joi, 5 decembrie 2019

Replici lui A I


Dragă Aurel, n-am înțeles toate subtilitățile tale din introducere, dar trec la subiectul care te neliniștește: https://www.facebook.com/aurel.ionica.3

Da, Solomon spune că Dumnezeu i-a dat tronul (1Împ 5:5), așa cum înțeleseseră și David și Natan. Nu e nimic neclar aici. Regele decidea care era prințul moștenitor. La data alegerii lui Solomon era tânăr, credincios și educat de profetul Natan, deci era cel mai pregătit pentru tron. Amnon și Absalom fuseseră niște stricați care și-au meritat soarta. În niciun caz nu erau potriviți să domnească în Israel. Adonia era următorul, interesat de domnie, dar a căutat-o printr-o lovitură de stat, cu ajutorul lui Ioab. Același soi ca și Absalom: nu era potrivit. Desigur, David mai avea fii. Mi-aș dori să știu, de exemplu, ce caracter avea Daniel, fiul Abigailei, sau frații mai mari ai lui Solomon (Șobab și Natan). Dar este inutil să speculăm, deoarece numai numele lor apare, fără nicio sugestie.
Trebuie să ne îndoim că Dumnezeu i S-a arătat lui Solomon? Nu el însuși o spune, ci cronicarii inspirați ai Scripturii, în mod repetat (1Împ 3:4-15; 1Împ 9:2; 2Cr 1:3-13). Domnul i-a promis „ințelepciune” ca să guverneze, așa cum ceruse el. Să verificăm. Ştim că promisiunile lui Dumnezeu sunt condiţionate (avem atâtea exemple de promisiuni făcute chiar despre regi, care s-au împlinit numai parțial sau deloc: e. g. Iosia, care nu a murit în pace 2Împ 22:20; 2Cr 34:28; Cirus, care nu a dispus rezidirea Ierusalimului și nu a împlinit toată voia lui Dumnezeu, cum era scris despre el: Is 44:28; Ezra 1:2-4 etc.).
Promisiunile făcute lui Solomon s-au împlinit în mare parte. A primit multă bogăţie şi faimă, şi înţelepiune. Această înţelepciune a lui Solomon este înţeleasă de autorii Bibliei atât ca o inteligenţă juridică (în materie de aplicarea a dreptului), și ni se dă un exemplu care a devenit proverbial (1Îm 3:16-28). Regele era judecător suprem, și o asemenea înțelepciune îi era absolut necesară. Apoi înţelepciunea se referă şi la cunoştinţele neobişnuite, care depășeau pe vestiții înțelepți ai vremii din tot regatul lui și din regatele vecine din Mesopotamia, Egipt, Arabia (1Împ 4.30-31). A scris cărți de proverbe și cântece poetice (1Îm 4:32), avea multe cunoștințe despre flora și fauna Orientului (1Împ 4:33) și se întreținea cu cei mai învățați regi, răspunzând unor întrebări dificile, după obiceiul vremii (1Împ 4:34).
Promisiunea „îți voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta şi DUPĂ TINE nu se va RIDICA nimeni ca tine” trebuie înțeleasă ca o hiperbolă. Este greu de imaginat că Domnul îl compara aici pe Solomon cu Enoh și Moise, sau cu Daniel, Aristotel, Iisus, Pavel, Newton, Einstein etc. Iisus afirmă despre Sine că era mai înțelept decât Solomon, că era înțelepciunea personificată (Mt 11:19c; 12:42; 13:54; Lc 7:35; 11:31, 49).
Această formulă hiperbolică „n-a fost înainte și nu va mai fi” trebuie înțeleasă ca și alte hiperbole („cetăți întărite până la cer” Dt 9:1; „se crăpa pământul de strigătele lor” 1Îm 1:40; „700 de bărbați aleşi, stângaci, care aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş” Jud. 20:16). La fel a scris cronicarul și despre Iosia: „Înainte de Iosia, n-a fost niciun rege care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise; şi chiar după el, n-a fost niciunul ca el” (2Împ 23:25). Dar David, Iosafat, Ezechia, Iosia? Au fost mai prejos cu ceva? De obicei, cronicarii comparau pe regii iudei cu David (în ce privește devotamentul lui față de cultul lui Yahweh: 1Împ 11:6, 33; 15:11; 2Împ 14:3 etc.).
