joi, 21 februarie 2013

Nouă epistolă către Normality


Înțeleg ce vrei să spui cu autoritatea și prioritatea Duhului. Atâta lucru știam eu. Nu contrazic ce ai spus, știu că toate s-au făcut prin Duhul, că El a inspirat Scriptura, că Acela care a inspirat-o știe mai bine ce a vrut să spună, decât orice interpret.
Dar accentul meu a fost altul. Când vorbim despre Christos – Cuvântul sau despre Duhul, ne referim la realități în care credem, pentrucă le-am descoperit în Cuvântul scris. Dumnezeu și Christos sunt realități obiective pentru cei care le văd sau le pot accesa cu simțurile. Iisus a fost pentru oameni o realitate obiectivă, atâta timp cât a fost văzut, pipăit etc. Scriptura, ca mărturie adevărată, divin-inspirată, a rămas practice singura descoperire obiectivă. Există și natura, tradiția orală etc., dar aceste revelații sunt bruiate și contaminate de influența răului, încât ele fie nu reflectă adevărul curat, fie reflectă doar un adevăr general. În concluzie, Biblia rămâne adevărul obiectiv.
Pentru locuitorii cerului există mai multe surse ale revelației. Dumnezeu Însuș și Domnul Christos sunt acolo ca surse vizibile, care pot fi accesate cu simțurile. Dar Duhul Sfânt nu este un criteriu obiectiv nici pentru ființele cerești, deoarece El nu poate fi niciodată accesat cu simțurile. Influența Lui asupra conștiinței noastre (sau a lor) este reală, dar subiectivă. Iar când este vorba de subiectivitate, aici se pot ascunde tot felul de impresii și păreri care pot fi confundate cu vocea Duhului. Adevăratul Duh Sfânt ste cel care a creat rațiunea umană, care o sfințește, o educă, o înalță, îi descoperă limitele, o face să stea în genunchi sau să stea în picioare, după nevoie. Dar rațiunea nu poate fi cu nimic înlocuită în procesul cunoașterii revelației obiective.      
”Nu El se supune autorităţii Scripturii, ci Scriptura se supune autorităţii Celui ce a cauzat-o.”
În lumina obiectivității despre care am vorbit, chiar dacă Duhul este, desigur, ontologic superior Scripturii (care este o carte, un document divin-uman, în timp ce Duhul este o Persoană Divină), realitatea este că, în experiența noastră religioasă, practică, Scriptura are prioritate asupra Duhului, prin caracterul ei obiectiv. Porunca este în așa fel încât să fie clar înțeleasă, chiar și de un împotrivitor. Și desigur că Duhul este cel care conduce conștiința cititorului. Dar când vorbim despre descoperirea Duhului, în Biserică, ne referim la alte revelații și charisme (prin vise, viziuni etc.), care nu au aceeași autoritate ca Scriptura; mai mult, ele pot fi false charisme (bâiguieli omenești sau chiar sugestii satanice). Dumnezeu a dat prioritate Bibliei, deoarece ea este anterioară darurilor ulterioare date Bisericii, și oricăror revelații pretinse care ar mai veni. Biblia este criteriu pentru manifestările Duhului și nu invers. Altminteri s-ar ajunge la supremația criteriilor subiective, ca în postmodernism și în harismatism.
„…caracterul lui Dumnezeu se descopere umanităţii treptat – vezi Ioan 17.26.”
Probabil așa este. Dar adevărul este că fiecare generație, sau mai precis fiecare individ, începe de la zero, așa că totul i se descoperă progresiv într-un ritm propriu, care poate fi în urma epocii lui, sau dimpotrivă, mult înainte. Așa se face că în mod practice, generațiile creștine de 2000 de ani, nu par să fi învățat despre Dumnezeu mai mult decât evreii Exodului.
„Cel născut din femeie, care spunea în Ps.119 că Legea este Adevărul, era sub nivelul lui Ioan Botezătorul, dar apostolul Ioan era născut din Dumnezeu (vezi Ioan 7.28).” 
