Doctrinele specifice ale Martorilor lui Iehova

 

Următorul studiu este o expunere a doctrinelor specifice ale Martorilor lui Iehova, pe care o dedic prietenilor mei din această confesiune creștină. Nu este un studiu exhaustiv, dar pentru moment este suficient. Martorii lui Iehova sunt acei “Bible Students” ai lui Charles Taze Russel (1852-1916), cu unele modificări „genetice” aduse de J F Rutherford, N Knorr etc. La rândul său, Russel a suferit primele influențe teologice în mediul adventist-millerit din perioada destrămării mișcării millerite, după Marea Deziluzie din octombrie 1844. A fost un convertit al lui Jonas Wendell de la Advent Christian Church, a fost un prieten și asociat temporar cu Nelson Barbour și cu George Storrs, liderul Life and Advent Union. Toți aceștia erau persoane preocupate de diagrame cronologice apocaliptice care trasau cursul istoriei până la Parusíe (Advent = A Doua Venire a lui Iisus) și de unele opinii și doctrine diferite de restul creștinătății. 

I. Revelația

1. 1. Organizația condusă de Corpul de Guvernare este singurul canal prin care Dumnezeu comunică adevărul astăzi.

Temei biblic. Mat. 24:45–47: „Așadar, cine este acel sclav credincios şi chibzuit, pe care l-a numit stăpânul peste mulțimea sclavilor casei sale, ca să le dea hrană la timp? Ferice de sclavul acela, pe care stăpânul său venind, îl va găsi făcând aşa! Amin vă spun, că îl va pune peste toate proprietățile sale.”[1]
FA 15:2, 6, 22–29 (Conciliul de la Ierusalim)

Origine: conceptul vine de la C T Russell, dar forma actuală a fost dezvoltată treptat, mai ales după reorganizarea conducerii în anii 1970.

Comentariu:  Textele din Matei 24 și FA 15 arată că ekklesía (comunitatea de credință) întemeiată de Iisus și de Duhul Sfânt prin apostoli avea într-adevăr o organizare și că Biserica lui Dumnezeu trebuie să fie organizată. Dar aceste două surse nu dovedesc că organizația MI este „singurul canal prin care Dumnezeu Își comunică adevărul astăzi”. (Afirmația mi se pare arogantă, manipulatoare și lipsită de temei biblic).

Mai mult, Domnul Iisus i-a învățat pe conducătorii Bisericii să slujească, nu să guverneze (Mt 23:11-12; Lc 22:25-27). În engleză, termenul se folosește cu referire la administrarea Bisericii, ceea ce s-ar justifica. Dar faptul că se folosește cu precădere despre episcopii catolici și despre admnistrația Bisericii Anglicane, îl face cam nepotrivit, creează confuzie.

În parabola de mai sus, Iisus îl numește pe fiecare pastor al Bisericii „rob/sclav al lui Dumnezeu” sau, având în vedere că este vorba de un rob care are grijă de ceilalți robi, ca Eliezer al lui Avraam, este numit și οἰκονόμος (iconom, manager, administrator, „ispravnic”). Sinodul / Conciliul de la Ierusalim este, într-adevăr, un model de organizație superioară a Bisericii, unde vocile din câmpul misionar pot fi auzite și unde se respectă ordinea priorităților carismelor, așa cum apare în 1Cor 12:28-29; Ef 2:20; 3:5; 4:11: 1. apostoli / misionari de prim rang; 2. profeți; 3. predicatori/evangheliști, păstori, învățători.

Liderii Bisericii nu trebuie să semene cu acel „corn” din Daniel 7, care între celelalte coarne, oarbe și mute, este singurul care (pre)vede și care vorbește. În bisericile ortodoxă și catolică se vorbește despre „biserica cuvântătoare” (episcopi, preoți) și „biserica ascultătoare” (laicii). Dar Scriptura spune: „Nu vreau să spun că noi am avea stăpânire peste credinţa voastră . . .” (2 Cor 1:24). Una este a sluji, dând hrană la timp celorlalți slujitori dați în grijă, și alta este să te porți ca un vătaf pe moșie, sau ca un inchizitor care vânează eretici. Credincioșii trebuie încurajați să studieze Biblia în mod personal și să se simtă liberi să-și expună punctul de vedere. Altminteri, încrederea stabilită doar pe autoritatea explicită se va eroda (valabil pentru orice organizație religioasă).  

2.    Profeția biblică se înțelege progresiv prin „lumina care devine tot mai strălucitoare” (Pr 4:18), ceea ce justifică schimbările doctrinare.

Temei biblic: Ioan 16:12–13 „Mai am multe să vă spun, dar deocamdată nu le puteţi suporta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul; fiindcă El nu va vorbi de la Sine Însuși, ci va spune tot ce va fi auzit; şi vă va descoperi lucrurile viitoare.”

Origine: principiul exista încă de la C T Russell, dar a devenit o explicație oficială și recurentă după 1917, în perioada Rutherford și după aceea.

Comentariu: Acest principiu a fost invocat anterior de Adventiștii de Ziua a Șaptea, încă din anii 1850–1880. AZS sunt o ramură a Mișcării Adventiste (millerite) americane din anii 1840-1844, iar C. T. Russel a fost un tânăr prezbiterian secularizat, care a fost reconvertit la creștinism prin auzirea unei predici adventiste a pastorului Jonas Wendell (1870), din grupul care avea să devină Advent Christian Church. Din acest mediu a împrumutat Rusell pasiunea pentru studiu biblic, pentru diagrame apocaliptice, respingerea unor doctrine tradiționale (nemurirea inerentă a sufletului, chinurile veșnice, predestinația, Trinitatea, etc.), precum și adoptarea unor sloganuri ca „adevăr prezent”, „hrană la timp potrivit”. Mentorii lui Russel (George Storrs, George Stetson, Nelson Barbour) au fost pastorii unor grupuri adventiste millerite. Este probabil că din acest mediu a preluat Russel și principiul luminii progresive, ilustrat cu textul din Pr 4:18.

Se pare că cei ce au difuzat printre adventiștii milleriți acest principiu au fost cei 16 predicatori proveniți din mișcarea Christian Connection, care nu mărturiseau un crez anume, ci atrăgeau atenția asupra Bibliei și a descoperirii progresive a adevărului. După Marea Deziluzie din 1844, acești predicatori s-au asociat fie cu advent-creștinii, fie cu adventiștii sabatiști. Dar nici cei de la Christian Connection nu fuseseră descoperitorii acestui principiu, devreme ce el fusese invocat deja de către John Robinson (1620), faimosul predicator independent, dintre „părinții preregrini”.

C T Russel a explicat corect acest principiu, în sensul că „lumina nouă nu stinge niciodată lumina mai veche, ci îi adaugă (strălucire).  . . . Adevărata creștere adaugă, nu substituie. " (Zion's Watch Tower, February 1881, p. 3). Ar fi interesant de urmărit dacă Russel a fost fidel explicației sale, dar explicația era corectă, deși insuficientă. J. F. Rutherford, al cărui stil de preluare a guvernării a fost de la început controversat, i-a condus pe studenți la ideea că Pr 4:18 ar justifica schimbările doctrinale. Dar când se prezic succesiv diverse date profetice și sunt pe rând abandonate, aceasta este dificil de numit o lumină progresivă.

II. Dumnezeire

3.    Iehova este singurul Dumnezeu adevărat; numele divin trebuie folosit și el identifică adevărata religie.

Temei biblic: Ex 3:15: ,,Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: YHWH, Dumnezeul părinţilor voştri — Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov— m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu în veac, aceasta este pomenirea Mea din generație în generație.”
Ex 6:3: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca ˀĒl Šadday,[2] dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu YHWH.”
Ps 83:18 „Ca să afle ei că numai Tu, al cărui Nume este YHWH, eşti Cel Preaînalt peste tot pământul.”
Is 42:8: „Eu sunt YHWH, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici lauda mea idolilor.”
In 17:3: „Iar viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu.”

Origine: accentuat de J. F. Rutherford, din 1931, când mișcarea a adoptat numele de „Martorii lui Iehova”. Cei care nu au acceptat conducerea lui Rutherford s-au separat, purtând în continuare numele de Studenții Bibliei. Și Russell vorbea despre importanța numelui divin, dar nu făcuse din el semnul distinctiv al adevăratei Biserici.

Comentariu despre Nume. Luarea acestui nume este o inovație în creștinism. Niciodată Biserica lui Christos nu a avut pretenția de a purta oficial un asemenea nume. Primii creștini au fost trimiși ca „martori ai lui Iisus Christos” (Lc 24:47-48; FA 1:8; 2:32; 3:15; 5:31-32; 10:39, 41; 13:31), dar nu au purtat acest titlu ca nume confesional. În practică se numeau „ucenici (discipoli) a lui Iisus”, evreii îi numeau peiorativ notzriyim (nazarineni, FA 24:5), iar restul lumii i-a numit în greacă christianoi (adepți ai lui Christos, „creștini”). Mai târziu, când au apărut creștini cu opinii separate, în mod natural au fost numiți după numele pionierului lor: marcioniți, montaniști, valentinieni, arieni, nestorieni, iacobiți, etc. Întrucât termenul de „creștin” devenise prea cuprinzător și nu mai era distinctiv, iar Biserica oficială dorea să se distingă de schismatici și eretici, s-a numit oficial „catolică” (întreagă, universală) și „ortodoxă” (dreptcredincioasă). În protestantism, bisericile au primit numele de „reformați”, „protestanți”, dar preluând uneori și numele întemeietorului (luterană, calvină, arminiană, etc.), sau după principiul pe care doreau să-l sublinieze (evanghelici, anabaptiști, baptiști, adventiști, penticostali).

Alții și-au dat nume generale, cum ar fi „Biserica lui Dumnezeu”, „ Biserica lui Iisus Christos”, „Creștini”, „Frați”, „Ucenici” etc., ceea ce a creat confuzie. Orice creștin are dreptul să spună că este creștin. Dar nicio confesiune creștină nu se poate numi astăzi Biserica Creștină, deoarece prin aceasta ar sugera în mod arogant, că numai ea este creștină. Denumirea „Martorii lui Iehova” are avantajul că nu o mai revendică altcineva ca titlu confesional, și este făcută să șocheze, atrăgând atenția asupra Numelui Sacru pe care evreii l-au interzis demult (deranjând astfel și pe evrei și pe creștini), și sugerând totdată principiul monoteist radical (arian, unitarian). Așadar, numele este potrivit, cel puțin ca motto (cf. Is 43:10-11). Dar validitatea numelui confesional depinde de câteva justificări doctrinale.

În ce privește identitatea Numelui Sacru, referințele biblice de mai sus sunt clare. Dar alegerea pronunției Numelui nu a fost cea mai fericită, ci reprezintă o tradiție exclusiv creștină, medievală, întemeiată pe o citire ebraică diletantă. În ciuda faptului că numele sacru se pronunța în vremurile biblice, iudaismul a interzis folosirea Numelui încă din perioada greco-romană, traducând textul din Lev 24:16: „Oricine va rosti Numele lui YHWH să fie pedepsit cu moartea”. Dar mistica iudeo-elenistică a continuat un timp să folosească numele sacru, contând pe presupuse efecte magice. Transliterat grecește, numele era pronunțat Iαω (< ebr. Yahu), sau Ιαβε / Ιαουη (Ia*ve).[3] Greaca nu folosește în scris sau în pronunție sunetul /h/ în interiorul cuvântului. Studii lingvistice aprofundate, începând din sec. XIX, au demonstrat că pronunția străveche a Numelui era Yahwé, iar semnificația lui este o formă a verbului „a fi” (cf. Ex 3:14). Mărturie în favoarea acestui fapt sunt și variantele populare, hipocoristice, ale Numelui, care au supraviețuit în onomastica și liturgica ebraică: -Yahu și -Yah, sau a formelor derivate: Yau-, Yo-, -Ya, Ye-). În textul tradițional al Bibliei ebraice, Numele Sacru a fost vocalizat artificial YəHoWaH și YĕHoWiH, ca măsură de protecție și ca indiciu al citirii unor cuvinte înlocuitoare: ˀădonay (Domnul) sau ˀĕlohim (Dumnezeu).

Noul Testament în toate manuscrisele lui, inclusiv cele mai vechi (grecești), nu conține Numele sacru, nici măcar în citatele din VT. Singurele excepții sunt: formula liturgică Aleluia din Apocalipsa 19 (ebr. Halelu Yah, „Lăudați-L pe Yah!”) și numele teoforice terminate în -ya (Abia, Anania), care erau permise în iudaism, întrucât nu reprezentau pronunția exactă. Nu avem niciun caz în care Iisus sau apostolii să fi militat pentru pronunțarea Numelui, prin învățătură sau prin exemplu. Dacă ar fi pronunțat Numele în public, ar fi fost un motiv suficient de condamnare la moarte, după legea iudaică. În afară de menajarea sensibilității iudaice, un alt motiv de evitare a pronunțării Numelui a fost răspândirea Evangheliei printre păgâni, care nu i-ar fi înțeles rostul și nu l-ar fi pronunțat corect. Creștinii au urmat  porunca și exemplul lui Iisus, de a-L numi pe Dumnezeu „Tatăl nostru” (Mt 5:16, 45, 48; 6:1, 8-9, 14-15, 26. 32; 7:11; 10:20, 29; 18:14; 23:9), obicei pe care l-au moștenit și apostolii (Rom 1:7; 1Cor 1:3; 2Cor 1:2; Ef 1:2; Flp 1:2: 1Tes 1:3; 3:11, 13; 2Tes 1:1-2; 2:16; 1Tim 1:2; Flm 1:3; Iac 3:9). În familie, numele tatălui este aproape inutil. Toți copiii îl vor striga „tati”, „tăticule”, „tătuțule” și poate nici mama nu-l va chema pe nume, spunându-i în schimb: „dragă”, „iubi”, sau cine știe cum, altfel decât e numele lui în acte.

