romano-bizantine). Arianismul proclamă existenţa unui singur Dumnezeu, Tatăl; Iisus ar fi prima creatură a lui Dumnezeu, îndumnezeită apoi, iar Duhul Sfânt ar fi un înger.

[13] Pneumatomahi (care luptă împotriva Duhului) au fost numiţi urmaşii lui Macedonius, patriarh de Constantinopol (342-346 şi 351-360). Această credinţă, numită şi binitarianism sau semi-arianism, a devenit dominantă în Răsărit în acele vremuri, ca o formulă de compromis, între arianism şi trinitarianism. Binitarianismul mărturiseşte existenţa a două Persoane divine într-un singur Dumnezeu şi neagă personalitatea divină a Spiritului Sfânt. Se pare că şi unii Părinţi din secolele II-III ar fi avut asemenea opinie.

[14] Uniipărinţi ai Bisericii din secolele II-IV descriu sau cel puţin sugerează că Sfânta Treime ar fi trei Persoane Divine a căror subordonare ierarhică s-ar datora unei distincţii de natură. Altfel spus, Fiul şi Duhul ar avea naturi diferite de Tatăl, de aceea Fiul Se supune Tatălui, iar Duhul Se supune atât Tatălui, cât şi Fiului. Această interpretare a fost cel mai clar reprezentată de teologi ca Origen şi ca Eusebiu, în timp ce Atanasius milita pentru o egalitate absolută a Persoanelor Dumnezeirii, în una şi aceeaşi natură divină. A nu se confunda eroarea subordinaţiană cu învăţătura biblică despre subordonarea voluntară şi funcţională a Fiului şi Duhului, care sunt identici în natură. Crezul creştin standard (niceo-constnatinopolitan), aşa cum îl avem până astăzi, sună ca un compromis între atanasieni, subordinaţieni şi arieni, deoarece sugerează că doar Tatăl este Dumnezeu adevărat și sursă a dumnezeirii, în timp ce Fiul „Se naşte veşnic” din Tatăl, iar Duhul „purcede” (iese, pleacă) de la Tatăl.     

[15] Catarii (sec. XII-XIV), numiţi în sudul Franţei şi albigenzi sau bugri (bulgari), au fost versiunea occidentală a unei vechi mişcări: cunoscuţi în Armenia şi în Imperiul Bizantin ca paulicieni (sec. VII-XIX), apoi sub numele de bogomili, patareni, sau babuni în Macedonia, Bulgaria, Dalmaţia, Bosnia, Croaţia, Serbia, Banat şi Valahia, până în Rusia. Sursele sunt unanime cu privire la credinţa lor spiritualistă, neomaniheică (dualism gnostic: spirit și materie, Dumnezeu bun și Dumnezeu rău). Bogomilii, credeau că Dumnezeu a avut doi fii: Satanail (cel mai mare, care a devenit rebel, şi a devenit „duhul rău”, care a creat lumea materială) şi Michail (fiul mai mic, adică „duhul sfânt”, care s-ar fi unit cu Iisus la botez). Erau puternic perfecţionişti, respingând căsătoria şi mâncarea de carne, pentru că tot ce are legătură cu procrearea, ar favoriza împărăţia lui Satan. Din Bosnia, bogomilismul s-a răspândit în nordul Italiei, de unde a trecut în sudul Franţei.

Numele de paulicieni ar putea proveni de la înaintaşii lor, secta pseudo-paulină a lui Marcion de Sinope (cc. 85-160), care făcea din scrierile lui Pavel (Paul) aproape singura colecţie canonică şi manifesta ostilitate faţă de „Dumnezeul cel rău” al Vechiului Testament. O altă explicație este că numele de paulicieni ar veni de la Paul de Samosata, un antitrinitar. (De remarcat că paulicianismul a apărut mai întâi în Siria). Denumirea de „catari” este de asemenea răsăriteană (gr. katharoi = puri), iar numele de bogomili vine de la Bogomil (Teofil), primul promotor al mişcării pauliciene în Balcani. După sursele medievale, catarii nu recunoşteau botezul şi euharistia. Existau două clase catare, credincioşii (catarii de rând) şi perfecţii (idealul catar). „Perfecţilor” li se cerea să fie nonviolenţi, pacifişti, vegetarieni şi să refuze orice jurământ. Pentru atingerea perfecţiunii şi desprinderea de cele materiale şi carnale, exista un singur ritual (consolamentum), care adesea era aplicat cu oarecare timp înainte de moarte. Pentru a grăbi perfecţiunea se practica uneori „endura” (post negru până la moarte). Catarismul milita pentru simplitate creştină şi egalitate socială, în opoziţie cu totalitarismul feudal al Bisericii imperiale. În frăţia catară, femeile aveau adesea rol de lideri religioşi şi se accentua importanţa biblică a Mariei Magdalena ca primă evanghelistă. Privitor la Dumnezeire, mişcarea pauliciano-catară era nontrinitară.

Fiind diversificată geografic şi teologic, ramificată în toată Europa medievală, mişcarea este dificilă de analizat ca unitate. Defectele doctrinale sau chiar ereziile majore, nu sunt însă întotdeauna o piedică în dezvoltarea unui caracter frumos, iar catarii erau lăudaţi ca fiind „oameni buni”, aşa cum ei se autointitulau. La instigaţia bisericilor ortodoxe și catolice, Armenia, Bizanţul şi Franţa au lansat adevărate războaie de exterminare a acestei mişcări. Localităţi întregi au fost rase de pe faţa pământului, iar locuitorii au pierit în măceluri și torturi. Holocaustul paulicienilor și catarilor a depășit toate suferințele din trecut ale creștinilor de sub jugul islamic. Sudul Franţei, cândva înfloritor, plin de meseriaşi și buni cetățeni catari, a devenit în scurt timp o pustie. Ultimul catar cunoscut a fost executat în 1321.   

O serie de autori protestanţi, inclusiv adventişti, au încercat să asimileze pe catari cu valdenzii şi să considere că toţi aceştia moşteneau creştinismul pur din vremurile apostolice. Se susepctează că erorile sau ereziile care li se imputau erau invenţii sau exagerări ale adversarilor. Dar nu trebuie să uităm, că adversarii             nu aveau nevoie să inventeze alte acuzaţii de erezie împotriva paulicienilor-bogomililor-catarilor, când simpla nerecunoaştere a clerului oficial era o ofensă suficientă faţă de sistem. Cercetătorii idealişti şi succesionişti ar trebui să se întrebe, de ce autorităţile catolice au făcut distincţie între valdenzi şi catari, chiar dacă erau apropiaţi geografic. Deşi războiul împotriva valdenzilor a durat mai multe secole pline de ură şi atrocităţi, valdenzii nu au fost acuzaţi de maniheism sau de alte erezii grave, aşa cum a fost acuzată mişcarea pauliciano-catară.

[16] Fraţii Spiritului Liber au fost o erezie medievală mistică şi antinomiană, apărută în Germania, care s-a dezvoltat în occident în secolele XIII-XV, în special prin intermediul beghinelor şi begarzilor. În contrast cu teismul transcendent pe care-l predica Biserica, „spiritualii” susţineau panteismul (Dumnezeu este în toate lucrurile şi în om) şi pretindeau că o conştientizare a acestui Dumnezeu, împreună cu anumite exerciţii spirituale ar duce la o unire perfectă cu Dumnezeu, până la identificarea cu El („sunt una cu Dumnezeu, sunt Dumnezeu”). Ei susjţineau că acest stadiu spiritual depăşeşte posibilitatea de a păcătui şi sfinţeşte orice act al voinţei, deasupra oricărei legi morale („nu există păcat decât dacă crezi că este păcat”). Unii spirituali sunt cunoscuţi ca mari mistici, de exemplu, Meister Ekhart, Sora Catherine, Marguerite Porète; alţii s-au remarcat printr-o viaţă libertină, scandaloasă. Întrucât apropierea de Dumnezeu era văzută ca fiind posibilă doar pe această cale mistică, spiritualii respingeau rolul bisericii şi al sacramentelor şi erau anarhişti. Deşi nu erau în mod deschis antitrinitari, concepţia lor panteistă era o confuzie totală între persoanele Dumnezeirii, ca şi între Spiritul sfânt şi spiritul uman.      

[17] Unitarienii (socinienii) sunt un curent antitrinitar modern, raţionalist-umanist, apărut în secolul al XVI-lea în aripa radicală (anabaptistă) a Reformei. Principalele influenţe care au generat acest curent au fost scrierile învăţatului hispano-francez Michael Servetus şi ale italienilor Fausto şi Lelio Sozzini. Unitarienii au devenit o mişcare puternică, în special în Transilvania şi Polonia, de unde s-au răspândit spre vest, până în Olanda, Anglia şi America etc., influenţând diverşi intelectuali şi biserici. În 1961, s-au aliat cu mişcarea universalistă. În dorinţa de a se debarasa de tot ce este de balast păgân în creştinism, unitarienii au interpretat anumite doctrine tradiţionale, menţinute de protestanţi, ca fiind inovaţii catolice: Trinitatea, divinitatea lui Christos, personalitatea şi divinitatea Spiritului Sfânt, nemurirea sufletului, chinurile iadului, predestinaţia, păcatul originar, ispăşirea.

Universaliştii sunt o mişcare modernă americană (1866), care a preluat vechea doctrină a lui Origen despre mântuirea universală (toţi oamenii se vor mântui până la urmă, inclusiv îngerii căzuţi). Alianţa actuală unitarian-universalistă a făcut „progrese” faţă de înaintaşi, întrucât mulţi dintre adepţii actuali se descriu ca umanişti, agnostici, căutători, deişti, panteişti, atei, păgâni. Curentul acesta are interconexiuni strânse cu teologia „liberală”, care a invadat multe biserici protestante, dar şi Biserica Catolică.        

[18] Molokanii (care se intitulează Creştini Spirituali) sunt o mişcare dizidentă populară a Bisericii Ruse, avându-şi originea într-un curent mai larg, numit şi „luptătorii contra icoanelor” şi înrudită cu sabatarienii ruşi (subbotniki). Mişcarea molocanilor a fost antrenată de viziunea cvasi-protestantă a lui Dalmatov (sec. XVI), un martir tras pe roată într-o mănăstire. Adepţii au fost numiţi molokani, cel puţin din secolul al XVII-lea,  deoarece nu se abţineau de la lapte (rus. molokó) în postul mare. Caracteristic acestei mişcări este refuzul armelor, al armatei şi al jurămintelor, pe lângă respingerea cultului sfinţilor, a liturghiei, a instituţionalismu-lui, fiind astfel asemănători cu mennoniţii şi cu quakerii. Îar în secolul al XIX-lea au fost deportaţi în Ucraina, Caucaz, Asia Centrală şi Siberia, unde unele mici comunităţi încă supravieţuiesc. Au existat relaţii de simpatie spirituală între Lev Tolstoi şi molokani. Sub influenţa unor imigranţi germani mai exaltaţi, o parte dintre molokani au descoperit dansul extatic, motiv pentru care au fost numiţi priguni (săltători). Au urmat alte manifestări harismatice: minuni, profetism etc. Mulţi priguni s-au refugiat pe coastele Canadei şi ale Californiei, sub numele de Noi Israeliţi. Prezenţa lor în America este probabil una din rădăcinile penticostalismului (după 1900). Dintre molokanii tradiţionali („statornici”) de asemenea mulţi au emigrat în Canada, America de Nord, America de Sud, Australia, sau în ţările mai apropiate. Unii dintre ei sunt cunoscuţi ca „duhijîzniki”. Mulţi molokani respectă legea din Levitic 16, sabatele, ca şi prima duminică din lună, toţi preferând calendarul de stil vechi (deşi nu au cultul sfinţilor). Unii preferă elemente calendaristice evreieşti. Referitor la doctrina Trinităţii, sunt de asemenea împărţiţi.                 