Din tot ce se știe în istoria umanității, toți oamenii sunt născuți din femeie. Bărbații încă nu au născut, nici măcar ca exemplu de miracol. Aici văd că mergi pe o linie teologică dispensaționalistă, pe care nu pot s-o urmez. Un autor biblic este divin-inspirat (deci port-voce a Duhului), sau nu este inspirat (și în acest caz, își exprimă propriile cugetări); nu poate fi semi-inspirat până la Ioan și suprainspirat după aceea. Din nefericire, toți dispensaționaliștii greșesc, fie că se referă la 6-7 dispensații, fie că se referă la două. Termenul dispensație nu are nimic rău în sine, dar dacă credem că între dispensația VT și cea a NT există o diferență de grad de inspirație profetică, sau de nivel etic, ajungem la mari aberații.  Scenariul acesta duce la marcionsim în cele din urmă. Știu că este foarte popular printer evanghelici, de fapt, printre toți creștinii, și chiar printre adventiști este gustat adesea. Dar eu nu pot fi de accord cu acest model, care Îl face pe Dumnezeu inconsecvent și depreciază Vechiul Testament.
Eu cred în NT pentru că cred în VT. Autoritatea Bibliei începe cu autoritatea lui Moise (care a fost cel mai mare profet, cu excepția lui Iisus) și continuă cu autoritatea celorlalți Profeți, inclusiv autoritatea profetică a lui David, prin care Duhul Sfânt a vorbit. A considera că aceștia nu erau nici măcar „născuți din Dumnezeu,” este o chestie pe care eu nu o voi accepta, la fel cum nu voi accepta vreodată evoluționismul, chiar dacă s-ar demonstra științific. Am și eu limitele mele. Dacă tot cred în Biblie, eu zic să mă lași să cred așa cum afirmă Biblia. Psalmii au fost scriși sub inspirație, inclusiv aceia care preamăresc Legea, inclusiv aceia care fulgeră imprecații împotriva dușmanilor lui Dumnezeu și ai lui David.  Pot exista diferențe de experiență spirituală între David și Ioan, pot exista diferențe de cunoaștere a lui Dumnezeu chiar, dar nu există diferențe de inspirație divină și, în consecință, de autoritate spiritual-morală.      
 „Negreşit că psalmistul se referea la Legea Domnului dată "prin mâna unui mijlocitor" (v.Gal.3.19), dar Ioan merge mai departe şi ne spune că Adevărul este Cuvântul, adică Iisus, nu Scriptura (Ioan 1.1; Ioan 17.17). Prin intermediul definirii Adevărului de către Ioan, putem deduce prin tranzitivitate că Iisus este Legea. Dar nu o Lege scriptică, încrustată în piatră şi forme (ca la evreii vremii, şi ca la legaliştii de azi), ci o Lege Vie care se scrie pe sine în inima omului, prin credinţa autentică. Iar Duhul este Adevărul, fiindcă este Duhul Cuvântului (ca, de altfel, şi al Tatălui Său, fireşte).”
Iarăși ajungem la aceeași problemă. Desigur că Iisus este Adevărul și Cuvântul. Eu nu vorbesc despre o Lege sau Scriptură care să-L înlocuiască pe El, ci vorbesc despre singura Scriptură și Lege care-L reprezintă. Nu putem avea o adevărată imagine a lui Christos, decât din Scriptură. Și când zic Christos, nu mă refer strict la Christosul Evangheliilor, ci și la Christosul care i-a condus pe evrei prin pustiu și după aceea, care conduce și astăzi din cer, care este descris și de Apocalipsă, nu doar de celelalte epistole ale lui Ioan. În Ap 11:19-20, Ioan, descriind rolul poruncii divine ca standard al Judecății, este la fel de născut din nou, ca atunci când descrie rugăciunea lui Iisus. Amândoi suntem de acord că Legea sau Scriptura trebuie scrise în inimă, la fel și Iisus trebuie să fie în inimă, nu să ne raportăm la literă sau la exemplul perfect, ca la o autoritate nesuferită care ni se impune. Dar este esențial să fie același conținut, aceeași Lege. Cea care se înscrie în inimă nu este altă Lege. Christosul care Se jertfește pe cruce nu este altul decât Acela care a condus pe evreii Exodului, care a spus „Israel este fiul Meu, întâiul-meu născut,” care a ras de pe pământ câteva triburi ca să le facă loc evreilor, care i-a apărat de dușmani pe vremea lui Iosua, David, Isaia, Ezechia etc., și care va călca teascul ultimelor plăgi ale Apocalipsei. Acesta este Christosul real, întruchiparea Legii întregi, și nu acel Gizăs-halaluia de vată pe băț pe care-l prezintă evanghelicalismul superficial și ieftin.  