Între extrema interzicerii pronunțării Numelui și extrema obligației pronunțării Numelui, ar trebui să preferăm libertatea de a ne adresa lui Dumnezeu după cum simțim fiecare, preferând exemplul și îndemnul Domnului Iisus. În același timp, traducerile biblice ale VT ar trebui în mod ideal să redea Numele Sacru (corect și explicat), fără a-l înlocui. Insistența Profeților și a Psalmilor asupra cunoașterii și proclamării numelui lui Yahwé în toată lumea nu se referă la niște consoane și vocale sacre, ci la renumele, faima sau slava (caracterului) lui Dumnezeu, deoarece în ebraică, šēm (nume) înseamnă adesea renume (Gen 11:4), faimă (Ez 16:14; Țef 3:19), caracter, reputație (Ec 7:1; Ezec 22:5), statut, ființă, memorie (Dt 25:7; 2Sam 14:7; Iov 18:17). Și este evident că este mare nevoie ca faima lui Dumnezeu de Creator, Mântuitor și Tată să fie pretutindeni cunoscută, ceea ce duce la mântuire. Un grup de consoane și vocale, un termen străin, ciudat sau fermecător, este prea puțin. Și bine este să ținem seama și de sensibilitățile celor din jur—evrei, creștini sau păgâni (1Cor 10:32).

Despre Dumnezeul adevărat. După cum ați observat mai sus, MI aduc aici textul din In 17:3 pentru a afirma că Tatăl este „singurul Dumnezeu adevărat”, prin urmare, ei trag concluzia că Iisus nu poate fi Dumnezeu adevărat, ci este doar supranumit astfel, sau ar avea o dumnezeire figurată, sau derivată, inferioară. Dar trebuie să observăm că în Ioan 17 Iisus Se roagă Tatălui în calitate de Om, în conștiință umană. Numai creaturile se roagă. Iisus a devenit Om și S-a subordonat lui Dumnezeu așa cum toți trebuie să facem. Dar Ioan își începe evanghelia recunoscându-L pe Christos ca fiind Dumnezeu Creator (In 1:1-3, 14) și o încheie cu afirmația consternată a lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20:28). Iar în 1In 5:20 lărgește și comentează ce scrisese în Ioan 17: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere ca să-L cunoaştem pe Cel Adevărat. Şi noi suntem în Cel Adevărat — în Iisus Christos, Fiul Său. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa vecinică.” Prin urmare, Ioan învață că Fiul este „Cel Adevărat”, „Dumnezeul adevărat”, ca și Tatăl.

4.    Hristos este prima creație a lui Dumnezeu (identificat cu arhanghelul Mihail), nu Dumnezeu adevărat în sensul doctrinei Trinității.

Temei biblic. Col. 1:15 „cel întâi născut din toată creația”.
Ap. 3:14 „începutul creației lui Dumnezeu”.
Dan. 10:13 „Michael, unul dintre Comandanții Supremi,” v. 21 „Michael, Comandantul vostru”; 12:1 „se va ridica Michael, marele Comandant, protectorul poporului tău.”
1 Tes. 4:16 „Căci Domnul Însuși, strigând ca un comandant, cu glas de arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, va coborî din cer, iar cei morți în Christos se vor scula primii.”
Iuda 1:9 „ . . .Arhanghelul Michael, când era în dispută cu diavolul, contrazicându-l cu privire la corpul lui Moise. . .”

Origine: preluată în mare parte din tradiția adventistă non-trinitară a secolul al XIX-lea; susținută de Charles Taze Russell. Influența non-trinitară asupra adventiștilor din sec. XIX a venit din surse unitariene (via Henry Grew și George Storrs) și de la predicatori din Christian Connection. Adventiștii de Ziua a Șaptea însă, în câteva generații (1850-1980) au evoluat în direcția unui trinitarism biblic (diferit de cel niceean), în timp ce unele gruprui derivate (Church of God Seventh Day etc.) au rămas non-trinitare și au devenit iudaizante. Dar în timp ce pionierii adventiști erau predominant binitarieni, Russel a adoptat arianismul.  

Comentariu: despre Michael-Christos. Este adevărat că Michael, „Comandantul” ceresc apocaliptic este identic cu Christosul preexistent și glorificat, dar aceasta nu presupune că El ar fi prima creatură. Termenul „întâi-născut”, când se referă la Christos, indică poziția de „frate mai mare” („nene”), „domnul fraților Săi” (ca Iosif, în Gen 49:26), adică „primul” în poziție ierarhică și în responsabilitate, fără legătură cu cronologia—asemenea lui David, despre care Dumnezeu spune:

„L-am găsit pe robul Meu David,
l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Eu îl voi face întâiul (Meu) născut,
cel mai înalt dintre împărații pământului.” (Ps 89:20, 27)

David nu era cel mai vârstnic dintre fiii lui Ișai, nici mai vechi decât regii contemporani cu el. Statutul de „întâi-născut”, în limbajul biblic, provine etimologic și cultural de la imaginea fiului care s-a născut primul într-o familie și, după obicei, primea autoritate peste frații săi, în locul tatălui său. Dar pentru că Dumnezeu, în istoria biblică n-a dat întotdeauna dreptul de întâi-născut celui mai mare, ci celui mai vrednic, „întâi-născut” a devenit un titlu echivalent aceluia de principe, primul în ordine ierarhică, nu în ordine cronologică. Este ca și cu termenul grecesc presbyteros („bătrân de adunare”, „senior/senator”, elder), care poate fi și tânăr, dar cu atribuții de lider.[4]

În calitate de Dumnezeu, Christos nu are „început al zilelor” (Ev 7:3). „La început” El „era” deja (In 1:1). Când a apărut prima dată realitatea spațiu-timp, El era acolo, „mai înainte de toate” (Col 1:17). Și dacă El era înainte de timp, înseamnă că El este în afara timpului: fără început și fără sfârșit. Numai Dumnezeirea este așa.   

Col. 1:15 „cel întâi născut din toată creația”.

Așa cum este tradusă de obicei această expresie, lasă impresia că toată creația este „născută” de Dumnezeu, iar prima creatură/naștere ar fi fost Christosul preexistent. Expresia originală însă nu are prepoziția „din”, ci folosește genitivul grecesc: πρωτότοκος („prim-născut”) πάσης κτίσεως („al întregii creații”). Iar genitivul grecesc este de mai multe feluri, nu întotdeauna echivalent cu genitivul românesc. În acest caz, ar fi trei interpretări posibile: 1. genitiv partitiv („întâiul născut din toată creația”, adică prima creatură a lui Dumnezeu); 2. genitiv de origine („întâi-născut al creației”— prima realitate pe care a produs-o universul!); 3. genitiv de subordonare („întâi-născut [= suveran] peste întreaga creație”).

Cea mai probabilă interpretare sintactică este aici genitivul de subordonare, pentru că: a). este în acord perfect cu contextul; și b). pentru că de obicei substantivele sau adjectivele de autoritate construite cu genitivul se referă la domeniul asupra căruia se exercită autoritatea: e. g. Iudit 9:12 (βασιλεῦ πάσης κτίσεώς σου „O, Împărate al întregii Tale creații!”); 3Mac 2:2 (δέσποτα πάσης κτίσεως „O, Stăpâne al întregii creații!”), 3Mac 2:7 (τῆς ἁπάσης κτίσεως δυναστεύοντι „Domnitorul întregii creații”), Ap 1:5 (ὁ ἄρχων τῶν βασιλέων τῆς γῆς „căpeténia regilor pământului”), Gal 4:1 (κύριος πάντων „domn/stăpân peste toate”). De aceea, există traduceri care redau corect acest text, nu mecanic: “the firstborn / ruler over all creation” (New International Version, New English Translation); “He is supreme over all creation” (Complete Jewish Bible–mesianică); „der Erstgeborene, der über aller Schöpfung ist” (primul născut, care este peste toată Creația, German Schlachter Version).

Ap. 3:14 „începutul creației lui Dumnezeu”.

Început sau origine în greaca Bibliei este ἀρχή (arché In 2:11). Dar ἀρχή era folosit în gândirea și filosofia greacă și ca principiu, bază, temei, sursă, cauză primă, cauză activă; funcție, magistratură, autoritate. În Biblie este folosit și cu sensul de primul loc (primat), principat, suveranitate, domnie, putere, stăpânire; căpetenie, domnitor, conducător (Rom 8.38; Ef 1:21). Prin urmare, Christos (Logosul) nu este „începutul creației”, ca și cum ar fi fost prima creatură, ci El este originea creației, principiul, cauza, sursa și baza creației (temelia zidirii). Cu alte cuvinte, prin El au fost făcute toate cele create și de aceea a rămas Suveranul întregii creații. El este Principiul creației, o referire directă la Logosul divin din In 1:1.

Dan. 10:13 „unul dintre prinții cei mai de seamă” (TLN), „una din căpeteniile cele mai de seamă” (Cornilescu); “one of the chief rulers” (ROT), “first of the chief heads” (YLT), „Miguel, uno de los príncipes supremos” (BNP).  

Textul ebraic folosește aici cuvântul śar (gr. ἄρχων  árchōn, lat. princeps) = căpeténie, șef civil (mai-mare, funcționar etc.), sau religios (arhiereu, șeful templului), sau militar (ofițer: comandant, căpitan, general). Dar termenul este folosit și în relație cu „oștirea cerului”. Michael apare sub numele de Śar-țəḇaˀ-Yahwé „Comandantul Oastei lui Yahwé” (Ios 5:13-14) și este ușor de identificat cu Solul lui Yahwé din Ex 3:2, 5, deoarece în ambele cazuri cere descălțare și recunoașterea că prezența Lui este sfântă. Și în ambele cazuri, trimisul ceresc este recunoscut de autor (Moise sau Iosua), ca fiind Yahwé (Ex 3:4; Ios 6:2-3). Aceasta implică, așa cum am mai amintit, două persoane divine sub numele Yahwé—a doua fiind Trimisul, Comandantul (Arhanghelul), care este vrednic de aceeași adorare. Dacă Dumnezeul lui Israel se numea „Yahwé, Dumnezeul oștirilor” (2 Sa 5:10; Am 4:13; 5:27) și dacă Comandantul Oștirii Lui are același Nume Sacru de Dumnezeu, singurul adorabil, atunci de ce ne-am mira că îngerul din Daniel 10 se referă la Michael ca fiind „Unul din Comandanții Supremi”?

Îngerul care vorbea cu Daniel în cap. 10 — care era și el un „comandant” spiritual venit împotriva „comandantului perșilor” — Îl cunoștea direct pe Dumnezeul Oștirilor: atât pe „Tatăl”, cât și pe „Fiul”. Din perspectiva îngerului (Gabriel?) care vorbește cu Daniel, și care este subordonat lui Michael, cele două persoane divine sunt haś-śarīm har-rīˀšônīm (Cei Mai Înalți Comandanți / Comandanții Supremi).[5]

Despre monoteism și trinitarism biblic. Învățătura Bibliei despre Dumnezeire este paradoxală. Pe de o parte, este clară distincția dintre Creator și creație/creaturi, sau dintre Dumnezeul adevărat, universal, și divinitățile mitologice ale popoarelor— care sunt ficțiuni sau, în cel mai bun caz, măști ale spiritelor rele. Monoteismul biblic este explicat adesea ca fiind credința într-o singură persoană divină, în opoziție cu ideea de pluralitate personală. Dar dacă avem în vedere complexitatea și profunzimea subiectului, faptul că Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu în cuvinte și imagini care sfidează „monoteismul” strict, înțelegem că subiectul este paradoxal.

Moise învață că Yahwé este unic (Dt 6:4), dar în același timp, că și cerescul reprezentant personal al lui Yahwé este Dumnezeu și poartă același Nume (Ex 3:2, 4, 14). Biblia afirmă realitatea unui singur Dumnezeu, exclusiv (Dt 6:4; 1Cor 8:4, 6; 1Tim 2:5), dar și realitatea a două persoane divine (In 1:1; Ev 1:8-10), sau chiar a trei persoane divine (Mt 28:19; 2Cor 13:14). Duhul Sfânt este „Spirit Veșnic (Ev 9:14), care nu poate fi localizat (In 3:8; Ps 139:7), dar este „Cineva”, distinct de Tatăl și de Fiul (Mt 12:31-32; In 14:16), nu un fenomen sau un concept abstract.

Iisus este numit când „Omul Iisus Christos” (1Tim 2:5), când „mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom 9:5), sau „Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor” (Tit 2:13).[6] Iisus poartă titlul mesianic de „Fiul lui Dumnezeu” (Lc 1:32, 35, cf. Ps 2:6:7), sugerând că ar avea o naștere, un început; dar, în același timp, El a fost prefigurat de Melchisedec, ca fiind „fără început al zilelor” (Evrei 7:3). În Trinitate există într-un sens egalitate, în alt sens subordonare voluntară (Mt 28:19; In 15:26; 1Cor 15:27-28; Flp 2:6-12). Pentru o argumentație biblică amplă, citiți articolul „Un Dumnezeu singuratic, sau Tri-Unitate?”.

