UN DUMNEZEU SINGURATIC, sau TRI-UNITATE ?

 

„În numele Tatălui, al fiului și al Spiritului (Duhului) Sfânt!” (Mt 28:19)

Adevărul despre triu-nitatea lui Dumnezeu este una din doctrinele distinctive ale creştinismului, în care credinţa afirmă ceea ce raţiunea nu poate cuprinde în mod absolut și complet.

Concepția despre Dumnezeire diferă de la o religie la alta și chiar în cadrul confesiunilor creștine există diferențe. În funcție de criteriul adevărului religios, credincioșii și comunitățile de credință au dezvoltat diverse modele ale Dumnezeirii, în încercarea de a armoniza principiul monoteist cu mulțimea de atestări din Vechiul și Noul Testament, în favoarea pluralității Dumnezeirii. 

De aceea ar trebui să recunoaștem deschis că este un subiect paradoxal. Și nu este singurul subiect paradoxal, în Biblie sau în natură.

Christosul etern – fără început

Sub numele de „Îngerul Domnului”, Christos apare în Exodul 3 în rolul de trimis al lui Dumnezeu, pentru a elibera pe Israel:

„Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug.” (Ex 3:2)

„Domnul (YHWH) a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu (ELOHIM) l-a chemat din mijlocul rugului…” (vers. 4)  

,,‘Eu sunt Dumnezeul tatălui tău–Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.’ Moise şi-a ascuns faţa, fiindcă se temea să-L privească pe Dumnezeu.” (vers 6)

„Dumnezeu i-a zis lui Moise: ‘Eu sunt Cel ce sunt.’ Şi a adăugat: ‘Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi.’” (vers 14)

Dacă ființa care S-a descoperit lui Moise este un trimis al lui Dumnezeu, și în același timp Dumnezeu, în cel mai înalt sens, adică Însuși Yahwé (Cel ce era, este și va fi / Cel etern),  Acesta nu poate fi altcineva decât Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Din nefericire, traducerea expresiei malᵓāḵ Yahwé cu „Îngerul Domnului” este greșită și derutantă. Pe lângă faptul că apelativul convențional „Domnul” nu evocă autoexistența și dumnezeirea eternă a Numelui sacru folosit în textul original (Yahwé), termenul malᵓāḵ nu denumește de fapt un „înger” o creatură superioară omului, ci descrie o misiune (funcție, rol): sol, trimis special, delegat, ambasador, împuternicit, reprezentant.

Malᵓāḵ apare în peste 70 de cazuri denumind îngeri, dar în peste 90 de cazuri descrie funcția unor oameni ca soli sau delegaţi, de obicei ca trimiși ai unui rege, cu misiune militară, diplomatică sau de informare (spionaj), din partea lui Israel către alte popoare. etc. La fel sunt numiți uneori profeții sau preoții învățători, ca soli ai lui Dumnezeu; poetic, sunt numite astfel unele situații din natură sau din viață, ca trimise de Dumnezeu.[101]

Acest cuvânt descrie și misiunea Christosului preexistent, care este numit Malᵓāḵ Yahwé (Solul lui Yahwé), Malᵓāḵ haᵓ-ᵓĔlōhîm (Solul lui Dumnezeu), Malᵓāḵ hab-Bǝrît (Solul/Împuternicitul Legământului, Ml 3:1), Malᵓāḵ Pānāw (Solul Feței Lui / Reprezentantul Personal al Domnului, Is 63:9), Ham-Malᵓāḵ hag-Gōᵓēl (Solul Atotmântuitor, Ge 48:15-16), sau, simplu, Ham-Malᵓāḵ (Solul, Solul Meu, Solul Său), dacă deja este identificat în context ca fiind Solul special al lui Dumnezeu.

Acest Reprezentant Personal al lui Dumnezeu (ambasador plenipotențiar), este identificat precis de către autorii biblici cu Yahwé sau Dumnezeu în peste 20 de locuri biblice. I se atribuie prerogative divine, care nu ar fi permise niciunui înger, El cere şi primeşte închinare, ca Dumnezeu adevărat. Verificaţi următoarele cazuri clasice:

1.       Solul lui Yahwé o salvează pe Agar (Ge 16:7,9, 10, 11) și ea înțelege că Solul este Dumnezeu (vers. 13, 14).  

2.       Solul lui Dumnezeu o salvează a doua oară pe Agar (Ge 21:17), iar autorul Îl numește Dumnezeu pe acest Sol al Providenței (vers. 18-20).

3.       Solul lui Yahwé îl salvează pe Isaac (Ge 22:11-12, 15) prezentându-Se atât ca purtător de cuvânt al lui Yahwé Dumnezeu, cât și ca Însuși Dumnezeu (vers. 12 „pentru Mine”).

4.       Solul lui Dumnezeu călăuzește pe Eliezer și îi dă succes ca să aducă o soție lui Isaac (Ge 24:7, 40), iar Eliezer recunoaște că Acela care i-a dat succes este Dumnezeul lui Avraam (vers. 42, 48, 52, 56).

5.       Solul lui Dumnezeu Se arată în vis lui Iacov, ca să-I descopere că El i-a dat prosperitate (Ge 31:11-12). Solul se prezintă ca fiind Dumnezeul care i Se arătase lui Iacov în visul de la Betel (vers. 13).

6.       Necunoscutul care S-a luptat cu Iacov la Iaboc (Ge 32:24-25) a fost recunoscut de Iacov ca fiind Dumnezeu (vers. 26-28, 30), deși a refuzat să-Și dea numele (vers. 29); iar Osea (12:4) confirmă că era, de fapt Solul lui Dumnezeu, Dumnezeul care vorbise la Betel.