„Aşa cum sunt de acord cu tine în privinţa interpolării principiale a Scripturii (cele implicite de care scriai), tot aşa şi sursele umane nescripturale pot conţine idei divin-inspirate. De aceea, ţi-am dat exemplul cu o sursă non-umană divin-inspirată: "o măgăriţă necuvântătoare."
Nu înțeleg ce este „interpolarea principială a Scripturii,” deci nu pot recunoaște că suntem de accord în această privință. Aici am nevoie să mă lămurești. Da, sursele umane nescripturale pot conține idei bune, hai să le numim „divin-inspirate”. Dar aici este o problemă, că folosim un limbaj popular pentru un concept teologic. În teologie (a noastră, cel puțin), ne referim la inspirația divină doar în cazul harismei profetice. Numai persoanele care au darul profeției sunt divin-inspirate. În rest, o predică „inspirată” sau un cântec „inspirat”, o idée „inspirată”, sunt expresii populare care denumesc altceva decât darul profeției, cum ar fi o anumită călăuzire a Duhului, pe care trebuie s-o avem toți, în timp ce revelația-inspirația profetică este rezervată celor care au (avut) darul profeției.

Măgărița lui Balaam nu a fost inspirată, ci manipulată într-un mod supraomenesc, așa cum a fost șarpele din Eden. Măgărița, ca și șarpele, n-au înțeles nimic din ce au zis și n-au ținut minte nimic după aceea – exact așa mi-a explicat mie un harismatic că i s-a întâmplat, când a primit darul limbilor duhovnicești (îngerești)… Inspirația profetică îi lasă profetului toate facultățile mintale în fucțiune, inclusiv propria voință. Nu este manipulat, nici în transă hipnotică; nu este ca un medium apucat și posedat de un duh, ci rămâne liber, deși sub controlul Duhului.
„Ce-ar fi putut Iisus să spună unui "înger" despre care şi-a dat seama că este Diavolul? Trebuia să se raporteze la ceea ce orice înger ar accepta fără rezerve: Scriptura.”
De unde știm că diavolul s-a arătat ca un înger? Și de unde și când Și-a dat seama Iisus că este diavolul? Dacă Și-a dat seama că este diavolul, cum de l-a trimis la Scriptură, când potrivit teologiei tale, ar fi trebuit să-l trimită la ceva superior? Iisus era El Însuși Cuvântul lui Dumnezeu și vorbea cu diavolul, un individ care nu recunoaște Scriptura. EGW spune că diavolul s-a arătat lui Iisus ca o ființă magnifică, dându-se drept Fiul lui Dumnezeu. Iisus ar fi putut să-i spună: „Nu ți-e rușine să mă minți în față? Sunt doar câteva milenii de când ai fost dat afară din cer, pentru că făceai politică de opoziție față de legea Mea, ca să-Mi ocupi locul ? Nu-ți mai amintești că Eu te-am creat și că de-a lungul acelei prime ere fericite, înainte de nebunia care te-a apucat, te închinai Mie?” Acesta ar fi fost un apel la memorie. Dar Iisus venise nu doar în trup omenesc, ci a luat întreaga condiție umană, Și-a trăit viața, de la naștere la mormânt, în conștiință umană, fără memoria vieții preexistente, fără avantajele atotștiinței, atotputerniciei etc. În aceste condiții, Iisus nu a apelat la autoritatea Sa de Dumnezeu pentru a-l confrunta pe Satan, nici la autoritatea Duhului care-L stăpânea, adică la nici un Adevăr despre care spuneai că este superior Scripturii, ci doar la Scriptură.  Diavolul nu crede în Scriptură, deși se teme de ea și o urăște. El speră și se străduiește să creeze un „adevăr” paralel. El a intrat în joc, în discuție cu Iisus, deoarece Iisus Se apăra cu Scriptura (cu Vechiul Testament !), și a apelat deasemenea la Scriptură, făcându-se că și el crede, dar a citat-o greșit și tendențios, manipulativ.

marți, 19 februarie 2013

Replies to Normality


Normality:…Într-unul din comment-urile mele anterioare am precizat că 1000 de ani nu poate fi echivalat rational cu vreo „zi", atâta timp cât mai există şi noţiunea de „strajă de noapte" (cf. 2 Petru 3). Aşa că cei 6000 de ani (cu aproximaţie, fireşte) care se împlineau în 1888 sunt dincolo de putinţa noastră de a-i promova în mod raţional. Ceea ce ne diferă este că tu îi vezi doar ca pe o curioasă coincidenţă. Eu, însă, nu am această înlinaţie a ta, de a accepta ceva doar dacă poate fi demonstrabil rational cu Biblia. Tocmai de aceea, am spus că Duhul va confirma una din variante, nu Scriptura.