Cred că este suficient probat în istoria biblică faptul că Solomon a avut manifestările și faima unui înțelept. Dar este adevărat că nu și-a folosit în mod consecvent această înțelepciune și a dovedit nechibzuință, care a mers până la extrem. A mărit taxele și corvezile, a pus un jug greu asupra poporului, pentru a-și ține curtea cu toate plăcerile ei exotice. Inițial, Solomon își asigura aceste bogății fabuloase dintr-un comerț avantajos, dar pe măsură ce i s-a suit la cap că este cel mai capabil și mai puternic, combinând diplomația cu interesul pentru cultura popoarelor vecine (atâtea tratate de pace câte soții și prințese!), a devenit tolerant față de cultele politeiste, apoi a ajuns să ridice idoli uriași pe partea de răsărit a muntelui templului (2Împ 23:13) și chiar să participe cumva la aceste culte ale soțiilor lui (1Împ 11:1-9). Femeile și vinul i-au luat mințile. Cronicarul spune că aceste înclinații ale lui Solomon au apărut nu la tinerețe, ci când începuse să înainteze în vârstă. Cartea Eclesiastului sugerează că s-a întors la Dumnezeu, asemenea lui Manase, și în carte își recunoaște partea nebună a vieții (Ec 10:1, 6; 4:13).
Trebuie să recunoaștem însă că Solomon, chiar în perioada nebuniei spirituale, a fost capabil să țină la un loc tot imperiul construit de tatăl lui, a reușit să evite războaiele și a reușit să-și mențină cetățenii în supunere, în ciuda jugului greu pe care l-a pus. E adevărat, i-a cam exploatat în anii ulteriori, dar vorba cezarului care spunea: „eu vreau ca oile mele să fie tunse, nu jupuite”, Solomon a reușit să-i tundă bine de tot, dar nu până la sânge. Cu alte cuvinte, înțelepciunea lui s-a manifestat în unele capacități nedepășite în vremurile acelea, chiar dacă, moral și spiritual, a eșuat în mare parte, urmând exemplul regilor popoarelor. Și mai trebuie spus că Solomon a folosit la muncile grele de construcții pe toți canaaniții care mai rămăseseră în țară, urmașii celor care nu fuseseră stârpiți cu ocazia Conchistei Canaanului. Evreii n-au fost folosiți la corvezi (1Împ 9:20-22). Prostul i-ar fi tratat pe toți la fel, ca în comunism, și în final și i-ar fi ridicat pe toți în cap, deoarece la necaz, oamenii se unesc.  
Zici că a trebuit să vândă cetăţi israelite, ca să-şi plătească datoriile față de Hiram. Da, a cedat lui Hiram 20 de „cetăți” galileene (1Împ 9:11-13). Mai mult, Hiram a plătit la rândul lui 120 talanți de aur, o sumă imensă (1Împ. 9:14). Nu știu dacă schimbul a fost favorabil cuiva, dar eu văd că numai Hiram s-a plâns. 20 de cetăți sună greu astăzi, dar pe vremea aceea, asta însemna orice mică localitate înconjurată cu zid, și care avea destul de puțini locuitori. Cetățile nu sunt numite, nu știm în ce măsură erau locuite de evrei, și nici Hiram n-a fost mulțumit de ele.
