ÎNTÂI APOSTOLI !

 

Ierarhie de daruri și slujbe

Organizarea Bisericii apostolice era puternic orientată spre misiune. În timp ce egalitatea umană și frățească este esențială în Biserică, darurile și slujbele nu sunt toate egale ca importanţă. Biblia indică o ierarhie a darurilor, o ierarhie a importanței anumitor slujbe în Biserică: întâi, al doilea, al treilea (1 Cor. 12:28-29; Ef. 4:11). Nu este o simplă enumerare pe degete.

De exemplu, darul profeţiei este superior celor mai multe daruri / charisme (1 Cor. 12:31; 14:1), iar slujba Evangheliei şi pregătirea spirituală pentru aceasta erau mai importante decât diaconia (slujirea nevoilor social-economice: FA 6:2). Potrivit inspirației date apostolului Pavel, ordinea importanţei darurilor (şi implicit a slujbelor) în Biserică este după cum reiese din următorul tabel (urmăriți textele menționate): întâi, apostoli; al doilea, profeți; al treilea, evangheliști-păstori-învățători.  

Darurile și serviciile secundare

Pentru a încheia cu principalele daruri date Bisericii, vom discuta mai întâi unele daruri secundare. Pe lângă darurile din 1 Cor. 12:28, apostolul menţionează şi altele în v. 8-10, fără a le ordona ierarhic, pentru că ele sunt necesare la orice nivel de slujire, cu prioritate păstorilor care conduc și învață Biserica: darul înţelepciunii,[1] darul cunoștinței, [2] darul credinței,[3] deosebirea duhurilor // discernământul spiritual (cf. 1 In. 4:1-8). Acestea ar trebui cultivate de orice credincios, dar nu toţi le au în aceeaşi măsură. Ele sunt asociate darului vorbirii şi sunt cu prioritate necesare în primul eşalon al serviciilor şi darurilor în Biserică.

Acolo unde se menţionează serviciile de cult, sunt implicate unele daruri asociate predicării Cuvântului, cum ar fi darul vorbirii (elocvenţa) sau al povestirii (FA  18:24; 2 Cor. 11:6). Între manifestările unor daruri  naturale și culturale, care pot fi puse în slujba misiunii, în cult și în promovarea misiunii, sunt și artele. Muzica creștină, vocală şi instrumentală, precum și poezia își au locul lor,[4] deși unele biserici au redus totul la incantații mistice.

Termenul grecesc psalmós denumeşte un cântec acompaniat cu lira, cu harpa sau cu alt instrument cu corzi. Este greşită atitudinea unor biserici, tradiţionale sau moderne, care resping folosirea instrumentelor în cult. Chiar şi viziunile despre liturgica cerească includ instrumente cu corzi („alăuta” = cithara, lira cu şapte corzi: Apoc. 5:8; 14:2; 15:2), iar cântările Psaltirii menţionează tot felul de instrumente care se alăturau cântului liric sau responsorial şi „strigăturilor” populare de slavă – corzi, suflători şi percuţie (2 Sam. 6:5; Ps. 150:3-5).[5]

Pavel menţionează diverse instrumente într-un context în care vorbeşte despre ordinea în serviciul de cult: 1 Cor. 14:7-9. Pentru ca serviciul să fie o laudă pentru Dumnezeu, Pavel arată că este necesar să cântăm cu inima şi cu mintea (1 Cor. 14:15-17), nu doar cu vocea şi cu instrumentele, şi să avem o rostire clară, pentru a înţelege mesajul distinct al cuvintelor.

Lista darurilor şi a serviciilor în Biserica nou-testamentală nu este exhaustivă sau restrictivă,[6] nici tiparul care trebuie imitat mecanic astăzi. Totuşi, această schemă a ierarhiei darurilor şi funcţiilor este foarte instructivă şi esenţială pentru a înţelege voia lui Dumnezeu în mersul Bisericii, ordinea apostolică, principiile de organizare eficientă, în acord cu declaraţia de misiune şi cu scopul existenţei Bisericii.