[19] Duhoborii („luptătorii spirituali”) au fost o mişcare pacifist-anarhistă protestatară faţă de ortodoxia rusă, apărută probabil în secolul al XVI-lea, înrudită cu subbotnikii şi molokanii. Dar spre deosebire de aceştia, care puneau mai mult accent pe Biblie, duhoborii au subliniat interiorizarea Cuvântului, asemenea quakerilor englezi, ajungând până la respingerea inspiraţiei biblice. Există zeci de mii de duhobori în lume, unii încă pe teritorii ale fostei URSS, alţii imigraţi şi cu greu naturalizaţi în Canada şi în alte locuri. Unii evită alcoolul, tutunul şi produsele animale. Duhoborii nu practică botezul, nu folosesc muzică instrumentală în cult, resping cultul imaginilor şi al sfinţilor, organizarea bisericească, interpretarea literală a învierii, a raiului şi iadului, implicarea în politică, folosirea armelor, precum şi doctrinele despre păcatul originar şi despre Sfânta Treime.  

[20] Urmaşii lui John Reeve şi ai lui L. Muggleton (1651), croitori londonezi, care se credeau a fi cei doi martori ai Apocalipsei, comparându-se cu Moise şi Aaron. Mişcarea avea caracteristici paradoxale, fiind în acelaşi timp raţionalistă şi naivă (antiintelectuală), fără interes propagandistic şi statistic, total neorganizată. Se parte că ultimul muggletonian a murit în 1979. Întâlnirile nu se organizau pentru închinare, învăţătură şi rugăciune, ci doar pentru socializare şi dezbateri publice, la un ceai, la o petrecere privată (la un pub sau acasă), cu bere şi tutun, unde se şi cânta sau se citea uneori, dar discuţiile şi dezbaterile formau principala preocupare. Muggletonienii accentuau mileniul şi a doua venire a lui Iisus; credeau că sufletul omenesc este muritor; cerul este la distanţă de şase mile; Dumnezeu arată ca un om; diavolul nu este altceva decât raţiunea necurată a omului, deoarece Satan, după ce a lăsat-o gravidă pe Eva, a căzut şi a murit; iadul va fi pământul acesta după ce se vor stinge toţi aştrii; nicio ceremonie religioasă nu este necesară. Biblia tradiţională nu era privită ca un ghid suficient: Muggleton dispreţuia sensul literal în Biblie şi excludea cărţile lui Solomon şi adăuga Cartea lui Enoh şi Testamentele Celor 12 Patriarhi. Muggletonienii erau faimoşi prin binecuvântările şi blestemele pe care le rosteau, în aparenţă cu efect. Referitor la Dumnezeire, aceştia aveau o teologie modalistă, crezând că Iisus este Aceeaşi persoană cu Tatăl.           

[21] Sub numele popular de Biserica Nouă (Noul Ierusalim), există câteva organizaţii (totalizând circa 10.000 de membri), care îşi au originea în scrierile lui Emanuel Swedenborg (1688-1772). Acesta a fost un savant, filozof şi teolog suedez, care în ultimii 28 de ani ai vieţii s-a ocupat exclusiv cu teologia mistică, socotindu-se inspirat şi interpretând Biblia după visele şi viziunile lui spiritiste, după călătoriile în rai şi în iad, unde se întâlnea cu îngeri, demoni şi alte spirite. Interpretările lui se bazează pe sensurile „ascunse”, mistice ale Scripturii, ale cărei cărţi erau considerate având diferite grade de inspiraţie. Doctrina swedenborgiană neagă ispăşirea făcută pe Cruce, şi este antitrinitară: Dumnezeu este o singură persoană, care S-a descoperit sub numele de Iisus Christos, iar trinitatea înseamnă că Iisus are spirit, suflet şi trup. Duhul Sfânt este Iisus Însuşi, manifestat în voinţa umană după biruinţa Sa. Îngerii şi demonii sunt oameni care au trăit cândva pe pământ. A doua venire a lui Iisus nu este vizibilă, ci a avut loc prin descoperirea Noii Biserici, în interpretarea mistică a Scripturii de către Emanuel Swedenborg, şi împlineşte treptat profeţia despre coborârea Noului Ierusalim pe pământ. Ellen White spunea: „Sunt mulţi care se scutură cu oroare la gândul consultării mediilor spiritiste, dar sunt atraşi de formele de spiritism mai plăcute, cum ar fi ‘mişcarea Emanuel’, învăţăturile scientiştilor (“Christian Science”) şi misticismul teosofiei şi al religiilor orientale.” (RH January 15, 1914; Ev 606).

[22] Sub numele de Biserica lui Iisus Christos a Sfinţilor Zilei de Apoi, mormonii sunt o confesiune restauraţionistă importantă, de origine americană, cu peste 60.000 de misionari activi în toată lumea şi circa 15 milioane de adepţi, dintre care însă numai o treime merg la biserică. Mormon ar fi fost un profet antic, al cărui fiu, Moroni, devenit între timp înger, s-a descoperit lui J. Smith, îndemnându-l să-i cautea cartea cea scrisă pe tăbliţe de aur şi s-o traducă, prin intermediul pietrelor Urim şi Tumim. Mişcarea a fost fondată de „profetul” Joseph Smith (1830), ale cărui învăţături distinctive sunt întemeiate pe Cartea lui Mormon şi pe alte cărţi similare, considerate ca fiind „un alt testament al lui Iisus Christos” şi parte din canonul biblic. Mormonii cred că Biblia este astăzi nesigură, în urma intervenţiilor omeneşti de-a lungul timpului, de aceea ar fi fost nevoie de un profet. Ei cred că sunt singura biserică adevărată, care are dreptul să vorbească în numele lui Iisus. Iniţial, mormonii au fost turbulenţi, adesea provocaţi la violenţe, în conflict cu societatea şi cu autorităţile, în special din cauză că încurajau poligamia. În 1890, un nou preşedinte-profet al lor a interzis-o, sub presiunea autorităţilor, fără s-o poată desfiinţa complet, chiar sub ameninţarea excomunicării. Mormonii au temple, preoţie „aaronică” şi „melhisedeciană”, botezul pentru morţi, precum şi „sigilarea” (căsătorie pentru viaţa veşnică). Sunt harismatici, asemenea penticostalilor, au doctrina origenistă a preexistenţei sufletelor ca spirite (îngeri). Respinge doctrina Trinităţii, afirmând că Dumnezeu nu este Unul în trei Persoane, ci ar fi trei fiinţe distincte, dintre care două (Tatăl şi Fiul) ar avea trupuri fizice desăvârşite (Tatăl fiind părintele real al tuturor celorlalte spirite), iar Duhul ar avea un trup spiritual. Ei mai cred că după moarte, spiritele oamenilor progresează, şi devin chiar ca Dumnezeu.               

[23] Cristadelfienii („fraţii lui Christos”), sunt o confesiune milenaristă minoră (sub 50.000 în 120 ţări),  înfiinţată în Marea Britanie (1848-1869) de Dr John Thomas, ca o ramură a Mişcării Restauraţioniste, având unele legături cu adventismul millerit de după 1844.  Cristadelfienii resping dogma nemuririi sufletului şi a chinurilor veşnice, precum şi doctrina Trinităţii, dumnezeirea şi preexistenţa lui Christos, şi personalitatea Duhului Sfânt, despre care ei cred că este puterea sau gândul lui Dumnezeu.   

[24] Mişcare larg împărtăşită de o serie de intelectuali americani, New Thought este o combinaţie a filozofiei lui Phineas Quimby, mesmerist şi vindecător american (1802-1866) şi a Ştiinţei Mentale concepută de discipolul său W. F. Evans, fost pastor swedenborgian. Mişcarea cuprinde câteva grupuri distincte (Unity Church,  The Infinite Way, Divine Science, Religious Science, Jewish Science, Seicho-no-Ie, Center for Spiritual Living, ), dar nu are o teologie precisă, ci câteva idei fundamentale, care au la origine specularea evangheliilor (vindecarea prin credinţă), transcendentalismul american (R W Emmerson), idealismul lui Berkeley, spiritismul, evoluţionismul şi hinduismul. Mesajul mişcării este că răul şi boala sunt de origine spirituală şi totul se poate îndrepta printr-o atitudine spirituală pozitivă, prin cunoştinţa că spiritul uman este de aceeaşi esenţă cu Dumnezeu şi are în sine toată pueterea. În concepţia Noii Gândiri, Dumnezeu este înţeles în sens panteist, iar Iisus a fost divin ca orice „sine” omenesc, care evoluează.  Despre Spiritul Sfânt nu se discută. Nici despre Satan şi îngerii lui.

[25] Scientiştii (a nu se confunda cu scientologii lui Hubbard), sunt cunoscuţi oficial sub numele Biserica lui Christos Scientistă, sau Christian Science (Medicina Creştină), o sectă pseudo-creştină americană, întemeiată în 1879 de Mary Baker-Eddy, o adeptă a lui Quimby. Mişcarea este foarte cunoscută, dar cu un număr modest (cel mult 400.000 de membri în toată lumea). Scientiştii susţin că păcatul, boala şi lumea materială sunt doar iluzie, singura realitate fiind lumea spirituală, la care avem acces prin credinţă, pentru a ne vindeca de orice rău, fără medicina clasică. Cu privire la Dumnezeu, scientiştii susţin o formă de panteism (Dumnezeu Tată-Mamă, totul în toate), declar că doctrona Trinităţii este politeism şi că Duhul Sfânt este „Christian science” (metoda de vindecare „prin credinţă”, care adesea a făcut victime), iar raiul şi iadul sunt stări ale minţii.   

[26] Christian Connexion a fost o reţea de congregaţii creştine independente din America (1808), o variantă provincială de unitarianism cu puternice trăsături evanghelice. Crezul fundamental al acestei mişcări implică o viziune raţionalistă, anti-credală, reductionistă a doctrinei creştine: „Nu avem alt crez decât Biblia”. Suspiciune pentru tot ce nu poate fi explicat raţional. Testul doctrinal era: se conformează oare cu citirea cea mai evidentă şi literală a Bibliei? Câţiva lideri adventişti şi AZS erau membri ai Christian Connexion când s-au alăturat mişcării adventiste. 

[27] Deşi principalul corp al milleriţilor a rămas fidel doctrinei trinitare, ca şi altor doctrine istorice ale evanghelicilor, cum ar fi nemurirea sufletului şi iadul veşnic, câteva grupări existente aproape numai în America s-au distins prin respingerea acestor credinţe tradiţionale: Advent Christian Church (1860), care numără astăzi în America sub 30.000 de adepţi; Church of God General Conference, numită şi Credinţa Abraamică (1888), cu circa 6000 de membri în America şi Church of the Blessed Hope (1921), o schismă a celei anterioare, cu câteva sute de membri. George Storrs şi J. T. Walsh au fondat în 1848 Life and Advent Union (org. 1863). Aceştia au fost adventişti duminicalişti, care au renunţat la doctrine tradiţionale majore, cum ar fi: nemurirea naturală a sufletului, iadul veşnic şi Trinitatea şi care erau preocupaţi permanent de timpul Parusíei. Scrierile lui Storrs au avut o mare influenţă printre adventişti. Charles Fitch a fost unul dintre primii predicatori convertiţi la condiţionalism. În 1964, mişcarea lui Storrs s-a unit cu Asociaţia Advent-Creştină, formând Biserica Advent-Creştină. 