Dumnezeu îi folosește pe oameni așa cum sunt, cu bunele și relele lor. Dumnezeu l-a ales pe Ieroboam să repare relele lui Solomon, dar răul a crescut, pentru că, odată cu divizarea țării, Israel s-a grăbit la idolatrie. Roboam a apăsat și mai mult pedala pe producție, ca Ceaușeștii pe care-i pomenești. Desigur, ne-am întreba, de ce înțelepciunea dată de Dumnezeu nu i-a condus pe acești regi la un sistem democratic, liberal. Dar ca să fim realiști și corecți față de istoria biblică, ni se spune că Israel a ales monarhia, în locul acelei orânduiri tribale conduse de judecători (1Sam 8:5, 22; 10:19; Os 13:11). Nu fuseseră mulțumiți cu un sistem imperfect, și ceruseră altul, care era mai rău, dar care inițial a făcut ordine în țară (Jud 17:6; 21:25).
Monarhia israelită însă nu era absolutistă, deoarece regele, pe lângă faptul că avea un consiliu de coroană (2Sam 23:23; Pr 15:22; Is 1:26), adesea convoca adunarea națională (1Împ 12:20; 1Cr 13:1-5; 28:8; Ps 107:32; Ier 26:17). Iar Tora era constituția oficială a țării, sau așa ar fi trebuit să fie (Dt 17:18-20), adică o monarhie teocratică şi constituţională. La modul practic însă, monarhia a degenerat, pentru că au fost regi care au dat de pământ cu constituția mozaică, au ales modele păgâne. Se putea întâmpla însă ca principii să aibă o autoritate de care regele să se teamă, ca în cazul lui Zedekia (Ier 38:24-27). 
Nu simt că trebuie să-mi fie rușine cu un Dumnezeu care Își adaptează strategiile la condițiile date și care folosește chiar și răul temporar spre un bine ulterior și spre binele veșnic al celor ce-L iubesc (Rom 8:28, 33; 3:3-6).    
Nu simt nicio nevoie să suspectez pe Natan de o agendă ocultă. El și-a spus inițial părerea, așa cum ar fi făcut oricine în locul lui. Dar după ce Dumnezeu i-a comunicat că are un alt plan, s-a dus și i-a spus lui David planul lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu Și-a motivat preferința pentru Solomon, întrucât David fusese un om de război și vărsase „mult sânge” (1Cr. 22:8) nu cred că trebuie citit neapărat ca un blam din partea lui Dumnezeu. Cronicarul nu folosește expresia clasică „a vărsat (mult) sânge nevinovat” (2Împ 21:16; 24:4; Ps 106:38; Ioel 3:19; Mt 23:35), ci doar că a „vărsat mult sânge”. Dumnezeu nu-i impută acum lui David acest fapt, ci îi spune: „Ai fost pe post de călău, ai făcut o slujbă de războinic. Nu se cade ca aceeași persoană să facă și slujba sacră a zidirii templului.” Ceva asemănător vedem în Apocalipsa 14:14 etc. Cele două recolte (salvarea celor drepți și distrugerea rebelilor) sunt adunate de două persoane diferite: 1. Fiul Omului vine cu secera pentru a recolta grâul; 2. un înger înarmat cu un instrument asemănător culege strugurii viei pământului.
Ṥǝlōmô (omul păcii) a fost ales de Dumnezeu pentru construcția templului. De fapt, problema care te frământă pe tine, nu este nici Natan, nici David, ci întrebarea de ce Dumnezeu a permis sau a poruncit atâta vărsare de sânge. Eroii sau călăii implicați îți repugnă numai ca instrumente „vizibile”, singurele pe care le poți blama direct. Asta este o problemă care are și necunoscute, dar întrucât Biblia afirmă că Dumnezeu este Cel care a dispus exterminarea unor categorii sau a unor indivizi, fie prin Lege, fie prin descoperire specială, în era teocrației mozaice, înseamnă că El nu a găsit soluție mai potrivită la situațiile date. Nici în NT nu s-a găsit o soluție mai bună decât moartea subită a lui Anania și a Safirei, iar Apocalipsa (coroana NT) nu are o soluție mai bună pentru rebeli, în final, decât pedeapsa după merit, care se încheie cu anihilarea (cu sau fără anestezie, după caz!). Trăim într-o lume în care atâția oameni mor în catastrofe naturale sau accidente, atâtea victime colaterale ale războaielor (drepte sau nedrepte). Nu toți cei care mor sunt pierduți, dar din nefericire mulți se pierd.