FL: Eu cred că Scriptura este criteriul obiectiv, deci suprem, ultim. Duhul este un criteriu subiectiv, și chiar când se manifestă obiectiv (prin miracole sau revelații adiționale, speciale), autoritatea Lui este supusă autorității Cuvântului pe care El Însuși l-a inspirat.   
Normality: Fiindcă Duhul este Adevărul (1 Ioan 5.6). Iar Adevărul este mai mare decât Scriptura în următorul sens:
- atunci când ceva este contrazis limpede de Scriptură, acela este un fals;
- dar când nu există un conflict evident cu Scriptura, atunci nu se poate desprinde automat concluzia că este un fals.
Din câte ştim, există multe alte lucruri pe care Iisus le-a zis şi care n-au fost scrise în Scriptură; şi asta nu înseamnă că acelea erau false. Ceea ce "stă scris" este din Adevăr, dar nu şi reciproca este corectă: adică nu tot ceea ce "nu stă scris" este minciună.
FL: Afirmația că Duhul este Adevărul nu este cu nimic mai importantă decât „Cuvântul Tău este Adevărul” sau „Legea Ta este Adevărul”.
Cu privire la modul în care înțelegem „stă scris”-ul, autoritatea Bibliei nu constă doar în ceea ce afirmă, interzice sau poruncește în mod explicit, ci și în ceea ce implică sau permite. Rațiunea însăși se ocupă nu doar cu cele explicite, ci și cu cele implicite. Anumite aplicații cu autoritate pot fi extrase din principiile generale ale Scripturii, sau prin analogie cu anumite situații concrete din narațiunea biblică, analizate în lumina principiilor majore descoperite în Biblie.
Întrebarea este dacă un caz ca 1888AD=6000AM poate fi justificat pe temeiul principiului enunțat. Sunt datele cronologice biblice (e.g. genealogiile) date prin inspirație, sau sunt rezultatele unor cercetări ale autorului, sau cunoștințe tradiționale comune? Întrebarea este foarte serioasă și obligă la o analogie cu Luca 1:1-2; Ezra-Neemia, Împărați, Cronici și alte secțiuni istorice, de unde reiese că autorii biblici au depins de surse omenești.  Iar sursele omenești nu sunt divin-inspirate, oricât ar fi de exacte, de frumos expuse etc.
Este adevărat că Iisus a zis multe lucruri care nu au fost înregistrate în scris, așa cum au existat unele epistole care nu s-au păstrat. Dar ceea ce nu s-a păstrat în scris și nu a intrat în canonul biblic, nu are autoritate biblică. Nu ține de „stă scris”. Iisus în pustia ispitirii nu s-a apărat cu memoria din rai, nici cu transmiteri orale, nici cu speculații spirituale, ci cu „stă scris”.
E adevărat că nu tot ce este omis în Scriptură este minciună. Corect. Dar nici nu poate fi adevăr spiritual sigur.  Și chiar dacă ar fi sigur, ar fi secundar, lipsit de importanță practică.
Normality: Mai mult decât atât, s-ar putea să avem surpriza ca, uneori, pe măsura progresului nostru spiritual, să devină de bun simţ să facem chiar rational echivalarea 1000 ani = o zi, pentru anumite idei ale Bibliei (şi nu cred că e cazul să intru aici în detalii).
FL: Ideea nu este nouă. W Miller a făcut unele asemenea calcule, pe care însă noi le-am părăsit de peste 160 de ani. Chiar dacă ar fi legitimă această echivalare codificată, nu reiese de nicăieri că mileniul din Apocalipsă trebuie să fie al șaptelea. Ideea aceasta este o simplă extensiei a ciclului săptămânal și septenal. Dar tipologia are și ciclul jubiliar de șapte septenale (7x7 ani), care face din anul al 50-lea jubileul.  În concluzie, introducerea unui cod chronologic secret 1 zi = 1000 ani, nu este o noutate și nu se ajunge la această concluzie odată cu măsura progresului spiritual. Afară de cazul în care progresul spiritual ar fi evaluat pe criteriul unui simț extrarațional, ceea ce nu prezintă încredere, cel puțin pentru mine.
Normality: Duhul este Cel care inspiră credinţa unui om, nu creierul lui însuşi.