[28] Bible Students sunt o mişcare milenarist-restauraţionist-dispensaţionalistă, înfiinţată de C. T. Russel (1874), un tânăr secularist, reconvertit la creştinism într-un grup non-trinitar de „adventişti de ziua întâi” (Advent Christian Church). Principala organizaţie milenistă (russelită) actuală, care continuă această mişcare, sunt Martorii lui Iehova. Alte organizaţii de tradiţie russelită, care nu au acceptat inovaţiile aduse după 1917 sunt: Christian Millennial Fellowship, Dawn Bible Students Association, Friends of Man.

[29] Martorii lui Iehova sunt apoi dezvoltată doctrinal şi „ministerial” de John Rutherford (1917), şi având astăzi peste 8 milioane de membri în toată lumea. „Martorii” sunt cunoscuţi pentru pacifismul extrem, radicalismul antipolitic, activismul misionar, înlocuirea crucii cu un stîlp, refuzul transfuziei de sânge, respingerea dogmelor nemuririi sufletului şi a iadului veşnic, precum şi pentru antitrinitarismul specific. „Martorii” afirmă pe Christos ca prima creatură a lui Dumnezeu (Michael), care a devenit om; iar Spiritul Sfânt ar fi puterea aplicată, sau forţa activă a lui Dumnezeu, o suflare sau o energie care vine numai de la Tatăl.   

[30] Mişcarea penticostală Oneness (sau „Jesus Only”), apărută în 1914-1916, în urma unor dispute din interiorul penticostalismului şi numărând astăzi circa 24 milioane de adepţi, susţine că există un singur Spirit etern – Dumnezeu, care S-a manifestat ca Tată, ca Fiu şi ca Duh Sfânt; nu trei Persoane, ci o singură Persoană, iar glosolalia este semnul primirii Duhului. Principalele biserici penticostale non-trinitare (Oneness) sunt: Affirming Pentecostal Church International, Apostolic Assemblies of Christ, Apostolic Assembly of the Faith in Christ Jesus, Apostolic Gospel Church of Jesus Christ, Apostolic Overcoming Holy Church of God, Assemblies of the Lord Jesus Christ. Între aceştia, Asociaţia Evanghelistică William Branham, având sute de mii de credincioşi în toată lumea, activează şi în România. Branham s-a crezut ultimul şi cel mai mare profet, Ilie care trebuia să vină, iar mai târziu, Însuşi Dumnezeu/Christos întrupat. 

[31] O confesiune filipineză (Iglesia ni Cristo, „Biserica lui Christos”), cu circa 3 milioane de adepţi în lume, întemeiată în 1914  de Felix Ysagun Manalo. Manalo a fost catolic, dar în urma citirii Bibliei în adolescenţă a părăsit catolicismul. A fost amestecat un timp în cultul spiritualist-mistic şi politic Colorum; a devenit apoi, pe rând, metodist şi prezbiterian. S-a alăturat apoi unei mişcări „holiness” (Biserica Alianţei Creştine Misionare), fiind un activist misionar, apoi a devenit membru al Discipolilor lui Christos ('Christian Church'), după care s-a convertit la Adventiştii de Ziua a Şaptea, unde a fost evanghelist laic. În fiecare mişcare religioasă a activat 2-4 ani. Printre AZS a stat mai puţin de trei ani. A fost pus sub cenzură de adventişti, pentru imoralitate, dar în loc de a-şi recunoaşte greşeala şi a se pocăi, a început să atace Sabatul, după care a părăsit adventismul. În ciuda încercărilor repetate ale AZS de a-l recupera, Manalo a refuzat împăcarea. A început apoi să studieze ateismul şi agnosticismul, intrând în dezbateri cu ateii şi agnosticii. După trei zile de post şi autoizolare, a pretins descoperirea creştinismului originar. Noua sa credinţă este anticatolică, dar se deosebeşte de adventism, prin faptul că nu recunoaşte Sabatul, iar mai târziu a respins şi doctrina Trinităţii.  Manalo a fost implicat în scandaluri de abuz şi imoralitate: violenţă domestică, adulter, viol. El este identificat cu îngerul al cincilea din Apocalipsa 7, şi se spune că biserica lui împlineşte profeţiile din Is. 43:5-6 şi 46:11. Din 1922, alte dizidenţe au ieşit din „Biserica lui Christos (INC)”, cu nume tot mai extravagante (Adevărata Biserică a lui Christos, Biserica lui Dumnezeu în Iisus Christos, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Biserica lui Christos pe Stâncă, Preasfânta Biserică a lui Dumnezeu în Christos Iisus). Manaliştii se cred restaurarea Bisericii Apostolice, singura biserică adevărată şi mântuitoare, toate celelalte fiind „Babilon”.  Sunt cunoscuţi ca fiind foarte lumeşti, dar sunt extrem de exclusivişti şi cred că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile celor din afara sectei lor. Sub conducerea lui Felix Manalo, „Biserica lui Christos” a reuşit să întemeieze 1250 de biserici locale şi 35 catedrale mari de beton, devenind populară şi puternică în politica filipineză.

[32] Cunoscuţi oficial sub numele de Biserica Unificării (Federaţia Familiilor Pentru Pacea Lumii şi Unificare), mooniştii sunt adepţii coreeanului „Reverend” Sun Myung Moon, care a întemeiat în 1954 Asociaţia Spiritului Sfânt Pentru Unificarea Creştinătăţii Mondiale. Aşa numita Biserică a Unificării este o sectă pseudo-creştină coreeană, ai cărei număr de adepţi, cu precădere în Coreea şi America, se apropie de 2 milioane. Mişcarea este neobişnuit de influentă, cu impact social-politic (pro-familie, pentru pace, anticomunistă şi pentru unificarea religiilor). Şi-a construit un adevărat imperiu financiar, cu organizaţii religioase, politice, media şi de afaceri. Milioane de tipărituri sunt distribuite anual. Moon a fost premiat postum de statul nord coreean şi de K-League, iar în 2004, Moon, care se pretindea Christos venit a doua oară, a fost încoronat ca Mesia la Washington, într-una din sălile Senatului. În acelaşi timp, mooniştii sunt pe drept etichetaţi ca sectă pseudocreştină. Moon era în mod explicit favorabil consultărilor spiritiste şi el însuşi „se întâlnea” cu Moise, Iisus şi Buda. Se pretindea fără păcat şi cu puterea exclusivă de a ierta păcatele. Era numit „Adevăratul Părinte”, iar soţia sa Han (actualul lider), „Adevărata Mamă”. Despre Biblie, mooniştii cred că ea nu este „adevărul”, ci o aproximare, un fel de manual pentru căutarea adevărului, şi că Biblia nu poate fi luată astăzi în sens literal, ci explicată ştiinţific şi spiritual. Revelaţia definitivă s-ar afla în scrierile lui Moon, în special cartea Principiul Divin. Moonismul învaţă că Iisus ca Mântuitor a dat greş prin „accidentul tragic” al crucificării, de asemenea pentru că nu s-a căsătorit şi n-a avut copii, şi pentru că nu a reuşit să câştige toată lumea. Moon ar fi avut rolul de a completa (desăvârşi) misiunea lui Iisus. Ei cred că păcatul originar ar fi fost sexual (Lucifer a făcut sex cu Eva, şi de aceea a căzut din cer; apoi Eva l-a ispitit şi pe Adam).  Biserica Unificării oficiază căsătorii în masă, se foloseşte adesea de reprezentanţi ai altor religii, pentru a-şi promova agenda politico-religioasă, şi şi-a creat o imagine bună în ochii unor lideri politici. Cu privire la Dumnezeire, mooniştii cred că Iisus nu este Dumnezeu, moartea Lui nu este ispăşitoare, nu a înviat în trup şi nu se va întoarce literal; Crucea ar fi fost victoria lui Satan; toţi, chiar şi Satan, vor fi mântuiţi; omul este măsura tuturor lucrurilor;  Trinitatea creştină ar fi un concept fals, iar Duhul Sfânt ar fi un spirit feminin, care se confundă cu universul creat şi în special cu „Adevărata Mamă.”             

[33] Serviciu „nedenominaţional” fondat în 1955 de către radioevanghelistul V. P. Wierwille, pastor al Evangelical and Reformed Church din Ohio, care a început să difuzeze emisiuni de tineret, „Putere pentru viaţă abundentă”, cu referire la influenţa Duhului Sfânt. „Calea” activează în America şi în alte ţări, cu un număr necunoscut de membri şi se adună în case particulare, dar are şi evenimente publice. Pune mare accent pe educaţia tineretului, iar în educaţia teologică, spre deosebire de alţii, se preocupă în mod special de aramaică şi a publicat un Noul Testament interliniar aramaic-englez. Credincioşii dau zeciuială şi fac diverse donaţii. Morţii nu merg nici în rai, nici în iad, ci aşteaptă ziua răpirii, iar cei pierduţi aşteaptă moartea a doua, anihilarea. „Calea” respinge doctrina Trinităţii şi preexistenţa lui Christos, iar Spiritul Sfânt ar fi aceeaşi persoană cu Dumnezeu, sau (dacă este scris fără majuscule: „spiritul sfânt”) s-ar referi la un dar al lui Dumnezeu. Doctrina mişcării este dispensaţionalistă şi consideră doar epistolele ca fiind normative doctrinal. „Calea” încurajează glosolalia şi alte harisme, dar respinge botezul cu apă şi învaţă că odată ce eşti născut din nou şi ai primit „spiritul sfânt”, nu poţi pierde această binecuvântare prin păcat. „Calea” este tolerantă faţă de consumul de alcool şi tutun. Primii doi lideri ai mişcării s-au dovedit imorali. „Calea” învaţă că prosperitatea este un semn al bunei relaţii cu Dumnezeu şi se încurajează gândirea pozitivă; nu se cere nimic lui Dumnezeu, ci se mulţumeşte ca şi cum ai fi primit. Printre alte detalii de interpretare, Calea susţine că au fost patru condamnaţi răstigniţi cu Iisus, nu doi; că Iisus nu a fost pus pe o cruce, ci pe un stâlp, şi că naşterea lui Iisus a fost la 11 Septembrie, anul 3 î. Hr. După anii 2000, „Calea” s-a ramificat în 12 alte „căi”, din cauza unor disensiuni de politică internă.      

[34] Ebioniţii (ebr. ᵓeḇyôn „nevoiaş”), luându-şi numele după obiceiul sectei iudaice protestatare de la Qumran, au apărut ca o schismă în cadrul Bisericii iudeo-creştine („nazarinene”) din Iudeea, cu puţin înainte de căderea Ierusalimului. Mişcarea aceasta a supravieţuit până târziu în evul mediu şi s-a răspândit în câteva locuri din Orient, în special în Arabia, fiind probabil una din influenţele care au produs Islamul. De altfel, mulţi teologi iudei şi islamici apreciază pe ebioniţi ca fiind creştinismul original, pur, în contrast cu pagano-creştinismul, care ar fi fost introdus de Pavel. Ebioniţii se orientau după o evanghelie proprie evreiască (sau aramaică), despre care se crede că era Evanghelia după Matei modificată. Nu acceptau Noul Testament, nici învăţătura trinitară, accentuau singularitatea lui Dumnezeu, respingeau ideea divinităţii lui Iisus, iar alţii respingeau şi preexistenţa lui Christos, naşterea din fecioară, ispăşirea şi învierea fizică. 

