Personalitatea și dumnezeirea Duhului Sfânt

Introducere

Începând cu secolul al IV-lea, în creștinătate s-au manifestat mai pregnant diverse doctrine despre Dumnezeime, contrare înțelegerii oficiale, care a fost exprimată tot mai precis în Crezul Nicean și apoi în cel Constantinopolitan. Deși avem dovezi că modelul trinitar al concepției despre Dumnezeu exista cu mult înainte de anii 300, este discutabil dacă în secolele I-III toți creștinii înțelegeau la fel. Se știe că apăruseră și în acele vremuri erezii teologice și cristologice. 

Arianismul a fost o teză care încerca să raționalizeze credința în Dumnezeu, fără a ajunge în conflict cu monoteismul radical iudaic. Arienii negau dumnezeirea lui Christos și a Duhului Sfânt, făcând din Christos prima ființă pe care Dumnezeu a generat-o (născut-o), iar despre Duhul Sfânt credeau că este de asemenea, o ființă creată, dar nu este foarte clar cum o concepeau. Arianismul a continuat multe generații, sub diferite forme,  anternând și alte mișcări ulterioare, cum au fost pneumatomahii (macedonienii, adepții lui Macedonius), semiarienii și binitarienii. 

Cuvântul „pneumatomahi” înseamnă „cei care luptă împotriva Duhului”. Semiarienii veneau cu un arianism modificat, afirmând dumnezeirea deplină a lui Christos care S-ar fi născut fără început, dar respingeau categoric dumnezeirea Duhului Sfânt. Această poziție se mai numește și „binitariană”. Ea este prezentă astăzi în diverse grupuri creștine. Ce trebuie să înțeleg eu din  felul în care Biblia vorbește despre Duhul?   

Cineva, sau ceva? 

Antitrinitarii au oroare de ideea că Duhul ar fi „a treia persoană a Dumnezeirii”. În această calitate, pentru ei este o persona non-grata. Dar nu s-au pus de acord asupra alternativei. Unii spun că Duhul ar fi puterea impersonală a lui Dumnezeu, sau prezența lui Dumnezeu, sau duhul (gândul) lui Dumnezeu, sau Însuși Christos, într-o nouă misiune sau ipostază. Mulți resping ideea că Duhul este o „persoană”, deoarece El este numit „duh” și, spre deosebire de Dumnezeu Tatăl și Fiul, în Biblie Duhul este descris ca o energie atotpenetrantă, nu ca o ființă cu trup sau aspect uman.

Această obiecţie însă nu este întemeiată, deoarece dacă credem că Tatăl şi Fiul sunt persoane, deși fiecare este numit și „duh” (In 4:24; 1Co 15:45), atunci și Duhul Sfânt poate fi persoană, în sensul că El este cineva, nu „ceva”. Nu suntem satisfăcuți cu termenul „persoană”, în acest caz, dar este dificil de găsit unul mai potrivit. Se poate spune o „individualitate” distinctă, un alt „sine”, sau dacă nu vreți asta, inventați un cuvânt, de exemplu „cinevaitate”, „sineitate” sau „însușime”, un termen care nu descrie doar figuri omenești. 

Spre deosebire de Tatăl și de Fiul, Spiritul Sfânt nu este localizabil spațial. Nu Se manifestă ca ființă vizibilă, cu înfățișare, de aceea este și comparat cu „vântul” (In 3:8). În limbile biblice, cuvântul pentru „duh”, înseamnă la origine „suflare” sau „vânt” (ebr. rûaḫ; gr. pnéuma). Dacă însă vântul sau suflarea sunt entități impersonale, un duh (spirit) este de obicei personal sau personalizat. De exemplu, îngerii (buni sau răi) sunt numiți duhuri / spirite (2Cr 18:20; Mt 12:43; Ev 1:14). Nu-i putem vedea, dar ei sunt persoane, în sensul că au individualitate, conștiință și acțiune proprie. Iar în ziua când Îl vom vedea pe Iisus și pe Tatăl, îi vom vedea și pe îngeri.

Spiritele îngerești sau demonice au propriile lor „trupuri”, deși acele corpuri cerești sunt de cu totul altă natură, altă creație. Duhul Sfânt însă rămâne duh (spirit), în sensul cel mai simplu și absolut: invizibil şi intangibil, chiar pentru fiinţele cereşti, El este Acela prin care Dumnezeirea Își manifestă în tot universul prezența (Ps 139:7-8) și lucrarea binefăcătoare (Ge 1:2; FA 17:28). 

Dar El nu este vizibil și nu va fi vizibil vreodată în cer sau pe pământ, deoarece lucrarea Sa de Dumnezeu adevărat este de a fi  permanent în acțiune, în numele Tatălui și al Fiului, în orice loc din univers în același timp. Cum ar putea o astfel de realitate să fie vizibilă? Pentru comparație: cum ar putea să fie văzut într-un loc anume întregul câmp gravitațional din univers?   