Unele slujbe presupuneau daruri superioare sau chiar mai multe daruri. Altele presupuneau daruri spectaculoase (minuni, vindecări, vorbire în limbi) pe care astăzi, fiind atât de rare, este greu să le numim inferioare. Totuşi, în organizaţia Primei Biserici, apostolia, profeţia şi pastoraţia evanghelică erau puse în primul eşalon („întâi”), iar toate celelalte, chiar şi minunile spectaculoase, erau situate după acestea („apoi”: 1 Cor. 12:28). Prezenţa aceleiaşi ierarhii în trei versete diferite, după cum ilustrează ta

Al doilea, profeţii

Profetismul este un dar special al Duhului Sfânt, dat pentru zidirea Bisericii[7] şi supus instrucţiunilor apostolice.[8] Puteau fi profeţi inclusiv persoane fără vreo funcţie proeminentă în Biserică, deşi, adesea, profeţii erau şi apostoli sau evanghelişti, învăţători, diaconi.[9] Dar, indiferent de funcţia principală, pe care o avea un profet în Biserică, darul profeţiei îi conferea o autoritate aparte, care, împreună cu apostolia, stătea la temelia structurii Bisericii.[10]

Profetismul era un dar şi un serviciu public, unde societatea greco-romană accepta şi femeile, probabil cu prioritate, în ciuda faptului că nu li se permiteau roluri publice obișnuite, de învățător, orator, lider etc., iar cea mai mare virtute apreciată la femei și copii era sôphrosýnē („cumințenia”),[11] sau, mai precis: taci și faci – adică, taci și înghite. Existau însă și o ocupație feminină publică unanim acceptată: profeția. Faimosul oracol păgân de la Delfi, unde se ducea lumea să primească descoperiri de la zei, era de fapt o femeie, numită Pythia.[12] Biserica era cu atât mai dispusă să accepte acest rol pentru femeie, prin faptul că profeţia era privită ca fiind vocea lui Dumnezeu și existau deja precedente biblice proeminente (Jud 4:4; 2Cr 34:22).

Glasul profetic în Biserică a continuat cel puţin până în secolul al II-lea, când, pe de o parte, darul acesta s-a discreditat prin înmulțirea falşilor profeţi și profetese,[13] și pe de altă parte, prin apariția și dezvoltarea episcopatului monarhic, care a descurajat orice altă autoritate.[14] Se pare că Dumnezeu Își retrage darurile care nu sunt prețuite.

Unii înţeleg termenul prophētēs în sensul mai larg, etimologic, de „purtător de cuvânt” (sol, predicator), referindu-se la orice interpret al oracolelor sacre. La greci, chiar şi poeţii erau consideraţi profeţi, „entuziaști”, inspiraţi de zei (cf. Tit 1:12). Totuşi, nu există o dovadă certă că Biblia ar denumi oficiul de „profet” atât de cuprinzător. Dar Biblia foloseşte alţi termeni pentru predicare şi interpretarea Scripturii. Autorii inspirați nu ar fi folosit termenul „profet” într-un mod atât de neglijent și de ambiguu, riscând o confuzie între autoritatea lui Dumnezeu cu autoritatea omenească.

Profeții și profetesele în Noul Testament au fost un dar spiritual superior aceluia de învățat și învățător, deoarece profeția este descoperirea lui Dumnezeu prin viziuni și vise, și aduce soluții practice care nu pot fi găsite prin deschiderea Bibliei sau prin excelența intelectuală.

Descoperirea lui Agab, că va urma o mare foamete în imperiu, cu toate implicațiile practice care decurg de aici, nu putea veni prin autoritatea specifică a tuturor cărturarilor, evangheliștilor și învățătorilor. Dar chiar și darul profeției era orientat spre încurajarea misiunii Evangheliei. Fiicele lui Filip nu profețeau despre cine cu cine se va mărita, ci aveau alte griji. Poate chiar descoperirile lor l-au făcut evanghelist pe tatăl lor, diaconul Filip. De asemenea, profeții din Antiohia aveau slujba de învățători (FA 13:1), dar erau preocupați permanent de misiunea Evangheliei (v. 2-4).

Mulți dintre apostoli, poate chiar toți aveau darul profeției, ceea ce înseamnă că profeția este de asemenea în slujba misiunii. Mulți se întreabă dacă vor mai veni profeți, după Ellen White. Din 1915 și până astăzi, timp de peste un secol, nu am avut niciun profet adevărat. Din acest punct de vedere, interpretarea pe care o dăm la Ap 12:17, aplicând-o la niște cărți, este valabilă în dreptul tuturor creștinilor, care au redus darul profetic la ceea ce s-a scris (Scriptura) și la generația apostolică.  