Ebioniţii îl venerau pe Iacov cel Drept, fratele Domnului, despre care credeau că era nazireu, şi îl considerau pe Pavel un apostat („omul fărădelegii”). Spre deosebire de nazarineni (iudeo-creştini), care păstrau ritul iudaic ca tradiţie, fără a impune altora practica lor, ebioniţii erau legalişti iudaizanţi, insistau asupra nevoii ca toţi să accepte riturile iudaice. Ebioniţii nu stăteau la masă cu neevreii, cu excepţia acelora care erau convertiţi la iudaism. Erau vegetarieni şi susţineau că şi Iisus şi Ioan Botezătorul fuseseră vegetarieni. Termenul care vorbeşte despre lăcuste în Evanghelie, era emendat de ebioniţi ca referindu-se la „turte cu miere”. Nu foloseau vinul, iar Sfânta Cină o ţineau odată pe an, de Paști, cu azimă şi apă. Credeau că atât evreii, cât şi neevreii devin drepţi şi în comuniune cu Dumnezeu, prin păzirea poruncilor Legii lui Moise.

Doctrinele şi practicile lor au suferit în timp oarecare schimbări şi nu ştim dacă toate erau împărtăşite de toţi. Unii dintre ei, după vechea tradiţie eseniană de la Qumran, continuată şi de discipoli ai lui Ioan Botezătorul, care în secolele care au urmat, se pare că s-au combinat cu secta gnosticilor elkesaiţi, au adoptat băi rituale excesive, aveau o preocupare specială pentru lumea îngerilor, şi credeau că Christos a fost un arhanghel puternic, care s-a întrupat sub numele de Iisus, apoi a fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu la botez.            

[35] În bătălia de la Septem (Ceuta, 542) dintre ortodocşii bizantini şi vizigoţii din Spania (care erau arieni), armata vizigotă este descrisă ca încetând asediul şi retrăgându-se pentru respectarea sabatului. Fiind de origine răsăriteană şi în conflict cu religia imperială (ortodoxo-catolică), arianismul răspândit printre populaţiile germanice invadatoare poate să fi continuat obiceiul răsăritean de a păstra atât sabatul, cât şi duminica. (vezi En.Wikipedia, “Theudis”; cf. G. Donini & G. B. Ford (transl.), Isidore of Seville's History of the Goths, Vandals, and Suevi (Leiden: E. J. Brill, 1970), chapter 42, p. 20). Nu este exclus însă ca forţele vizigote asediatoare să fi fost compuse din evrei, care de secole existau în mare număr în Spania. După convertirea regelui vizigot Reccared I (de la arianism la ortodoxie, în 589), vizigoţii au urmat exemplul, preluând religia catolică a băştinaşilor hispano-romani. Imediat s-au dat legi draconice şi sângeroase împotriva evreilor, iar sabatul a fost interzis. Ca urmare, evreii şi-au unit forţele cu invadatorii arabi, sub domnia cărora au avut linişte.  

[36] Pasaginii, al căror nume înseamnă „călători”, „pelerini”, cunoscuţi din bule papale şi rapoarte începând cu sec. XII, au fost unul din grupurile necatolice din nordul Italiei, care în contrast cu catarii şi cu alţi dizidenţi, acceptau inclusiv Vechiul Testament ca normativ, practicau Sabatul şi circumcizia şi respingeau doctrina trinitară, precum şi calitatea lui Iisus de Fiu al lui Dumnezeu.  (De.Wikipedia, “Passagini”).

[37] „Marano” (porc, murdărie) era numele dat evreilor creştinaţi de bună voie sau forţat, numiţi şi conversos sau „creştini noi”, care păstrau încă obiceiuri evreieşti (sabatul, legile kosher, Paştele etc.). Evreii îi numesc ᵓanūsīm („forţaţi”). Persecuţia maranilor a fost un îndelungat calvar, între anii 1300-1800, care s-a desfăşurat cu o ferocitate inimaginabilă. Inchiziţia spaniolă şi portugheză au intervenit ca să limiteze abuzurile, dar au făcut cele mai abominabile abuzuri. Dumnezeu să nu le uite! Maranii au fost urâţi de către creştini, pentru că erau iudei, şi se pare că nici fraţii iudei nu-i iubeau mai mult, deoarece se creştinaseră. Argumentele inchizitorilor erau interpretări abuzive ale scrierilor lui Pavel („Legea / Tora este un blestem”). Pedeapsa pentru iudaizare era arderea pe rug. Alteori, gloatele catolice, isterizate de călugări, îi jefuiau şi îi masacrau. Nici catolicii care îi apărau nu erau în siguranţă.   În faţa ororilor inchiziţiei, mii de marani s-au refugiat în sec. XVI, în special în Italia, în Piemont şi în Statul Papal, unde au fost primiţi bine şi apăraţi de Inchiziţie, deoarece prezenţa lor devenise un mare avantaj material pentru oraşele Italiei. După doi ani, noul papă (Paul IV) a pus inchiziţia pe ei: pe unii i-a catolicit şi i-a trimis în Malta, pentru siguranţă; pe alţii, care s-au încăpăţânat în iudaism, i-a ars pe rug, iar cei care au scăpat de inchiziţie au fugit în alte ţări. Unii au ales coloniile din Mexic, dar nici acolo nu au avut linişte. Mulţi marani din Spania au fugit în Franţa de sud, unde trăiau creştineşte, se căsătorea cu neevreii, chiar şi cu preoţi, îşi botezau copiii şi se considerau catolici în public. Dar în secret îşi circumcideau copiii, ţineau sabatul şi sărbătorile pe cât puteau şi se rugau împreună. În alte locuri din Franţa însă, treptat au început să mărturisească iudaismul din nou. Au emigrat de asemenea în Brazilia, Olanda, Belgia, Scoţia, Danemarca, Germania, Austria şi în ţările ocupate de Imperiul Otoman (Serbia, Bulgaria, Ţările Române, Turcia etc.). Faimosul martir non-trinitarian Michel Servet avea de asemenea rădăcini marane, iar afirmaţiile sale teologice, care au venit în conflict, atât cu catolicismul, cât şi cu calvinismul, erau specific iudaice: respingerea păcatului originar, a botezului pruncilor, a doctrinei Trinităţii. Servet credea în Christos ca fiind întruparea Cuvântului lui Dumnezeu: nu Dumnezeu Fiul, ci Fiul omenesc al lui Dumnezeu. Detalii referitoare la teologia reală a maranilor nu cunoaştem şi este probabil că exista multă diversitate, în funcţie de aderenţa lor reală la creştinism.                   

[38] În 1588, ca o ramură a unitarienilor şi sub influenţa sabatarianismului anabaptist al lui  Glaidt şi Fischer din Austria şi Moravia, a apărut o mişcare sabatariană secuiască, lansată de Matias Vehe, András Eőssi şi Simon Pécsi, care a durat, sub persecuţii crâncene, până în sec. XIX. Sabatarienii erau non-trinitari, dar credeau în Iisus ca Mesia. Ţineau sâmbăta, şi erau iudaizanţi în ce priveşte calendarul. Cei peste 20.000 de credincioşi au fost decimaţi de legile draconice ale timpului, care îi sileau pe sâmbătari să se convertească la o biserică transilvană recunoscută. Au fost închişi, torturaţi, iar un aurar din Cluj a fost chiar ucis cu pietre. Ca să scape de persecuţie, mulţi s-au convertit formal la catolicism, ori s-au alăturat unitarienilor, ţinând în particular credinţa lor sabatariană timp de 230 de ani. Între 1868-1874 celor câteva sute de credincioşi sabatarieni li s-a permis să se convertească la iudaism. Astfel, în Bezidu Nou, 18% din locuitori în 1910 s-au declarat evrei. Mulţi au suferit, de asemenea, holocaustul, iar cei rămaşi au emigrat în Israel şi în alte ţări.        

[39] În Rusia, sabatismul a apărut cel puţin odată cu activitatea lui Zacharia (Z’chariya), învăţat evreu din Kiev (1425), priceput în teologie şi astrologie, agreat de ţar şi un mare promotor al iudaismului.  Zacharia a convertit pe arhiepiscopul Alexei, şi prin acesta pe alţi clerici ruşi din Novgorod şi Pskov, şi chiar persoane din anturajul ţarului (Prinţesa Elena, secretarul Kuriţîn etc.). Erezia a luat mare amploare în scurt timp şi a zguduit vârfurile Bisericii Ruse. Cu toată simpatia protectoare a ţarului, ierarhia ortodoxă n-a putut fi oprită de a lansa anateme, arestări, torturi şi masacre împotriva ereziei iudaizante. Capii mişcării au fost condamnaţi la moarte şi arşi în 1504, după care erezia a continuat în secret. Unii istorici cred că această erezie iudaizantă a influenţat mai târziu păzirea sâmbetei, circumcizia şi non-trinitarismul printre duhobori (luptătorii spirituali) şi că subbótnikii (sâmbătarii) din sec. XVIII-XIX ar fi un curent raţionalist-iudaizant, care a apărut în cadrul ortodoxiei ruse sub influenţa „ereziei jidoveşti” aprinse de clericii convertiţi ai lui Zacharia. Subbotnikii se circumcideau, păstrau legile kosher şi tradiţiile liturgice şi calendaristice iudaice. Păzeau sâmbăta cu mare sfinţenie, oprindu-se dela orice muncă şi de la discuţii lumeşti. Erau cunoscuţi ca buni meseriaşi, ştiutori de carte, ospitalieri, nu erau beţivi, nici săraci. Chiar în timpul unui ţar tolerant (Alexandru I), popii ruşi au ucis circa 100 de subotniki în Moghilev, printre care şi pe Romanţov, arhiepiscopul subotnikilor, şi alţi lideri. Tânărul fiu al lui Romanţov a fost torturat cu fiare înroşite, apoi ars pe rug. Adesea, pentru a se apăra de persecuţie, subbotnikii se alăturau evreilor. După 1820, au fost deportaţi în Siberia şi Caucaz. Subbotnikii iudaizaţi au fost printre primii suporteri ai sionismului în Israel, iar unii dintre urmaşii lor sunt astăzi printre cei mai cunoscuţi israelieni (e. g. generalul Alik Ron, mama lui Ariel Sharon etc.). În timpul ocupaţiei naziste a Ucrainei, au fost ucişi mii de subbotniki care se autointitulaseră evrei.      

[40] Abraamiţii au fost o mică sectă deistă, non-trinitară, apărută în sec. XVIII în Boemia, care s-a stins într-o singură generaţie, în urma persecuţiilor. Abraamiţii nu se considerau nici creştini, nici evrei, ci urmaşi ai lui Avraam de dinaintea circumciziei. Credeau într-un Dumnezeu singur, asemenea evreilor şi islamicilor, respingeau Trinitatea, păcatul originar şi pedeapsa veşnică. Nu se foloseau de Biblie, doar au selectat din ea Decalogul şi Rugăciunea Domnească. În urma persecuţiei, unii au devenit catolici.   

[41] Mormonii de ziua a şaptea poartă acelaşi nume oficial, ca şi ceilalţi mormoni (Biserica lui Iisus Christos a Sfinţilor Zilei de Apoi), cu precizarea că este versiunea „originală” a profetului Joseph Smith. Sfinţii aceştia sunt strict monoteişti, resping atât Trinitatea, cât şi triteismul şi îndumnezeirea susţinute de ceilalţi mormoni. Ei cred că Iisus ar fi fost fiul natural al lui Iosif şi al Mariei, dar a fost adoptat de Dumnezeu. Viziunea lor despre Dumnezeu (care nu este considerat atotputernic) le permite să admită posibilitatea evoluţionismului, deşi nu ca doctrină. Au practicat la început poligamia, la care au renunţat între timp, fără însă a o condamna oficial. Ca şi alţi mormoni, interzic alcoolul, tutunul, cafeaua şi ceaiul, dar spre deosebire de ceilalţi, ţin Sâmbăta. Ei cred că Iisus a fost crucificat într-o zi de miercuri şi a înviat exact după trei zile şi trei nopţi, sâmbătă seara spre duminică.