7.       Solul lui Dumnezeu este numit de Iacov „Solul Goel” (mântuitor, răscumpărător, care repune în drepturi, care face dreptate, etc. Ge 48:16), identificându-L cu Dumnezeul lui Avraam și Isaac, cel care dă adevărata binecuvântare (vers. 15-16).

8.       Solul lui Dumnezeu a fost eliberatorul lui Israel din Egipt (Nu 20:16; Ex 14:19). Autorul Îl numește pe acest Sol: Yahwé (Ex 14:21, 24-27, 30-31; 15:1 etc.), așa cum îl numise și în episodul rugului aprins.

9.       Solul lui Dumnezeu, ca ghid ceresc și protector al lui Israel de la Exod până în Canaan (Ex 23:20, 23; 32:34; 33:2-3), nu este doar un înger reprezentant, deoarece are autoritatea de a ierta sau a nu ierta, și poartă numele sacru, pe care nici un înger nu-l poartă (vers. 21), are aceeași autoritate cu Dumnezeu, până chiar la identificare (vers. 22).

10.   Solul lui Yahwé i-a tăiat calea lui Balaam (Nu 22:22-27), iar autorul Îl identifică cu Dumnezeu (vers. 28, 31), Care Se prezintă ca fiind Solul (vers. 32-33). Balaam a înțeles că Solul lui Yahwé care îi va pune în gură cuvintele profetice este Dumnezeu (vers. 35, 38; cf. Nu 23:13, 16).

11.   Lui Iosua i Se arată „Comandantul Oastei lui Yahwé”, care Îi poruncește închinare, așa cum îi poruncise și lui Moise (Ios 5:13-15). Acesta este identificat cu Dumnezeu (Ios 6:2).

12.   Solul lui Yahwé, pe vremea judecătorilor,  aminteşte israeliţilor că El i-a scos din Egipt și i-a așezat în Canaan, făcând legământ cu ei, așa cum numai Dumnezeu putea face; și vorbind cu autoritate unică a lui Dumnezeu (Ju 2:1-12). Autorul, de asemenea, identifică pe Solul lui Yahwé cu Yahwé, căruia I se aduc jertfe (vers. 4-5).

13.   Solul lui Yahwé a inspirat pe Debora, care vorbea în numele Lui, și ea Îi atribuie autoritate divină, fiindcă putea aduce blestem sau binecuvântare (Ju 5:23-24). Ea pare să-L recunoască sub numele Yahwé (vers. 31).

14.   Solul lui Yahwé S-a arătat lui Ghedeon (Ju 6:11, 12). Autorul Îl identifică pe acest Sol cu Însuși Yahwé Dumnezeu (vers. 14, 16, 23). Ghedeon a înțeles că Solul care venise la el „sub acoperire” pretindea că este Dumnezeul lui Israel (vers. 17-18). Când Solul divin a dispărut, odată cu focul miraculos care mistuise jertfa lui Ghedeon, omul a înțeles că i Se arătase Acel Sol al lui Dumnezeu care este Dumnezeu și se temea că va muri (vers. 22-23).

15.   Solul lui Yahwé S-a arătat lui Manoah şi soţiei lui, cu vestea nașterii lui Samson (Ju 13:3,13). Solul părea să fie un om, dar cu înfățișare care inspira respect și teamă, și vorbise ca un profet anonim, fără să Se prezinte  (vers. 6, 8-11). Neștiind că este Însuși Solul lui Dumnezeu, Manoah îl invită la o masă, dar Solul refuză politicos şi îl îndeamnă mai degrabă să aducă lui Yahwé acea jertfă (vers. 15-16). Solul refuză să-Și spună numele, adăugând totuși că numele Său este „minunat”, adică extraordinar, misterios și nepătruns  (vers. 17-18). Când Manoah aduce Domnului jertfa, așa cum fusese îndemnat, se petrece o minune: Solul lui Yahwé intră în flacăra care mistuia jertfa, făcând pe Manoah și soția lui să cadă cu faţa la pământ în adorare (vers. 19-20). Ei au înțeles atunci că văzuseră nu un profet, ci pe Solul lui Yahwé, și se temeau că vor muri (vers. 21-23).

16.   Solul lui Yahwé, care ieșise să pedepsească pe evrei, S-a arătat lui David și seniorilor lui Israel în aria lui Aravna-Ornan; ca urmare, toți s-au închinat cu fața pământ, recunoscându-i autoritatea divină (1Cr 21:16). David se roagă lui Dumnezeu, iar Solul lui Dumnezeu Îi trimite răspuns prin profetul Gad (vers. 17-18). Ornan și fiii lui s-au ascuns, când au văzut în văzduh pe Solul lui Yahwé cu sabia trasă (vers. 20).

17.   Solul lui Yahwé „Își așează tabăra în jurul” adevăraților închinători (Ps 34:7/8), ceea ce înseamnă că la El este înțeles aici ca un Comandant de oaste cerească, altminteri nu ar putea „tăbărî împrejur” (cf. Ps 35:5-6; Is 37:36).

18.   „Solul Feței Lui” (Reprezentantul Personal al lui Dumnezeu) a fost Mântuitorul care a intervenit mereu în istoria lui Israel – Dumnezeu „Însuși” (Is 63:9), Cel care a dat poporului ales Duhul Sfânt (vers. 10-11).