Pe de o parte, putem spune că au existat permanent printre noi pretinși profeți, pe care Biserica, din fericire, nu i-a recunoscut. Pe de altă parte, profeții sunt menționați în timpul ultimei avertizări, împreună cu apostolii (Ap 11:18: 16:6; 18:20, 24).  Dar dacă este trist că nu mai avem darul profeției (sau poate nu mai avem nevoie de el!), ce putem spune despre darul și slujba aspostoliei?

Apostolii

Apostolia era (este?) cel mai mare dar dat Bisericii, de aceea nu este de mirare că apostolii aveau de drept în Biserică cea mai mare autoritate. Apóstolos însemna trimis,  Aveau de regulă mai multe daruri, cum ar fi spiritul profeţiei,[15] darurile pastorale specifice (predicarea Evangheliei, învăţarea, sfătuirea etc.), darul minunilor, al administrației, al conducerii, al limbilor străine etc.[16]  Dar înainte de toate, ei erau pionieri misionari, deschizători de drumuri  în zone albe. Apostolii aveau predicarea Evangheliei ca principala lor ocupaţie.[17]

Aşezarea apostoliei cu două trepte deasupra serviciului pastoral, ba chiar şi deasupra darului profeţiei (1Cor 12:28-29), subliniază rolul predominant misionar al organizaţiei Bisericii Domnului Christos. Biserica era structurată astfel încât maxima mobilitate misionară era în vârful piramidei administrative. Biserica era întemeiată pe apostoli și profeți (Ef 2:20; 3:5; 4:11; 18:20). Dar „întâi, apostoli”. Ei formează într-un sens special temelia Bisericii. Ei au primit într-un sens special cheile Împărăției (Mt 16: 18-19; 18:18), indiferent ce ar însemna aceasta.

Apostolii urmau să fie atât supraveghetori generali ai Bisericii, la diferite niveluri, pastori îndrumători ai pastorilor, ai învăţătorilor şi evangheliştilor, cât şi principalii misionari ai Bisericii, pionierii misiunii creştine (2 Cor. 10:16; Gal. 2:8). După exemplul apostolic (misionar) al lui Iisus (Evr. 3:1), ei nu aveau să fie ofițerii superiori protejați în spatele frontului, ci luptători de elită, eroi de linia întâi. În primele generaţii creştine nu se vorbea despre „sedii (scaune) apostolice”, ca în secolul al IV-lea, ci despre expediţii misionare pe mare și pe uscat, însoţite de minuni reale şi de „stigmate” apostolice reale.[18]

Apostolul era un misionar deschizător de drumuri în misiunea internă sau în cea externă şi pionier (întemeietor de biserici). Dar după înfiinţarea unei comunităţi, apostolul nu o păstorea direct, ci o organiza, „instalând” episcopi, care să o păstorească. Aceștia, la rândul lor, nu urmau să fie atât de „instalați”, încât să rămână locului pe viață. Apariția episcopatului monarhic, în generațiile de după apostoli, a adus și acest rău al „intronizării” și al sediului episcopal pe viață. 

În afară de colegiul celor doisprezece şi de numărul celor șaptezeci rânduiţi direct de Iisus, Biserica Primară a avut însă şi alţi apostoli. Matia l-a înlocuit pe Iuda Iscariot, ceea ce arată că niciun „scaun apostolic” nu este etern (Mt. 19:28). Iacov cel Drept, fratele Domnului, ales în fruntea Bisericii, în locul lui Petru (care, la rândul său, a luat locul lui Iacov Zebedei, cel decapitat), este numit apostol, deşi nu fusese nici dintre Cei Doisprezece, nici dintre Cei Șaptezeci (Gal. 1:19; 1 Cor. 15:7).

Sunt numiți, de asemenea, apostoli: Pavel şi Barnaba (FA  14:4,14), Sila (Silvan), poate şi Timotei, posibil şi Apolo,[19] precum și cuplul pastoral Andronic şi Iunia (Rom. 16:7). Dacă la sfârşitul primului secol se vorbeşte despre falşi apostoli (Apoc. 2:2), înseamnă că şi adevăratul apostolat continua să existe. Darul acesta este necesar până la desăvârşirea Bisericii (Ef. 4:11-15) şi va exista în ultima confruntare a „rămăşiţei” Bisericii cu „Babilonul” (Apoc. 18:20), ceea ce înseamnă că nu a fost conceput ca un dar exclusiv dat celor doisprezece. 