Mormonii sabatişti sunt urmaşii lui James Jesse Strang (fost avocat, educator, lector de temperanţă, ziarist, pastor baptist, savant naturalist amator). După ce încercase fără succes să ia controlul asupra întregii mişcări mormone în 1844 ca profet, s-a proclamat rege şi profet în Beaver Island (Michigan), întemeind o nouă sectă, cu 12.000 aderenţi, apoi devenind om de stat în Michigan. A fost un impostor, ca mulţi alţi profeţi autoproclamaţi, a fabricat falsuri (tăbliţe de metal inscripţionate cu caractere „antice”), pentru a-şi legitima pretenţiile. În 1856, Strang, în vârstă de 43 de ani, a fost împuşcat de doi adepţi supăraţi, probabil la instigaţia duşmanilor sectei. Autorităţile americane, care-i urau pe mormoni, nu i-au pedepsit pe asasini. O gloată de creştini îmbătaţi a fost apoi trimisă de complotişti pe insula Beaver, unde „regatul” lui Strang a fost devastat. Mormonii sabatişti, în număr de circa 2600, au fost deposedaţi de tote bunurile şi evacuaţi cu forţa. Majoritatea adepţilor lui s-au combinat apoi cu altă sectă mormonă, dar unii i-au rămas până astăzi fideli, împuţinându-se mereu, până la cel mult 300 persoane.          

[42] Bisericile care poartă numele pretenţios şi derutant de Church of God sunt foarte multe şi de diverse orientări. Unele sunt mennonite, restauraţioniste sau baptiste, cele mai multe sunt din tradiţia holiness-penticostale şi cel puţin una este adventistă duminicalistă. Mai multe „Biserici ale lui Dumnezeu” îşi au însă originea într-o dizidenţă apărută printre adventiştii sabatişti în 1850. Predicatorii H. S. Case şi C. P. Russel din Jackson, Michigan, au format un grup aparte, ocupat cu atacuri răutăcioase împotriva lui James şi Ellen White, în special împotriva viziunilor Ellenei White. Grupul de nemulţumiţi a lansat apoi publicaţia „The Messenger of Truth”, după care a fost numit „Partida Messenger”. În câţiva ani însă, publicaţia a încetat şi grupul s-a dizolvat. Rămăşiţele „messengerilor” s-au combinat în 1853 cu un alt grup adventist rebel din Wisconsin, condus de J M Stephenson şi D P Hall, care susţineau interpretări milenariste diferite. În 1863 s-a alăturat şi grupul lui Gilbert Cranmer, un alt predicator adventist schismatic, care a început să publice The Hope of Israel.  Pe la 1865, centrul acestei mişcări s-a mutat în Marion, Iowa, unde exista de asemenea un grup dezafectat, condus de H. Carver. Mişcarea şi-a luat atunci numele de Church of Jesus Christ, pe care adventiştii de ziua a şaptea au numit-o „The Marion Party” .  Mişcarea a crescut slab, pe seama puţinilor adventişti cu vederi anti-White şi iudaizante, luându-şi apoi numele de Church of God, iar mai târziu, Church of God (Seventhy-day), divizându-se în 1933, reunindu-se în 1949 şi din nou divizându-se în mai multe organizaţii şi grupuri independente. Au un număr total de peste 200.000 de membri, activând în 40 de ţări.

Spre deosebire de adventişti, care sunt toleranţi, sabatiştii C.O.G. resping vehement sărbătorile tradiţionale creştine (Crăciunul, Paştele) ca fiind păgâne, şi se orientează obligatoriu după calendarul iudaic (unde nu lipsesc disputele cu privire la adevăratul calendar!). Sfânta Cină se ia anual la 14 Nisan, femeile sunt încurajate să-şi acopere capul la serviciul divin. Întrucât aceşti credincioşi C.O.G. s-au separat de Biserica Adventistă în perioada ei formativă, când toate grupurile noi adventiste aveau idei non-trinitare, au moştenit o doctrină non-trinitară, cei mai mulţi fiind arieni (cred că Fiul este prima fiinţă creată), iar ceilalţi fiind binitarieni, cred doar în Tatăl şi Fiul ca persoane eterne.

În 1933, Herbert Armstrong, nou convertit care devenise deja predicator în Church of God (7th Day), a produs o nouă schismă, începând cu dispute doctrinale. În 1934, Armostrong a început să emită prin radio (de unde şi-a numit noua mişcare: Radio Church of God) şi să editeze revista clasică a mişcării: The Plain Truth, iar în 1947 a inaugurat Colegiul Ambasador din Pasadena, unde avea să-şi pregătească misionarii. Datorită impactului mesajului lui prin radio în contextul războiului mondial, unde emisiunile apocaliptice trimiteau la Hitler, la Mussolini, la Ierusalim şi la sfârşitul lumii, noua biserică a crescut. După 1960, radio-biserica lui Armstrong a început să emită şi prin televiziune, având o largă baterie de staţii de radio-emisie. şi-a schimbat numele în The Worldwide Church of God (WCG) şi a fost apreciată în special pentru teoria anglo-israelită (că popoarele de limbă engleză ar fi urmaşii celor zece triburi israelite pierdute!). Fiul Ted Armstrong a devenit principala figură la televiziunea bisericii, dar din nefericire, a ajuns în conflict cu biserica, pentru relaţii extramaritale şi pe motive doctrinale, astfel că a fost exclus. WCG a înfiinţat în 1975 fundaţia culturală internaţională Ambassador, pentru lupta împotriva analfabetismului şi pentru săpături arheologice. Această acţiune a adus faimă lui Armstrong în lumea politică mondială, drept pentru care a primit o serie de distincţii din partea unor lideri. La moartea sa, au participat, de asemenea figuri politice. Armstrong a lăsat în urmă o biserică de 120.000 membri, între care s-a numărat şi faimosul şahist american Bobby Fisher.

WCG are o doctrină milenaristă ca şi COG din care s-a desprins. Susţine domnia de o mie de ani a lui Christos pe pământ, după Al Doilea Advent, în care timp oamenii au o nouă şansă de pocăinţă şi mântuire. Armstrong învăţa că doctrina Trinităţii ar fi satanică şi susţinea binitarianismul (Tatăl şi Cuvântul sunt co-eterni, iar „duhul sfânt” nu ar fi o persoană, ci o putere divină care pătrunde toată creaţia, o parte din esenţa divină). WCG practică principiul celor trei zeciuieli: anual,  1. Pentru organizaţie; 2. Pentru Sărbătoarea Corturilor; şi odată la trei ani, 3. Pentru săraci.

Următorii lideri ai WCG (Joseph Tkach Sr şi Jr) au început o reformă doctrinală, începând din 1988, deturnând treptat întreaga biserică spre evanghelicalism.  Ca urmare, biserica s-a scindat treptat în anii 1989, 1992, iar bugetul a sărăcit enorm. În 1993, WCG a acceptat doctrina Trinităţii, libertatea de a vota, de a folosi simbolul crucii şi ilustraţii cu Iisus, iar în 1994 a fost desfiinţată televiziunea WCG şi li s-a spus că toate particularităţile „iudaizante” cu care fuseseră învăţaţi (sabatul, sărbătorile, legea kosher, etc.) ţin de vechiul legământ şi nu au nici o legătură cu creştinismul. Membrilor li s-a spus că se pot găsi creştini în toate bisericile, deci nu este vreun motiv special să aparţină WCG. În 1995, sute de pastori şi 12.000 de membri s-au despărţit de WCG, care se afunda evident în apostazie, formând o altă organizaţie, conservatoare. Alte mii au părăsit orice idee de biserică. Bugetul WCG a scăzut la jumătate, mulţi angajaţi au fost disponibilizaţi, instituţiile s-au vândut, familii şi prieteni s-au dezbinat. După moartea lui Tkach Sr s-au făcut şi alte schimbări: s-a permis sărbătorirea Crăciunului şi Paştelui şi s-a renunţat la povestea anglo-israelită. Se pretinde însă că, din punct de vedere spiritual, Biserica a crescut, devenind mai cristocentrică şi mai fericită. În cele din urmă s-a format o duzină de organizaţii independente, numite în general Biserica lui Dumnezeu, cu anumite adaosuri la titlu, urmând poziţii mai conservatoare şi păstrând în continuare sabatul. WCG, pe de altă parte, a intrat în Alianţa Evanghelică, apoi şi-a schimbat numele în Grace Communion International (2009).

[43] Mişcarea Numelui Sacru, cuprinzând nouă organizaţii cu un mic număr de membri (Adunările lui Yahweh, Adunarea lui Yahwé în Yeşúa etc.), a apărut la începutul sec. XX, ca un curent teologic printre Bisericile lui Dumnezeu (de Ziua a Şaptea). Sunt de asemenea iudaizanţi non-trinitari, care spre deosebire de alţii au luat o poziţie similară martorilor lui Iehova, care cred că folosirea „numelui sacru” ebraic al lui Dumnezeu este obligatorie. Creştinătatea, după o veche tradiţie, nu foloseşte numele sacru, ci îl înlocuieşte cu „Domnul” sau, în unele cazuri, cu „Dumnezeu”, potrivit superstiţiei iudaismului rabinic. Avem aşadar aici aliniate două superstiţii, una a interdicţiei folosirii Numelui, alta a obligativităţii folosirii lui. Mişcarea Numelui Sacru a extins această regulă şi la numele ebraic al lui Iisus (Yeşúa) şi la altele, aşa cum fac adesea mesianicii – cu excepţia că mesianicii nu folosesc numele sacru. Au produs şi traduceri biblice în limba engleză, care folosesc aceste denumiri ebraice.  

[44] Iudaismul Mesianic este o mişcare religioasă apărută după 1960, ca o iniţiativă a Baptiştilor de Sud (SUA), după modelul teologic şi liturgic exemplificat de Joseph Rabinowitz din Chişinău (1884). Iudaismul mesianic este în fapt o combinaţie de creştinism evanghelic şi iudaism tradiţional. Mesianismul susţine poziţia creştină evanghelică privitoare la Iisus ca fiind adevăratul Mesía al lui Israel şi persoană a Dumnezeirii. Ambele testamente ale Bibliei sunt normative, iar mântuirea se găseşte numai în Christos. Există mesianici care consideră şi Talmudul ca normativ, cel puţin parţial. Mesianicii, în majoritate, acceptă doctrina Trinităţii, nemurirea sufletului, iadul veşnic, dispensaţionalismul, rolul escatologic al lui Israel, ca popor ales şi ca stat. Mesianicii au teologia dublului legământ, a două planuri de mântuire (unul pentru evrei şi altul pentru neevrei), resping teologia supersesionistă (a înlocuirii lui Israel cu Biserica/Israelul spiritual); cred în permanenţa legământului divin cu Israelul etnic, şi în întoarcerea evreilor la Christos.  Se promovează astfel cultul naţionalităţii israelite, atât pentru a se delimita de creştini, cât şi pentru a fi acceptaţi de evreii ceilalţi. Mesianicii respectă tradiţia calendaristică iudaică şi frecvent folosesc nume ebraice pentru Iisus (Yeşúa), Dumnezeu (Elohim), Domnul (Adonai sau Haşem), Duhul Sfânt (Rúah ha-Kodeş) etc., precum şi pentru sărbători şi alte obiceiuri. Limbajul este adesea ebraizat artificial, încât pentru un profan, pare o păsărească sacră. Există circa 350.000 mesianici în lume, în special în America (160.000), şi în Israel (15.000). O parte dintre membri sunt etnici evrei convertiţi, alţii sunt evanghelici iudaizanţi. Având o organizare congregaţionalistă, mesianicii diferă uneori în credinţă unii de alţii, astfel că există şi mesianici non-trinitari, care nu acceptă dumnezeirea deplină a lui Iisus, susţinând că Yeşúa ha-Maşíah ar fi doar Învăţătorul, cel mai mare profet şi rabin. În România există de asemenea o Federaţie a Comunităţilor Evreieşti Mesianice (http://evreiimesianici.blogspot.com).