Aceste considerații desființează un argument important pe care-l ridică cei care susțin că Duhul nu ar fi Dumnezeu personal, întrucât în viziunile profetice și în multe texte biblice sunt menționați numai Tatăl și Fiul (1Co 1:3, 9; Ga 1:3; Tit 1:1; Iac 1:1). Dar dacă Duhul rămâne nevăzut ființelor cerești și atotprezent, se înțelege că nu poate fi descris ca fiind localizat undeva anume, lângă Tatăl și Fiul.

Probabil din același motiv, unele texte îi menționează doar pe Tatăl și pe Fiul. Dar există și texte care îi menționează doar pe Tatăl și pe Duhul (Ge 1:1-2; 1Co 6:19; Ev 2:4; 2P 1:21), sau pe Fiul și pe Duhul (Mt 12:32; Lu 12:10; Ev 10:29), sau numai pe Fiul (Ga 6:18), sau numai pe Duhul (Mr 13:11; Lc 1:41, 67; 12:12; FA 1:5, 16; 2:4; 4:8; 6:3; 13:4). Dacă Trinitatea este un adevăr, nu înseamnă că oriunde se vorbește despre Dumnezeire, trebuie neapărat să se menționeze Cei Trei. Să respectăm intenția autorului. 

Este de asemenea important faptul că, deși în textul original, grecesc, Duhul (pnéuma) este de genul neutru, când vorbitorul se referă la El (Acela) folosește pronumele masculin (ekéinos), și nu neutru (ekéino, cf. ), indicând astfel că este vorba de Cineva, nu despre un minunat ceva (In 14:26; 15:26; 16:8, 13, 14). De asemenea, când se folosește pentru El adjectivul „alt” („alt Mângâietor”), adesea textul grecesc folosește masculinul (állos, acuzativ: állon), cf. In 14:16, în locul formei neutre állo, cum ar fi normal, dacă ar fi vorba de „ceva”. Acestea sunt eforturi ale autorilor biblici de a sublinia „personalitatea” (cinevitatea) Duhului.

Distinct de Tatăl și de Fiul

A treia persoană a Dumnezeirii este numită de obicei Duhul Sfânt, dar și Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Christos (Ro 8:9; 1P 1:11), Duhul lui Iisus (FA 16:7; Flp 1:19), Duhul Fiului (Ga 4:6), Duhul cel Veșnic (Ev 9:14). Uneori este numit și Duhul unor profeți, în sensul că Acesta era Duhul care le fusese dat și care îi conducea: Duhul lui Ilie, Duhul lui Elisei (2Îm 2:15; 5:26). De foarte multe ori însă, atât în VT, cât și în NT este numit simplu „Duhul”, ceea ce arată limpede că este Cineva distinct de Tatăl și de Fiul, nu Tatăl Însuși sau Fiul Însuși.

Există multe alte declaraţii biblice care arată că Duhul / Spiritul Sfânt trebuie înţeles ca o personalitate (individualitate) distinctă, cu voinţă proprie şi calităţi sufleteşti. El face declaraţii prin profeţi – aceia cărora le-a dat darul profeției. Dacă El nu este distinct de Tatăl şi de Fiul, așa cum susțin non-trnitarii, de ce Biblia nu se exprimă normal, afirmând că Tatăl sau Fiul au vorbit, sau mai simplu, că Dumnezeu a vorbit? De ce se afirmă că Duhul „vorbeşte”, dacă Duhul ar fi o simplă extensie a gândului, a puterii sau a prezenței lui Dumnezeu?

• „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă….” (1Ti 4:1)
• „Deaceea, cum zice Duhul Sfânt…”(Ev 3:7)
• „Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce [Duhul] a zis:…” (Ev 10:15)
• „Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când Acesta vestea” (1P 1:11)
• „Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.” (1In 5:6)
• „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul” (Rev 2:7.11.17.29; 3: 6.13.22)
• „Da, zice Duhul” (Ap 14:13); „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino!” (Ap 22:17)
• „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (In 14:26)
• „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite dela Tatăl, adică Duhul Adevărului, care vine dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”  (In 15:26)

Duhul este un „Sine” distinct de Tatăl şi de Fiul, deoarece El proslăvește pe Christos și îi vrea pe oameni pentru Sine Însuși:

• „El [Duhul Sfânt] Mă va proslăvi….” (In 16:14). 
• „Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac 4:5)
• „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (In 14:16-17)

Locuirea Duhului în noi este prin intermediul Duhului pe care ni „L-a dat”. Nu este vorba despre un duh care ar fi doar o extensie a prezenţei Tatălui sau a Fiului, sau o influenţă impersonală care adie peste noi. Nu este însuşi Iisus Christos, cum afirmă unii:

• „Şi pentru că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: Abbá (,,Tată!”) Gal 4:6.
• „v-au vestit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer…”  (1Pt 1:12)
• „Şi cunoaştem că El rămîne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” (1Jn 3:24)

Duhul Sfânt conduce El Însuşi, ca personalitate distinctă, lucrarea lui Dumnezeu, cu rol de iniţiativă, consiliere şi decizie:

