Nouă epistolă către Normality

Înțeleg ce vrei să spui cu autoritatea și prioritatea Duhului. Atâta lucru știam eu. Nu contrazic ce ai spus, știu că toate s-au făcut prin Duhul, că El a inspirat Scriptura, că Acela care a inspirat-o știe mai bine ce a vrut să spună, decât orice interpret.
Dar accentul meu a fost altul. Când vorbim despre Christos – Cuvântul sau despre Duhul, ne referim la realități în care credem, pentrucă le-am descoperit în Cuvântul scris. Dumnezeu și Christos sunt realități obiective pentru cei care le văd sau le pot accesa cu simțurile. Iisus a fost pentru oameni o realitate obiectivă, atâta timp cât a fost văzut, pipăit etc. Scriptura, ca mărturie adevărată, divin-inspirată, a rămas practice singura descoperire obiectivă. Există și natura, tradiția orală etc., dar aceste revelații sunt bruiate și contaminate de influența răului, încât ele fie nu reflectă adevărul curat, fie reflectă doar un adevăr general. În concluzie, Biblia rămâne adevărul obiectiv.
Pentru locuitorii cerului există mai multe surse ale revelației. Dumnezeu Însuș și Domnul Christos sunt acolo ca surse vizibile, care pot fi accesate cu simțurile. Dar Duhul Sfânt nu este un criteriu obiectiv nici pentru ființele cerești, deoarece El nu poate fi niciodată accesat cu simțurile. Influența Lui asupra conștiinței noastre (sau a lor) este reală, dar subiectivă. Iar când este vorba de subiectivitate, aici se pot ascunde tot felul de impresii și păreri care pot fi confundate cu vocea Duhului. Adevăratul Duh Sfânt ste cel care a creat rațiunea umană, care o sfințește, o educă, o înalță, îi descoperă limitele, o face să stea în genunchi sau să stea în picioare, după nevoie. Dar rațiunea nu poate fi cu nimic înlocuită în procesul cunoașterii revelației obiective.      

”Nu El se supune autorităţii Scripturii, ci Scriptura se supune autorităţii Celui ce a cauzat-o.”

În lumina obiectivității despre care am vorbit, chiar dacă Duhul este, desigur, ontologic superior Scripturii (care este o carte, un document divin-uman, în timp ce Duhul este o Persoană Divină), realitatea este că, în experiența noastră religioasă, practică, Scriptura are prioritate asupra Duhului, prin caracterul ei obiectiv. Porunca este în așa fel încât să fie clar înțeleasă, chiar și de un împotrivitor. Și desigur că Duhul este cel care conduce conștiința cititorului. Dar când vorbim despre descoperirea Duhului, în Biserică, ne referim la alte revelații și charisme (prin vise, viziuni etc.), care nu au aceeași autoritate ca Scriptura; mai mult, ele pot fi false charisme (bâiguieli omenești sau chiar sugestii satanice). Dumnezeu a dat prioritate Bibliei, deoarece ea este anterioară darurilor ulterioare date Bisericii, și oricăror revelații pretinse care ar mai veni. Biblia este criteriu pentru manifestările Duhului și nu invers. Altminteri s-ar ajunge la supremația criteriilor subiective, ca în postmodernism și în harismatism.

„…caracterul lui Dumnezeu se descopere umanităţii treptat – vezi Ioan 17.26.”

Probabil așa este. Dar adevărul este că fiecare generație, sau mai precis fiecare individ, începe de la zero, așa că totul i se descoperă progresiv într-un ritm propriu, care poate fi în urma epocii lui, sau dimpotrivă, mult înainte. Așa se face că în mod practice, generațiile creștine de 2000 de ani, nu par să fi învățat despre Dumnezeu mai mult decât evreii Exodului.

„Cel născut din femeie, care spunea în Ps.119 că Legea este Adevărul, era sub nivelul lui Ioan Botezătorul, dar apostolul Ioan era născut din Dumnezeu (vezi Ioan 7.28).” 