19.   Solul lui Yahwé din viziunea lui Zaharia apare ca judecător ceresc (Za 3:1,3,5-6) și când răspunde lui Satan (Acuzatorul) este recunoscut ca Dumnezeu, Yahwé (vers. 2) și vorbește cu autoritatea unică a lui Dumnezeu, de a ierta și reabilita (vers. 4).

20.   Solul lui Yahwé este identificat cu Dumnezeu în profeția lui Zaharia, sau cel puțin este pus pe aceeași treaptă cu El (Za 12:8).

21.   Solul Legământului este identificat de profetul Maleahi cu Domnul cel așteptat, care nu putea fi decât Mesia (Ml 3:1, cf. Ju 2:1). Venirea Lui este însă descrisă ca o judecată a păcătoșilor (vers. 2-3, cf. Ml 4:1), apoi Judecătorul vorbește la persoana întâi ca Dumnezeu (Ml 3: 5-6). Domnul așteptat este apoi numit Soarele Dreptății/Victoriei, Vindecătorul (Ml 4:2). Apoi cele două personaje din Ml 3:1 (Solul trimis și Solul Legământului /Domnul) sunt identificate ca fiind un nou Ilie și respectiv Yahwé (Ml 4:5).

Ioan de asemenea arată că Iisus era Yahwé, Domnul, cel văzut de Isaia în viziunea din capitolul 6:

„Măcar că făsese atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El [Iisus]… (In 12:36-37) De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis [Is 6:9-10]: ‘Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.’ Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui [Is 6:1-3 tot pământul e plin de slava Lui], şi a vorbit despre El. (vers. 39-41)… Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. (vers 43)

Cum poate avea un „început” în timp, Acela care, venind pe pământ ca Fiu al Omului, este numit, totuși, Abi‘ad („Părintele veșniciei” Is 9:6)? Nu doar că este din veșnicie, sau în veșnicie, ci El este Părintele veşniciei, Creatorul absolut al timpului, care este dintotdeauna, înainte de orice timp. În Apocalipsă, de asemenea, dumnezeirea Lui este confundată în mod intenționat cu a Tatălui. Următoarea paralelă arată că afirmațiile din Ap 1:8 și 22:13 sunt despre Christos.

Apoc. 1:7-8	Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.	Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.	Apoc.  22:12-13
	„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”                       ------ >	Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul.

În Evrei 7:3 ni se spune despre Melchisedec, că este „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”, și că „a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu”. Se înțelege că Melchisedec însuși, deși era om, nu are în Scriptură date privitoare la nașterea și la moartea lui, iar autorul inspirat ne spune că aceasta este așa, ca să fie „asemănat cu Fiul lui Dumnezeu”. Acum, dacă Melchisedec nu avea început al zilelor, în sens figurat, Iisus care este adevăratul preot-rege, cum trebuie să fie? Nu trebuie să fie cu adevărat fără început al zilelor? Ca om, Iisus are început al zilelor și nașterea Lui este datată istoric suficient în Scriptură. Dar ca Dumnezeu, Christos este indiscutabil fără început, fiindcă dumnezeirea este fără început. Tot ce are început este creatură. 

Singularitatea sau pluralitatea Dumnezeirii în Scriptură

Este nevoie să lămurim mai întâi un argument greșit folosit de trinitarieni. Substantivul ebraic Elohim, deși morfologic are terminație de plural (-im), de cele mai multe ori nu este un plural logic. Când se referă la Dumnezeul adevărat și se acordă cu verbul sau adjectivul la singular, Elohim este un substantiv în singular.

Există câteva locuri în Biblie, unde Elohim, denumind pe adevăratul Dumnezeu, se acordă cu predicatul sau adjectivul în plural: Deut 5:26; 1Sam 17:26, 36; Ier 10:10; 23:36 (lit. „Dumnezei Vii”); Ios 24:19 (lit. „Dumnezei Sfinți” este El); Ps 58:11 (lit. „există Dumnezei care judecă pământul”); Dan 4:5,6,15; 5:11 (Lit. „Dumnezei Sfinți”). Dar chiar și în aceste cazuri, nu pluralitatea este subliniată, ci natura și calitățile Lui, pentru că aceeași exprimare apare și în 1Sam 28:13 (lit. „văd dumnezei/Elohim care se ridică din pământ”), unde este vorba în mod clar despre o singură ființă (falsul Samuel).

Când însă este vorba despre pronumele plural aplicat lui Dumnezeu, acolo nu mai poate fi vorba de o singură persoană. Nu poate fi interpretat ca plural al maiestății (sau onorific), așa cum afirmă unii, deoarece la evrei nu a existat pronume în plural onorific. Peste tot, de nenumărate ori, Dumnezeu vorbește despre Sine la singular (Eu, numai Eu, Eu Însumi etc.), iar închinătorii I se roagă și Îl laudă folosind întotdeauna singularul Tu.

Prin urmare, când Biblia folosește numai de câteva ori pronumele plural și verbul în plural cu referire la Dumnezeu (Noi, al Nostru, etc.) nu poate fi vorba de altceva, decât de pluralitatea Dumnezeirii: Gen 1:26; 3:22; 11:7; Is 6:8. În Geneza 1 sunt în mod clar prezente trei persoane divine. Când Dumnezeu plănuiește „Să facem om după chipul nostru!”, El nu Se poate adresa decât Unuia care este egal cu Sine, Creator, care poartă chipul Lui. Iar în vers. 2 apare Duhul lui Dumnezeu (fără chip), în așteptarea cuvântului creator, pentru a-l aduce la îndeplinire.

