DAVIDIENII sau TOIAGUL PĂSTORULUI

 

(Două articole publicate în Curierul Adventist cu mulți ani în urmă)

Diverși apostoli minunați veniți din străinătate ne vizitează adesea cu zizaniile lor doctrinale, după ce au observat că românii sunt mai credincioși și mai creduli. Agenți antititrinitari, adepți ai sabatului lunatic, profeți apocaliptici, care vor să ne întoarcă înapoi la hărțile pionierești, etc. Ba încă au început să apară și davidieni. Cine sunt aceștia și ce caută?

„Toiagul Păstorului”

Istoria davidiană începe cu Viktor Tașo Hutev (Houteff), un ortodox bulgar, mic comerciant sărac, care emigrase în SUA în 1907, la vârsta de 22 de ani. Și-a găsit de lucru în statul Illinois, unde în anul 1919 a devenit adventist de ziua a șaptea. Prin 1925 s-a mutat în Los Angeles, California, unde a devenit un foarte priceput vânzător de produse.

Ca orientare religioasă, Houteff era un adventist strict. Fiind oarecum studios, preocupat de citirea Bibliei și a cărților Ellenei White, Houteff a devenit instructor la școala de sabat într-o comunitate din Los Angeles. În scurt timp, orele școlii de sabat la clasa lui Houteff au început să se lungească și, în același timp, să fie frecventate de tot mai mulți, pe măsură ce observațiile lui (parțial corecte, parțial speculative) din Isaia 54-56 deveneau tot mai interesante pentru public. Interpretările lui Houteff manifestau eterna obsesie a „reformei”, insistând asupra despărțirii de lume și de cei lumești.

Pe la începutul anului 1929, studiile biblice ale lui Houteff adunaseră aproape 50 de fani în jurul instructorului, dar au trezit opoziția restului comunității. Ca urmare, conducerea comunității nu i-a mai permis să țină studii biblice în Biserică, deoarece interpretările lui nu erau în armonie cu ale Bisericii.

Houteff a căutat să discute cu diverși lideri ai comunității și ai conferinței, pentru a-i lămuri că el are dreptate. Opiniile lui au fost respinse fără prea multă cercetare. Dar după un an, el a pregătit un manuscris de 172 pagini, intitulat „Toiagul Păstorului, vol. 1”. Houteff se considera pe sine toiagul mustrării divine, citând Mica 6:9: Ascultați toiagul și pe Cel care i-a încredințat această sarcină! (după traducerea KJV) și Mica 7:2: Paște poporul cu toiagul Tău! De aceea, grupul lui Houteff s-a numit inițial Toiagul Păstorului. Mai târziu s-au numit „Adventiștii de Ziua a Șaptea Davidieni”, după teologia lor despre restaurarea în Palestina a regatului lui David, înainte de mileniu.

Ca mulți alți procurori nechemați care au bântuit Biserica, Houteff era obsedat de păcatele Bisericii și a publicat în volumul său o listă de 12 puncte, numită „Listă parțială de urâciuni”.

Doctrina lui Houteff

Davidienii împărtășesc în general aceleași doctrine cu adventiștii. Principalele doctrine, mai mult sau mai puțin distinctive, menționate în „Toiagul Păstorului”, sunt următoarele:

• 1.       Chemarea la reformă individuală și corporativă, deoarece Biserica a devenit relaxată în standarde, practici și evlavie, iar instituțiile ei și-au schimbat modelul inițial de lucru și scopurile. 
• 2.       „Cei 144.000”. Rolul fundamental al mișcării Toiagul Păstorului este de a descoperi identitatea corporativă a celor 144000. Houteff ar fi primit adevărata revelație a secretului celor 144.000. După el, aceștia ar fi iudei creștinați, care și-ar fi pierdut identitatea etnică de-a lungul secolelor, și care în final vor predica „neamurilor”, adunând astfel o „gloată mare,” care va accepta învățăturile lor.
• 3.       Judecata de cercetare a celor vii. Judecata celor vii nu ar fi doar o investigare a dosarelor cerești, ci și o investigare a persoanelor pe pământ; mai întâi în Biserică, apoi în lume, așa cum este descris în Ezechiel 9 și Matei 13:30. Cei 144.000 ar fi cei care supraviețuiesc judecății celor vii în Biserică.
• 4.       Împărăția premilenială. Spre deosebire de celelalte insistențe ale lui Houteff, care se suprapun, mai mult sau mai puțin, cu escatologia adventistă, Davidienii cred că chiar înainte de venirea lui Iisus, se va restaura în Israel regatul lui David, pentru a se împlini profețiile (Osea 3: 4, 5; Mica 4; Ezec. 36, 37; Ier. 30, 31; Is. 11 etc), o împărăție a păcii între oameni și în natură. Houteff argumenta că toți profeții VT au prezis această împărăție premilenială.