Din tot ce se știe în istoria umanității, toți oamenii sunt născuți din femeie. Bărbații încă nu au născut, nici măcar ca exemplu de miracol. Aici văd că mergi pe o linie teologică dispensaționalistă, pe care nu pot s-o urmez. Un autor biblic este divin-inspirat (deci port-voce a Duhului), sau nu este inspirat (și în acest caz, își exprimă propriile cugetări); nu poate fi semi-inspirat până la Ioan și suprainspirat după aceea. Din nefericire, toți dispensaționaliștii greșesc, fie că se referă la 6-7 dispensații, fie că se referă la două. Termenul dispensație nu are nimic rău în sine, dar dacă credem că între dispensația VT și cea a NT există o diferență de grad de inspirație profetică, sau de nivel etic, ajungem la mari aberații.  Scenariul acesta duce la marcionsim în cele din urmă. Știu că este foarte popular printer evanghelici, de fapt, printre toți creștinii, și chiar printre adventiști este gustat adesea. Dar eu nu pot fi de accord cu acest model, care Îl face pe Dumnezeu inconsecvent și depreciază Vechiul Testament.
Eu cred în NT pentru că cred în VT. Autoritatea Bibliei începe cu autoritatea lui Moise (care a fost cel mai mare profet, cu excepția lui Iisus) și continuă cu autoritatea celorlalți Profeți, inclusiv autoritatea profetică a lui David, prin care Duhul Sfânt a vorbit. A considera că aceștia nu erau nici măcar „născuți din Dumnezeu,” este o chestie pe care eu nu o voi accepta, la fel cum nu voi accepta vreodată evoluționismul, chiar dacă s-ar demonstra științific. Am și eu limitele mele. Dacă tot cred în Biblie, eu zic să mă lași să cred așa cum afirmă Biblia. Psalmii au fost scriși sub inspirație, inclusiv aceia care preamăresc Legea, inclusiv aceia care fulgeră imprecații împotriva dușmanilor lui Dumnezeu și ai lui David.  Pot exista diferențe de experiență spirituală între David și Ioan, pot exista diferențe de cunoaștere a lui Dumnezeu chiar, dar nu există diferențe de inspirație divină și, în consecință, de autoritate spiritual-morală.      

 „Negreşit că psalmistul se referea la Legea Domnului dată "prin mâna unui mijlocitor" (v.Gal.3.19), dar Ioan merge mai departe şi ne spune că Adevărul este Cuvântul, adică Iisus, nu Scriptura (Ioan 1.1; Ioan 17.17). Prin intermediul definirii Adevărului de către Ioan, putem deduce prin tranzitivitate că Iisus este Legea. Dar nu o Lege scriptică, încrustată în piatră şi forme (ca la evreii vremii, şi ca la legaliştii de azi), ci o Lege Vie care se scrie pe sine în inima omului, prin credinţa autentică. Iar Duhul este Adevărul, fiindcă este Duhul Cuvântului (ca, de altfel, şi al Tatălui Său, fireşte).”

Iarăși ajungem la aceeași problemă. Desigur că Iisus este Adevărul și Cuvântul. Eu nu vorbesc despre o Lege sau Scriptură care să-L înlocuiască pe El, ci vorbesc despre singura Scriptură și Lege care-L reprezintă. Nu putem avea o adevărată imagine a lui Christos, decât din Scriptură. Și când zic Christos, nu mă refer strict la Christosul Evangheliilor, ci și la Christosul care i-a condus pe evrei prin pustiu și după aceea, care conduce și astăzi din cer, care este descris și de Apocalipsă, nu doar de celelalte epistole ale lui Ioan. În Ap 11:19-20, Ioan, descriind rolul poruncii divine ca standard al Judecății, este la fel de născut din nou, ca atunci când descrie rugăciunea lui Iisus. Amândoi suntem de acord că Legea sau Scriptura trebuie scrise în inimă, la fel și Iisus trebuie să fie în inimă, nu să ne raportăm la literă sau la exemplul perfect, ca la o autoritate nesuferită care ni se impune. Dar este esențial să fie același conținut, aceeași Lege. Cea care se înscrie în inimă nu este altă Lege. Christosul care Se jertfește pe cruce nu este altul decât Acela care a condus pe evreii Exodului, care a spus „Israel este fiul Meu, întâiul-meu născut,” care a ras de pe pământ câteva triburi ca să le facă loc evreilor, care i-a apărat de dușmani pe vremea lui Iosua, David, Isaia, Ezechia etc., și care va călca teascul ultimelor plăgi ale Apocalipsei. Acesta este Christosul real, întruchiparea Legii întregi, și nu acel Gizăs-halaluia de vată pe băț pe care-l prezintă evanghelicalismul superficial și ieftin.  