Pluralitatea Dumnezeirii în cartea Genezei este evidentă în expresia „ca unul din Noi” din Gen 3:22. Nimeni nu poate obiecta că aici ar fi vorba de pluralul maiestății, sau că Dumnezeu S-ar număra aici în aceeași categorie cu îngerii (!?). 

Personalitatea și dumnezeirea Duhului

Ce fel de Persoană?

Antitrinitarii au oroare de ideea că Duhul ar fi „a treia persoană a Dumnezeirii”. Totuși, ei nu s-au pus de acord asupra alternativei. Unii spun că este puterea impersonală a lui Dumnezeu, sau prezența lui Dumnezeu, sau duhul (gândul) lui Dumnezeu, sau Însuși Christos, într-o nouă misiune sau ipostază. Mulți resping ideea că Duhul este o „persoană”, deoarece El este numit „Duh” și, spre deosebire de Dumnezeu Tatăl și Fiul, în Biblie Duhul este descris ca o energie atotpenetrantă, nu ca o ființă cu trup sau aspect uman.

Această obiecţie însă nu este întemeiată, deoarece dacă credem că Tatăl şi Fiul sunt persoane, deși fiecare este numit și „duh” (In 4:24; 1Co 15:45), atunci și Duhul Sfânt poate fi persoană, în sensul că El nu este „ceva”, ci „cineva”.  Dar, spre deosebire de Tatăl și de Fiul, El nu este localizabil spațial, și nu Se manifestă ca ființă vizibilă, cu înfățișare, motiv pentru care este comparat cu „vântul”. În limbile biblice, același cuvânt care înseamnă „duh”, înseamnă și „vânt”, sau „suflare” (ebr. rûaḫ; gr. pnéuma). Dacă însă vântul sau suflarea sunt energii impersonale, un duh sau spirit poate fi și personal. De exemplu, îngerii (buni sau răi) sunt numiți duhuri sau spirite (2Cr 18:20; Mt 12:43; Ev 1:14). Nu-i vedem, dar ei sunt persoane, pentru că au individualitate, gândire și acțiune proprie. Iar în ziua când vom vedea pe Iisus și pe Tatăl, vom vedea și pe îngeri.

Spiritele îngerești sau demonice au propriile lor „trupuri”, deși sunt de o altă natură, o altă creație. Duhul Sfânt însă rămâne duh (spirit), invizibil şi intangibil chiar pentru fiinţele cereşti, El fiind Acela prin care Dumnezeirea Își manifestă în tot universul prezența (Ps 139:7-8) și lucrarea binefăcătoare (Ge 1:2; FA 17:28). El nu este vizibil și nu va fi vizibil vreodată în cer sau pe pământ, deoarece lucrarea Sa de Dumnezeu adevărat este de a fi permanent la lucru, în numele Tatălui și al Fiului, pretutindeni și în orice loc din univers.

Aceste considerații desființează un argument important pe care-l ridică cei care susțin că Duhul nu ar fi Dumnezeu personal, întrucât în viziunile profetice sunt văzuți sau menționați numai Tatăl și Fiul, și adesea sunt menționați în texte sacre numai Tatăl și Fiul (1Co 1:3, 9; Ga 1:3; Tit 1:1; Iac 1:1). Dacă Duhul rămâne nevăzut ființelor cerești și atotprezent, se înțelege că nu poate fi descris ca localizat undeva anume, lângă Tatăl și Fiul.

Probabil din același motiv, unele texte menționează doar pe Tatăl și Fiul. Dar există și texte care menționează doar pe Tatăl și Duhul (Ge 1:1-2; 1Co 6:19; Ev 2:4; 2P 1:21), sau pe Fiul și Duhul (Mt 12:32; Lu 12:10; Ev 10:29) sau numai pe Fiul (Ga 6:18). Dacă Trinitatea este un adevăr, nu înseamnă că oriunde se vorbește despre Dumnezeire, trebuie să se menționeze neapărat fiecare din Cei Trei. Să respectăm intenția autorului.

Este de asemenea important faptul că, deși în textul original, grecesc, Duhul (pnéuma) este de genul neutru, când vorbitorul se referă la El (Acela) folosește pronumele masculin (ekéinos), și nu neutru (ekéino, cf. ), indicând astfel o persoană (In 14:26; 15:26; 16:8, 13, 14). De asemenea, când se folosește pentru El adjectivul „alt” („alt Mângâietor”), adesea textul grecesc folosește masculină (állos, acuzativ: állon), cf. In 14:16, în locul formei neutre állo, cum ar fi normal. Acestea sunt eforturi ale autorilor biblice de a sublinia personalitatea Duhului.

Distinct de Tatăl și de Fiul

A treia persoană a Dumnezeirii este numită de obicei Duhul Sfânt, dar și Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Christos (Ro 8:9; 1P 1:11), Duhul lui Iisus (FA 16:7; Flp 1:19), Duhul Fiului (Ga 4:6), Duhul cel Veșnic (Ev 9:14). Uneori este numit și Duhul unor profeți, în sensul că era Duhul care le fusese dat și care îi conducea: Duhul lui Ilie, Duhul lui Elisei (2Îm 2:15; 5:26). De foarte multe ori însă, atât în VT, cât și în NT este numit simplu „Duhul”, ceea ce arată limpede că este o persoană distinctă, și nu Tatăl Însuși sau Fiul.

Există multe alte declaraţii biblice care arată că Duhul/Spiritul Sfânt trebuie înţeles ca o personalitate (individualitate) distinctă, cu voinţă proprie şi calităţi sufleteşti. El face declaraţii prin darul profeţiei. Dacă nu ar fi distinct de Tatăl şi de Fiul, de ce nu ni se spune că Tatăl sau Fiul au vorbit, sau mai simplu, că Dumnezeu a vorbit? De ce se afirmă că Duhul „vorbeşte”?