Aceasta este principala eroare teologică a lui Houteff, care a atras pe mulți în jurul lui. El nu avea o înțelegere corectă a acestor profeții, deoarece nu înțelegea natura condiționată a lor. Fiind literalist, el raționa asemenea fundamentaliștilor evanghelici, că profețiile care nu s-au împlinit în trecut, vor trebui să se împlinească neapărat în viitor. Ideea de plan divin condiționat, care poate fi zădărnicit, nu încăpea în mintea lui (Luca 7:30; 19:41-44; Zah 6:15; Is. 19:24-25).

Mulți nu observă că o mulțime de profeții ale VT nu mai au nici un rost să se împlinească de acum înainte, întrucât ele erau programate pentru era dinaintea venirii lui Mesia, când existau templu, jertfe și preoți (Isaia 2:2; 66:20-21; Ez 46:24; Zah 14:21 etc.). Ca mulți cititori neatenți sau neavizați, Houteff înțelegea expresia „zilele de pe urmă (de apoi)”, din Profeți, ca referindu-se la timpul sfârșitului (timpul nostru) – pe când expresia ebraică înseamnă, în mod simplu, „cândva în viitor”.[2] 

Principiul condiționalității profețiilor fusese introdus în teologia adventistă odată cu primele scrieri ale lui J. N. Andrews. Dar în afara unor afirmații din cărțile E G White, acest principiu de interpretare nu a fost evidențiat și popularizat în Biserică înainte de anii 1960, când au apărut volumele Comentariilor Biblice AZS, la care au lucrat zeci de specialiști în teologie, istorie, lingvistică etc. Houteff avea să moară în 1955, fără să înțeleagă natura profețiilor pe care se trudea să le explice.

Cu ocazia sesiunii Conferinței Generale din 1930, Houteff a distribuit principalilor lideri ai Conferinței Generale, 30 de copii ale cărții. Dorea și o audiere oficială, ceea ce nu s-a realizat. Unii dintre lideri i-au răspuns în anii următori. F. C. Gilbert,  secretar general al Conferinței Generale a AZS, evreu convertit, i-a răspuns, după aproape două săptămâni. Dar spre dezamăgirea lui Houteff, Gilbert nu făcea nicio referire la cele 12 „urâciuni”, nici nu se ocupase de „marele subiect” al celor 144.000. Gilbert a pus în discuție doar metodologia interpretării biblice a lui Houteff (aplicarea simbolurilor, analiza textului etc), dovedind că metoda lui Houteff nu era sănătoasă. Copii ale scrisorii lui Gilbert fuseseră trimise și conferinței și comunității locale, în California.

Cum era de așteptat, Houteff nu s-a lăsat. A mai adăugat 83 de pagini la cartea lui și a tipărit-o în 1930. Cu două săptămâni înainte de aceasta însă, i s-a retras calitatea de membru al Bisericii AZS. Houteff nu intenționase stabilirea unei noi mișcări religioase, dar lipsa lui de încredere și de cooperare cu Biserica l-au aruncat afară. După excludere, Houteff și-a continuat spartachiada cu mai mare îndârjire. A trimis mii de exemplare ale cărții lui la diverși slujitori și laici ai Bisericii. S-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și a îndemnat și pe fanii lui să facă la fel, continuând să frecventeze adunările AZS ca mai înainte, pentru a da șanse „soliei”.

Mișcarea începuse să ia amploare și noi grupuri de studiu s-au format în alte locuri. Biserica nu a putut accepta spiritul acesta. Era același spirit care dusese la formarea facțiunii „reformiștilor” în Europa, cu câțiva ani înainte. În final, zeci de fani ai lui Houteff au fost de asemenea excluși de bisericile locale.

În 1932 Houteff a publicat al doilea volum (304 pagini), apoi al treilea. În decembrie 1933, spre uimirea multora, chiar un președinte de conferință (E. T. Wilson, din Carolina) a adoptat public doctrina lui Houteff și a început s-o promoveze. Această situație a convins Biserica să organizeze în ianuarie 1934 o întâlnire oficială, timp de o săptămână, unde Houteff avea să fie audiat și să i se analizeze doctrina punct cu punct. „Juriul” care urma să-i analizeze învățătura era format din 12 administratori și teologi ai Bisericii. Între aceștia se aflau: fostul președinte A. G. Daniells, faimosul radio-evanghelist H. M. S. Richards, secretarul general F. C. Gilbert și câțiva profesori de teologie. 