„Aşa cum sunt de acord cu tine în privinţa interpolării principiale a Scripturii (cele implicite de care scriai), tot aşa şi sursele umane nescripturale pot conţine idei divin-inspirate. De aceea, ţi-am dat exemplul cu o sursă non-umană divin-inspirată: "o măgăriţă necuvântătoare."

Nu înțeleg ce este „interpolarea principială a Scripturii,” deci nu pot recunoaște că suntem de accord în această privință. Aici am nevoie să mă lămurești. Da, sursele umane nescripturale pot conține idei bune, hai să le numim „divin-inspirate”. Dar aici este o problemă, că folosim un limbaj popular pentru un concept teologic. În teologie (a noastră, cel puțin), ne referim la inspirația divină doar în cazul harismei profetice. Numai persoanele care au darul profeției sunt divin-inspirate. În rest, o predică „inspirată” sau un cântec „inspirat”, o idée „inspirată”, sunt expresii populare care denumesc altceva decât darul profeției, cum ar fi o anumită călăuzire a Duhului, pe care trebuie s-o avem toți, în timp ce revelația-inspirația profetică este rezervată celor care au (avut) darul profeției.

Măgărița lui Balaam nu a fost inspirată, ci manipulată într-un mod supraomenesc, așa cum a fost șarpele din Eden. Măgărița, ca și șarpele, n-au înțeles nimic din ce au zis și n-au ținut minte nimic după aceea – exact așa mi-a explicat mie un harismatic că i s-a întâmplat, când a primit darul limbilor duhovnicești (îngerești)… Inspirația profetică îi lasă profetului toate facultățile mintale în fucțiune, inclusiv propria voință. Nu este manipulat, nici în transă hipnotică; nu este ca un medium apucat și posedat de un duh, ci rămâne liber, deși sub controlul Duhului.

„Ce-ar fi putut Iisus să spună unui "înger" despre care şi-a dat seama că este Diavolul? Trebuia să se raporteze la ceea ce orice înger ar accepta fără rezerve: Scriptura.”

De unde știm că diavolul s-a arătat ca un înger? Și de unde și când Și-a dat seama Iisus că este diavolul? Dacă Și-a dat seama că este diavolul, cum de l-a trimis la Scriptură, când potrivit teologiei tale, ar fi trebuit să-l trimită la ceva superior? Iisus era El Însuși Cuvântul lui Dumnezeu și vorbea cu diavolul, un individ care nu recunoaște Scriptura. EGW spune că diavolul s-a arătat lui Iisus ca o ființă magnifică, dându-se drept Fiul lui Dumnezeu. Iisus ar fi putut să-i spună: „Nu ți-e rușine să mă minți în față? Sunt doar câteva milenii de când ai fost dat afară din cer, pentru că făceai politică de opoziție față de legea Mea, ca să-Mi ocupi locul ? Nu-ți mai amintești că Eu te-am creat și că de-a lungul acelei prime ere fericite, înainte de nebunia care te-a apucat, te închinai Mie?” Acesta ar fi fost un apel la memorie. Dar Iisus venise nu doar în trup omenesc, ci a luat întreaga condiție umană, Și-a trăit viața, de la naștere la mormânt, în conștiință umană, fără memoria vieții preexistente, fără avantajele atotștiinței, atotputerniciei etc. În aceste condiții, Iisus nu a apelat la autoritatea Sa de Dumnezeu pentru a-l confrunta pe Satan, nici la autoritatea Duhului care-L stăpânea, adică la nici un Adevăr despre care spuneai că este superior Scripturii, ci doar la Scriptură.  Diavolul nu crede în Scriptură, deși se teme de ea și o urăște. El speră și se străduiește să creeze un „adevăr” paralel. El a intrat în joc, în discuție cu Iisus, deoarece Iisus Se apăra cu Scriptura (cu Vechiul Testament !), și a apelat deasemenea la Scriptură, făcându-se că și el crede, dar a citat-o greșit și tendențios, manipulativ.