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă….” (1Ti 4:1)

„Deaceea, cum zice Duhul Sfânt…”(Ev 3:7)

„Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce [Duhul] a zis:…” (Ev 10:15)

„Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când Acesta vestea” (1P 1:11)

„Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.” (1In 5:6)

„Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul” (Rev 2:7.11.17.29; 3: 6.13.22)

„Da, zice Duhul” (Ap 14:13); „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino!” (Ap 22:17)

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (In 14:26)

„Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite dela Tatăl, adică Duhul Adevărului, care vine dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”  (In 15:26)

Duhul este un „Sine” distinct de Tatăl şi de Fiul, deoarece El proslăvește pe Christos și îi vrea pe oameni pentru Sine Însuși:

„El [Duhul Sfânt] Mă va proslăvi….” (In 16:14). 

„Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac 4:5)

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (In 14:16-17)

Locuirea Duhului în noi este prin intermediul Duhului pe care ni „L-a dat”. Nu este vorba despre un duh care ar fi doar o extensie a prezenţei Tatălui sau a Fiului, sau o influenţă impersonală care adie peste noi. Nu este însuşi Iisus Christos, cum afirmă unii:

„Şi pentru că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ,,Abbá” (,,Tată!”) Gal 4:6.

„v-au vestit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer…”  (1Pt 1:12)

„Şi cunoaştem că El rămîne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” (1Jn 3:24)

Duhul Sfânt conduce El Însuşi, ca personalitate distinctă, lucrarea lui Dumnezeu, cu rol de iniţiativă, consiliere şi decizie:

 „Şi acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis, [precum] şi Duhul Său” (Is 48:16 NTL; Anania).[115]

„Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia” (FA 13:4)

„Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: [….] Eu i-am trimis." (FA 10:19-20).

„N-am fost noi călăuziţi de acelaşi Duh, şi n-am călcat noi pe aceleaşi urme?” (2Co 12:18)

„Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi altă..” (FA 15:28)

„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia…". (FA 16:6)

„…dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie." (FA 16:7)

Duhul Sfânt are calităţi personale evidente. Poate fi batjocorit, întristat, minţit, hulit, se poate ajunge la o stare de împotrivire faţă de El, se poate păcătui de moarte împotriva Lui: 

„….va batjocori pe Duhul harului…?” Ev 10:29

„Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt; iar EL li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor.” (Is 63:10) 

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Ef 4:30) 

,Anania, cum de ţi-a umplut Satana inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt…? … N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (FA 5:3-4)

„Căci s-au răzvrătit împotriva Duhului Lui, şi Moise a vorbit în chip uşuratic cu buzele.” (Ps 106:33)

„De aceea vă spun, orice păcat şi orice blasfemie vor fi iertate oamenilor; dar blasfemia faţă de Duhul Sfânt nu le va fi iertată.”  (Mt 12:31; Mc 3:29). „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Mt 12:32).

Dacă orice păcat poate fi iertat, chiar şi împotriva lui Christos, cum poate cineva să păcătuiască de neiertat împotriva Duhului Sfânt, dacă Duhul nu ar avea o personalitate proprie, distinctă de a lui Christos? Orice fel de păcat, este împotriva lui Dumnezeu. Dar pentru că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să salveze lumea (In 3:17), păcatele pot fi iertate prin Christos. Neascultarea Evangheliei însă este un păcat împotriva Fiului şi este mult mai grav (cf. Ex 23:21). Totuşi, Iisus a iertat şi pe cei care au păcătuit împotriva Lui şi le-a mai oferit şanse. Dar cineva care păcătuieşte împotriva Duhului, din mândrie, nerecunoscându-I lucrarea și punând-o pe seama diavolului, nu poate fi iertat. Tatăl ne mântuieşte prin Fiul, iar Fiul ne mântuieşte prin Duhul Sfânt. Dacă respingem pe Duhul Sfânt, nu mai există Altcineva care să ne aducă la Dumnezeu. Duhul deci este o altă personalitate divină decât Fiul.

Dumnezeirea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt nu este doar „cineva”, o persoană distinctă de Tatăl și de Fiul, distinctă de îngeri și de duhurile oamenilor, ci este în primul rând o Persoană Divină, Dumnezeu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. Chiar dacă Duhul Se supune Tatălui și Fiului, această supunere este voluntară și fericită, în armonie cu sfatul tainic al Dumnezeirii, nu dovedește o natură inferioară. Dovezile biblice ale dumnezeirii Duhului Sfânt sunt cel puțin următoarele:

1.         Menționarea biblică a Duhului împreună cu Tată și (sau) cu Fiul, în Biblie și în Spiritul Profetic, arată că natura Duhului este de același rang cu a primelor Două Persoane. Dacă Duhul nu ar fi divin, această asociere verbală ar fi o blasfemie, ca și cum s-ar spune: Tatăl, Fiul și Gabriel, sau: „Dumnezeu și Maica Domnului”, sau: „Dumnezeu și Sfântul Petru” etc.

În afară de locurile clasice, în care este menționată Trinitatea (Mt 28:19; 2Cor 13:14; 1Pt 1:2 etc), Duhul este menționat împreună cu Tatăl și cu Fiul în Apocalipsă, sub numele de „Cele Șapte Duhuri” (întrucât lucrează prin diverse daruri, prin toate cele șapte biserici: Ap 1:4-5; 4:5; 5:6).[116]

2.         Există pasaje biblice, în care Duhul este numit Dumnezeu, în paralelismul expresiilor:

·         Dacă ești „născut din Duhul” (In 3:5-6, 8), ești „născut din Dumnezeu” (1In 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18).