Dumnezeu, care a creat sângele și carnea, știe cel mai bine ce trebuie făcut cu cei care nu sunt decât carne și sânge (Gen 6:3). Dumnezeu S-a văzut silit să adopte măsuri radicale în anumite cazuri, deși a făcut-o cu toată durerea. Uneori păsuiește pe cineva zeci de ani, alteori încheie socotelile mai repede. El știe cum și când, El știe de ce, și El care a inventat dragostea, dreptatea și rațiunea este Cel mai în drept să acționeze direct sau indirect, cum Îi place. Se pricepe mai bine decât noi, cu siguranță. Pentru toți cei care nu pot/vor fi recuperați, „plata păcatului este moartea” (Rom 6:23). Să fim mulțumiți că plata păcatului nu sunt chinurile veșnice, cum învață multe religii. Acțiunile sângeroase din partea lui Dumnezeu sunt numite de profeți „lucrul Lui straniu (paradoxal, străin de firea Lui) și… slujba Lui străină (surprinzătoare, nefirească) Is 28:21-22”. „Căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor (Pl 3:33; cf. Iov 2:3d).”    
Cât despre sângele lui Ioab vărsat la altar, nu văd care este problema. La templu se vărsa sânge zilnic, sânge de animale. Este oare de mirare că un om, care s-a prins de coarnele altarului (prea târziu, doar când îl păștea moartea!), a avut aceeași soartă cu animalele care erau junghiate acolo (1Împ 2:28-34)? Nu era doar o inițiativă a lui Solomon; Legea spunea clar: Ex 21:14 „Dar dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său, folosindu-se de viclenie ca să-l omoare, chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât.” Vina lui Ioab nu era aceea că „vărsase mult sânge”, ci că vărsase sânge nevinovat, în mod repetat și calculat, ceea ce Legea condamna categoric. Dacă și asasinii de astăzi ar fi tratați la fel, ar fi excelent. Trăim într-o societate în care criminalii au exces de drepturi în comparație cu victimele și cu nenorociții pământului. Dumnezeu a spus-o clar, cu mult înainte de Moise: „Cine varsă sânge de om, de om sângele lui să fie vărsat!” (Geneza 9). De aceea venise Potopul, pentru că pământul se umpluse de stricăciune și violență (Geneza 6).    
Ai amintit de sângele lui Nabal și al primului fiu al lui David și al Batșebei. Nu știu dacă pentru Nabal vrei să-l învinuiești pe David sau pe Dumnezeu, dar dacă mergi atât de departe, de ce nu am vedea în cazul lui Nabal cel „aspru și rău” (1Sam 25:3), „așa de rău că nimeni nu îndrăznește să-i vorbească” (1Sam 25:17 lit. „fiu al lui Belial”), o adevărată sinucidere? Sau, ca să fie mai dulce, hai să spunem că Abigail l-a ucis, prin actul ei de bunăvoință față de David și față de ceata lui de flămânzi (1Sam 25:19-20, 26-27, 36-37). Uite că am găsit asasinul! Cât privește copilașul lui David, foarte posibil că a fost bolnav și a murit. Moral, copilul a fost ucis de cei care-i dăduseră viață. Dumnezeu nu a făcut nicio minune să-i salveze viața, ca să-i pedepsească pe părinți pentru păcatul lor de moarte. Bietul copilaș însă a murit ca atâţia alţi bebeluşi, fără să ştie povestea lui, iar copilaşii, chiar dacă aparţin unor părinţi vinovaţi, nu sunt pierduţi (1Împ 14:13; Mt 19:14).