[45] În ultimele generaţii au studiat non-trinitarismul pionierilor următorii cercetători:

Erwin R. Gane (“The Arian or Anti-Trinitarian Views Presented in Seventh-day Adventist Literature and the Ellen G. White Answer,” M. A. thesis, Andrews University, 1963); 

Russell Holt ("The Doctrine of the Trinity in the Seventh-day Adventist Denomination: Its Rejection and Acceptance"; term paper, Seventh-day Adventist Theological Seminary, Andrews University, 1969);

LeRoy E. Froom (Movement of Destiny, Washington, DC: Review and Herald, 1971) conţine un capitol mare despre acest subiect;

Merlin Burt ("Demise of Semi-Arianism and Anti-Trinitarianism in Adventist Theology, 1888-1957" (term paper, Andrews University, 1996). 

Woodrow W. Whidden ("Salvation Pilgrimage: The Adventist Journey into Justification by Faith and Trinitarianism," Ministry, April 1998).

Jerry Moon (“The Adventist Trinity Debate”, AUSS, Vol. 41, No. 1, 113-129; şi No. 2, (Autumn 2003): 275-292; Andrews University Press, 2003  www.sdanet.org/atissue/trinity/moon/moon-trinity1.htm.

[46] Restauraționismul, numit și primitivism creștin, este credința că religia creștină trebuie să se întoarcă la formele antice, apostolice, pure.  

[47] Imn a fost publicat în 1709 de către un epicop anglican www.christianitytoday.com/history/issues/issue-31/where-did-we-get-doxology.html 

[48] Review and Herald, Nov. 29, 1877, p. 72 (vol. 50, No. 22). http://docs.adventistarchives.org/docs/RH/RH18771129-V50-22__B.pdf#view=fit  

[49] Folosim termenul de spiritualism aici în sensul credinţei tradiţionale în nemurirea inerentă a sufletului (spiritului).

[50] Credinţa că omul este de la natură muritor şi primirea nemuririi este condiţionată prin credinţă şi înviere.

[51] „Babilon” este un vechi nume de cod, care denumește opoziția față de Dumnezeu și față de poporul Lui. Primii creștini numeau astfel Roma păgână (1P 5:13), după care Apocalipsa îl aplică inclusiv opoziției viitoare, din timpul sfârșitului (Ap 14:8; 16:19; 17:5; 18:2, 10, 21). În evul mediu și în perioada modernă, credincioșii persecutați de Roma (mișcări protestatare și reformatoare) au aplicat Bisericii Romane numele de Babilon. Începând din vara anului 1844, când opoziția față de mișcarea interconfesională a lui William Miller s-a acutizat, unii predicatori milleriți au început să numească Babilon bisericile protestante „ortodoxe”, ceea ce a rămas ca atitudine tradițională printre adventiștii de ziua a șaptea, care au inclus sub această etichetă și pe adventiștii care nu acceptaseră „adevărul prezent” (sabatul biblic, nemurirea numai prin înviere, doctrina sanctuarului și a judecății) și se întorseseră la tradiția protestantă. Ellen White a preluat folosirea acestei etichete separatiste, aplicând-o bisericilor apostate în general, dar a afirmat că bisericile încă nu sunt cu adevărat Babilon, până nu se ajunge în ultima criză descrisă în Apocalipsa 13 și 18, și că în acest Babilon se află încă majoritatea copiilor lui Dumnezeu (GC 390).  

[52] Cf. Bert Haloviak, “Some Great Connexions”, GC Archives, May 1994. http://documents.adventistarchives.org/conferences/Docs/UnspecifiedConferences/SomeGreatConnexions.pdf 

[53] După o serie de tractate scurte, Henry Grew a publicat: An Examination of the Divine Testimony Concerning the Character of the Son of God (1824, 1855), The Intermediate State (1849, 1850),  Future Punishment, Not Eternal Life in Misery (1856), An Appeal to Pious Trinitarians (1857).

[54] Vezi şi nota 27.

[55] Fiica sa, Mary Grew este cunoscută în istoria Americii ca o mare luptătoare pentru drepturile omului, pentru emanciparea sclavilor şi a femeilor. Tatăl era de asemenea antisclavagist şi pacifist, dar în mod paradoxal, milita împotriva emancipării femeilor.

[57] Cf. Erwin R. Gane, The Arian or Anti-Trinitarian Views Presented in Seventh-day Adventist Literature…, chap. III, 1963. http://www.sdanet.org/atissue/trinity/gane-thesis . Gane folosește ca surse pe J.  B. Frisbie, ("The Seventh day-Sabbath [sic] Not Abolished," Review and Herald, V, March 7, 1854:50) http://docs.adventistarchives.org//docs/RH/RH18540307-V05-07__B.pdf#view=fit;  pe J. M. Stephenson ("The Atonement," Review and Herald, VI, November 14, 1854:128), http://docs.adventistarchives.org//docs/RH/RH18541114-V06-14__B.pdf#view=fit ; și pe D. W. Hull ("Bible Doctrine of Divinity," Review and Herald,  November 10, 1859:93) http://docs.adventistarchives.org//docs/RH/RH18591110-V14-25__B.pdf#view=fit  

[58] Review and Herald, vol. IV, Rochester, NY, June 9, 1853:12.

http://docs.adventistarchives.org//docs/RH/RH18530609-V04-02__B.pdf

[59] Din nefericire, acest Stephenson nu a fost un om cu adevărat convertit, nici măcar la nivel doctrinal. Cartea sa, The Atonement (Ispășirea), publicată în Rochester, susținea  teoria Age-to-Come („veacul care vine”), asemănătoare cu doctrinele evanghelice actuale despre dispensaţiile legii şi harului, rolul final al evreilor şi noua șansă la mântuire în mileniul apocaliptic. După ce a încercat fără succes să injecteze printre AZS aceste opinii, în 1855 a abandonat sabatul și spiritul profeției, înorcându-se la adventiștii de ziua întâi. Consecvent cu liberalismul lui fără lege, a divorțat de soția sa fidelă și a luat una mai tânără, încât și adventiștii de ziua întâi l-au exclus din rândurile lor (1858). Stephenson și-a trăit ultimele zile în mod tragic într-un azil, în stare de imbecilitate  (J. N. Loughborough, Pacific Union Recorder, May 5, 1910, p. 1).

[60] Vezi J. H. Kellogg, Review and Herald, August 19th 1880, ‘The soul - no 2, page 131, col. 3, par. 4. Reply to Dr. Kellogg’s rejoinder’. (Menționăm pe Kellogg, deoarece antitrinitarienii de astăzi susțin că el ar fi introdus „erezia trinitariană”).

”Our reviewer seems to be somewhat displeased at our reference to the doctrine of the trinity, a doctrine which is confessedly in the highest degree unphilosophical, unreasonable, and unreconcilable with common sense, which leads us to conclude that we were not incorrect in supposing him to be a believer in the doctrine. Our only reason for mentioning the doctrine of the trinity was to remind our reviewer that so long as he held a view so utterly at variance with logical reasoning, he ought to have at least a small amount of liberality for other views in which there may at first seem to exist slight difficulties.”

[61] Vezi nota 51.

[62] Articolul lui S. T. Spear poate fi citit integral în cartea lui M. L. Andreasen, The Book of Hebrews, TEACH Services, Inc. Publishing, 2014:65-70, vezi Books.Google.com și http://theprophetstillspeaks.co.uk/Articles(others)%5CSamuelSpear.htm. Se face publicitate acestei broșuri în Signs of the Times (vol. 20, no 29, May 28, 1894:464), Www.AdventistArchives.Org .

[63] Virginia Steinweg, Without Fear or Favor,  Review and Herald, Washington DC, 1979:76.

www.sdanet.org/atissue/books/andreasen/

[64] John Cumming, Sabbath Evening Readings on the New Testament )St. John(, John P. Jewett Co., Cleveland, OH in 1856:5. Vezi și En.Wikipedia ”John Cumming (clergyman)”. Ellen White nu a făcut niciodată un secret din consultarea altor autori, inclusiv autori religioși neadventiști. O compilație alcătuită de Warren H. Jones, Tim Poirier, and Ron Graybill (A Bibliography of Ellen G. White's Private and Office Libraries), menționează această scriere a lui Cumming ca fiind una din cărțile bibliotecii Ellenei White.

[65] În 1905 (Letter 309, Medical Ministry p. 7), Ellen White a folosit din nou citatul din cartea lui Cumming, de data aceasta mai pe larg. Expresia „neîmprumutată, nederivată”, precum și metafora izvorului au fost preluate de Cumming din faimosul discurs unitarian al lui William Ellery Channing, ”Unitarian Christianity” (Delivered at the Ordination of Rev. Jared Sparks in The First Independent Church of Baltimore on May 5, 1819). Dar spre deosebire de Channing, care aplica expresia în mod exclusiv lui Dumnezeu Tatăl, Cumming o aplica în aceeaşi măsură Domnului Christos. www.americanunitarian.org/unitarianchristianity.htm

[66] A. T. Jones, în Advent Review and Sabbath Herald, Jan. 10, 1899 (Vol. 76, No. 2), p. 24: “God is one. Jesus Christ is one. The Holy Spirit is one. And these three are one: there is no dissent nor division among them.” Vezi http://documents.adventistarchives.org/Periodicals/RH/RH18990110-V76-02.pdf .

[67] Spre deosebire de panteism, care este confuzia materială, totală, între Dumnezeu și univers, panenteismul este o versiune mai subtilă, care privește pe Dumnezeu ca fiind nu universul însuși, ci sufletul impersonal al universului. Ellen White a afirmat atât omniprezența personalității lui Dumnezeu, cât și realitatea prezenței spațiale a lui Dumnezeu, ca „Tatăl din cer”, nu doar ca o lumină orbitoare, ci ca imagine reală, umană. „Creați să fie ‘chipul și slava lui Dumnezeu‘ (1 Cor 11:7), Adam și Eva primiseră înzestrări vrednice de destinul lor înalt. Grațioși și simetrici în formă, cu înfățișare armonioasă și frumoasă, cu fețele strălucind de culoarea sănătății și de lumina bucuriei și speranței, ei purtau în înfățișarea exterioară asemănarea Creatorului lor. Dar asemănarea nu era manifestată doar în natura fizică. Fiecare facultate a minții și sufletului reflecta slava Creatorului. Înzestrați cu daruri intelectuale și spirituale superioare, Adam și Eva erau făcuți ‘doar cu puțin mai prejos decât îngerii‘ (Ev 2:7)” (Education p. 20). „Am întrebat pe Iisus dacă Tatăl are o formă asemenea Lui. El mi-a spus că are, dar …'dacă ai privi o singură dată slava persoanei Lui, ai înceta să mai exiști.'" (EW 54).  „La început, omul a fost creat în asemănarea lui Dumnezeu, nu numai la caracter, ci și în formă și aspect.”  (GC 644.3). Prin contrast, teologia modernă înclină spre un model spiritualist de Dumnezeu, accentuând afirmaţiile biblice că „Dumnezeu este spirit” (In 4:2) omniprezent (Ps 139:7-16; FA 17:28), ignorând afirmațiile că El are chipul original pe care l-a dat omului prin creație (Ge 1:26-27; 5:1; 9:6) și pe care Îl poartă Christos ca expresie absolută (Col 1:15). De altfel, termenul ebraic pentru „chip” (țélem), folosit în Geneza 1 etc., înseamnă întotdeauna în Biblie imagine vizibilă, înfățișare, statuie. Doar teologic i s-a dat un sens figurat, începând cu NT (Ef 4:24; Col 3:10).