•  „Şi acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis, [precum] şi Duhul Său” (Is 48:16 NTL; Anania).[115]
• „Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia” (FA 13:4)
• „Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: [….] Eu i-am trimis." (FA 10:19-20).
• „N-am fost noi călăuziţi de acelaşi Duh, şi n-am călcat noi pe aceleaşi urme?” (2Co 12:18)
• „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi altă..” (FA 15:28)
• „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia…". (FA 16:6)
• „…dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie." (FA 16:7)

Duhul Sfânt are calităţi personale evidente. Poate fi batjocorit, întristat, minţit, hulit, se poate ajunge la o stare de împotrivire faţă de El, se poate păcătui de moarte împotriva Lui: 

• „….va batjocori pe Duhul harului…?” Ev 10:29
• „Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt; iar EL li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor.” (Is 63:10) 
• „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Ef 4:30) 
• ,Anania, cum de ţi-a umplut Satana inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt…? … N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (FA 5:3-4)
• „Căci s-au răzvrătit împotriva Duhului Lui, şi Moise a vorbit în chip uşuratic cu buzele.” (Ps 106:33)
• „De aceea vă spun, orice păcat şi orice blasfemie vor fi iertate oamenilor; dar blasfemia faţă de Duhul Sfânt nu le va fi iertată.”  (Mt 12:31; Mc 3:29). „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Mt 12:32).

Dacă orice păcat poate fi iertat, chiar şi împotriva lui Christos, cum poate cineva să păcătuiască de neiertat împotriva Duhului Sfânt, dacă Duhul nu ar avea o personalitate proprie, distinctă de a lui Christos? Orice fel de păcat, este împotriva lui Dumnezeu. Dar pentru că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să salveze lumea (In 3:17), păcatele pot fi iertate prin Christos. Neascultarea Evangheliei însă este un păcat împotriva Fiului şi este mult mai grav (cf. Ex 23:21). Totuşi, Iisus a iertat şi pe cei care au păcătuit împotriva Lui şi le-a mai oferit şanse. Dar cineva care păcătuieşte împotriva Duhului, din mândrie, nerecunoscându-I lucrarea și punând-o pe seama diavolului, nu poate fi iertat. Tatăl ne mântuieşte prin Fiul, iar Fiul ne mântuieşte prin Duhul Sfânt. Dacă respingem pe Duhul Sfânt, nu mai există Altcineva care să ne aducă la Dumnezeu. Duhul deci este o altă personalitate divină decât Fiul.

Dumnezeirea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt nu este doar „cineva”, o persoană distinctă de Tatăl și de Fiul, distinctă de îngeri și de duhurile oamenilor, ci este în primul rând o Persoană Divină, Dumnezeu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. „Cinevaitatea” Lui este o „cinedeitate”. Duhul Se supune atât Tatălui și Fiului, dar această supunere este voluntară și fericită, în armonie cu sfatul tainic al Dumnezeirii. Aceasta  nu dovedește o natură inferioară. Dovezile biblice ale dumnezeirii Duhului Sfânt sunt cel puțin următoarele:

1.         Menționarea biblică a Duhului împreună cu Tatăl și (sau) cu Fiul, arată că natura Duhului este de același rang cu a primelor Două Persoane. Dacă Duhul nu ar fi divin, această asociere verbală ar fi o blasfemie, ca și cum s-ar spune: „Dumnezeu și Maica Domnului”, sau: „Domnul și cu Sfântul Petru” etc.

În afară de locurile clasice, în care este menționată Trinitatea (Mt 28:19; 2Cor 13:14; 1Pt 1:2 etc), Duhul este menționat împreună cu Tatăl și cu Fiul în Apocalipsă, sub numele de „Cele Șapte Duhuri” (întrucât lucrează prin diverse daruri, prin toate cele șapte biserici: Ap 1:4-5; 4:5; 5:6).[116]

2.         Există pasaje biblice, în care Duhul este numit Dumnezeu, în paralelismul expresiilor:

• Dacă ești „născut din Duhul” (In 3:5-6, 8), ești „născut din Dumnezeu” (1In 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18).
• Dacă „minți pe Duhul Sfânt” (FA 5:3), „ai mințit pe Dumnezeu” (FA 5:4).
• Creștinul ca „templul al lui Dumnezeu” (1Cor 3:16-17) este „templul Duhului Sfânt” (1Cor 6:19).    

3.         Duhul Sfânt este singurul duh numit „veșnic” (etern), cf. Ev 9:14, așa cum Tatăl și Fiul sunt veșnici, pentru că au nemurirea în Sine (Rom 1:23; 1Tim 1:17; 6:15-16; In 5:26-27; Ex 3:2, 4-6, 14). 

4.         Acțiunile pe care le împlinește Duhul sunt specifice lucrării Dumnezeului Atotputernic, Creatorul (Ge 1:2; Iov 33:4; Ps 104:30 NIV; Lc 1:35; Rom. 8:11; 1Pt 3:18 NTR). Nici un înger nu le-ar putea face. Și chiar când unele din ele se realizează la cuvântul unui înger sau al unui om, Cel care le aduce la îndeplinire este Duhul Sfânt (1Cor 12:11). Lucrările Lui dovedesc că El este Dumnezeu.