La 18 martie 1934, comitetul în deplin consens și-a publicat concluziile negative împotriva teoriei lui Houteff. Davidienii însă susțin că Houteff a fost tratat nedrept. Probabil că întotdeauna se poate proceda mai bine, dar este clar că învățătura lui Houteff era amestecată cu gunoaie și că atitudinea lui era o provocare inacceptabilă.

De obicei, oamenii care vin cu doctrine noi, cu scopul de a revoluționa Biserica, au o încredere mai mare în sine decât în comunitatea de credință. În nemintoșia lor, se compară cu profeții și apostolii de pe vremuri, care au fost respinși, sau se compară cu Iisus, care a fost condamnat de Sinedriu, cu martirii care au fost puși pe ruguri de inchiziție, sau cu Luther care a răspuns: „aici stau, nu pot altfel”! Acest spirit este greu de vindecat, și de obicei nu se vindecă, fiindcă este o combinație de credință, suspiciuni rele, antipatie și mândrie religioasă, îmbrăcate în odăjdiile smereniei.

Centrul de la „Muntele Carmel”

Davidienii s-au înregistrat oficial ca instituție religioasă la 12 martie 1934. La 15 iulie au publicat buletinul informativ Codul Simbolic. În 1935 și-au stabilit cartierul general într-o fostă fermă de lângă Waco,[3] Texas, și i-au dat numele de Centrul „Muntele Carmel”. Inițial s-au numit Asociația Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Toiagul Păstorului (1937), iar din 1942: Asociația Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea Davidieni. În următorii 20 de ani, terenul de la „Muntele Carmel” s-a acoperit cu clădiri administrative, capelă, locuințe, instituții, fermă, livezi, școli, sanatoriu, casă de odihnă etc.

În deceniul 1950-1960, davidienii au început să facă preziceri: evreii urmau să se întoarcă în Palestina, iar Biserica AZS trebuia avertizată cu privire la inaugurarea Împărăției Davidiene. Pentru a-și atinge obiectivul misionar, davidienii au început să vândă proprietatea de la Muntele Carmel, au cumpărat câteva automobile noi și au început să facă misiune din casă în casă. Împărăția era aproape.

A cui împărăție? Nu a lui Houteff, pentru că el a murit chiar în culmea acestei campanii misionare (5 februarie 1955), lăsând în urmă o văduvă (Florence), un vraf de scrieri, câteva „hărți profetice” și niște urmași dezorientați. Cum era de așteptat, a început lupta pentru putere. În competiția dintre E. T. Wilson și Florence Houteff, a câștigat doamna Houteff, care făcuse eforturi necinstite ca să-și asigure puterea. La scurt timp, a apărut un alt pretendent, Benjamin Roden, care susținea că are descoperiri de la Dumnezeu. Când Florence și cu comitetul ei l-au respins, el a pus bazele unei noi secte davidiene, numită Branch Davidians (Davidienii „Odrasla”).

Florence Houteff a anunțat că perioada apocaliptică de 42 de luni este între noiembrie 1955 și 22 aprilie 1959. Ea pretindea că interpretarea aceasta i-o descoperise mai înainte soțul ei, ceea ce davidienii nu cred că era adevărat, și unii chiar s-au opus acestei interpretări. Dar doamna Houteff a lansat chiar o provocare liderilor Bisericii AZS, cu puțin înainte de încheierea termenului, afirmând că împlinirea prezicerii ei va dovedi dacă mesajul soțului ei a fost adevărat sau nu. La 9 aprilie 1959, un grup de davidieni care se opuseseră prezicerii ei a trimis o scrisoare de protest Conferinței Generale a AZS, clarificând că ei sunt împotriva predicțiilor Florenței Houteff și motivându-și poziția.

Termenul a trecut, urmat de confuzie și jenă. Mișcarea Davidiană începea să se fragmenteze. Mulți fani au părăsit organizația. Unii dintre aceștia s-au unit cu grupul lui Roden (Davidienii „Odrasla”), alții s-au întors în California și au format un nou grup (1962), rămas strict la scrierile lui Houteff. Doamna Houteff și membrii conciliului executiv care îi rămăseseră loiali, au demisionat la 1 martie 1962, luând cu ei 5.000 dolari, și lăsând bunurile proprietății în mâinile unui avocat, care urma să le distribuie în mod legal.