Nu există o legătură strictă între o treaptă administrativă în fruntea Bisericii Primare şi modul de manifestare al apostoliei. Iacov, fratele Domnului, care era în prima linie pe frontul din Iudeea şi primul reprezentant al Bisericii, pare mai „sedentar” decât Petru, care era de asemenea în fruntea Bisericii, dar în mișcare,[20] ca și Ioan, care este asociat cu Petru în primele acţiuni misionare, iar la finele secolului, îl găsim în exil, preocupat de soarta Bisericii (Apoc. 1:9, 11). Frații Domnului erau aveau și darul profeției și probabil au fost însărcinați să se ocupe în mod special de credincioșii din Iudeea. Dar pe cei mai mulți apostoli îi găsim în mișcare.  

Cele trei niveluri ale darurilor Duhului care au fost date Bisericii nu sugerează că în Biserică ar trebui să fie trei caste, sau trepte de demnitate ierarhică separate. Apostolii se considerau frați cu ceilalți creștini și colegi cu ceilalți pastori, purtând același titlu de demnitate pastorală: „prezbiterul” (1 Pt. 5:1; 2 In. 1:1), adică seniorul, sau fratele mai-mare, cf. Lc 15:25 (gr. presbýteros).  

Cei doisprezece au avut o apostolie unică, irepetabilă. Ei sunt cei care au umblat cu Iisus, care au fost ucenicii Lui apropiaţi şi martorii Lui de prim rang. Numele lor sunt scrise la temelia cetăţii cereşti (Apoc. 21:14). În această calitate, precum şi în virtutea descoperirilor care le-au fost date, învăţătura lor a devenit normativă pentru întreaga Biserică, chiar înainte de a apărea scrierile NT.[21] Dar în aceeaşi măsură sunt normative şi scrierile celorlalţi apostoli (Pavel, Silvan, 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1) şi ale unor profeţi, care erau probabil numai prezbiteri (Iuda 1:1,3,17) sau numai evanghelişti (Marcu, Luca) nefăcând parte dintre Cei Doisprezece.

O cale nespus mai bună

Motivul pentru care apostolia este aşezată deasupra tuturor celorlalte daruri sau slujbe în Biserică este ilustrat în 1Corinteni 12:31; 13:1-13, unde dragostea este aşezată mai presus de mai presus de profeţie, înţelepciune şi cunoaştere, credinţă şi speranţă, mai presus de limbile străine şi mai presus de orice diaconie și filantropie.

Pe lângă multe alte daruri, apostolul avea nevoie de un spirit de sacrificiu, din dragoste, care depăşește orice alt dar și orice altă experienţă. Profetul şi învăţătorul Bisericii întâmpinau mai puţine adversităţi, dar provocările întâmpinate de un misionar nu puteau fi depăşite decât prin motivaţia iubirii de suflete, care este un dar și o virtute mai mare decât orice talent, poziție oficiu și catedră.

De dragostea Evangheliei, Pavel şi Barnaba au renunţat chiar la dragostea omenească de care ar fi avut dreptul să se bucure, întemeindu-și familii (1 Cor. 9:4-5). Uneori au renunțat și la suportul financiar al Bisericii,[22] de dragul menajării prejudecăților păgânilor, care credeau că apostolii predică pentru că din asta trăiesc. Pavel s-a dus la Ierusalim din dragoste pentru conaţionalii săi evrei, deşi era avertizat că acolo va fi arestat şi va avea de suferit.[23]

Toate d arurile și slujbele au nevoie de iubirea curată care vine de la Duhul. Dar apostolia este o slujbă a dragostei divine, prin excelență. Este cea mai binecuvântată misiune, cea mai îndrăzneață manifestare a iubirii care urmează exemplul Domnul Christos. Între misionar și sufletele câștigate se naște o legătură unică: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Christos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; pentrucă eu v-am născut în Christos Iisus, prin Evanghelie.” (1 Cor 4:15). De asemenea, între misionar și Maestrul său există o legătură pe care nici înțeleptul, nici făcătorul de minuni nu o pot atinge.

