Anul 457 BC — startul celor 70 săptămâni?

BC: Dragă Florine, I îi acuză pe AZS că propagă o minciună cu anul 457 î. Hr. 

Dragă B, referitor la anul 457 î. Hr. ca start al celor 70 de săptămâni din Daniel 9:24-27,  trebuie să avem în vedere următoarele: 

1. Cyrus (538/536 î.Hr.) și Darius (519 î. Hr.) au permis doar reconstrucția templului și chiar aceea s-a realizat cu greu și modest, abia în anul 516 î. Hr., din cauza opoziției permanente (cf. Dan 9:25cd  EDCR „Cetatea va fi rezidită, cu forul ei de judecată, și anume în vremuri vitrege.”). 

2. Permisiunea scrisă dată de Artaxerxe I în anul al 20-lea al domniei (444 î.Hr., cf. Neemia 2) nu era prima permisiune, deoarece se raportează că evreii se apucaseră de rezidirea zidurilor de apărare ale Ierusalimului deja din primii ani ai lui Artaxerxe (cf. Ezra 4:7-16), ceea ce n-ar fi făcut fără permisiunea marelui șah. 

3. Răspunsul șahului Artaxerxe este suspect de complicitate cu liderii iudei. În loc să le ia capul, pentru că se apucaseră de o treabă cu semnificații politice clare, s-a arătat deschis pentru ideea de a acorda o permisiune scrisă în mod explicit. Aceasta sugerează că, deși a poruncit suspendarea temporară a lucrărilor de construcție, el se dovedea a fi mai degrabă un complice al iudeilor. Aceasta sugerează că deja le permisese într-o anumită formă să înceapă reconstrucția cetății, înainte de oprirea lucrărilor menționată în Ezra 4. Iar singurul decret imperial al șahinșahului care fusese dat în primii ani de domnie era cel din anul al 7-lea (457 î.Hr., cf. Ezra 7). 

4. Decretul din Ezra 7 se ocupă în primul rând de bunul mers al serviciului de la Templu, deoarece marele șah era interesat ca preoții să se roage pentru el (v. 23). Nu menționează în mod explicit rezidirea Ierusalimului, dar așa cum este formulat, îi permite lui Ezra „să se ocupe de tot ce privea binele Ierusalimului și al Iudeii” (Ezra 7:14 EDCR); îi permite să folosească bugetul disponibil pentru „orice va crede de cuviință, după voia Dumnezeului” lui Israel (v. 18) și se referă în mod direct la restaurarea sistemului judecătoresc ebraic (v. 25-26), care implica refacerea zidurlor de apărare și a porților, care după obiceiul oriental erau centrele judecătorești, administrative și economice ale cetăților. De aceea, referirea îngerului profeției la rezidirea Cetății, cu tot cu „forul ei de judecată” (Dan 9:25 EDCR) este semnificativă. 

Nu întâmplător, o mulțime de învățați protestanți au optat pentru semnificația cronologică a anului al 7-lea al lui Artaxerxe (cf. Ezra 7), dată care a fost confirmată și de Sir Isaac Newton, în cuvintele următoare: 

„Atunci evreii risipiți au devenit un popor și o cetate când au devenit pentru prima dată o politeia (un corp politic) și aceasta s-a întâmplat în al șaptelea an al lui Artaxerxe Longimanus, când Ezra s-a întors din captivitate cu un grup de evrei și a reînviat cultul iudaic; iar prin însărcinare imperială a primit autoritatea de a pune magistrați în toată țara, ca să judece și să conducă poporul potrivit legilor lui Dumnezeu și ale împăratului (Ezra VII:25).” Sir Isaac Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel , and the Apocalypse of St. John , London, Darby & Brown, MDCCXXXIII [1733], cap. X, § 7. 

Desigur, se pot ridica obiecții cu privire la motivul pentru care șahinșahul nu a decretat în mod explicit rezidirea zidurilor de apărare ale Ierusalimului. Foarte probabil, chestiunea era sensibilă politic, din următoarele motive: 

a. acest decret era semnat și de consiliul de coroană (șapte consilieri speciali, fie dintre rudele apropiate, fie eunuci, care aveau o mare influență asupra marelui șah, ce putea da ordine de neschimbat), cf. Dan. 6:8, 12, 15; Est 1:10; Ezra 7:14, 28. 

b. istoria arată că în acea perioadă, partea de vest a Imperiului (Orientul Apropiat) era tulburată de răscoale, iar perșii aveau toate motivele să se teamă că o cetate, care fuseseră puternică în zonă, ar putea fi întărită, încât să-și recapete independența și puterea de pe vremuri. 