FL: Este posibil. Dar dacă este așa, ce responsabilitate are cel care crede sau care nu crede? Dacă el crede pentru că Duhul i-a inspirat credință atunci înseamnă că acela care nu crede, nu a fost inspirat cu credință.
Normality: Poate că e neclar ce am spus. Ca să mă înţelegi mai bine, îţi voi da un exemplu:
Dacă ai să reciteşti în mod cerebral Osea cap.11 de 10 ori, nu ai să depistezi în context vreun înţeles rational despre Mesia, ci doar despre poporul Israel.
Şi totuşi, Duhul este Acela care l-a inspirat pe Matei să-l ia pe Osea ca martor cu privire la chemarea lui Iisus din Egipt. Tot Duhul este Acela care i-a spus lui Simeon că Acel Copil este Mesia, deşi nu putea fi identificat cerebral-raţional ca Mesia.
FL. Înțeleg raționamentul tău. Și eu am fost chiar tulburat o vreme de unele argumente profetice care sunt inacceptabile pentru exegeza biblică serioasă. Totuși, eu nu aș pune în aceeași categorie cele două exemple. În cazul lui Simeon și al Anei, ca și în cazul Mariei, al lui Iosif, al lui Zaharia, al Elisabetei, păstorilor etc., au existat revelații directe de la Dumnezeu, prin îngeri, prin Duhul, etc. În cazul lui Matei, însă, el citează texte din profeți, re-aplicându-le în mod conștient la noua situație pe care o descrie (Iisus și evenimentele specifice). Este discutabil dacă asemenea aplicații țin de inspirație, sau de cultura teologică a vremii și de metodele de adaptare a textului biblic la o situație dată. Știu că sunt teologi care cred că asta ține de insirație. Eu nu cred că ține de inspirație, deoarece numai mesajul ține de inspirație; restul (limbaj, stil, gen, retorică, tehnici literare, inclusiv logică și mod de gândire) ține de cultura personală a autorului și de cultura din care face parte.
În următoarea declarație EGW ni se spune exact acest lucru:

”Bible is written by inspired men, but it is not God’s mode of thought and expression. It is that of humanity. God, as a writer, is not represented. Men will often say such an expression is not like God. But God has not put Himself in words, in logic, in rhetoric, on trial in the Bible. The writers of the Bible were God’s penmen, not His pen.” (EGW, 1SM 21; Manuscript 24, Europe, 1886).  

Prin urmare, dacă logica autorilor biblici nu ține de inspirația lor divină, ci de capacitățile lor omenești, trebuie să fim de accord că una din capitolele logicii este tehnica argumentației, și în acest caz, argumentația (perfectă sau imperfectă, convingătoare pentru toți sau numai pentru unii) nu aparține inspirației profetice. Vei spune că este o simplă deducție logică, dar cum altfel s-ar putea înțelege că un detaliu istoric prezentat în versuri în Osea 11:1 să fie luat drept profeție. Acest argument stă în picioare numai dacă exista deja ideea că Mesia (Fiul) va repeta la modul superlativ experiența lui Israel (Fiul), ca exod egiptean, ispitire în pustie, Iordanul etc. Pe temeiul unei analogii / tipologii, se poate justifica această interpretare, ca un procedeu hermeneutic special (pe care eu îl numesc aplicație secundară sau analogie/tipologie), dar în nici un caz ca exegeză. Exegeza este întotdeauna căutarea sensului intenționat de autor și inteligibil primilor destinatari. În studiul Bibliei, exegeza trebuie să primeze, iar alte aplicații hermeneutice ale textului biblic să aibă rol secundar. Altminteri cădem în alegorizare, tipologizare fantastică etc și nu mai avem nici un control asupra sensului obiectiv al textului. 
Normality: N-aş dori însă, să rămâi cu impresia că pentru mine raţiunea nu contează. Ba dimpotrivă, ea este fundamentul. Ceea ce, însă, am vrut să evidenţiez a fost următorul lucru:
Credinţa include raţiunea, dar este mai mare decât ea. După cum şi Adevărul include Scriptura, dar este mai mare decât ea. Şi după cum şi Dragostea, deşi este mai mare decât Legea, totuşi o are la temelie, fiind "împlinirea acestei Legi."
FL: Aici ai încercat o relație filozofică dintre credință, rațiune și adevăr. Sunt ispitit să spun amin, dar încă mă abțin, pentru că totul depinde de definirea exactă a acestor concepte și de o ilustrare convingătoare a acestor afirmații. Best wishes!