În concluzie, nu este înțelept, nici folositor să așezăm Biblia împotriva Bibliei și unitarismul împotriva trinitarismului, ci mai degrabă să observăm că subiectul Dumnezeirii este prezentat în Biblie în mod paradoxal, aparent contradictoriu. Mântuirea noastră nu depinde de înțelegerea tuturor subtilităților Scripturii, dar credința sau necredința noastră poate atârna greu. Un celebru aforism atribuit savantului fizician Niels Bohr, este foarte potrivit aici: Contraria non contradictoria sed complementa sunt. (Lucrurile contrare nu sunt contradictorii, ci complementare).

5.    Duhul Sfânt nu este o Persoană, ci forța activă a lui Dumnezeu.

Temei biblic. Gen 1:2: „și forța activă (Ps 33:6; Is 40:26) a lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor” (TLN)
Lc 1:35: „Spiritul sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va acoperi cu umbra sa.”
FA 2:17-18: „voi turna din spiritul Meu”.
FA 10:38 „uns cu spirit sfânt și cu putere”
Origine: C T Russell. Vezi nota istorică de la articolul anterior.

Comentariu. Se poate găsi mai pe larg la pagina despre „Personalitatea și dumnezeirea Duhului Sfânt”. Aici vom comenta doar referințele biblice de mai sus. În Gen 1:2, expresia ebraică rûaḫ ˀĕlohim (Spiritul/Duhul lui Dumnezeu) a fost tradusă de TLN ca „forța activă a lui Dumnezeu”, deși în zeci de alte cazuri, TLN a redat expresia cu „spiritul lui Dumnezeu”. Este de remarcat faptul că oriunde Moise folosește expresia rûaḫ ˀĕlohim (Spiritul/Duhul lui Dumnezeu), se referă la un spirit de origine divină, care produce înțelepciune în oamenii speciali ai lui Dumnezeu (Gen 41:38; Ex 31:3; 35:31; Num 24:2; Dt 34:9), o temă care se continuă în NT (1Cor 12:8). De asemenea, în Iov 32:8, „spiritul sau suflarea lui Dumnezeu” îi dă inteligență omului, întrucât acest spirit este agentul creator de viață în om (Iov 33:4). Nu degeaba este comparat cu „suflarea de viață” pe care o dă Dumnezeu (cf. Ez 37:9; In 20:22).

Termenul ebraic rûaḫ are diverse sensuri, unele din ele fiind fizice: suflare, vânt, forță; altele fiind  psihice: stare sufletească, gând, minte; iar altele fiind personale (spirite slujitoare, cf. Evrei 1; spirit necurat, etc.). De asemenea, Scriptura vorbește și despre un „spirit al adevărului”, care este mumit „un alt ajutor” (gr. paráklētos = avocat, mediator, mângâietor, apărător, ajutor, cf. In 14:16-17).[7] Este un altul în afară de Iisus (cf. 1In 2:1). Ar fi straniu să se creadă că Iisus vorbește despre „alt avocat” ca și cum ar fi o simplă „forță activă”.

El este spirit în sensul în care și îngerii sunt spirite, adică spirit personal, cu identitate proprie, dar diferit de toate spiritele, prin faptul că este spirit creator și dătător de înțelepciune. Da, este o forță activă, dar nu una impersonală, ci este agentul tuturor acțiunilor lui Dumnezeu în creație și în mântuire. Este așadar o „persoană”, dar numai în sensul că este Cineva, nu ceva; deoarece spre deosebire de orice altă persoană și de orice alt spirit, El este reprezentantul omniprezent al Tatălui și al Fiului, fără chip, fără loc, care nu poate fi cercetat (Is 40:13). În Gen 1:2 verbul arhaic raḫḫēf mai este folosit doar în Dt 32:11 descriind gestul unei păsări care-și protejează puii cu aripile (cf. în ebraica medie: „a cloci”).[8]

Acest verb se asociază figurat cu imaginea unui spirit viu, personal, întrucât în mai toate culturile, precum și în Biblie, spiritul este imaginat ca o pasăre, sau ca o ființă înaripată.[9] În Gen 1:3 este descris Spiritul Creator al lui Dumnezeu (cf. Iov 33:4). Tot ce exista în Geneza 1, înainte de primul imperativ creator (yəhī ˀôr!  v. 3) era un ocean pustiu învelit în întuneric absolut. Anunțarea prezenței Spiritului Creator încă de la început lămurește cum de au apărut lucrurile la porunca lui Dumnezeu. Dar verbul raḫḫēf (a ocroti cu aripile, a cloci), nu are sens dacă înțelegem că „spiritul” din Gen 1:2 ar fi o entitate impersonală, o „forță activă”.   

Celelalte texte care sunt menționate ca temei biblic al impersonalității Duhului Sfânt, ar fi relevante numai dacă ar fi luate în sens literal. Dar vorbirea figurată este evidentă în aceste cazuri:

Ps 33:6 „Cerurile au fost făcute prin cuvântul lui YHWH, și toată oastea lor prin spiritul (suflarea) gurii Lui.” Autorul exprimă poetic creația din Geneza 1: Dumnezeu poruncit cerul și a suflat stele pe întinderea lui. Atât cuvântul, cât și suflarea vin din gura Lui, care reprezintă porunca, autoritatea, voința. Cuvântul se referă la poruncă („Să fie . . .!”), iar spiritul / suflarea se referă la puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Dar imperativul creator, Cuvântul de la început, este și simbol al persoanei divine a Fiului (In 1:1). Și atunci, de ce Spiritul (suflarea) Lui n-ar putea fi acel Spirit Sfânt pe care L-a promis și Iisus, suflând spre ucenicii Lui (In 20:22)? Asemenea texte poetice nu pot fi aduse ca evidență nici în favoarea și nici împotriva personalității Spiritului Sfânt.  

Is 40:26 TLN „datorită marii lui energii dinamice și puterii sale impresionante”. Lăsând la o parte transformarea unor versuri în proză, prin năvala de neologisme care spulberă vraja poeziei, versetul nu se referă în mod explicit la un spirit personal sau impersonal. Ar fi fost relevant v. 13, unde TLN traduce: „Cine a măsurat[10] spiritul lui Iehova? Cine poate să-l învețe și să fie sfătuitorul său?” Dacă cineva poate fi atât de provocator încât să încerce să dea lecții spiritului lui Dumnezeu, înseamnă că acest spirit este „Cineva”, nu „ceva”. Și dacă este al lui Dumnezeu și nimeni nu-L poate măsura sau corecta, înseamnă că El este divin.

Textele din Lc 1:35 („Spiritul sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va acoperi cu umbra sa.”) și FA 10:38 („uns cu spirit sfânt și cu putere”) pot fi înțelese în sensul că spiritul este o putere divină, sau că este asociat cu puterea divină. Ambele sunt posibile. Spiritul vine cu putere, dar în același timp, Spiritul este puterea lui Dumnezeu. Dacă Spiritul este o „putere”, cititorul trebuie să-și răspundă la întrebarea: este aceasta o putere impersonală (o forță fizică, o energie, un curent, un „câmp”?), sau este o putere personală, ca în FA 8:10? Multe texte, luate în mod izolat, sunt neconcludente din acest punct de vedere.

Dar dacă se ia Biblia în ansamblul ei, înțelegem că, indiferent cum am înțelege puterea lui Dumnezeu și forțele Lui active, există o evidență foarte bogată în favoarea credinței că Spiritul lui Dumnezeu, despre care vorbea Iisus în Mt 28:19, în In 14:16-17; 15:26; 16:13 și în multe alte locuri, este „Cineva”, nu „ceva”. Faptul că Biblia folosește expresia ca „voi turna din spiritul Meu” (FA 2:17-18), „botezați cu spiritul” etc., ceea ce non-trinitarii consideră a fi o dovadă că Spiritul lui Dumnezeu este impersonal, ca un lichid, ca un gaz etc. Dar acestea sunt exprimări figurate, care nu pot decide că ar fi vorba de o forță sau o persoană. Ele sunt folosite pentru a sugera împărtășirea relativă cu Spiritul lui Dumnezeu. Numai Iisus a avut parte de o împărtășire a Duhului fără măsură (2Rg 2:9; In 3:34).

Mai multe dovezi biblice şi răspunsuri la obiecţii găsiți la pagina „Personalitatea și Dumnezeirea Duhului Sfânt”. 

III. Antropologie

6.  Sufletul nu este nemuritor; omul încetează complet să existe la moarte până la înviere.

Temei biblic: Gen 2:7 („YHWH Dumnezeu l-a făcut pe om, țărână din pământ, i-a insuflat în nări suflare de viață și astfel omul a devenit un suflet viu / ființă”); Ezec 18:4, 20 („Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”); Ecl 9:5, 10 („cei morţi nu ştiu nimic” . . . „acolo unde vei merge, în Șeol, nu este nici lucrare, nici socoteală, nici cunoaștere, nici înțelepciune”).

Origine: Doctrina este moștenită din adventismul secolului al XIX-lea. C. T. Russell, Jonas Wendell şi AZS au primit-o de la George Storrs.

Comentariu. Doctrina aceasta este corectă, nu este nimic de obiectat. O tratare amplă a subiectului despre suflet, spirit, suflare etc., relația dintre viață, moarte, înviere, nemurire etc. se poate găsi în studiul lingvistic și teologic numit „Athanasiologikon sau Tratat despre nemurire”.

IV. Soteriologie

7.    Există două clase de mântuiți: I. cei 144.000, care vor domni cu Christos în cer (Ap 7:4-8; 14:1-5) și II. „marea mulțime”, care va trăi veșnic pe un pământ paradisiac (Ap 7:9-17).

Temei biblic.

Lc 12:32 („Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia!”);

In 10:16 („Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.”).

Origine: Russell a formulat doctrina celor două clase; Rutherford a redefinit „marea mulțime” începând cu 1935, ca având speranță pământească.

Comentariu: Din Lc 12:32 nu reiese că ar fi două clase de mântuiţi. „Turma mică” sunt cei care Îl ascultau pe Iisus și Îl urmau (adevărații iudei). Ceilalți iudei erau priviți de Iisus ca și restul lumii, fiind cniar numiți „lumea” (In 7:7; 8:23; 14:17; 15;18-19). Desigur, mântuiții sunt și ei din mai multe „cete” (1Cor 15:23), dar nicăieri în Biblie nu sunt clasificați pe criteriul unor destine (destinații) separate.

La sfârşit, la judecata divină, lumea întreagă este polarizată în două categorii: grâu și neghină (Mt 13:30), cu haină de nuntă și fără haină de nuntă (Mt 22:11-12), fecioare chibzuite și fecioare nechibzuite (Mt 25:2), oi și capre (Mt 25:33), fiii luminii și fiii întunericului (In 12:35-36; 1Tes 5:5), cei cu sigiliul lui Dumnezeu pe frunte și cei cu stigmatul fiarei pe frunte (sau pe mână, Ap 7:3; 13:16; 14:1), recolta de grâu și recolta de must (Ap 14:16,19) etc. Dintre aceste două categorii, numai una este salvată.    

Alegoria lui Iisus cu Păstorul, oile și staulul (In 10:16) are în principiu două interpretări:

a.       O interpretare catolică, cu adânci rădăcini medievale, în care „staulul acesta” este Biserica vizibilă (Catolică), iar celelalte oi sunt credincioșii răspândiți prin alte confesiuni și religii, care se vor alătura BRC. Păstorul este Christos, care Își păstorește Biserica prin guvernarea episcopală întruchipată într-un sens special în episcopul Romei („vicarul lui Christos”).

b.       O interpretare mai veche (din primele patru secole), reluată de protestanţi, din sec. XVI până astăzi: Păstorul este Christos Însuși; „staulul acesta” este Israelul legământului; celelalte oi sunt credincioșii din alte neamuri și religii, care aveau să îmbrățișeze speranța lui Israel (Evanghelia Împărăției); turma unică este totalitatea urmașilor lui Iisus.

Nu pot fi adevărate ambele interpretări. Credem că interpretarea vechi creștină și protestantă este corectă, deoarece respectă contextul apropiat și contextul evangheliei. Când Iisus a spus „staulul acesta”, El se referea la o realitate prezentă, în care El Se afla, deoarece mai sus vorbise despre staul (In 10, 1, 3), iar acum a zis; „acesta”. Textul implică existența mai multor staule, dar unul singur este numit „staulul acesta”. Alegoria măslinului din Romani 11 spune același lucru:  este un singur măslin, cu rădăcină, tulpină și parte din ramuri israelite, printre care au fost altoite multe ramuri păgâne, astfel înnobilate. Dar măslinul este același (Rom 9:4-5): patriarhii, profeţii,  (Scriptura, legământul) şi sanctuarul lui Dumnezeu (cu prioritate cel ceresc: 1Rg 8:30). „Celelalte oi” sunt ramurile de măslin sălbatic, care urmau să fie altoite în măslinul nobil.