În cazul lui Natan, iarăși vorbești despre un Dumnezeu care „uită de la mână până la gură”. Dar nu de uitarea lui Dumnezeu este vorba acolo. În primul răspuns, a fost reacția naturală, personală a lui Natan, așa cum reiese din text, iar în răspunsul următor, omul a explicat clar că Dumnezeu i-a dat în vis un alt mesaj decât acela pe care-l dăduse el (2Sam 7:4-29; 1Cr. 17:3-27; 1Cr 22:7-12). Nu văd ce dificultate ar fi aici.  
Profeția lui Natan, că descendenții lui David vor sta veșnic pe tronul lui Israel, de asemenea, nu are nici un fel de dificultate. Regatul Ierusalimului a cuprins întotdeauna, nu doar iudei, ci și beniamiți, simeoniți, leviți, în hotarele lui. Ba chiar Ierusalimul era în moştenirea lui Beniamin. În epoca în care Regatul Samariei (Israelul de nord, „Efraim”) s-a înstrăinat politic și spiritual de Ierusalim, rămășițe ale triburilor din nord veneau ocazional la Ierusalim de sărbători (2Cr 30:6, 10-11, 13, 18, 26; 31:1). Iar planul lui Dumnezeu era ca repatrierea din exilul babilonian să aducă înapoi și pe Efraim (Israel), ca să constituie un singur regat, sub aceeași dinastie a lui David (Ier 23:5-6; 31:18-21, 27-28, 31; 33:17; Ez 37:16-25).
Ca multe alte promisiuni condiționate ale lui Dumnezeu, nici aceasta nu s-a realizat complet, deși au existat și câțiva evrei din triburile nordice care s-au repatriat cu timpul după exil. Comunitatea iudaică de după exil se numea pe sine în continuare Israel (Ezra 2:2, 59; 3:1; 4:3; Ne 2:6; 7:61; 8:1; Za 8:13; 9:1; 12:1), chiar dacă numele aramaic al provinciei era Yehud, și indiferent câți membri avea din cele zece triburi pierdute. În primul secol, găsim la Ierusalim și urmași ai lui Așer (Lc 2:36), iar comunitatea iudaică încă se numea, „cele 12 seminții” (Lc 22:30; FA 26:7) sau Israel (Mt 2:20-21; 8:10; 9:33; 27:42; Mr 15:32; Lc 1:16, 54, 68, 80; In 1:31; FA 4:27; Filp 3:5). Și chiar dacă n-ar fi fost decât iudei, iudeii nu sunt altceva decât Israel. Ultimul reprezentant recunoscut al casei lui David, care să aibă dreptul la tronul lui Israel (un tron care a fost mult amânat), este Iisus Christos, Acela în care se împlineşte în sfârşit profeţia în cel mai înalt grad şi pentru veşnicie (Mt 1:1, 20; 9:27; 20:30; 21:9; Lc 3:23, 31; FA 13:23; 2Ti 2:8; Ap 22:16). Numai ultimul descendent al lui David putea fi veşnic.
Se poate observa și în acest caz cum factorul condiționat diminuează mărimea profeției pe o lungă perioadă, dar în persoana lui Iisus, profeția, fie ea și întârziată, se împlinește într-o formă mult mai înaltă decât cea așteptată. Dumnezeu face un joc de cuvinte când îi transmite lui David prin Natan: „Nu tu îmi vei zidi o casă, ci Eu îți voi zidi ție o casă!” În ebraică, termenul bayt (casă) înseamnă și familie sau dinastie; iar verbul bānā (a zidi) se folosește și cu sensul de a avea fii (bānim, hibané, cf. Gen 16:2; 30:3; Ier 12:16).  Eu sunt perfect mulţumit de împlinirea acestei profeţii. Nu văd nicio problemă, dimpotrivă, în ciuda slăbiciunilor şi rătăcirilor omeneşti, profeţia străluceşte şi s-a împlinit, chiar dacă împlinirea ei finală are loc abia la revenirea lui Iisus și mai complet după cei 1000 de ani. Cunoști ceva mai veșnic decât Împărăția lui Iisus fiul lui David?