Mult timp după aceea, davidieni au rămas uitați. Noua generație din Biserică abia dacă auzise despre aceștia. Dar la sfârșitul secolului aveau să devină una dintre cele mai cunoscute și mai urâte secte americane. Vom afla în următorul număr al revistei, cum au căpătat această tristă faimă.

„Odrasla” davidiană

Davidienii din grupul texan al lui Benjamin Roden au format o nouă organizație, după moartea lui Houteff (1955). Roden pretindea că are viziuni și că el ar trebuia să fie liderul mișcării după Houteff. El avea o teorie a „adevărului progresiv” și credea că darul profetic reînviat de Houteff trebuie continuat. „Branch” (Odrasla) este un nume poetic al lui Mesia în Profeți (Ier 23:5; 33:15; Zah 3:8; 6:12) și Roden pretindea că acesta este numele nou ales pentru grupul său care avea „adevărul prezent”.

Afară de disputa cu privire la cine a moștenit darul profetic după 1955, davidienii „odrăsleți” se deosebesc de davidienii care au rămas la scrierile lui Houteff, prin doctrina cu privire la Duhul Sfânt și la sărbătorile calendaristice mozaice. Roden învăța că judecata celor vii a început la 20 octombrie 1955 și s-a proclamat succesor al regelui David. La moartea lui, în 1978, soția sa Lois Roden a preluat controlul mișcării și a dus mai departe aberațiile acestuia. Ca și soțul ei, susținea că are descoperiri. Una dintre ele era aceea că Dumnezeu ar fi androgin (bărbat și femeie în același timp), că Duhul Sfânt ar fi femeie (Fiica lui Dumnezeu sau Mama Cerească) și că „Ea” va apărea ca atare imediat înainte de venirea lui Christos.

În 1981, pe fondul unei lupte pentru putere între Lois Roden și fiul ei George Roden, s-a infiltrat în grup un tânăr de 22 de ani, care fusese exclus din Biserica AZS. Numele tânărului era Vernon Howell. Acesta avea să fie ultimul profet al davidienilor „odrăsleți”.

Vernon Howell, noul star profetic

Vernon Howell provenea dintr-o familie texană disfuncțională. Mama sa (Bonnie Sue) îl făcuse la vârsta de 14 ani, cu un individ, pe care Vernon nu avea să-l cunoască niciodată. Căutând să-și refacă viața, Bonnie s-a „concubinat” apoi cu un alcoolic, care mai era și violent. Mai tâziu l-a părăsit pe bețivan și, lăsând copilul în grija mamei ei, a plecat prin lume pentru câțiva ani. După ce s-a recăsătorit, Bonnie a revenit acasă. Vernon a crescut însă frustrat. Era slab la învățământ și dislexic. La vârsta de 8 ani a fost abuzat de un grup de băieți mari.

Dar Vernon era un copil talentat, deși nu a reușit să-și termine liceul. Cânta și se acompania la chitară, cunoștea multe texte biblice pe de rost, probabil de la bunica. La vârsta de 22 de ani, Vernon, interesat de religie, s-a botezat la Baptiștii de Sud. Tânăr și neliniștit, a sedus o adolescentă de 15 ani, care a rămas însărcinată. În scurt timp însă a adoptat religia mamei (sau a bunicii?) care era adventistă. Îndrăgostindu-se de fiica pastorului adventist și, căutând să afle voia lui Dumnezeu, ca orice adolescent mistic, s-a rugat și a deschis Biblia la întâmplare, plonjând cu privirea pe Isaia 34:16. Pentru el, acesta era un semn de la Dumnezeu, și cu această certitudine, s-a adresat pastorului, povestindu-i „experiența”. Pastorul i-a respins pretenția, în ciuda insistențelor lui. În cele din urmă, Biserica i-a luat calitatea de membru – nu cunoaștem detaliile.

După o tentativă nereușită de a deveni cântăreț rock în California, Vernon Howell a venit la „Muntele Carmel” din Waco, pe domeniul davidienilor „odrăsleți”. A câștigat repede admirația tuturor prin muzică și cunoștințe de Apocalipsă. Era un tânăr seducător. A înjghebat o formație cu alți tineri de la Mt Carmel și au început să cânte în cluburile din Waco. Vernon și-a schimbat oficial numele în David Koresh (1990), întrucât atât David, cât și Koresh (Cirus), sunt în Biblie tipuri ale lui Mesia/Christos. A pretins că este profet și a intrat apoi în competiția dintre Lois Roden și fiul ei, trecând de partea mamei, care era o femeie în vârstă.