[68] F. M. Wilcox, "The Message for Today," RH, October 9, 1913, p. 21. http://documents.adventistarchives.org/Periodicals/RH/RH19131009-V90-41.pdf .

[69] Expresia present truth (adevăr actual) este preluată din 2Pt 1:12 (King James Version), unde traducerea Cornilescu redă: „adevărul pe care-l aveţi”.

[70] Vezi Ellen White, Counsels to Writers and Editors,  30.

“In Minneapolis [1888] …. light from heaven by some was rejected …., and there was much talk about standing by the old landmarks. But …they knew not what the old landmarks were. ….the minds of men were fixed, sealed against the entrance of light, because they had decided it was a dangerous error removing the ‘old landmarks’ …., but they had perverted ideas of what constituted the old landmarks.  [I] The passing of the time in 1844 was a period of great events, opening to our astonished eyes the cleansing of the sanctuary transpiring in heaven, and having decided relation to God’s people upon the earth, [also] [II] the first and second angels’ messages and the third, unfurling the banner on which was inscribed, The commandments of God and the faith of Jesus. [III] One of the landmarks under this message was the temple of God, seen by His truth-loving people in heaven, and the ark containing the law of God. The light of the Sabbath of the fourth commandment flashed its strong rays in the pathway of the transgressors of God’s law. [IV] The nonimmortality of the wicked is an old landmark. I can call to mind nothing more that can come under the head of the old landmarks. All this cry about changing the old landmarks is all imaginary.” 

Alte citate EGW care trimit la aceşti stâlpi ai credinţei sunt:

“Our faith in reference to the messages of the first, second, and third angels was correct. The great waymarks we have passed are immovable. Although the hosts of hell may try to tear them from their foundation, and triumph in the thought that they have succeeded, yet they do not succeed. These pillars of truth stand firm as the eternal hills [….]. God’s people are now to have their eyes fixed on the heavenly sanctuary, where the final ministration of our great High Priest in the work of the judgment is going forward,—where He is interceding for His people.”—Evangelism, 222, 223.

[71] O traducere mai rezonabilă a genitivului grecesc în acest caz ar fi: „credinţa în Iisus” (cf. „credinţa adevărului” = credinţa în adevăr; „credinţa lui Dumnezeu” = credinţa în Dumnezeu etc.). Dacă „credinţa lui Iisus” s-ar referi la viaţa trăită de Iisus, aşa cum se explică adesea, atunci expresia nu ar fi decât o dublare a referirii la „poruncile lui Dumnezeu” şi ar lipsi esenţa Evangheliei: Iisus, singura speranţă de viaţă veşnică. La 1888, Ellen White a subliniat că mesajul lui Ellet Waggoner şi a lui A T Jones era cu adevărat „solia îngerului al treilea”. Dacă nu se acceptă aici „credinţa în Iisus”, atunci unde poate fi găsit mesajul de la 1888 în textul din Ap. 14:9-12?   

[72] Diverşi autori menţionează şi Spiritul Profeţiei (Apocalipsa 12:17; 19:10) printre stâlpii credinţei (E. g. Morris Venden, The Pillars, Pacific Press, 1982:12-13); dar, în mod curios, Ellen White nu menţioneză nicăieri darul profetic printre „pietrele de hotar” ale adventismului, deși ea a susținut frecvent și a accentuat importanța acestei doctrine.

O explicație a acestui fapt este necesară. Deocamdată, propunem explicații tentative:

a.        Când Ellen White menționează stâlpii credinței sau pietrele de hotar, ea pare să se refere la pasaje apocaliptice cuprinzătoare, la doctrine complexe, cuprinzând fiecare mai multe puncte de credință; ea nu se referă la afirmații simple, punctuale.

b.       Credința în legitimitatea darului profetic după încheierea canonului biblic nu este exclusiv adventistă; ea se întâlnește și la alți harismatici: irvingieni, mormoni, penticostali etc.

c.        Rolul darului profetic în Biserică nu este determinant, ca în cazul stâlpilor doctrinali menționați, ci este doar confirmativ, suportiv, auxiliar, pentru toate celelalte doctrine.

d.       E. G. White nu menționează printre “landmarks”, nici reforma sănătății, nici mileniul, nici alte doctrine importante, cu specific adventist, care au fost puternic și constant susținute de ea și de întreaga Biserică. Aceasta cere o mai profundă investigație a semnificației stâlpilor credinței.

[73] James White, “Our Present Position,” Review and Herald, 1/2 (December 1850), 13-15.

[74] S. Joseph Kidder, ”Creeds and Statements of Belief in Early Adventist Thought”, Andrews University Seminary Studies, Vol. 47, No. 1, 2009:111.

[76] Cf. Statement of Beliefs, 1872, articolul II, pag. 5, „ispășirea, departe de a fi fost făcută pe Cruce, unde s-a adus doar Jertfa, este ultima parte a lucrării Sale preoțești.” Afirmația actuală este că în sanctuarul ceresc, „Domnul Hristos slujeste în favoarea noastră, punând la dispoziția credincioșilor binefacerile jertfei Sale de ispășire aduse pe cruce, odata pentru totdeauna” ; și că „în 1844… El a intrat în cea de-a doua și ultima fază a lucrării Sale de ispășire. Aceasta este lucrarea judecății de cercetare, care constituie o parte a îndepărtării finale a păcatului, simbolizată prin curățirea vechiului sanctuar iudaic din Ziua Ispășirii.” (articolul 24 din declarația actuală) www.adventist.ro/index/convingeri/doctrine-fundamentale/159-marturisirea-de-credinta.html    

[77] Se știe că antitrinitarienii iau o asemenea declarație în sens fizic, și anume că Christos ar fi prima ființă produsă de Dumnezeu – prin creație, după unii; sau prin naștere, după alții. În realitate, întâi-născutul („nenea”) este un termen poetic pentru poziţia supremă în universul lui Dumnezeu (comparați cu Ps. 89:20, 27).  

[78] Printre opiniile pionierești, care au fost demult abandonate (deși se încearcă resuscitarea lor de către unele grupuri restauraționiste ultraconservatoare), sunt: doctrina „ușii închise” la 1844; ispășirea făcută exclusiv în sanctuarul ceresc după 1844; identificarea „[jertfei] necurmate” din Daniel 8 cu păgânismul; cele șapte vremi din Daniel 4 ca 2520 ani; numărul fiarei înțeles ca 666 de ani, sau ca mulțimea bisericilor protestante; rolul Turciei în Daniel 11; „ceasul, ziua, luna și anul” din Apocalipsa 9, ca 361 ani și 15 zile încheiate la 11 august 1844; Armaghedonul ca război mondial cu centrul în Orientul Apropiat, și altele asemănătoare.

[79] La originea acestei maxime foarte frecvent citate se pare că este Jean Jaurés.

[80] F. M. Wilcox, "The Message for Today," RH, October 9, 1913, p. 21. http://documents.adventistarchives.org/Periodicals/RH/RH19131009-V90-41.pdf .

[81] Vezi comentariul lui U. Smith la Ap 1:4. care afirmă că expresia „Cel care este, care era și care vine” înseamnă „eternitate deplină în trecut și viitor și nu poate fi aplicată decât lui Dumnezeu Tatăl. Acest limbaj, credem noi, nu este niciodată aplicat lui Christos.” (357.5). În realitate, expresia este aplicabilă și lui Christos, care de asemenea este (Ex 3:14), era (In 1:1, 15, 30) și vine (Ap 1:7-8; 22:12-13). www.champs-of-truth.com/books/dr/index.htm  

[82] Merlin Burt, ”History of the Seventh-day Adventist Views on the Trinity”, in  JATS, 17/1 Spring 2006: 134. www.andrews.edu/sem/inministry/uploads/2014fallcoursesyllabi/chis674pre-intensivedocs/historytrinityburtenglish.pdf

[83] Sabbath School Lesson Quarterly, Senior Division, No. 103, Pacific Press, Mountain View CA, January 1921:21. http://documents.adventistarchives.org/SSQ/SS19210101-01.pdf (Exemplarul scanat are scris pe el cu cerneală numele lui W. W. Prescott, probabil autorul acelui studiu).

[84] Vezi Year Book of the Seventh-day Adventist Denomination, Review and Herald, Takoma Park, Washington, D.C., 1931:377 http://documents.adventistarchives.org/Yearbooks/YB1931.pdf .

[85] http://restorationministry.com și multe videos pe youtube.

[86] Australian activ, fost pastor: http://maranathamedia.com/

[87] „Profet” antitrinitar din Canada: http://omega77.tripod.com/biorwb2.htm

[88] ”In the heavens” www.intheheavens.org

[90] Foarte activ online printre români, pe Facebook etc.

[93] Termenul „șibolet” sau „sibolet” este folosit în mod figurat, literar, de unii autori de limbă engleză, cu sensul de dogmă sau de articol de crez exprimat corect (ortodox) sau incorect (neortodox, eretic), cf. Jud 12:5-6.

[94] Binitarianismul mărturiseşte existenţa a două Persoane divine într-un singur Dumnezeu şi neagă personalitatea divină a Spiritului Sfânt. Se afirmă că unii Părinţi din secolele II-III ar fi avut asemenea opinie, dar cert este că abia în secolul IV, s-a afirmat distinct, prin persoana lui Macedonius, patriarh de Constantinopol (342-346 şi 351-360). Această credinţă, numită uneori şi semi-arianism, a devenit dominantă în Răsărit în acele vremuri, ca o formulă de compromis, între arianism şi trinitarianism. Adepţii au mai fost numiţi şi pneumatomahi („care luptă împotriva Duhului”). Crezul ortodox, stabilit la Nicea (325) şi Constantinopol (381), împărtăşit de catolici, şi protestanţi, pare, de asemenea, un compromis, încercând armonizarea mai multor afirmaţii biblice, dar introducând noutăţi teologice de natură speculativă: naşterea fizică a Fiului preexistent, şi „purcederea” Duhului Sfânt ca formă distinctă de emanaţie / derivaţie divină.

[95] A se vedea și En.Wikipedia ”Monogenes”.  https://en.wikipedia.org/wiki/Monogen%C4%93s

[96] NIV: The Word became flesh and made his dwelling among us. We have seen his glory, the glory of the One and Only, who came from the Father, full of grace and truth.

NIRV: The Word became a human being. He made his home with us. We have seen his glory. It is the glory of the one and only Son. He came from the Father. And he was full of grace and truth.

NJB: The Word became flesh, he lived among us, and we saw his glory, the glory that he has from the Father as only Son of the Father, full of grace and truth.

NRS: And the Word became flesh and lived among us, and we have seen his glory, the glory as of a father's only son, full of grace and truth.