Cei 144.000 și Marea Mulțime. Interpretarea celor două scene din Apocalipsa 7 (A. Cei 144.000 și B. Marea mulțime) depinde de modul în care înțelegem structura Apocalipsei, relația logică (nu întotdeauna cronologică) dintre diferitele scene succesive ale unei viziuni. Înțelegerea la care am ajuns prin studiu personal, acum aproape 50 de ani (și despre care nu știam că este dominantă printre marii comentatori protestanți contemporani ai Apocalipsei), este că scenele A și B din Apocalipsa 7 descriu aceeași categorie de mântuiți, descrisă în locuri diferite (pământ și cer), în momente diferite (înainte de furtuna marelui necaz și după necaz) și în limbaj diferit (în simboluri și în limbaj deschis).

Ambele scene oferă răspunsuri complementare la întrebarea din Ap 6:17: „căci a venit ziua cea mare a Mâniei Lor și cine poate sta în picioare?” Prin urmare, întrebarea nu este abstractă, „teologică”, ci una disperată și prea târzie, din partea celor care au amânat pocăința până în ziua sfârșitului lumii. Este vorba de sfârșitul civilizației, într-un cutremur catastrofal universal, pământesc și ceresc (!), însoțit de tsunami imense, dispariții de insule și lanțuri muntoase (Lc 21:25-26; Ap 6:12-16, cf. 1:7; 11:19), și de un foc care va descompune și elementele naturii (Mt 13:40; Lc 17:29-30; 1Cor 3:13; 2Tes 1:7-8; 2Pt 3:7, 10-12; Ap 18:8; 19:20). Biblia arată că în momentele acelea teribile vor exista oameni pe pământ, care vor sta în picioare și vor privi în sus, știind că a venit ziua mântuirii lor (Lc 21:28; 1Cor 15:51; 1Tes 4:16-17). Aceștia sunt „cei sigilați” (Ap 7:4), cei care „și-au spălat hainele în sângele Mielului” (Ap 7:14; 16).

Cei 144.000 sunt „câte 12.000 din fiecare cele 12 triburi ale lui Israel”. De la început înțelegem că nu poate fi vorba de Israelul etnic aici, deoarece de peste 2500 de ani nu mai există 12 triburi, ci doar vreo trei triburi, care demult s-au amestecat și acestea între ele, astfel că astăzi nu mai avem niciun „trib” evreiesc distinct. NT numește Biserica „Israelul lui Dumnezeu” (Gal 6:16) și „cele 12 triburi” (Iac 1:1). Alegoria măslinului din Romani 11 arată că neevreii au fost altoiți în Israelul credincios și nu mai are importanță distincția etnică (Rom 10:12; Gal 3:28; Col 3:11).

Numărul 12.000, de unde produsul 144.000 ( = 12×12.000), este un număr militar israelit, indicând o divizie de elită (Num 31:5-6; Jud 21:10; 2Sam 17:1; 1Rg 4:26; 10:26; 2Cr 1:14; 9:25). Numele triburilor menționate pe rând sugerează un recensământ militar. Numele lui Israel trimite la ideea de luptă (Gen 32:28),[11] ca și enumerarea triburilor începând cu Iuda (Gen 49: 9-10; Jud 20:18). Armata lui Israel era organizată în patru armate conduse de patru triburi dominante: Iuda, Ruben, Dan și Efraim; dar în Apocalipsă primele două sunt așezate în frunte, iar celelalte două lipsesc. Cei 12.000×12 sunt oastea Mielului (Ap 14:1; 17:14), „învingătorii fiarei” (Ap 13:4; 15:2).

Cei 144.000 sunt marea mulțime a învingătorilor din toate popoarele. Ramurile de finic sunt simbolul victoriei (Ap 7:9), hainele albe au aceeași semnificație (Ap 2:7, 11, 17, 26; 3:5, 21; 21:7). Această identificare se înțelege când observăm următoarele:

a.    Cele două scene din cap. 7 formează un interludiu între ruperea peceții a 6-a și ruperea peceții a 7-a, și ambele scene răspund la aceeași întrebare (6:17).

b.    În Apocalipsă, relația dintre expresiile „am auzit” și „am văzut” este explicativă. În Ap. 5:5–6 el aude despre Leul din Iuda, dar când se uită, vede Mielul. În Ap 17:1-2 profetul aude invitația îngerului de a-i arăta o cetate prostituată, care stă pe o apă mare (Eufrat), dar când este dus în viziune, vede o femeie care stă călare pe o fiară. La fel este și în Apocalipsa 7. Profetul aude mai întâi numărul lor (7:4), după care îi vede ca fiind o mulțime nenumărată (7:9); aude că sunt din toate triburile lui Israel, dar îi vede ca fiind din orice neam, din orice trib.

c.     Diferențele dintre cele două scene sunt complementare: în scena A, ei sunt pe pământ, iar în scena B ei sunt în cer; în scena A sunt sigilați înainte de necazul cel mare (furtuna), în scena B sunt triumfători, scăpați din necazul cel mare (7:14).

Este important de observat că profetul nu vede două clase alăturate (evrei și neevrei; trupe de elită și adunătură), iar dacă localizarea lor ar indica soarta lor, atunci cei 144.000 sunt aici pe pământ (v. 1-3 pământ, mare, copaci), iar marea mulțime este în cer (v. 9-11, la Tronul lui Dumnezeu), exact invers de cum i-a proiectat Mr Rutherford. În Ap 14:1, cei 144.000 sunt văzuți pe muntele Sionului, o referire poetică la Noul Ierusalim (Ev 12:22), care este și căminul destinat tuturor celor mântuiți, evrei și neevrei de toate categoriile (Ap 21:24, 26). Această cetate care va fi capitala lumii noi, a pământului paradisiac, nu este de origine pământească, ci este în cer (Gal 4:26) și va coborî pe pământ la încheierea mileniului Împărăției (Ap 20:7-9; 21:1-3, 10). Numerele simbolice 12.000, 12 și 144 ( = 12×12) din Apocalipsa 7 se regăsesc în structura și dimensiunile cetății sfinte (Ap 21:14, 16-17, 21), ceea ce sugerează că aceasta este cetatea învingătorilor, în care mântuiții vor locui toți pe pământul înnoit. Dar înainte de a locui din nou pământul și paradisul refăcut, toate cetele mântuiților vor locui în cer. Deși toată lumea își imaginează împărăția milenială ca fiind pe pământ, Apocalipsa arată că împărăția milenială va fi în cer, unde Christos împreună cu mântuiții Lui vor domni, judecând lumea și pe îngeri (Ap 20:4, 11:12; cf. 1Cor 6:23; Mt 19:28; Ob 1:21). Pe pământ nu va fi împărăția milenială, ci împărăția veșnică. În această împărăție, odată cu coborârea cetății lui Dumnezeu pe pământ, și astfel odată cu mutarea tronului lui Dumnezeu pe pământ, cerul va coborî pe pământ, YHWH va locui pentru totdeauna cu poporul Său. Chiar dacă în veșnicie vor fi deosebiri între cei mântuiți, în ce privește răsplata primită, proporțional cu slujirea din dragoste (Lc 6:38; 19:17, 19, 24, 26), ei vor avea toți același destin și aceeași locuință: mai întâi toți în cer pentru un timp, apoi toți pe pământ, împreună cu tot cerul.[12]  

8.    Numai cei 144.000 participă la Cina Domnului (pâinea și vinul).

Temeiuri biblice

Luca 22:28–30 „Voi sunteţi cei ce aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Mi-a pregătit-o Mie Tatăl, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea, şi să şedeţi pe tronuri ca judecători ai celor 12 triburi ale lui Israel.”

1 Cor 11:23–26 „Am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că, Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine ²⁴ și, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi! Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.» Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: «,Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea, de câte ori veţi bea din el.»  ²⁶ Pentru că, ori de câte ori mîncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.”

Ap 14:1–3. „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau 144.000 de oameni, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul, pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea Tronului, înaintea celor patru ființe vii şi înaintea seniorilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei 144.000, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.”

Origine: J F Rutherford.

Comentariu. Este greu de imaginat cum s-ar putea deduce din versetele de mai sus ideea că Sfânta Cină este numai pentru cei 144.000, sau numai pentru cei care vor domni în cer. Am arătat deja mai sus, că această divizare a mântuiților într-o ceată cerească de elită și una pământească de plebei este cu totul nejustificată. În ce privește Cina Domnului, primii creștini nu aveau o asemenea teorie. Textul de mai sus (1Corinteni 15) este adresat de Pavel creștinilor din Corint, care erau de toate categoriile, departe de ceea ce se așteaptă de la cei 144.000. Tot unora ca ei  le-a fost promis și tronul de judecători cerești ai lumii și ai îngerilor (1Cor 6:2-3).

A priva pe credincioși de binecuvântările noului legământ și de Cina Domnului este o îndrăzneală necuvenită, de care J F R se face vinovat. O asemenea discriminare omenească a credincioșilor este stranie și necreștină. În Ap 21:3, 7 sunt reflectate binecuvântările noului legământ (Ier 31:33; 32:38: Ez 11:20; 14:11; 37:27; Zah 8:8; 2Cor 6:16; Ev 8:10), iar noul legământ nu este diferit în ce privește clauzele / condițiile lui: sunt tot „cele zece”, pentru a simplifica lucrurile (Ap 11:19; 12:17; 14:12). Mesia este Solul Legământului (Mal 3:1)[13] și întruchiparea legământului (Is 42:6; 49:8 TLN).

Acest legământ nu a fost destinat unei elite, ci a fost făcut pentru cei mulți (la-rrabbim, Dan 9:27; 11:33; Is 53:11-12 la-rrabbim), deoarece sângele lui Iisus s-a vărsat pentru mulți (Mt 26:28; Mr 14:24). Adevărul că avem viață spirituală numai dacă ne hrănim cu adevărul Evangheliei (Christos cel răstignit) este atât de important, încât Domnul l-a încredințat Bisericii nu doar pentru predicare, ci și pentru ritualul sacru al mesei comemorative a jertfei Mântuitorului. O binecuvântare ca aceea predicată de Iisus în In 6:53-58, 63 nu poate fi retrasă de la cei mulți.    

5. Eschatologia

9.    Hristos a revenit în mod invizibil în 1914 și de atunci domnește din cer; 1914 marchează începutul „zilelor din urmă”.

Temeiuri biblice:

Dan. 4 : 25, 32 „ . . . şi şapte vremuri hotărâte vor trece peste tine, până vei recunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea”

Luca 21:24 „Vor cădea supt ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile hotărâte ale neamurilor.”

Mat 24:3 „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului acestui veac?” (TLN „semnul prezenței tale și al încheierii sistemului”)

Ap 11:15 „Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care strigau: «Împărăţia lumii a devenit împărăția Domnului nostru şi a Christosului Său. Şi El va domni ca împărat în vecii vecilor.»”

Origine: C T Russell a calculat anul 1914 ca sfârșitul „timpurilor neamurilor”; după ce așteptările privind evenimentele vizibile nu s-au împlinit, doctrina prezenței invizibile a fost consolidată de J F Rutherford. Russel preluase aplicarea celor 7 vremuri din Daniel 4 la „împărăția lumii” din mediul adventist-millerit, din schema lui Nelson Barbour. Ideea era moștenită de la William Miller, cu diferența că acesta calculase cele „șapte timpuri” între 677 î.H.–1843 d.H. (de la întemnițarea regelui Manase, până la sfârșitul lumii), după modeul interpreților britanici (John A. Brown, Edward Irving etc.) din anii 1810-1820. Schema aceasta a circlat și printre adventiștii sabatiști până la 1864, când James White, Uriah Smith și alți lideri au respins-o, observând în Scriptură că împlinirea profeției se rezuma la împăratul Nabucodonosor (Dan 4:28, 32). În cercurile milenariste britanice și americane a apărut și ideea că Parusia lui Christos înseamnă „prezența invizibilă”, pe care Barbour și apoi Russel o dataseră pentru anul 1876. Mai târziu, Rutherford a mutat datarea Parusiei pentru anul 1914, care fusese deja stabilit de Barbour și Russel ca încheiere a timpului neamurilor.  

Comentariu. Doctrina aceasta escatologică se întemeiază pe două erori: 1. interpretarea lingvistică și teologică a termenului grecesc παρουσία (parousía) ca „prezență invizibilă”; 2. Aplicarea profeției cronologice despre cele șapte vremuri ale umilirii lui Nabucodonosor, ca și cum ar fi o prezicere codificată despre durata stăpânirii neamurilor.

Aplicarea celor „șapte vremuri” din Daniel 4 la istoria călcării în picioare a Ierusalimului de către „neamuri” este o interpretare forțată, care nu are nevoie de contraargumente ca să cadă. În fiecare profeție cu perspectivă lungă din cartea lui Daniel există suficiente explicații, care ne arată că este vorba de istoria împărățiilor lumii. Fie Daniel însuși, fie un înger explică. În Daniel 4 însă nu avem nicio explicație, din partea nimănui, care să sugereze câtuși de puțin că profeția umilirii regelui caldeean ar avea și o aplicație tipologică, referitoare la timpul dominației împărățiilor lumii.

Cât privește substantivul grecesc παρουσία (parousía), acesta este unul din cazurile în care teologii confundă etimologia unui termen cu semnificația lui, căreia i se dă o valență teologică. Pentru a ilustra problema, să luăm ca exemplu termeni cunoscuți din limba română. Să zicem că un străin analizează textele biblice românești, în care se găsește cuvântul „prost” (e.g. Pr 14:18; Mt 5:22) și dorind să înțeleagă cât mai exact, se repede la etimologia cuvântului și află că este vorba de un slavism, care în românește avea inițial sensul de: vertical, inocent, sincer, natural, obișnuit, de rând, curent, comun, simplu, pur, curat. Și după ce descoperă faptul, teologul se pune pe scris tratate, care arată că prostul în Biblie, sau în cultura română, nu e prost, ci vertical și curat. O asemenea greșeală se face atunci când nu urmărim sensurile derivate, mai târzii, pe care limba le preferă de obicei. Etimologia (istoria cuvântului, pornind de la sensul original) poate ajuta în multe cazuri, dar adevăratul sens al oricărui cuvânt este cel stabilit convențional, sau care este determinat contextual.