Încheiere

Avem multe daruri, în Biserică, slavă Domnului! Unele daruri se irosesc în cursa generală după poziții „de succes”: mai sclipitoare, mai apreciate, mai sigure și mai puțin provocatoare. Altele apar și dispar odată cu cei care le-au primit. Dar este de ajuns o socoteală superficială, ca să observăm că mai toți am prefera un talent cât mai zgomotos și o slujire cât mai confortabilă și mai apreciată. Nimeni nu aleargă după exemplul lui Iisus sau al lui Pavel. Și este de înțeles, ca să fim realiști. Dar ce facem cu  rostul Bisericii?

Avem mulți învățători, puțini evangheliști, deloc profeți. Am avut pe E. G. White, timp de 60 de ani, dar au rămas numai scrierile. Iar cei câțiva care se dau drept profeți în zilele noastre, căutând să imite stilul  G White sau al profeților din vechime, sunt o rușine. Unii spun că darul profeției ar fi predicarea, a vorbi ca reprezentant al lui Dumnezeu. Dar să nu confuncăm sensul etimologic al termenului, cu sensul pragmatic. Predicatorul este „al treilea”, profetul este „al doilea”. Iar darul profeției este supranatural: prin el Dumnezeu ne-a vorbit de la Moise până la apostoli și de la Debora, până la Ellen White. Nu toți cei care vorbim în numele lui DUmnezeu avem aceeași autoritate. Ba încă și între profeți există distincție. Întâi sunt cei care ne-au lăsat scrierile canonice ale Scripturilor, după aceea sunt profeții necanonici, oricare ar fi ei. 

Dar apostolii? Unde ne sunt apostolii? Poate sunt acei misionari, care și-au sacrificat confortul și s-au dus să predice Evanghelia prin țări străine, să sufere împreună cu băștinașii, să câștige suflete și să planteze biserici în „zone albe”? Poate sunt aceia care caută suflete de mântuit printre drogați și pușcăriași?

Uneori îmi vine greu să fac distincție între apostoli și evangheliști. Dar indiferent pe ce poziție l-am identifica pe apostol, el este sigur un misionar. Iar dacă ne uităm pe teren, misionarul nu este cel mai proeminent în Biserică, nu este cel mai apreciat, cel mai onorat, cel mai bine plătit. Nu este vârful schemei. Nu este așezat mai presus de episcopul învățător și mai presus de profet. Probabil că Biserica va trebui să reinventeze darul apostoliei și să revizuiască darurile din cufărul episcopal, înainte de a-i convinge pe credincioși că, dincolo de ocupațiile lor, ar trebui să pornească la lucru. În luptele Domnului, ofițerii sunt în linia întâi. Dar mai-marii lumii își pun ofițerii la adăpost, iar în linia întâi, ca eroi post-mortem sunt trimiși feciorii săraci și pușcăriașii. 

Ce am scris poate este o simplificare extremă. Totuși, este și expresia nevoii extreme de a redescoperi printre noi charisma apostoliei și a o așeza la locul ei, în toate sensurile. Tot ce se face este mai bun decât nimic, iar proiectele cu impact social și misionar sunt excelente, dar nimic din toate acestea nu poate înlocui darul apostoliei pus la locul lui. Noi ceilalți, cu daruri mai mărunte, venim pe urmă, cu diaconiile noastre, cu buchiseala, cu limbile și cu propunerile noastre, mai mult sau mai puțin înțelepte.  

---

[1] FA. 6:3, 10; 1 Cor. 2:6-7; 6:5; Ef. 1:17; 3:10; Col. 1:9, 28; 2:3; 3:16; Iac. 3:17.

[2] Rom. 2:20; 15:14; 1 Cor. 1:5; 8:1; 13:2, 8-9, 12; 14:6; 2 Cor. 8:7; Ef. 1:17; 3:19; 4:13; Fil. 1:9; Col. 1:9-10; 3:10; 2 Tim. 3:7; 2 Pt. 1:8; 3:18.

[3] Mt. 8:10; 15:28; Lc. 17:5-6; FA  6:5; 11:24; 1 Cor. 13:13; 2 Tes. 1:3.

[4]  1 Cor. 14:26; Ef. 5:19; Col. 3:16.

[5] Menționarea strigăturilor și a jocurilor în Biblie, în contextul acesta, nu este o promovare a transferului cultural fără discernământ.