Doamna Roden a început să-l favorizeze pe Koresh ca învățător la Mt Carmel. Dar George Roden îl considera pe Koresh un interlop. A izbucnit un conflict dur între Koresh și George Roden, în urma căruia o nouă ramură davidiană s-a separat de grup („Odrasla Neprihănirii – Ape Vii”, din Gadsden, Alabama, 1984). Timp de doi ani, Koresh cu adepții săi, alungați din ranch sub amenințarea armelor, au locuit în Palestine, o așezare la 140 km distanță de Waco.

Între timp, Koresh și-a recrutat noi adepți, din California, Britania, Israel și chiar Australia. Notabil, unii dintre aceștia erau adventiști, ceea ce arată că nu suntem deloc invulnerabili. Koresh a început să viziteze Israelul, întrucât profețiile davidiene prevedeau că acolo se va înființa împărăția lui David. Când în 1986 a murit Lois Roden, majoritatea celor din campusul de la Waco au rechemat din exil pe Koresh. George Roden a fost condamnat pentru un asasinat pe care îl comisese între timp, iar Koresh a rămas în control absolut asupra „odrăsleților” de la Waco.

Tragedia de la Waco

Nu mult după aceste incidente, au apărut în presă acuzații de abuz sexual, în special abuz de minori. Doctrina apocaliptică a lui Koresh despre „casa lui David” a dus la practicarea a tot felul de „căsătorii” mistice cu femeile și chiar cu copilele din acea „comunitate” – adesea cu acordul părinților, care erau anesteziați spiritual. „Căsătoriile” cu minore erau mascate.

Nu se știe cu siguranță cât este de adevărat din toate acuzațiile, dar cu siguranță că David Koresh era un individ cu probleme grave de moralitate, pe care le ascundea într-o mantie de adevărată magie apocaliptică. Ca rege davidian ce era, nerușinatul făcuse cel puțin 12 copii cu diverse femei din campus. I se năzărise prorocului că el trebuie să devină tatăl viitorilor 24 de seniori a Apocalipsei! „Teologia” lui a mers mult mai departe cu „adevărul prezent” decât madam Roden. David Koresh se considera Mielul apocalipsei, care rupe pecețile, „Mesia cel păcătos”, iar pretențiile lui regale și profetice erau luate în serios de cei mai mulți. Începuse să facă și trafic cu arme, cu care ferma de la Waco s-a dotat bine, pregătindu-se pentru Armaghedon.

Acuzațiile de abuz sexual și fizic asupra copiilor au condus autoritățile ATF la un raid armat asupra fermei de la Mt Carmel, la 28 februarie 1993.  Raidul s-a soldat cu moartea a patru agenți ATF și șase davidieni. În urma incidentului grav, au intervenit forțele speciale FBI și HRT. Agenții FBI au comunicat și negociat 51 de zile cu Koresh, care se fortificase în cetatea Carmelului. Nebunul amâna să se predea, deoarece era rănit și voia ca înainte de a muri să-și termine de scris opera apocaliptică. După cele 51 de zile de negocieri și amânări, ministrul justiției (Janet Reno) a aprobat luarea cu asalt a fermei. Era o criză cu ostatici, erau minori înăuntru. În cursul asaltului, a luat foc capela sectei, unde mulți erau adunați. Supraviețuitorii învinuiesc pe ofițerii FBI, iar aceștia învinuiesc pe Koresh și pe oamenii lui. Baricadați în clădire, 51 adulți și 24 de copii și adolescenți au pierit în flăcări. Koresh a pierit împușcat, nu se știe sigur în ce condiții. Într-o singură zi, în care autoritățile nu deschiseseră foc, 20 de persoane au fost împușcate, între care cinci copii, iar un copil a fost înjunghiat în piept. 

Lanțul blestemului însă nu s-a oprit acolo. Chiar în ziua în care se împlineau doi ani de la acest dezastru american, faimoasa clădire din Oklahoma City a fost aruncată în aer de doi extremiști americani antisistem, care voiau să pedepsească America pentru tragedia de la Waco. Aceștia nu aveau nicio legătură religioasă sau personală cu davidienii. În 2009, mama lui Koresh a fost înjunghiată mortal de propria ei soră, în condiții necunoscute.