·         Dacă „minți pe Duhul Sfânt” (FA 5:3), „ai mințit pe Dumnezeu” (FA 5:4).

·         Creștinul ca „templul al lui Dumnezeu” (1Cor 3:16-17) este „templul Duhului Sfânt” (1Cor 6:19).    

3.         Duhul Sfânt este singurul duh numit „veșnic” (etern), cf. Ev 9:14, așa cum Tatăl și Fiul sunt veșnici, pentru că au nemurirea în Sine (Rom 1:23; 1Tim 1:17; 6:15-16; In 5:26-27; Ex 3:2, 4-6, 14). 

4.         Acțiunile pe care le împlinește Duhul sunt specifice lucrării Dumnezeului Atotputernic, Creatorul (Ge 1:2; Iov 33:4; Ps 104:30 NIV; Lc 1:35; Rom. 8:11; 1Pt 3:18 NTR). Nici un înger nu le-ar putea face. Și chiar când unele din ele se realizează la cuvântul unui înger sau al unui om, Cel care le aduce la îndeplinire este Duhul Sfânt (1Cor 12:11). Lucrările Lui dovedesc că El este Dumnezeu.  

Trinitatea: egalitate sau subordonare?

Un aspect esențial al doctrinei biblice despre Dumnezeire este că, deși Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt de aceeași natură (Dumnezeu fiecare) și de aceeași demnitate, este evidentă o preferință în ce privește ordinea autorității și închinării. Ordinea persoanelor divine, așa cum ne-a fost lăsată de Iisus, este: 1. Tatăl; 2. Fiul; 3. Duhul Sfânt (Mt 28:19). Tatăl este mai mare decât Fiul (In 14:28), iar Fiul este mai mare decât Duhul, deoarece El trimite Duhul (In 15:26; 16:7). Nu este un secret că ordinea numelor în Biblie este semnificativă, onorifică, nu întâmplătoare.[118]

Chiar când, din diferite strategii literare, autorii biblici aleg o altă ordine, [119] este evident că ei privesc pe Iisus ca fiind Fiul, Robul, Apostolul Tatălui, etc., și nu există dovezi biblice că aceste roluri s-ar inversa periodic, ocazional sau în perspectiva veșniciei. Biblia ne învață că Iisus recunoaște autoritatea supremă a Tatălui, ca Dumnezeu al Său, nu doar în timpul vieții Sale pământești, ci și după înviere (In 20:17), după înălțare (Ap 1:1; 3:2, 12), chiar și după ce vor fi distruși toți vrăjmașii Lui, inclusiv moartea (1Co 15:25-28; Ap 20:14; 21:22-23; 2:1,3).

Inima păcătoasă și mintea semeață a omului nepocăit nu pot percepe o relație ideală altfel decât fie ca egalitarism. Ierarhia este acceptată numai dacă este naturală. De exemplu, omul a fost făcut să stăpânească peste animale, şi nu invers (Ge 1:26; 9:2). Dar când între oameni egali, unul este preferat pentru o poziție de conducere, ca „primul între egali”, responsabil sau reprezentantul celorlalți, apar disconfortul, invidia și animozitatea. De aceea, când ne referim la Dumnezeire, oamenii sunt înclinați să afirme o subordonare justificată de natură: se supune desigur, pentru că este Fiu, este născut, are început; este El dumnezeu, dar nu chiar ca Tatăl! Sau: Duhul nu ar putea fi o persoană divină distinctă, care să slujească întotdeauna la dispoziția Tatălui și a Fiului, fără să fie văzută și fără să primească aceeași onoare și apreciere!

Ca oameni, judecăm aceste lucruri într-un mod naiv, adesea temându-ne ca prin nerespectarea ordinei trinitare să nu lezăm majestatea vreuneia din persoanele divine, să nu stârnim invidie. Adesea, după ce am menționat pe Tatăl și pe Fiul în rugăciune, ne grăbim să menționăm și pe Duhul, ca nu cumva să comitem o nedreptate, iar Duhul să Se supere, că nu I-am recunoscut contribuția, pentru că tocmai El este cel ce lucrează direct și efectiv tot ce se pune pe seama Tatălui și a Fiului...  

Amândouă aceste noțiuni, egalitate și subordonare, sunt omenești și nepotrivite pentru a descrie Dumnezeirea, deoarece au destulă încărcătură umană, social-politică. Dar pentru că nu avem decât cuvinte omenești, le folosim pe acestea, afirmând că atunci când vorbim despre „egalitate”, ne referim la faptul că persoanele Dumnezeirii au aceeași natură eternă (dumnezeire), aceeași autoritate în relație cu noi și același drept la închinarea noastră. Iar când vorbim de subordonare, ne referim la faptul că Fiul a ales a fi supus Tatălui, cu plăcere, deși nu-L obligă nici natura Sa, nici statutul. Duhul este dispus să fie permanent la dispoziția Fiului, și prin aceasta la dispoziția Tatălui, deși nu-L obligă natura sau statutul.

Nimeni nu-și poate imagina cât de strânsă este legătura dintre persoanele Sfintei Treimi. Relația aceasta are o singură comparație omenească în 1Cor 11:3, unde relația dintre soț și soție este descrisă în aceeași cheie ca și relația între persoanele Dumnezeirii. Soțul și soția sunt  amândoi „om” (adam), având amândoi „chipul lui Dumnezeu” și fiind împreună guvernatori ai lumii, rege și regină, vasali ai Împăratului Ceresc (Ge 1:26-28).