Am putea să ne imaginăm reconstrucția Ierusalimului după strategia construcțiilor de case de rugăciune făcute în regimul comunist. Mica înțelegere cu autoritățile, obținerea unei autorizații de „reparații capitale” și încheierea rapidă a lucrului erau metodele standard. 

Noi nu știm astăzi detalii despre începuturile reconstrucției, deoarece nu există alte date istorice în afară de cele din cărțile Ezra și Neemia. Toate dovezile converg spre anul 457 î. Hr. Celelalte două decrete propuse (al lui Cyrus din 538/536 î. Hr. și al lui Artaxerxe din anul 444 î. Hr.) sunt inacceptabile, din următoarele motive: 

1. Cyrus nu a permis reconstrucția Ierusalimului, ci doar a templului, în ciuda a ceea ce Dumnezeu hotărâse prin Isaia; 
2. Permisiunea lui Artaxerxe din anul 444 î. Hr. este aceea la care se referise în Ezra 4:21b., după ce deja începuseră lucrările de rezidire a zidului. Scenariul este acesta: În urma decretului din 457 î. Hr., iudeii se apucaseră imediat de rezidirea zidului de incintă. Autoritățile locale, care erau reprezentanții unor popoare ostile, s-au alarmat și i-au scris șahinșahului un memoriu acuzator la adresa evreilor, care a cauzat o suspendare temporară a lucrărilor. Aceasta a vut loc probabil prin anul 455 î. Hr. Autoritățile locale au interpretat răspunsul oficial ca pe o condamnare și au venit să demoleze zidul și să incendieze porțile (Ezra 4:23; Ne 1:3-4). Permisiunea dată lui Neemia după circa 11 ani (cf, Neemia 2) a fost în acord cu „legea mezilor și perșilor, care nu se poate schimba”, și în acord cu promisiunea făcută de șahinșah, chiar când hotărâse suspendarea provizorie a lucrărilor (Ezra 4:21).  Versetele 6-23 din Ezra 4 sunt o paranteză mare introdusă de autor în istorisirea despre reconstrucția templului. Dacă evităm paranteza (cit. v. 5, apoi v. 24, continuând în cap. 5), totul se leagă. Aceasta arată că autorul a adăugat informația despre reconstrucția Ierusalimului, pentru a ilustra tema opoziției vecinilor și a autorităților locale cu privire la valurile de repatriați, cu dispoziția lor de reconstrucție a Templului, a Ierusalimului și a țării. 

Este bine să știm că, dacă evreii s-au dovedit foarte reticenți în a rezidi templul, în ciuda celui mai autoritar decret imperial al lui Cyrus însuși, cum ar fi îndrăznit ei să se apuce de capul lor de rezidirea zidului Ierusalimului, fără permisiune imperială? Un templu nu punea în pericol autoritatea imperială. Dar o cetate întărită din nou și anume una care a fost faimoasă, puternică și capitala unei suveranități care cuprindea și câteva țări vecine, era o acțiune cu caracter politic . A începe o astfel de lucrare din proprie inițiativă însemna a te pregăti pentru decapitare sau pentru țeapă (pedeapsa favorită a perșilor). Faptul că Artaxerxe nu s-a gândit să pedepsească pe nimeni, ba încă chiar să promită o permisiune explicită este o dovadă în plus că decretul din anul 457 î. Hr. fusese și o permisiune implicită a rezidirii cetății, cu acordul împăratului. 

Formularea aceasta neexplicită era însă riscantă, deoarece autoritățile din provincie puteau interpreta acțiunea ca o declarație de independență față de imperiu, ceea ce s-a și întâmplat. Merită să punem în calcul și faptul că chiar consiliul imperial (sfetnicii din jurul șahinșahului) erau corupți și primeau mită de la prefecții din provincie (Ezra 4:5). Probabil, liderii iudei (Ezra și apropiații lui) nu-i mituiseră pe prefecții provinciei, ca să nu facă zgomot. Dar cred că tentativa de mituire era și periculoasă în acest caz, întrucât acei lideri provinciali ostili iudeilor abia așteptau să-i aibă la mână cu ceva pe liderii evrei, ca să-i poată  scrie marelui șah că „jidanii ăștia” neliniștiți ar avea planuri de independență față de Imperiul Persan (cf. Ne 6:5-8).