[6] Până şi statutul marital al creştinului, în afara serviciului de cult, este un dar (al căsniciei sau al celibatului) care trebuie folosit spre slava lui Dumnezeu (1 Cor. 7:6-9; Mt. 19:11-12). Toate talentele înnăscute sau dobândite (prin exerciţiu sau în mod supranatural), precum şi toate darurile fundamentale, cum ar fi sănătatea, mintea, vocea, orice altă capacitate, precum şi mijloacele materiale fac parte din tezaurul de valori încredinţate nouă, care trebuie administrate cu responsabilitate (Mt 25:14-30).

[7] FA 2:16-18,33. Pentru detalii și exemple, consultați cartea Profetismul de-a lungul secolelor, apărută recent la editura Viață și Sănătate și difuzată în toate centrele de carte adventiste.  

[8] 1 Cor. 14:3, 24-25,29-33.

[9] Noul Testament menţionează pe profeţii Agab, Iuda Barsaba şi Sila din Ierusalim, fiicele lui Filip din Cezareea; Simon Niger („negrul”), Lucius Cireneul („libianul”) şi Manaen, toţi trei din Antiohia; foştii discipoli ai lui Ioan Botezătorul din Efes, profeţii din Roma, din Corint, din Tesalonic. FA 11:27,28; 13:1; 15:22, 32; 19:6; 21:8-10; Rom. 12:6; 1 Cor. 11:4-5; 1 Tes. 5:20.

[10] Ef. 2:20; Ef. 3:5; Apoc. 18:20; Lc. 11:49.

[11] Etimologic, termenul înseamnă „minte sănătoasă”, întrucât „sănătatea” mintală așteptată era aceea de a nu ieși din cutumele și tiparele social-culturale stabilite, ci de a deveni cât mai eficient în limitele impuse. La fel și în limba română, a fi „cuminte” însemna inițial a fi „cu minte”. 

[12] Vezi și cazul sclavei pitonise (ghicitoare, care avea spiritul șarpelui mitologic Python) din Filippi (FA 16:16-18).

[13] În Didaché (10:7 –15:2), un fel de manual al Bisericii siriene din secolul al II-lea, apar instrucţiuni cu privire la identificarea falşilor profeţi şi se menționează cum să fie trataţi şi susţinuţi adevăraţii profeţi. Tot acolo se face pentru prima dată profeţia despre falsa Parusíe, personificarea finală a lui Iisus de către Satan (idem, cap. 16:3-5), vezi www.paracletepress.com/didache.html. Un curent puternic, harismatic şi ultraconservator, care a contribuit mult la discreditarea darului profetic, precum şi la slăbirea interesului pentru Apocalipsa, printre liderii Bisericii, a fost montanismul, în acelaşi secol. Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Montanism. 

[14] A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Bishop#Apostolic_Fathers .

[15] FA 16:7; 1Cor 2:9-10; 2Cor 12:1-2; Ap 1:1-2; 22:9.

[16] FA 2:4; 9:40; 13:9-12; 16:16-18; Rom 15:25-26; 1Cor 14:18; 16:1 etc.

[17] FA 5:42; 8:25; Rom. 1:1; 15:16; 1 Cor. 9:16,23; 1 Tim. 1:11; Flm. 1:3.

[18] FA 8:1; 1 Cor. 4:9-13; 2 Cor. 2:12; Gal. 6:17.

[19]  FA 17:1; 15:32; 1 Cor. 3:22; 1 Tes. 1:1; 2:6-7.

[20] Prezenţa misionară a lui Petru este semnalată în Samaria (FA 8:14), în Palestina (FA 10:1,6), în Siria (Gal 2:11a), în Anatolia (1Pt 1:1) şi, în final, în „Babilonul” Romei (1Pt 5:13).

[21] FA 2:42; 1 Cor. 11:2; 1Tim. 2:7; In. 21:24.

[22] FA 18:3; 20:34; 1 Cor. 9:6-7,12,15,18-23; 2 Tes. 3:8-9.

[23] FA 20:22-25; 21:10-14; Rom. 9:1-3. De dragul misiunii şi al siguranţei Bisericii din Iudeea, marele „apostol al păgânilor” s-a conformat chiar şi unui sfat al comitetului permanent din jurul lui Iacov („preşedintele” Bisericii), un sfat neinspirat, care mirosea a compromis şi ipocrizie (FA 21:18-30; cf. Gal 2:11-13). Acest incident arată că Pavel nu era un spirit rebel şi independent. Iubirea lui pentru misiune şi pentru Biserică a fost mai mare decât orice politică administrativă.