Povestea lui David Koresh, de care presa a vuit mult timp, despre care s-au scris cărți și s-au turnat filme, are și o serie de învățăminte, nu doar pentru publicul general. Fiecare cititor să-și ia din ea ce-i trebuie.

Davidienii astăzi

Diversele grupurile davidiene au continuat să funcționeze separat, căutându-și de regulă noi prozeliți printre adventiștii naivi și nemulțumiți, în SUA și peste mări. Chiar și davidienii din grupul Odrasla (Branch) încă există, dar cu un alt lider și altă locație, condamnând memoria lui David Koresh.

Davidienii au case de editură, care publică scrierile lui Houteff. Relația lor cu Biserica AZS a rămas tensionată. Atitudinea oficială față de ei este clară. Dar neoficial, în unele locuri pare că au fost tratați cu oarecare toleranță. Cei mai activi misionari davidieni de astăzi sunt aceia care reprezintă grupul reorganizat din California (1961) după moartea lui Victor Houteff.

Davidienii sunt activi pe internet. Ca și urmașii lui Pippenger, ei afișează scheme profetice complexe, cu date surprinzătoare (vezi Timeline to the Kingdom pe situl organizației lor).  Între doctrinele distinctive pe care ei le susțin, în contrast cu Biserica AZS, menționăm următoarele doctrine, după care îi puteți recunoaște:

1.  Că darul profetic a încetat în 1915 în Biserică, dar ar fi fost reînviat în 1930, prin lucrarea lui Victor Houteff.
2.  Că împărăția Pietrei din Daniel 2:34, 44 reprezintă împărăția premilenială a celor 144.000, care se va realiza pe pământ (Isa 2:1-3; Mica 4; Ezec. 37). 
3.  Că după cum Israelul s-a divizat în două regate, Iuda și Efraim (Israel), la fel și poporul lui Dumnezeu de astăzi ar fi împărțit în Biserica Adventistă („cei din ceasul al nouălea” Mt 20:5) și AZS davidieni („cei din ceasul al unsprezecelea” Mt 20:6). Această divizare a poporului lui Dumnezeu este văzută de davidieni și în sensul că adventiștii ar fi biserica „Laodicea”, sau Israelul celor 10 seminții împrăștiate prin Asiria, iar davidienii ar fi seminția credincioasă a lui Iuda, descendenții acelor iudei care au fondat Biserica Primară. (Aceeași pretenție o aveau și reformiștii).
4. Cei care învie la învierea specială (care au murit în credința „soliei îngerului al treilea”) nu ar fi luați în împărăție odată cu „primele roade” ale celor vii (cei 144000), ci ar fi lăsați în urmă, în Babilon, pentru a fi testați și a accepta „adevărul prezent” (adică teoria curățirii Bisericii în „ceasul al unsprezecelea,” respectiv doctrina lui Houteff.
5. Va veni un David antitipic, care nu este nici Houteff, nici mesajul Toiagul Păstorului. Altcineva.

Dacă vă întâlniți cu misionari davidieni, sau cu alții asemenea lor, trimiteți-i să se adreseze responsabililor Bisericii organizate. Nu vă lăsați catehizați și organizați de ei! Niciodată nu puteți ști până unde poate ajunge cineva orbit de vreo „lumină nouă”!

---

[1] Informațiile au fost preluate în special din articolele: ”Davidian Seventh day Adventists”, ”Branch Davidian”, ”David Koresh”, ”Victor Houteff” etc. din En.Wikipedia.

[2] Expresia ebraică bǝᵓaḥărîṯ hayyāmîm înseamnă, în sens literal, „în urmarea zilelor”. În diverse traduceri, traducătorii nu s-au hotărât dacă este vorba de „zilele de pe urmă” (următoare, viitoare), sau „zilele din urmă” (ale sfârșitului)”. Uneori s-a tradus: „în scurgerea vremurilor”, alteori „în zilele de apoi” (Gen. 49:1; Num. 24:14; Dt. 4:30; 31:29; Is. 2:2; Ier. 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ez. 38:16; Dan. 2:28; 10:14; Os. 3:5; Mica 4:1). Începutul erei creștine este deja numit de autorii biblici „zilele de apoi”, în relație cu profețiile (FA 2:17; 1Cor. 10:16; 2Tim. 3:1, 5, 9; Evrei 1:2; 9:26; Iac. 5:3; 2Pt. 3:3, 5, 17).

[3] Citește Ŭei-koŭ.