Substantivul παρουσία (de la verbul παρεῖναι „a fi lângă”, „a fi prezent”, „a fi gata / la îndemână”) înseamnă etimologic „prezență”. Nu „prezență invizibilă”, ci una vizibilă (Flp 2:12)—afară de cazul că subiectul ar fi invizibil prin natura sa). Nu degeaba, dicționarele de greacă veche dau ambele definiții: prezență, venire. De la sensul de prezență (evident vizibilă), παρουσία a dezvoltat sensul de prezentare, apariție, adică momentul în care ceva sau cineva devine prezent, astfel că termenul a ajuns să fie folosit frecvent și cu sensul de sosire (1Cor 16:17; 2Cor 7:6-7; Flp 1:26; Iudit 10:18; 2Mac 8:12) sau manifestare, arătare (2Tes 2:9 a lui Antichrist), sau vizită oficială a unui suveran în provincii.[14] Acesta este sensul cel mai probabil pentru Parusia lui Christos.

Un argument serios este că toate traducerile antice, de când greaca veche se vorbea încă, au tradus termenul παρουσία în Matei 24 și oriunde este vorba de revenirea lui Iisus, în Vulgata latină (adventus „venire”), în Peșitta siriacă/aramaică (mēˀṯīṯā מאתיתא „venire), în Biblia gotică a lui Wulfila (quma „venire”, e.g. 1Cor 15:23), în NT armenesc vechi (գալուստ galust, „venire”).

Dar iată cum traduce TLN un text care în toate traducerile vechi și noi din toate limbile se referă la venirea lui Christos: „Fie ca Dumnezeul păcii să vă sfințească pe deplin! Și fie ca spiritul, sufletul și corpul vostru să fie păstrate întregi și ireproșabile în orice privință în timpul prezenței Domnului nostru Isus Cristos.” (1Tes 5:23) Prin urmare, ce să înțelegem? Că Pavel le ura contemporanilor lui să fie total sfințiți „în timpul prezenței (invizibile) a lui Christos”, adică după 1914? Sau un alt text: Iac 5:7 „Fiți deci răbdători, fraților, până la prezența Domnului!”. Ar trebui să fie clar pentru oricine că referirea la „răbdare” și expresia „până la” implică un eveniment, nu o stare. Nu are niciun sens expresia „până la prezența . . .” La fel și Iac 5:8, unde nu are sens să spunem că „prezența invizibilă” a Domnului este aproape. Aici este un „aproape” temporal, nu local, și parusia care este aproape nu poate fi decât un eveniment, o manifestare, nu suspectarea unei prezențe nevăzute.

Contextul în care se vorbește despre parousia în NT indică destul de clar că se referă la un eveniment cu efecte cosmice teribile (2Pt 3:4). Chiar dacă s-ar traduce cu „prezență”, este vorba despre o prezență așteptată, introdusă de un eveniment. Dacă în ziua Parusiei Lui, se vor aprinde și se vor dezintegra până și „stihiile” cerului, cum poate fi aceasta o prezență invizibilă și lipsită de efecte—așa cum este presupusa parusie de la 1914 încoace?

1110. Hristos a ales organizația sa vizibilă. Hristos a început în 1919 inspectarea și folosirea exclusivă a organizației Martorilor lui Iehova ca „sclav credincios și prevăzător”.

Temeiuri biblice: Mat. 24:45–47; Mal. 3:1–3 :   

Origine: Rutherford a lansat această doctrină între 1919-1930.

Comentarii. Toate explicațiile aduse în favoarea acestei doctrine cerșesc credință. Textele invocate nu spun nimic despre 1919 sau despre liderii JW. Nu e nicio rușine să crezi ceva care nu are suport biblic. Toți credem în zborurile pe lună, de exemplu (cu excepția conspiranoicilor), fără să avem nicio dovadă biblică în sprijinul acestei credințe. De ce este nevoie de text biblic pentru a susține o idee pentru care textul nu dă credit cuiva anume? Un iezuit, un mormon sau un molokan poate pretinde că „sclavul fidel și prevăzător” este papa Romei și respectiv președintele-profet de la Salt Lake City, sau cine știe ce alt vătaf, folosind aceleași texte.

11. Împărăția lui Dumnezeu va transforma pământul într-un paradis locuit de oamenii drepți, iar majoritatea credincioșilor vor trăi veșnic pe pământ, nu în cer.

Temeiuri biblice: Ps. 37:11, 29 (cei blânzi / drepții vor stăpâni țara/pământul); Is 65:17–25 (cer nou și pământ nou); Mt 5:5 (Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul); Apoc. 21:1–4 (Cer nou și pământ nou).

Origine: C T Russell, dar sistematizată și popularizată de Rutherford.

Comentariu: La numărul 7 am comentat suficient despre doctrina cu cele două clase de mântuiți, cerească și pământească, arătând că nu stă în picioare. Oricâte cete de mântuiți vor fi, ei vor locui mai întâi în cer (toți), apoi pe pământ pentru veșnicie (toți). Astfel se împlinește promisiunea că cei blânzi, drepți etc. vor moșteni pământul. Dacă Mt 5:3, 10 îi fericește pe cei smeriți (săraci „în spirit” = în sens spiritual) și pe cei persecutați, promițându-le Împărăția Cerului, nu înseamnă că se referă la faptul că ei vor locui în cer pentru totdeauna.

Expresia „împărăția cerurilor” înseamnă „împărăția cerească”, pentru că ea a venit de sus odată cu Iisus Împăratul (Lc 17:20-21) și cei ineteresați se silesc să intre în ea (Mt 11:12). Prin urmare, există mai întâi o fază spirituală a împărăției, încă din zilele lui Iisus (Mt 13:24, 31, 33, 44-45, 47; 18:23; 20:1; 22:2; 23:13; 25:1, 14), care în final va deveni împărăția slavei, odată cu domnia și judecata milenială, care se vor desfășura în cer. La sfârșitul mileniului, ea va fi pe pământul înnoit pentru totdeauna. Fericirile lui Iisus din Matei 5 nu fac o departajare între cei care moștenesc pământul și cei care moștenesc cerul, ci sunt adresate tuturor în aceeași măsură, așa cum cei blânzi trebuie să fie și smeriți, altminteri blândețea lor nu ar fi autentică.

În Isaia 65-66 nu este vorba despre „cerul nou și pământul nou” pe care le așteptăm potrivit cu Apocalipsa 21. În Isaia 65-66 avem un oracol poetic care face profeții condiționate despre viitorul lui Israel, nu despre lumea pe care o așteptăm. În Isaia 65, lumea nouă promisă oferă o longevitate mai mare, natura în bună parte schimbată, dar păcatul, moartea și unele urmări ale blestemului încă rămân. În cap. 66, în acel cer nou și pământ nou este prezent încă templul cu jertfele lui și cu pelerini venind de pe țărmurile Mediteranei. Nu cred că martorii lui Iehova așteaptă o asemenea lume nouă.

Profețiile super-optimiste despre Israel din cartea lui Isaia și din alte cărți (Ezechiel etc.) au fost zădărnicite pentru totdeauna (Ier 18:7-10; Zah 6:15; Lc 7:30; 19:42). Degeaba le așteaptă mulți creștini să se împlinească pe pământ într-un mileniu pământesc, care nu ar fi nici sfânt, nici păcătos. Ele se vor împlini în forma perfectă indicată în Apocalipsa 21-22, precum și în promisiunile lui Iisus și ale apostolilor; și în profețiile lui Daniel. Anumite imagini și promisiuni din VT pot fi scoase din context și aplicate la lumea nouă pe care o așteptîm, dar promisiunile noului legământ se împlinesc perfect numai în profețiile NT.  

112. Iadul de foc veșnic nu există; „Gheena” simbolizează distrugerea definitivă. Cei răi sunt anihilați, nu chinuiți veșnic.

Temeiuri biblice. Ps. 37:9–10, 20; Ecl. 9:5, 10; Ezec. 18:4; Mal. 4:1–3; Rom. 6:23; Mat. 10:28;  Mat. 25:46; 2 Tes. 1:9.

Origine: Anihilaționismul (doctrina despre distrugerea completă și definitivă a celor răi), în contrast cu dogma chinurilor veșnice ale iadului, a fost preluată de C T Russel din mediul adventist-millerit, unde George Storrs o difuzase prin predici și scrieri. Ea este și o consecință a doctrinei condiționaliste.

Comentariu. Nu am obiecții față de această doctrină, deși apărarea ei necesită mai multă atenție. A se vedea și istoria anihilaționismului.

6. Standarde etice și disciplină comunitară

13. Refuzul salutării drapelului și al implicării în ceremonii patriotice (acte idolatre).

Temeiuri biblice: Exod 20:4–5 (condamnarea idolatriei); 1 Ioan 5:21 (Copilașilor, păziți-vă de idoli!); Dan. 3 (Închinarea la statuia de aur a lui Nabucco).

Origine: J. F. Rutherford.

Comentarii. În Imperiul Roman, steagurile (de obicei acvila de aur) erau și obiecte de cult, reprezentări ale divinităților Romei. La fel și statuile cezarilor, cărora li se oferea tămâie. Refuzul unui act de închinare de acest fel din partea creștinilor militari sau civili era adesea pedepsit cu moartea. Dar în democrațiile seculare în care trăim astăzi, steagul nu are semnificație religioasă, iar ceremoniile patriotice nu au nicio legătură cu idolatria. Este un abuz de interpretare biblică să tratăm ca act idolatru orice ne trece prin cap. Nu doar că riscăm să fim pedepsiți pentru nimic, dar compromitem credința creștină, făcând-o să pară că este ostilă ordinii de stat. Mai mult, a fi hipersensibili la orice afirmare cetățenească sau patriotică, în numele poruncii a doua, dar a fi absolut insensibil și opac, asemenea majorității creștine cu privire la porunca a patra, ar fi o viziune disproporționată a celor zece imperative.

În 1oan 5:21, avertizarea privitoare la idolatrie, cu care se încheie epistola, trebuie pusă în relație cu mesajul epistolei și cu contextul imediat. Epistola începe cu prezentarea adevăratului Christos (1In 1:1-3), făcând aluzii la Ioan 1; și se încheie în același mod (1Ioan 5:20), cu sublinierea că Fiul lui Dumnezeu este, împreună cu Tatăl, Dumnezeul adevărat și viața veșnică. Întreaga epistolă subliniază că Christos este Fiul lui Dumnezeu ( = Christos), că El este Viața (izvorul vieții), adică este de natură divină; dar și faptul că a venit în trup real de carne, nu în trup aparent. Prin urmare, Ioan confirmă ce spunea în Evanghelia lui, că Christos este atât Dumnezeu adevărat, cât și Om adevărat. De aceea, avertizarea finală, „feriți-vă de idoli”, scrisă imediat după sublinierea dumnezeirii „Fiului”, vrea să spună că a face din Christos un zeu diferit, care nu s-a întrupat, sau un semizeu, un erou, un mesia ebionitic, în stil evreiesc (care nu ar fi și Dumnezeu totodată), este un idol.

Avertizarea împotriva idolatriei nu trebuie înțeleasă ca o superstiție cu reverberații politice sau artistice, ci în sensul indicat de porunca biblică și de aplicațiile ei biblice. Dacă atunci când refuzăm o anumită ceremonie pe motiv că ar fi idolatră și când suntem trași la răspundere nu avem alt răspuns decât „Sunt MI !” sau „nu mă lasă conștiința !”, este ceva în neregulă cu credința. Trebuie să putem da un răspuns clar cu Biblia, nu interpretări abuzive sau esoterice. Și având în vedere că problemele de acest fel pot fi diferite de la o țară la alta, în culturi diferite, nu este corectă o asemenea opreliște universală pusă în mărturisirea de credință. Există aspecte care trebuie lăsate la conștiința personală a credincioșilor. Nu totul trebuie reglementat universal.

114. Neutralitate politică absolută și refuzul participării la alegeri sau la funcții politice.

Temeiuri biblice:

Ioan 17:16 (Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume);

Ioan 18:36 („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Iisus. „Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”);

Isaia 2:4 (El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa în cît din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul.)

Origine: J F Rutherford.

Comentarii. O asemenea cerință de neutrate politică absolută a credinciosului este în dezacord cu Scriptura și cu bunul simț. Este adevărat că organizația religioasă nu trebuie să se implice în partizanat politic, să predice în favoarea sau împotriva unui partid, sau în favoarea unui candidat. Dar credinciosul, care este și cetățean, trebuie să se simtă liber să voteze pe cine crede că este mai potrivit, sau să nu voteze deloc, dacă așa vrea.