Totuși, Dumnezeu a creat mai întâi pe bărbat și i-a dat lui mai întâi grija de a lucra și păzi grădina, și responsabilitatea primordială în ce privește ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (Ge 2:15-17). Abia după aceea a fost creată femeia din coasta bărbatului (Ge 2:18, 21-24). După ce au păcătuit, deși femeia a greșit prima, Dumnezeu a cerut socoteală mai întâi bărbatului (Gen 3:8-9). O înțelegere modernistă, egalitaristă a relației dintre soți poate fi un obstacol în acceptarea relației de egalitate de natură și subordonare voluntară între persoanele Dumnezeirii.

Fiul este recunoscut ca ființă divină (Dumnezeu) în plinătatea cuvântului („este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”, Ro 1:25; „marele nostru Dumnezeu și Mântuitor”, Tit 2:13; „Dumnezeul adevărat”, 1In 5:20; „Domnul și Dumnezeu” In 1:1; 20:28; Za 14:5; „Domnul domnilor și Împăratul împăraților”, (Ap 17:14; 19:16); „Cel atotputernic”, Ap 1:8;  etc.). Totuși, ca exemplu pentru întregul univers, El Se supune voinței Tatălui. Nu numai pentru că acum este și om, ci încă din veșnicie S-a supus, pentru a ne arăta nouă cât de mare este Dumnezeu, dacă chiar Cineva care este ca Dumnezeu I Se supune (Ev 1:8-9; Ap 3:12). Numele obișnuit al preexistenței Sale este, așa cum am văzut, atât Yahwé (Cel ce Este), cât și Ambasadorul (Îngerul) lui Yahwé.[120]

Duhul Sfânt Își manifestă supunerea în modul cel mai umil cu putință. El nu Se arată, nu atrage atenția asupra Sa Însuși, ci întotdeauna asupra lui Dumnezeu și asupra lui Iisus, El stă întotdeauna în așteptarea poruncii creatoare a lui Dumnezeu (Ge 1:2; Iov 33:4), nu vorbește de la Sine (In 16:13), nu face nimic de la Sine, asemenea lui Iisus (In 5:30; 8:28).

Mai mult decât atât, în ciuda faptului că Duhul este Dumnezeu (FA 5:3-4; Ev 9:14), una cu Tatăl și cu Fiul, Creator, Susținător și Restaurator, Cel care îndeplinește în mod direct și efectiv, la fața locului, orice lucrare a lui Dumnezeu, Cel care domnește de drept în toți fiii lui Dumnezeu, El nu numai că nu Se arată și nu Se va arăta niciodată, dar nici nu primește închinare în același fel în care primește închinare Iisus. Acesta este un subiect deosebit de interesant.

Adorarea și închinarea persoanelor divine

Închinarea (înclinarea sau prosternarea) este un gest de reverență, care simbolizează respect, prețuire deosebită, supunere, şi care în cultura antică era foarte obișnuit: așa erau tratate toate persoanele cu autoritate deosebită (regi, demnitari, profeți etc.).[121] Dacă în aceasta ar consta închinarea datorată lui Dumnezeu, ar fi prea puţin, deoarece El nu este un superior oarecare.

Gestul închinării înaintea lui Dumnezeu semnifică supunere totală şi absolută, mai mult decât oricărei alte autorităţi. Dispoziţia de supunere este adevărata închinare, mai mult decât reverențele, ridicarea mâinilor (Is 1:15; 1Ti 2:8), alte gesturi (Iov 31:26-27) și laude (Ps 33:1), care sunt doar expresii exterioare, cu caracter cultural, ale închinării spirituale. Principala închinare pe care o așteaptă de la noi Duhul este să ne supunem Lui (Iac 4:4-5), să-L lăsăm să domnească în noi (Ro 8:9, 11; 1Co 3:16; 2Ti 1:14), pentru că numai astfel închinarea pe care o aducem Tatălui și Fiului este primită.

Tot universul se închină lui Dumnezeu Tatăl, inclusiv Fiul (In 17). Și I se va închina în veci, numindu-L între altele, „Dumnezeul Meu” (In 20:17; Ap 3:12; 1Co 15:28). Unii socotesc că Iisus nu ar trebui să primească adorare și rugăciuni. Totuși, Iisus a acceptat închinare din partea oamenilor și recunoașterea dumnezeirii și mesianității Lui (Ps 2:7, 12; Mt 14:33; 28:9; Lu 5:8).

În natura Sa divină, Fiul a cerut oamenilor adorare (Ex 3:2, 4-5; Ios 5:15; FA 7:33), iar acum, înălțat la tronul lui Dumnezeu, este adorat de toți îngerii cerului (Ev 1:6; 1P 3:22; Ap 5:8-14). Prin urmare, nu este un păcat să se închine cineva lui Iisus, să-L adore și să se roage Lui. Este chiar o datorie de onoare și un privilegiu. Dar adevărata închinare și rugăciune este „prin Duhul Sfânt” (Ro 8:26; Iu 1:20).