BBE: And so the Word became flesh and took a place among us for a time; and we saw his glory -- such glory as is given to an only son by his father -- saw it to be true and full of grace.

NAB: And the Word became flesh and made his dwelling among us, and we saw his glory, the glory as of the Father's only Son, full of grace and truth.

CEB: The Word became flesh and made his home among us. We have seen his glory, glory like that of a father's only son, full of grace and truth.

TOB: Et le Verbe s'est fait chair et il a habité parmi nous et nous avons vu sa gloire, cette gloire que, Fils unique plein de grâce et de vérité, il tient du Père.

CAB: Y la Palabra se hizo carne y puso su morada entre nosotros. Nosotros vimos su gloria, gloria como de Hijo único que viene del Padre, lleno de gracia y de verdad.

SBP: A Palavra fez-se homem. e veio habitar no meio de nós, e nós contemplámos a sua glória, como glória do Filho único do Pai, cheio de graça e de verdade.

 TLN: Şi* Cuvântul S-a făcut carne** şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl), plin de har* şi de adevăr.

TLRC: Cuvântul S-a întrupat şi a locuit printre noi – şi I-am văzut gloria, glorie ca a singurului Fiu al Tatălui, plin de har şi de adevăr.

[98] Zidirea de aici poate fi Biserica: „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Ef 2:10) „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” (Ef 2:20) Totuși, termenul zidire este mai cuprinzător, denumind Creația, universul creat, ceea ce se confirmă în versetul următor. Col 1:16. Iisus nu este doar capul Bisericii de pe pământ, ci și al celei din cer, și prin aceasta Domnul întregii creații, deoarece El a făcut-o. A face din această expresie pe Iisus ca fiind „prima creatură” înseamnă a nu observa cum se folosește contextual expresia întâi-născut în legătură cu Iisus. Versetul 18 arată clar că este vorba despre întâietate în toate, ca poziție, și nu despre a avea un început al existenței înaintea tuturor lucrurilor. 

[99] Pentru mai multe răspunsuri la obiecțiile adventiștilor antitrinitari, a se vedea pe Www.Academia.Edu,  Florin Lăiu, ”Reactions to the Anti-Trinitarian Arguments in the Book of Allen Stump Answers to Trinitarian Objections” (nedatat, nepublicat). 

[101] Denumind rolul unei persoane, nu natura sa, malᵓāḵ provine din verbul arhaic laᵓak (a trimite, a însărcina). Se poate verifica acest sens de bază al lui malᵓāḵ în: Nu 20:14; 21:21; 22:5; 24:12; Dt. 2:26; Ios 6:17, 25; 7:22; Ju 6:35; 7:24; 9:31; 11:12-14, 17, 19; 1S 6:21; 11:3-4, 7, 9; 16:19; 19:11, 14, 15, 16, 20, 21; 23:27; 25:14, 42; 2S 2:5; 3:12, 14, 26; 5:11; 11:4, 19, 22, 23, 25, 27; 1Îm 19:2; 20:2, 5, 9; 22:13; 2Îm 1:2-3, 5, 16; 5:10; 6:32, 33; 7:15; 9:18; 10:8; 14:8; 16:7; 17:4; 19:9, 14, 23; 1Cr 14:1; 19:2, 16; 2Cr 18:12; 35:21; 36:15, 16; Ne 6:3; Iov 1:14; Pr 13:17; 16:14; 17:11; Is 14:32; 18:2; 30:4; 33:7; 37:9, 14; 42:19; 44:26; Ir 27:3; Ez 17:15; 23:16, 40; 30:9; Na 2:13; Hg 1:13; Ml 2:7; 3:1.

[102] Codex Vaticanus (c. 325-350), Codex Sinaiticus (c. 330-360), Codex Bezae (c. 400), Codex Washingtonianus (c. 400), Codex Alexandrinus (c. 400-440), cf. En.wikipedia.org: ”Matthew 28”.

[103] F C Conybeare, ”The Eusebeian Form of the Text of Matthew 28:19”, in Zeitschrift fur Neutestamentlich Wissenschaft, 1901, pg. 275-288. http://areopage.net/blog/wp-content/uploads/2014/05/Conybeare_1901.pdf . Scrieri vechi care menționează botezul trinitarian sunt citate pe situl Catholic Answers (”Trinitarian Baptism”): www.catholic.com/tract/trinitarian-baptism.

[104] Cf. Allen Stump, The Foundation of Our Faith, Smyrna Gospel Ministries, Welch, WV, USA, pp. 174-175 (fără dată). www.smyrna.org/Books/ff/ff_pdf/The%20Foundation%20of%20Our%20Faith%206th%20Edition.pdf

[105] Rugăciunea Domnească nu se încheie nici cu formula trinitară, nici cu formula cristologică.

[106] Ioan 1:19-20 sugerează că Botezătorul fusese suspectat că ar fi Mesia, de aceea apostolul Ioan menționează mărturia sinceră a Botezătorului, că nu el este Mesia.  

[107] Botezul lui Ioan era o aplicație la evrei a botezului pe care evreii îl administrau păgânilor convertiți la iudaism, pe lângă circumcizie. Cf. Kaufmann Kohler, Samuel Krauss: ”Baptism” (1906): ”According to rabbinical teachings, which dominated even during the existence of the Temple (Pes. viii. 8), Baptism, next to circumcision and sacrifice, was an absolutely necessary condition to be fulfilled by a proselyte to Judaism (Yeb. 46b, 47b; Ker. 9a; 'Ab. Zarah 57a; Shab. 135a; Yer. Kid. iii. 14, 64d).”  Www.JewishEncyclopedia.com.  

[108] FA 10:2, 22; 13:16, 26; 16:14; 17:4, 17; 18:7. Cf. Joseph Jacobs, Emil G. Hirsch,”Proselyte” Www.JewishEncyclopedia.com;  En.Wikipedia ”God-fearer”.

[109] Vezi F C Conybeare, op. cit.

[110] Vezi Allen Stump, The Foundation of Our Faith, pg. 175.

[111] Expresia eis to onoma („pentru numele”) apare și în Mt 18:20; FA 8:16; 19:5; 1Cor 1:13, 15. În Evrei 6:10 este chiar tradusă „pentru numele…”.

[112] Mt 21:9; 23:39; Mr 9:38, 41; 11:9; 16:17; Lc 9:49; 10:17; 13:35; 19:28; In 5:43; 10:25; 12:13; 14:13, 14, 26; 15:16; 16:23-24, 26; 17:11-12; 20:31; FA 3:6; 4:7, 10, 18; 9:27-28; 16:18; 1Co 5:4; 6:11; Ef 5:20; Fip 2:10; Col 3:17; 2Te 3:6; Iac 5:10, 14; 1Pt 4:14, 16. Expresia „în numele Domnului” sau „în numele lui Dumnezeu” apare doar în VT (1Sa 17:45; Ps 20:5; Mi 4:5; Ezra 5:1).   

[113] Mt 18:5; 24:5; Mr 9:37, 39; 13:6; Lc 9:48; 21:8; 24:47; FA 4:17; 5:28, 39.

[114] Expresia este polisemantică în limba română. După DEX ’09, locuţiunea  „în numele...” are următoarele sensuri: a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva…. A lovi(sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. … A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva).  

[115] După textul ebraic: wə-Rûḫô („şi Spiritul Său”; sau: „adică Duhul Lui”), așa cum au tradus și LXX, VUL, CJB, GNV, NAB, NAS, NKJ, NRS etc. („and his Spirit”), LUT („und sein Geist”), HUN (és az ő lelkét).

[116] Asocierea dintre Christos, Duhul (7 duhuri) și cele 7 biserici este foarte strânsă în Apocalipsă: Ap. 1:4; 2:7, 11, 17, 29; 3: 6, 13, 22; 5:6. Iisus nu vorbește în mod direct, vizibil, bisericilor; ci prin Duhul, care este Duhul profeției, unde Ioan Îl vede pe Iisus în simbol, în imagine transfigurată, cu rol didactic.  În Apocalipsă, Duhul vorbea prin profetul Ioan. Interpretarea antitrinitară că, în Apocalipsă, Duhul este aceeași persoană cu Iisus, este neîntemeiată, în dezcord cu ce învață Apocalipsa și toată Biblia.  

[118] Vezi Ge 5:32; 6:10; Mt 10:2; 17:1; FA 1:13; FA 12:25; 13:2,4,7, 43, 46, 50, 51.

[119] Nu întotdeauna persoanele Trinității sunt menționate în aceeași ordine. Totul depinde de intenția autorului, ce anume a dorit să accentueze. De exemplu, în 2Co 13:14, pentru a sublinia autoritatea lui Christos și calitatea Lui divină absolută, menționează pe 1. Christos; 2. Tatăl; 3. Duhul). În Ef 4:4-6, deoarece Pavel vorbise despre Biserică, asemănată cu un trup, însufleţit de acel Singur Duh, a menţionat în mod natural după aceea pe Christos ca fiind singurul Domn (Capul). În această ordine a subordonării, în final este menţionat un Singur Dumnezeu, cu referire la Tatăl, ca fiind Acela care prin Christos şi prin Duhul cuprinde în Sine pe toţi şi I se supun toți. Același motiv se întâlnește în 1Co 12:3-6.

În Ap 1:4-5, ordinea este: 1. Tatăl (Cel ce este, cel ce era, cel ce vine); 2. Duhul Sfânt (Cele şapte duhuri); 3. Iisus Christos. Ordinea aceasta are probabil ca scop să ne facă să înţelegem realitatea simbolisticii „Celor şapte duhuri”; au fost aşezate în centru, între Tatăl și Fiul, ca sugerând că este vorba despre o personalitate divină, cu manifestări  diverse și universale, și nu de șapte duhuri (îngeri) oarecare. Alte argumente ale acestei identificări: Ioan salută pe creștini din partea Tatălui și a Fiului și din partea Celor șapte duhuri. Dacă ar fi fost vorba de niște creaturi, nu le-ar fi putut așeza pe aceeași treaptă de onoare. El nu aduce salutări nici măcar de la Gabriel (îngerul lui Iisus), nici de la cele patru făpturi vii sau de la cei 24 de bătrâni.     

[120] Vezi sub titlul „Christos este etern – fără început”, la pagina 14.                       

[121] Vezi exemple de închinare ca salut sau reverență înaintea unor oameni, în Ge 27:29; 49:8; Ex 11:8; 1S 24:8-9; 25:23; 28:14; 2S 1:2; 9:6, 8; 14:4, 22; 15:5; 16:4; 18:21, 28; 19:18; 24:20; 1Îm 1:16, 23, 31, 53; 2:19; 2Îm 2:15; 4:37; 1Cr 21:21; Ps 45:11; Is 45:14; 49:23; 60:14; Da 2:46; Ap 3:9.

[122] În textul original: ”Praise God from whom all blessings flow;// Praise him, all creatures here below; // Praise him above, ye heavenly host: // Praise Father, Son, and Holy Ghost.” (Din Hymns for Gods Peculiar People, that Keep the Commandments of God, and the Faith of Jesus, o colecție de 53 imnuri). Coelcția aceasta a fost folosită până în 1852, când a apărut una nouă, fără doxologia trinitară. Imnul fusese compus de episcopul anglican Thomas Ken (1709). www.christianitytoday.com/history/issues/issue-31/where-did-we-get-doxology.html .

[123] O traducere mai clară a textului din 2Cor 3:17 ar fi următoarea: „Iar Domnul (sau Stăpânul) [Acesta despre care s-a vorbit în v. 16] este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.”

Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)