Niciunul din textele biblice de mai sus nu confirmă interdicția impusă de organizația MI. Interdicția se bazează pe presupuneri care pornind de la text, extind aplicația dincolo de intenția celor spuse. A fi în lume, dar a nu fi „din lume” înseamnă a trăi după principiile lui Iisus, nu după obiceiurile și temerile lumii. Poruncile lui Dumnezeu sunt acelea care fac distincția între creștini și lume. Dar a ne impune limite tot mai stricte, pentru a fi ca nelumea, nu ne aduce niciun premiu ceresc. Desigur, nu este mare pierdere, dacă cineva nu votează, sau dacă refuză o funcție publică. Dar a face din acest refuz o obligație creștină este dincolo de litera și spiritul Bibliei.

Scriptura are multe exemple de oameni ai lui Dumnezeu care au avut în același timp funcții publice. Dincolo de exemplele israelite—unde vechiul legământ era teocratic, iar funcționarii de stat, de la rege până la ultimul dăbilar, erau evrei—avem o mulțime de exemple în care proeminenți eroi ai credinței au ocupat cele mai înalte funcții în state păgâne: Iosif, mare vizir în Egipt; Daniel, „căpetenia preoților magicieni (Dan 4:9 TLN); Șadrac, Meșac și Abed-Nego, prefecți ai districtului Babilon (Dan 2:49); Estera și Mardoheu, regină și mare vizir la curtea lui Xerxes I;  Neemia, mare paharnic la curtea lui Artaxerxes I și temporar guvernator al provinciei Iehud, cu titlul de Tiršataˀ (Ne 10:2 pers. Taršta = Excelența Sa). Și câți funcționari mai mărunți trebuie să fi fost, pe care nu-i știm.

Pe vremea lui Iisus, unii dintre evrei erau funcționari publici. De exemplu, „vameșii” (perceptorii de taxe) și militarii, pe care Iisus nu i-a mustrat niciodată pentru slujba lor. Singurele condiții, puse lor de Ioan Botezător, erau: să nu ia șpagă, să nu șantajeze publicul, să nu facă acuzații false (Lc 12:12-14). Ar fi straniu ca Dumnezeu să fi permis asemenea funcții publice în timpul unor state imperialiste și autocratice, iar astăzi, când predomină democrațiile, să le interzică credincioșilor orice participare. Se înțelege că ordinea de stat nu se confundă cu împărăția lui Dumnezeu. Dar nici nu trebuie să fie neapărat în stare de ostilitate. Ar trebui să milităm pentru păstrarea separării între biserică și stat.

Recunosc că amestecul în politică, adică darea din coate pentru afirmare într-un partid sau în sprijinul unui partid, îl poate descalifica spiritual pe un credincios. Dar nu suntem chemați să judecăm conștiința social-politică a fraților noștri. Fiecare va răspunde personal înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă are abateri morale sau relligioase, ar trebui să răspundă și în fața comunității de credință.   

1515. Refuzul serviciului militar și al participării la război.

Temeiuri biblice.

Mat. 26:52 (Atunci Isus i -a zis: ,,Pune-ţi sabia la locul ei; fiindcă toţi ceice scot sabia, de sabie vor pieri.)

Isaia 2:4; Mica 4:3 (El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa în cît din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul).

Origine: Tradiția pacifistă are vechime. Maximillian din Tebessa, mandeenii, unele ramuri anabaptiste (mennoniți, hutteriți, amishi, frați etc.), prietenii (quakerii), Lev Tolstoi, Robert LeFevre, Mahatma Gandhi În mediul adventist, s-a promovat necombatanța și libertatea conștiinței credincioșilor. C T Russel a avut o gândire asemănătoare. Mai târziu, J F Rutherford a luat o atitudine mai radicală (paficist-anarhistă).

Comentariu. Imaginea ideală din profeți (Is 2:4; 9:2-7; 14:7; 32:17; 48:18; Mi 4:3; Za 9:9-10; ) și multe sentințe biblice care descurajează violența și războiul (Ps 68:30; Mt 26:52). Totuși, între ideal și real, între dorință și situația de pe teren, lucrurile pot fi diferite, deoarece trăim într-o lume a răului. Pacea își are vremea ei și războiul își are vremea lui, din nefericire (Ec 3:8). Biblia ne vorbește despre războaie care au fost poruncite sau aprobate de Dumnezeu (Dt 7:1-2; Jud 4:6-7, 14, 21-22; 6:14; 1Sam 15:3; 1Sam 23:2). Mesia, Fiul lui David, care este pacea întruchipată, apelează la sabie, pentru a-Și apăra poporul (Mi 5:2, 5-6; cf. Is. 37:36).

Avraam, care din fire era atât de fricos, încât în Egipt și în Filistia se ascundea după fusta nevestei, a fost în stare de o ispravă militară cu totul ieșită din comun (Geneza 14), de dragul nepotului său și pentru a veni în ajutorul oamenilor amenințați cu sclavia și moartea. A condus o oaste formată din câteva sute de servitori ai săi înarmați, în alianță cu prinții canaaniți Aner, Eșcol și Mamré, fiecare cu oamenii lor. Au efectuat un raid fulger pe urmele regilor răpitori și i-au deposedat de tot ce luaseră. Acest raid a fost cu arme; Avraam s-a aruncat asupra invadatorilor noaptea, „i-a bătut” și i-a fugărit, până au lăsat prada. Nu Dumnezeu îl trimisese la luptă, dar Dumnezeu i-a apreciat atitudinea (Gen 15:1).

Nu este nicio virtute să fii nonviolent, când aproapele tău este maltratat fără vină sub ochii tăi. Sabie lui Petru era legitimă la prima vedere (Mt 26:52). Voia să-L apere pe Domnul. Dar situația era complet diferită. Domnul îl prevenise demult pe Petru, cu privire la moartea și învierea Sa, că acest plan trebuia să se împlinească. El arătase că Împărăția Sa nu se realizează cu sabia, nu se va introduce printr-o rebeliune populară (Mt 5:5). El dovedise că avea toată puterea să Se apere singur și să-Și apere ucenicii (In 18:4-9).

Mai mult, în acest caz nu era vorba de niște invadatori străini, ci de trimișii reprezentanților ordinii relligioase și civile ai țării (In 18:3). A ne opune cu forța autorităților propriei țări este un act de rebeliune, oricât de justificată ar părea, iar în această privință, Cuvântul lui Dumnezeu îndeamnă la supunere și la respectarea autorității, în ce privește guvernarea, taxarea și tot ce se mai cere (Rom 13:1-7; Tit 3:2; 1Pt 2:13-17; 2Pt 2:10-11; Iuda 1:8), cu excepția cazurilor în care autoritățile civile/religioase cer lucruri care sunt în contradicție cu cerințele lui Dumnezeu (FA 5:29 „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”). Subiectul este complex, nu poate fi tratat exhaustiv într-un asemenea comentariu. În războaiele moderne, în care tinerii sunt împinși la război și siliți să ucidă, poziția necombatantă este cea mai potrivită, deoarece este activă în favoarea vieții și evită orice suspiciune de trădare.     

116. Excluderea (disfellowshipping) și evitarea socială și religioasă strictă a celor excluși.

Temeiuri biblice

1Cor. 5:11–13 „Acum însă vă scriu să nu mai aveți legături cu cineva numit frate care este un om imoral sau un om lacom sau un idolatru sau unul care insultă sau un bețiv sau un extorcator! Cu un astfel de om nici măcar să nu mâncați! Fiindcă ce treabă am eu să-i judec pe cei de afară? Nu-i judecați voi pe cei dinăuntru, în timp ce Dumnezeu îi judecă pe cei de afară? „Înlăturați-l pe omul acela rău din mijlocul vostru!”

Tit 3:10 „Iar cu omul care promovează o sectă să nu mai ai nimic de-a face după primul și al doilea avertisment”.  

2 Ioan 10–11 „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi «bun venit!» (TLN „nici să nu-l salutați!”), pentru că cine-i zice «bun venit!» se face părtaş la faptele lui rele.”

Origine: Practica actuală s-a dezvoltat începând cu Natan Knorr (1905-1977).

Comentariu. Nu cunosc în mod direct cum este tratat un MI despre care se știe că este imoral, lacom sau bețiv etc. Dar fobia față de „secte” (cineva „care nu aduce învățătura aceasta”) se manifestă într-un cerc vicios. Bisericile istorice numesc „secte” toate organizațiile religioase  independente. Chiar și evanghelicii au început să eticheteze drept secte (cults) o serie de grupuri necreștine sau de creștine, care au unele convingeri și practici foarte diferite de „creștinismul normal” mainstream. Ce mai lipsea în acest caz era ca și sectanții să se eticheteze unii pe alții ca „sectanți”.

Termenul „sectă”, la origine nu era peiorativ. În sec. IV, biserica oficială a Imperiului era numită secta catholica (Codex Theodosianus 16.2.5, Constantin către Helpidius, 25 mai 323 [?]): Quoniam comperimus quosdam ecclesiasticos et ceteros catholicae sectae servientes a diversarum religionum hominibus ad lustrorum sacrificia celebranda compelli... („Deoarece am aflat că unii clerici și alți slujitori ai sectei catolice sunt constrânși de oameni aparținând diferitelor religii să participe la sacrificiile lustrale...”). Acesta este termenul latin vechi (acum devenit peiorativ), care traducea termenul grecesc hairesis (alegere, preferință; facțiune, confesiune – a saducheilor FA 5:17; a fariseilor 15:5; a nazarinenilor / a creștinilor 24:5; 26:5; 28:22; partidă, doctrină alternativă 1Cor 11:19; Gal 5:20; 2Pt 2:1). Din hairesis provin cuvintele erezie și eres, care au un sens peiorativ sau trimit la mitologie.

În Tit 3:9-10 apare singura ocurență a adjectivului hairetikon, de la care provine cuvântul „eretic”. În context, Pavel se referă la anumiți învățători evrei sau iudaizanți din Creta, care în contrast cu Evanghelia, introduceau „dispute prostești” privitoare la genealogii (pentru legitimare), rivalități, certuri inutile privitoare la Lege. Pavel îi descrie ca fiind rebeli, palavragii și înșelători, care urmăreau foloase materiale, erau preocupați de povești evreiești/hagade, de porunci date de cei care resping Evanghelia, în special obsedați de superstițiile evreiești ale purității rituale, care acum se găsesc în Talmud (Tit 1:9-16). Prin urmare, un eretic este învățătorul care înlocuiește Evanghelia cu tot felul de nimicuri străine de cuvântul lui Dumnezeu și trăiește în păcat. Pavel menționează chiar trei eretici (Himeneu, Alexandru și Filet, cf. 1 Tim. 1:20; 2 Tim. 2:17; 4:17) pe care i-a recomandat spre excludere. Aceștia învățau că învierea morților ar fi avut loc deja (probabil în mod nevăzut, sau spiritual), o doctrină strâns legată de alta predicată în Tesalonica (Ziua Domnului / Parusia ar fi avut loc deja, cf. 2Tes 2:1).

Este evident că NT învață excluderea din comunitatea credinței a acelor membri care trăiesc în păcat, sau care aduc învățături contrare adevărului Scripturii, înșelând și pe alții. Dar în ce privește atitudinea față de cei excluși, Iisus învăța: „dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (Mt 18:15). Ce însemna „ca un păgân și ca un vameș”? Pentru farisei, asta însemna efectiv să stea la distanță de ei, să nu se atingă, să nu se spurce. Era atât de înrădăcinat acest spirit, încât până și după Cincizecime, Petru era greu de convins că trebuie să vină în contact cu păgânii (FA 10:28; Gal 2:11-14). Dar Iisus nu Se sfia să vină în contact cu păcătoșii notorii (Lc 15:1-2), cu vameșii, samaritenii, păgânii, uneori să stea la masă cu ei. Iar unii dintre ei erau chiar dintre cei excluși (In 9:34-38).

A impune însă în mod drastic și inuman izolarea față de cei care nu mai pot crede ce învață organizația, sau care au păcătuit cumva, este o măsură contraproductivă. Nu cunosc realitatea pură, dar apar în mediul online istorii despre familii MI sfâșiate în urma excluderii unui membru, ceea ce este cât se poate de trist. Comunitatea credinței trebuie să fie un mediu de alinare și vindecare. Până și curvarul din Corint a fost tratat în scurt timp cu bunăvoință. Firește, s-a pocăit între timp.

Dar cu credința și opiniile separate, lucrurile sunt diferite. Nu se poate aștepta „răzgândirea” sau „pocăința” unui om care gândește, întreabă, pune în discuție, dorește o investigație mai profundă a unei dogme. În special, când se pretinde că „lumina merge crescând”, de ce ne-am teme de întrebări? Liderii religioși care se crispează în fața opiniilor alternative și ripostează cu amenințări, fără cercetare și fără a promova convingerea, ci doar a „păzi” turma, nu știu ce fac. Organizațiile religioase au nevoie să-și updateze permanent învățăturile potrivit progresului cercetării colective a Scripturii. Ideea că au cercetat „cei de sus”, iar poporul acceptă pe încredere orice preferință doctrinală care se propagă în sens piramidal, nu este învățătura sănătoasă.

2In 1:10-11 ne învață să ne purtăm grosolan? Epistola este adresată „Alesei Doamne” (adresare codificată unei biserici locale, posibil cea din Roma, ca replică la folosirea aceleiași metafore în 1Pt 5:13). „Casa” despre care vorbește apostolul este locul de adunare, iar a-l accepta pe cineva, a-i zice „bun venit”, înseamnă a-i face o primire publică, a-l recomanda bisericii. Epistola vorbește despre anumiți predicatori itineranți, numiți „antichriști”, a căror învățătură era evident în conflict cu Evanghelia. Aceștia învățau că Logosul (Cuvântul) nu S-a făcut trup real, de carne = Om (Ioan 1:14, cf. 2In 1:7), ci era doar aparent. Astfel Crucea devenea o farsă și Învierea de asemenea.