Să nu uităm că, în viața Sa pământească, Iisus a răspuns la cererile de ajutor ale tuturor nenorociților, așteptând de la ei numai credință, dar nu îi condiționa de credința în mesianitatea sau dumnezeirea Sa. Oamenii Îl cunoșteau doar din zvonuri, ca mare învățător și profet, cu excepția unui cerc foarte restrâns, care credeau că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Credința mântuitoare pe care o aștepta de la mulțimi era încrederea în harul și puterea lui Dumnezeu, în timp ce Iisus Se prezenta lumii ca Fiul al Omului (Om), trimis al Lui. Pe cei care înțeleseseră mai mult, îi obliga să tacă; mesianitatea și implicit divinitatea Lui rămâneau un secret până la învierea Lui (Mt 16:20; Mr 1:24-25, 34; 8:29-30; 9:9; Lu 4:34-35; 9:20-21).  În felul acesta, Iisus a slujit Tatălui și a dat slavă Tatălui.       

Dumnezeu a dat Fiului totul și Se bucură ca oamenii să se închine Fiului. Pe de altă parte, Iisus preferă să ne rugăm Tatălui în numele Fiului, pentru ca să cinstim astfel pe „Tatăl nostru din ceruri”, care este binevoitor faţă de noi, chiar înainte de a aştepta mijlocirea lui Iisus (In 16:26-27). Mijlocirea lui Iisus este diferită de ideea omenească de „a pune o vorbă bună” sau „a avea o pilă”.  

Iisus acceptă împreună cu Tatăl, rugăciunea pe care o adresăm Fiului, dar dacă ne adresăm Fiului în speranța că Iisus ar fi mai binevoitor decât Tatăl, este un deficit de credință din partea noastră. Din aceleași motive, unii credincioși se adresează Maicii Domnului, în speranța că ea, ca mamă, ar fi poate mai miloasă și ar putea îndupleca pe distantul Christos ceresc, perceput ca un Țarévici. 

Ce facem însă cu Duhul Sfânt? Trebuie să-L adorăm? Cum facem aceasta ? Deși nu găsim în Biblie porunci specifice că ar trebui să ne închinăm Duhului Sfânt, nici precedente în care să fie adorat Duhul Sfânt în mod explicit prin închinare, rugăciuni și laude, există sugestii biblice importante. Duhul Sfânt merită adorare împreună cu Tatăl și cu Fiul, deoarece El este Spiritul Creator (Gen 1:2; Iov 33:4; Ap 14:7). De asemenea, ființa noastră a fost creată ca templu al Duhului Sfânt (1Cor 3:16; 6:19), iar templul este casa lui Dumnezeu și loc de închinare. 

Duhul nu Se „arată” pe Sine în descrierile biblice vizionare, așa cum este descris Tatăl și Fiul (Ap 22:3-4), ceea ce sugerează că închinarea specifică Duhului este diferită. Înaintea Tatălui și a Fiului ne plecăm și Le adresăm în mod direct în rugăciuni și cântări, pentru că Ei sunt persoane vizibile adorate în acest mod în ceruri. Dar Duhul, atotprezent şi nevăzut, slujind pe Tatăl și pe Fiul, ne îndreaptă spre Ei pentru închinare. Umilitatea profundă a Duhului, care slujeşte mereu nevăzut, constă în aceea că El caută închinarea omului nu pentru Sine Însuşi, ci Pentru Tatăl şi Fiul.

Duhul este Acela prin care Tatăl şi Fiul vin împreună ca să locuiască împreună în inima omenească (In 14:16-17, 23). A ne supune Duhului înseamnă a primi Duhul Sfânt, care este singurul secret al rodirii spirituale (In 20:22; Gal 3:2; 5:22-23) și izvor de daruri, care prin credință și dragoste sunt puse în slujba altora, zidind asfel Biserica – trupul lui Christos (1Co 12:4-31; 13:1; 14:1,12). Interesul primordial al Duhului este dispoziţia noastră de a ne lăsa sub controlul Lui, un control care nu ne anulează voinţa, deoarece El este cel care o lucrează în noi – dar nu fără noi (Flp 2:12-13). El „ne vrea cu gelozie pentru Sine”, o gelozie care nu vine din concurența cu Tatăl sau cu Fiul, ci din concurența cu lumea aceasta, care ne atrage (Iac 4:4-5).   

Recunoaştem pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, atunci când ne închinăm Tatălui și Fiului plini de Duhul Sfânt (Ef 5:18), pentru că Duhul se mai numește Duhul Tatălui (Mt 10:20) și Duhul Fiului (Ga 4:6). Fără lucrarea Duhului acceptată în suflet, nu există nici un fel de viață spirituală și de legătură cu Dumnezeu, indiferent cum ne imaginăm Dumnezeirea.

Mulți se tem de a se dedica lui Dumnezeu și a se supune lucrării Duhului, pentru că nu cunosc „firea” Lui. Dacă ne amintim că Duhul Însuşi a creat frumusețile naturii și ale fiinţei (Ge 1:2, 31), că El este Duhul cel Bun (Ne 9:20; Ps 143:10), și că Iisus nu a găsit pentru noi o promisiune mai bogată și un dar mai scump decât Duhul Sfânt (Lu 11:13; 24:49; FA 1:4; 2:33, 38; 3:6; 10:45; Ev 6:4), atunci nu ne mai temem că dorința de a fi plin de Duhul Sfânt ar fi o exagerare, deoarece nu-L putem avea noi ca stăpâni, ci pe El ca Stăpân.

Abia atunci suntem cu adevărat liberi (2Co 3:17-18),[123] pentru că nu noi Îl conducem pe El, ci El ne conduce în libertate deplină. Abia atunci suntem fii ai lui Dumnezeu, după chipul Lui, oameni autentici. Omul a fost făcut ca să fie plin de Duhul care l-a creat, care îi susține viața și care ne aduce în unire sfântă cu Tatăl și cu Fiul (Gal 5:25; Ef 2:18).