De vreme ce apostolul avertiza bisericile despre acest fenomen, se înțelege că și ereticii aflaseră care era decizia Bisericii și astfel vina lor era cu atât mai mare. O tentativă locală de a-i da cuvântul unui asemenea învățător ar fi însemnat complicitate. În timp ce dragostea de aproapele—așa cum învață Ioan de la începutul epistolei—nu trebuia să dispară, biserica trebuia să fie hotărâtă împotriva unui asemenea mesaj, dacă era cunoscut. Dar dacă nu știa ce mesaj aduce, probabil îl ascultau mai întâi; apoi auditoriul îl putea opri imediat după ce rostea erezia.

Întrebarea estem ce se întâmplă cu un frățior, care nu mai acceptă vreunul din articolele discutabile de mai sus; trebuie să-l tratăm ca pe un trimis al diavolului? Iar dacă este membru al familei unui MI, trebuie să nu mai mâncăm la aceeași masă cu el? Nu cumva se ajunge prea departe? Iisus l-a primit chiar și pe Iuda la masa cea mai sfântă. Iar de acolo, nu Iisus l-a alungat, ci a plecat singur, când s-a văzut expus, după ce întrebase cu aparentă inocență: „Nu cumva sunt eu?”.  

17.  Interzicerea transfuziilor de sânge.

Temeiuri biblice.

Gen. 9:4 (Numai carne cu „sufletul” / viața ei — cu sângele ei —, să nu mâncaţi).  

Lev. 17:10–14 („Dacă un om din casa lui Israel sau un străin care locuiește printre voi mănâncă sânge de orice fel, îmi voi îndrepta negreșit fața împotriva celui care mănâncă sânge și îl voi nimici din poporul său.  Căci viața oricărei ființe este în sânge, iar eu am hotărât ca acesta să fie pus pe altar în folosul vostru, ca să facă ispășire pentru voi, deoarece sângele este cel care face ispășire prin viața din el. De aceea le-am spus israeliților: „Niciunul dintre voi să nu mănânce sânge și niciun străin care locuiește printre voi să nu mănânce sânge”. Dacă vreunul dintre israeliți sau vreun străin care locuiește printre voi merge la vânătoare și prinde un animal sălbatic sau o pasăre ce se pot mânca, să-i verse sângele și să-l acopere cu țărână. Căci viața oricărei ființe este sângele ei, deoarece viața este în el. De aceea le-am spus israeliților: „Să nu mâncați sângele niciunei ființe deoarece viața oricărei ființe este sângele ei. Oricine îl mănâncă va fi nimicit”.)

Fapte 15:28–29 (Căci spiritul sfânt și noi am considerat că este bine să nu vă adăugăm nicio altă povară, decât următoarele lucruri necesare: să vă abțineți de la lucrurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animale strangulate și de la imoralitate sexuală. Dacă aveți grijă să vă feriți de aceste lucruri, vă va merge bine. Fiți sănătoși!”.)

Origine: Această interdicție a fost introdusă oficial de conducerea organizației în 1945, sub președinția lui Nathan Knorr și a fost dezvoltată ulterior de Corpul de Guvernare.

Comentariu. Subiectul ar fi fost înțeles corect, dacă nu ar fi fost „explicat” deloc. Toate aceste texte arată că Dumnezeu le-a interzis oamenilor și apoi israeliților să mănânce sânge sau carne cu sânge. Firește, era vorba de sânge de animale— și anume de animale permise (curate)—nu intra în discuție sângele uman, pentru că nu erau canibali. De aici însă, cineva a făcut următoarea extrapolare: dacă nu poți mânca sânge de animal, deoarece conține viața sau este viața (ebr. nefeš „sufletul”), atunci nu-l poți accepta nici prin transfuzie, deoarece astfel introduci direct în vena ta viața altuia.

O logică asemănătoare au folosit rabinii, citând versetele care spun: „Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui.” (Ex 23:19; 34:26; Dt 14:21). Ei au decretat că asta înseamnă să nu mănânci carne împreună cu lactate la aceeași masă, ba chiar să ai o veselă diferită pentru lactate și alta pentru carne și nu cumva să le încurci. (Unde dai și unde crapă!). Și nu doar în Talmud și în toate obiceiurile lor aplică superstiția aceasta, ci chiar în Targum (traducerea iudeo-aramaică a Bibliei) au tradus: „să nu mâncați carne cu lapte”.

Interdicția în sine este stranie; cui i-ar fi venit în minte așa-ceva, să fiarbă iedul sacrificat „în laptele mamei lui”? Cu siguranță, Dumnezeu nu încerca „să le de idei” (!), ci să interzică un obicei păgân (egiptean? canaanit? tradițional?), care nu putea fi decât o practică magică. Rabinii însă au transformat superstiția păgână, într-o superstiție evreiască.

Transfuzia de sânge nu are nimic de a face cu mâncarea de sânge animal. Popoarele antice mâncau sânge în mod obișnuit. Explicația dată de Dumnezeu, că „sângele este sufletul (viața)” voia să spună că sângele simbolizează viața/sufletul, pentru că este agentul vieții, ca și respirația („sufletul”). Este vorba însă de viața biologică aici, nu de viața psihică, personală, a donatorului. Dumnezeu a dorit prin aceasta să ne învețe respectul față de viață, ca și față de propria sănătate. Întrebarea este: avea această interdicție o bază magică? Cum este mai bine arătat respectul  față de viață? Prin refuzul transfuziei de sânge? Sau mai degrabă prin donarea de sânge și prin acceptarea unei transfuzii? Dacă dorim să facem analogii cu transfuzia, nu este mai potrivită ideea că Christos Și-a dat viața (și-a vărsat sângele) pentru noi, ca ispășire, dar și ca exemplu (cf. 1Ioan 3:16)?

Recent (martie 2026), Corpul de Guvernare JW a anunțat o modificare a politicii privind transfuzia: credincioșii pot folosi propriul sânge recoltat și păstrat pentru transfuzie în vederea unei intervenții chirurgicale. Nu este vorba de o reinterpretare a regulii, ci de o dezlegare ca o chestiune de conștiință personală. Dar mai degrabă aplicarea interdicției sângelui la practica medicală a transfuziei ar trebui să fie o chestiune de conștiință. De ce sângele personal conservat este admisibil pentru transfuzie, iar sângele fratelui nu este permis? Această precizare complică interpretarea, făcând din ea o pură superstiție.

Acest subiect ar merita ignorat complet în orice discuție teologică, dacă nu ar fi devenit malefic între timp. Câte vieți de MI s-au pierdut din cauza refuzului transfuziei? Și ce imagine își face organizația printr-o astfel de superstiție! În acest punct (cel puțin), „sclavul” care dictează nu se dovedește nici „fidel” textului biblic, nici „prevăzător” față de consecințele deciziilor iresponsabile.

18. Crucea nu a fost instrumentul execuției lui Isus; El a murit pe un stâlp simplu („torture stake”).

Temeiuri biblice: Fapte 5:30; 10:39; 13:29; Gal. 3:13; 1 Pet. 2:24 (ξύλον „lemn, copac, par, bâtă”).

Origine: J F Rutherford (a devenit doctrina oficială în anii 1930).

Comentarii. Această idee ar putea avea sens într-o discuție tehnică despre detaliile torturii lui Iisus: despre forma piroanelor, unde au fost bătute; ce fel de spin era acela din care s-a făcut coroana; cu ce fel de bici a fost flagelat Iisus etc. Dar ca doctrină a unei comunități religioase, subiectul acesta este o bagatelă — un moft hipercorect, al cărui singur rost este de a mai aduce o dovadă că toată creștinătatea greșește chiar în cele mai simple subiecte biblice și istorice!

Înainte de toate, faptul că NT folosește termenul xylon (lemn) nu spune nimic despre forma lemnului, nici măcar dacă era uscat sau verde (copac). Este ca și cum am spune că atunci când Dumnezeu a hotărât „să nu treacă fierul” peste pietrele altarului (Dt 27:5; Ios 8:13) s-ar fi referit la o bucată de fier, ca metal, nu la o unealtă de fier; sau ca și cum fierul și arama din Iob 41:27 nu ar denumi arme de fier sau de bronz. Tot așa, lemn este și crucea și stâlpul de tortură, și copacul de care Iuda s-a spânzurat, și țeapa pregătită de Haman.
Termenul obișnuit în NT, care în toate traducerile a fost redat prin cruce (sau echivalentul crucii, din orice limbă), este σταυρός staurós (Mt 10:38; 16:24; 27:32, 40, 42; Mr 8:34; 15:21, 30, 32; Lc 9:23; 14:27; 23:26; In 19:17, 19, 25, 31; 1Cor 1:17-18; Gal 5:11; 6:12, 14; Ef 2:16; Flp. 2:8; 3:18; Col 1:20; 2:14; Ev 12:2).[15] Acest cuvânt denumea la origine orice stâlp, țăruș, par. În perioada romană însă, când tortura pe lemn s-a răspândit, s-au cunoscut patru feluri de stâlpi de tortură, cu denumiri tehnice specifice: 1. crux simplex (stâlp simplu), 2. crux commissa (T = stâlp cu braț transversal suprapus); 3. crux immissa († = stâlp cu praț transversal intersectat); și uneori 4. crucea în formă de X. Termenul σταυρός nu descrie geometria instrumentului de execuție, ci categoria lui.

Ce formă avea acel stauros / crux pe care Iisus a fost țintuit? Nici cuvântul în sine, nici autorii evangheliilor nu descriu forma. Dar există câteva indicii care arată că tradiția creștină a unei crux immissa este corectă:

1.       Mat 27:37 („Au pus deasupra capului Lui vina scrisă...”), deci inscripția nu a fost pusă deasupra mâinilor. Dacă a fost pusă deasupra capului, a fost pusă acolo să fie citită. Numai dacă victima avea brațele întinse (evident, lateral) era posibilă o astfel de inscripție.

2.        Ioan 20:25 ( „dacă nu voi vedea urma cuielor (τὸν τύπον τῶν ἥλων) în mâinile Lui...”) sugerează de asemenea două piroane, de țintuit separat palmele. Dacă ar fi fost țintuit pe un stîlp, ar fi fost suficient un singur piron.

3.       Ioan 21:18–19 folosește expresia ἐκτενεῖς τὰς χεῖράς σου („îți vei întinde mâinile”), o expresie pe care cititorii antici au asociat-o imediat cu crucificarea. Aceasta reflectă imaginea obișnuită a condamnatului cu brațele întinse pe o bârnă transversală, nu a unei persoane legate pur și simplu de un stâlp vertical. Deși textul nu descrie forma crucii lui Iisus, el arată cum era percepută crucificarea în mediul creștin timpuriu.

4.       Cele mai vechi indicii din partea autorilor creștini trimit către forma de stâlp cu braț intersectat. Se afirmă că autorii creștini din sec. II descriu acel stauros ca având brațele întinse. Autori creștini din sec. II-III (Iustin Martirul, Irineu de Lyon, Tertulian), descriu acela stauros/crux pe care a fost torturat Iisus, ca având o bârnă verticală și o bârnă transversală. Iosif Flaviu, istoricul evreu, spune că romanii în răstigneau pe condamnați în orice poziție doreau.

5.       În timpurile noastre, ideea că Iisus a fost crucificat pe crux immissa este un consens al tuturor filologilor biblici. Nu doar exegeții conservatori sau tradiționaliști, ci și filologii, lingviștii și exegeții istorico-critici, umaniști necreștini etc. Mai mult, experții evrei (David Flusser, Géza Vermes, Paula Friedriksen etc.), indiferent ce cred despre mesianitatea Lui, recunosc că σταυρός în secolul I desemna instrumentul roman al crucificării; că forma exactă nu este indicată de cuvânt, dar că ansamblul dovezilor literare, istorice, patristice și arheologice face mult mai probabilă existența unei bârne transversale decât a unui simplu stâlp.

Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

 Problema semantică a termenului stauros este asemănătoare cu problema termenului parousia, despre care am comentat mai sus. Aceasta este eroarea semnalată de James Barr și de alți lingviști, care constă din extrapolarea sensului etimologic sau primar al unui termen asupra tuturor cazurilor în care este folosit.

---

NOTE

[1] TLN  „prevăzător”: gr. φρόνιμος (cu minte, chibzuit, înțelept, prevăzător).

[2] Nu se știe sigur ce însemna ˀẼL-ŠADDAY. Poate fi „Atotputernicul”, sau „Cel ce Este Suficient” (nouă sau Lui Însuși).

[3] Ambele forme, Yahwé și Yáhu, reprezintă același nume. Deosebirea dintre cele două pronunții este accentul tonic, ceea ce este specific limbii ebraice. De exemplu, verbul –yištaḫwé („s-a închinat” 2 Sam 15:32; 1 Rg 22:53/54; 2Cr 25:14; Est 3:2) se întâlnește mai frecvent sub forma –yištáḫu (Gen 18:2; 19:1; 23:7, 12; 24:26, 52; 27:29; 33:3; 43:28; 47:31; 48:12; Ex 18:7; 34:8; Num. 22:31; Dt 17:3; Ios 5:14; Jud 7:15; 1 Sam 1:28; 15:31; 20:41; 24:9; 28:14; 2 Sam 1:2; 9:6, 8; 12:20; 14:22, 33; 18:21, 28; 24:20; 1 Rg 1:23, 47, 53; 2:19; 9:9; 16:31; 2 Rg 21:3, 21; 1 Cr 21:21; 2 C. 33:3; Ne 8:6; Iov 1:20; Is 44:15, 17). Forma standard era Yahwé, dar în numele ebraice teofore (compuse cu numele sacru) întâlnim doar forma Yáhu, care probabil era mai populară: Nəṯan-Yáhu, Ḥanan-Yáhu (devenite după exil Nəṯan-Yā, și Ḥanan-Yā) sau variantele inverse: Yáhu-naṯan, Yáhu-ḥanan (devenite mai târziu Yô-naṯan, Yô-ḥanan). În exemplele de acest fel, forma Yô provine din difrongul /au/ și pierderea aspirației /h/ intervocalice: Yahu > Yau > Yaw > Yô. Astfel, numele ebraice construite cu Yahu inițial au rămas scrise consonantic cu ortografia istorică YHW–, dar masoreții le-au vocalizat cu /ô/, ca să se citească Yô. Dar rezultatul grafic este Yəhō–, ceea ce i-a determinat pe anumiți ebraiști (e.g. Nehemiah Gordon) să susțină vocalizarea masoretică obișnuită, preluată de creștini de aproape 1000 de ani: Yəhōwā. Dar puținii ebraiști atașați pronunției Yəhōwā nu pot explica de ce atunci când Numele vocalizat artificial Yəhōwā stă după titlul ˀAḏōnāy (Domnul, Suveranul), este întotdeauna vocalizat Yehōwī. În realitate, Yehōwī este ortografia convențională artificială, care ne avertizează să citim ˀElohim, la fel cum Yəhōwā este ortografia artificială, care ne avertizează să citim ˀĂḏōnāy. (Vocalele /ă/ și /ə/ sunt practic aceeași vocală ultrascurtă, numită shwa, care se notează diferit, în funcție de consoana căreia îi este atașată).

[4] Este interesant că în ebraică, „întâi-născutul” nu este un participiu verbal sau adjectiv, ci un substantiv, bəḵōr, care nu are în sine ideea de „născut”.   

[5] A se vedea și ambiguitatea identificării Comandantului Oștirii (Śar-haț-țaḇaˀ) din Dan 8:10-11, numit și Śar-śarīm (Comandantul Comandanților, v. 25), Cel ce locuiește în sanctuarul ceresc. Comentatorii moderni și cei mai mulți exegeți evrei cred că acesta este Dumnezeu. Comentatorii creștini conservatori cred că El este Christos; iar o parte din comentatorii evrei, cred că este Michael, protectorul lui Israel. Termenul țaḇaˀ (armată) este folosit aici, poetic, cu trei semnificații: 1. oștirea stelelor (v. 10); 2. oștirea îngerilor și a poporului lui Dumnezeu (v. 24; 12:3; 1Rg 22:19); 3. denumire preoțească pentru ordinea serviciul de la templu (Nu 4:3; 8:25).

[6] Unele afirmații biblice ale dumnezeirii lui Christos sunt deformate în TLN, prin ignorarea sintaxei normale:

Rom 9:5, TLN: „și din ei a provenit după carne Cristosul. Lăudat să fie pentru totdeauna Dumnezeu, care este deasupra tuturor! Amin!” (Corect: „și din care este după trup Christosul, Cel ce este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci, amin!”).

Tit 2:13, TLN: „în timp ce așteptăm minunata speranță și manifestarea glorioasă a mărețului Dumnezeu și a Salvatorului nostru, Isus Cristos.” (Corect: „așteptând fericita speranță, adică manifestarea slavei Marelui Dumnezeu și Mântuitor al nostru, Iisus Christos.”). În acest caz, particula kai nu este conjuncția „și”, ci un kai epexegetic (explicativ): speranța este manifestarea slavei divine a lui Christos, nu ceva diferit; de aceea, se traduce cu „adică”, „și anume”, sau cu două puncte (:). 

 2Pt 1:1 TLN: „prin dreptatea Dumnezeului nostru și a Salvatorului Isus Cristos”. (Corect: „prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Iisus Christos.”).

Dacă în aceste cazuri autorul ar fi dorit să facă distincție între Dumnezeu și Iisus Christos, ar fi adăugat un articol definit în genitiv și înainte de Mântuitor.

[7] A se vedea sensul de „mângâietor” în greaca textelor din Iov 16:2; Zah 1:13; sensul de avocat sau mijlocitor în 1In 2:1.   

[8] Este insuficient de clar dacă verbul acesta descrie pasărea planând în zbor, dând rotocoale (așa cum este de obicei tradus). Singurele exemple de comparație ne trimit mai degrabă la gestul grijuliu al unei păsări care își acoperă puii sau ouăle cu aripile ei.

 „Ca vulturul care yaˁīr*  (*își scutură*? / yaˁôr, LXX σκεπάσαι = veghează) cuibul
și yə-raḫḫēf (plutește în zbor*?) asupra puilor lui, [sau: *își acoperă puii; LXX ἐπεπόθησεν = tânjește]
își întinde aripile și-l ia pe fiecare
îl poartă pe penajul lui...”

Rădăcina r-ḫ-p nu este cunoscută în celelalte limbi semitice (cu excepția aramaicei siriace), dar rădăcina r-ḫ-m, care exprimă tandrețe, este prezentă în multe limbi semitice, inclusiv în ebraică, unde exprimă dragoste și milă; de asemenea, denumește pântecele matern (réḫem, ráḫam), precum și o specie de pasăre (rāḫām, raḫamā, Lev 11:18). Faptul că termenul rûaḫ (spirit) este în cele mai multe cazuri, ca și în Gen 1:2 de genul feminin, este în armonie cu această metaforă maternă. Este interesant că verbul apare și în ebraica târzie cu semnificații asemănătoare (cf. Jastrow 1468: re Gen I,2 „ca o porumbiță care zboară pe deasupra puilor ei, fără să-i atingă”). În aramaică are sensul de „a cloci”, „a pluti în zbor”, „a zbura pe deasupra” (cf. CAL). 

[9] În diverse culturi (Europa, Asia, Africa), spiritele sunt descrise ca păsări. La egipteni, ba (spiritul/sufletul  uman) era imaginat ca o pasăre cu cap omenesc. În Mesopotamia, ființele mitologice erau zugrăvite cu aripi. La greci și la romani, spiritul uman era reprezentat ca o pasăre mică, mai târziu ca un prunc înaripat. În cultura biblică și în viziunile profeților, spiritele bune sunt descrise figurat ca ființe înaripate (serafimi, heruvimi; Is 6:2; 2Cr 5:7; Ez 1:6; Ap 4:8), iar spiritele rele sunt numite figurat „păsări necurate și urâcioase” (Ap 18:2). Spiritul rebel a fost inițial un „heruvim ocrotitor cu aripile întinse” (Ez 28:14) Însuși Yahwé Dumnezeul lui Israel este în mod figurat descris ca având aripi (Ex 19:4; Ps 17:8; 36:7; 57:1; 61:4; 63:7; 91:4; Is 31:5; Ap 12:14). De semenea, Mesia (Soarele Dreptății) este descris ca având aripi vindecătoare și protectoare (Mal 3:20 / 4:2; Mt 23:37).

[10] Verbul tradus cu măsurat (tikkēn) ar putea fi mai degrabă taḵan (a examinat), sau trebuie înțeles în sens figurat: a cântări sau a măsura capacitatea unui „spirit” este echivalent cu a încerca să pătrunzi, sau să cercetezi o minte. Unul dintre sensurile cuvântului rûaḫ (spirit) este minte, ca și în română, franceză etc. Vechile traduceri au redat verbul t-k-n cu ἔγνω (LXX a cunoscut), adiuvit (Vulgata: a ajutat cu idei), iar tarducerile moderne au preferat: directed (NRS, NJB, CJB),  comprehends (NET), can fathom (NIV). Dar există și traduceri care se referă la „măsurat”.

[11] Deși Dumnezeu îi spune lui Iacov: „ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai biruit”, din punct de vedere strict lingvistic, Israel înseamnă „Dumnezeu luptă”: yiśrā (el luptă / a luptat / va lupta) + ˀĒl (Dumnezeu). Verbul așezat înaintea substantivului are poziția standard a predicatului ebraic, iar ˀĒl este subiectul.

[12] Când spunem „cer”, ne gândim la tronul lui Dumnezeu, oriunde ar fi el în univers, deși în tradiția imaginilor biblice, cerul este firmamentul (bolta) de deasupra noastră (Gen 1:8), iar tronul lui Dumnezeu era imaginat deasupra tuturor bolților / sferelor gocentrice (Dt 10:14; 1Rg 8:27; Ps 68:33). În primul secol, rabinii localizau Paradisul în al treilea cer (2Cor 12:2), dar în evul mediu și-au imaginat șapte ceruri sau chiar mai multe. Pentru români, superlativul este „în al nouălea cer”.

[13] Din nefericire, aici TLN redă greșit parte din textul ebraic: „ . . . Și, pe neașteptate, adevăratul Domn, pe care îl căutați, va veni la templul său; și va veni și mesagerul legământului, în care vă găsiți plăcerea. Iată! El va veni negreșit”, spune Iehova al armatelor.” Cuvintele subliniate de mine sunt adăugiri nenecesare ale TLN, care astfel găsește în text trei persoane, în loc de două. În textul ebraic, expresia „Domnul pe care-L căutați” este urmată de expresia „Solul Legământului, pe care-L doriți”, care sintactic este o apoziție dezvoltată față de prima, exprimând o relație de identitate, referindu-se la aceeași Persoană, nu la două persoane diferite.

[14] Faimosul dicționar VGNT (J. H. Moulton,  G. Milligan, The Vocabulary of the Greek Testament: Illustrated from the Papyri and Other Non-Literary Sources, 3261  παρουσία [pg 497]) adaugă următoarele: “What, however, more especially concerns us in connexion with the NT usage of παρουσία is the quasi-technical force of the word from Ptolemaic times onwards to denote the “visit” of a King, Emperor, or other person in authority, the official character of the “visit” being further emphasized by the taxes or payments that were exacted to make preparations for it. Thus in P Petr II. 39(e)¹⁸ (iii/B.C.) mention is made of contributions for a “crown” (στεφάνου) to be presented to the King on his “arrival” (παρουσίας), and in a letter of B.C. 264 or 227, P Grenf II. 14(b)², a certain Appenneus writes that he has prepared ἐπὶ τὴν παρουσίαν τὴν Χρυσίππου, “for the visit of Chrysippus” (the dioecetes) by laying in a number of birds for his consumption. Other exx. from the papyri are P Par 26^{i. 18} (B.C. 163–2) (= Selections, p. 15), where the Serapeum Twins lay their grievances before King Ptolemy Philometor and Queen Cleopatra on the occasion of their royal visits to Memphis—καθ᾽ ἃς ἐποεῖσθ᾽ ἐν Μέμφει παρουσίας, and P Tebt I. 48¹⁴ (c. B.C. 113) τὴν ἐπιγεγραμμένην πρὸς τὴν τοῦ βασιλέως παρουσίαν ἀγορὰν (πυροῦ) (ἀρταβῶν) π¯, “the 80 artabae of wheat for the supplies imposed in connexion with the King’s visit” (Edd.).

     From the inscrr. we may cite Syll 226 (= ³ 495)⁸⁵ (Olbia, c. B.C. 230) τήν τε παρουσίαν ἐμφανισάντων τοῦ βασιλέως, and OGIS 139⁹ (B.C. 146–116) ἀναγκάζουσι ἡμᾶς παρουσίας αὐτοῖς ποιεῖσθαι οὐχ ἑκόντας, where Dittenberger notes that the phrase παρουσίας ποιεῖσθαι is used “paullo insolentius” with reference to the demands which the visits entailed; and from the ostraca, Ostr 1481² (ii/B.C.) λόγος παρου(σίας) τῆ(ς) βασιλ(ίσσης), and ib. 1372⁴ (A.D. 33), a receipt for payments made εἰς τὴν παρουσίαν Φλάκος ἡγημών (l. Φλάκκου ἡγεμόνος).

     Wilcken in Archiv v. p. 284 notes a late papyrus which shows that Christians of vi/A.D. were conscious of the technical meaning of the word: P Aphrod Cairo 3 has a petition for the παρουσία of a dux, ἣν (sc. ἐξουσίαν, i.e. the dux himself) ἐκδέχομεν πρὸ πολλοῦ, οἷον οἱ ἐχ ᾍδου καραδοκοῦντες (cf. Rom 8¹⁹) τὴν τότε (ποτε ?) τοῦ Χ(ριστο)ῦ ἀενάου θ(εο)ῦ παρουσίαν. See further Ostr. i. p. 274 ff., and more particularly for the NT significance of the word Deissmann LAE, p. 372 ff. The relation of παρουσία to ἐπιφάνεια and ἀποκάλυψις is discussed by Milligan Thess. p. 145 ff.” 

[15] Poetul Ioan Alexandru, a găsit frumos cuvântul staur, o variantă populară pentru staul (cu referire la nașterea lui Iisus), din care el a făcut o trimitere la grecescul staurós, stavro- (cruce). Sunt semnificative în acest sens poetic și verbul a stăura (a privi uluit, consternat), stavăr (stabilitate, statornicie), chiar dacă provin din alte rădăcini.