joi, 28 august 2008

Galeria christoşilor mincinoşi

În afară de Iisus din Nazaret (care nu obişnuia să facă declaraţii publice despre mesianitatea Sa, pentru a nu fi considerat un rebel politic), au existat şi există încă alte persoane cu pretenţii mesianice. Primii, în sens cronologic, au fost evrei.

Şim'on bar Kosiba', proclamat Messia de către Rabi Akiba', a condus a doua revoltă iudaică antiromană (132-135), în calitate de nassi (etnarh) al lui Israel. Cunoscut ca Bar-Kochba (fiul Stelei) în timpul războiului, şi Bar-Koziba' (fiul Minciunii), după eşec. Împăratul Hadrian l-a învins cu preţul unor mari pierderi de vieţi, încât a refuzat celebrarea triumfului la sosirea în Roma.

Şabbtai Ţvi, un rabin cabalist foarte bogat din Izmir, la vârsta de 22 de ani, în 1648, a prezis că anii 1648 şi 1666 sunt hotărâtori pentru sfârşitul lumii. S-a proclamat Messia în faţa discipolilor lui, adică alesul lui Dumnezeu pentru răsturnarea tuturor guvernelor lumii şi restaurarea împărăţiei lui Israel. Colegiul rabinilor l-a anatemizat în cele din urmă, şi a fost exilat împreună cu ai lui. După 1653, la Istambul, predicatorul evreu Ha-Yakini l-a confirmat pe Şabbtai, confecţionând în acest scop un „document vechi" ebraic, care prevedea apariţia izbăvitorului. După ce a călătorit prin mai multe cetăţi ale Imperiului Otoman, fiind mereu expulzat. În 1663, cu ajutorul unui prieten, evreu bogat din Cairo, a ajutat pe evreii din Ierusalim. S-a căsătorit apoi cu Sara, o frumoasă prostituată creştină din Livorno, care pretindea că i s-a descoperit că va fi soţia viitorului Messia. Şabbtai compara această relaţie cu ceea ce presupunea el despre Iisus şi Magdalena, ba încă precedentul profetul Osea, considerat tipologic, a întărit convingerile adepţilor lui.

În drum spre Ierusalim, i s-a alăturat Natan din Gaza, care se pretindea profetul Ilie (cel care, după credinţa iudaică, trebuia să vină înaintea lui Messia). În anul 1665, acest Ilie a anunţat că el va cuceri lumea pentru Messia, fără vărsare de sânge, şi că Messia, călărind pe un leu care va ţine în fălci un balaur cu şapte capete, va aduce înapoi cele 10 seminţii pierdute. Aceste veşti au devenit foarte populare şi crezute. Cum însă rabinii din Ierusalim erau sceptici, Şabbtai s-a întors în final la Izmir, unde în ziua de Roş Haşşana s-a sunat din şofare în sinagogă şi s-a strigat: „Trăiască Regele nostru Messia". Ajuns lider necontestat, Şabbtai a înlăturat orice opoziţie (rabinul local, necredincios!), şi faima i s-a dus până în Europa.

În apropierea anului 1666, toată evreimea din lume era în alertă. O mişcare sionistă era de dorit, întrucât în Europa avuseseră loc uriaşe pogromuri. Numai în Polonia lui Bogdan Hmelniţki fusese lichidată o treime din populaţia evreiască, şi multe centre culturale evreieşti fuseseră distruse. Şabbtai era înconjurat de mai mulţi rabini fideli, şi aceasta era în ochii credincioşilor cea mai mare garanţie. Enciclicile lui Şabbtai începeau cu formula: „Fiul lui Dumnezeu cel întâi născut, Şabbtai Ţvi, Messia şi Mântuitor al poporului Israel..."

Următoarea mutare gândită de Şabbtai a fost vizitarea capitalei Istambul, unde se aştepta, după profeţia lui Ilie al său, ca sultanul să-i cedeze coroana, printr-un miracol. În loc de coroană însă, l-au aşteptat pe drum lanţurile marelui vizir şi închisoarea. Arestul lui Şabbtai însă nu a înăbuşit speranţele evreimii, care era amăgită de anunţuri din partea falsului Ilie, despre pretinsele minuni care se întâmplau la Istambul şi la închisoarea din Abydos (unde Şabbtai era tratat într-adevăr, cu mare libertate, primind sume uriaşe de la credincioşi şi asigurându-şi o viaţă pe măsura pretenţiilor). În multe locuri din Europa, evreimea se pregătea de un nou Exod, iar în unele sinagogi a apărut inscripţia "Binecuvântat fie Domnul şi Regele nostru, sfântul şi neprihănitul Şabbtai Ţvi, Messia (unsul) Dumnezeului lui Iacob."

Dar Şabbtai şi-a agravat situaţia, intrând în ceartă cu un profet polonez, care a alertat autorităţile otomane. Falsul Messia a fost dus la Edirne şi silit să treacă la Islam, ceea ce a şi făcut, împreună cu Sara şi cu un grup de adepţi. Faptul a produs o mare dezamăgire printre evrei, deşi unii au continuat să creadă că aceasta face parte din strategia divină a eliberării. Şabbtai a încercat să joace dublu rol, convertind evrei la islam, şi islamici la cabalism, până ce a fost îndepărtat şi de acolo, în final dus în Muntenegru.

După moartea lui (1676), o adevărată dinastie de pseudomesii i-au succedat, cu puţină faimă: Jacob Querido, pretins reîncarnarea lui Şabbtai; Miguel Cardoso, numit Messia ben Efraim; Mordecai Mokia, de asemenea un Messia, şi Löbele Prossnitz (m. 1750), zis Messia ben Iosef. Secta sabbateiană, care-i poartă numele, un amestec de iudaism, islamism şi creştinism, a continuat să existe sub numele turcesc donmé (apostaţi). Prin 1756, un tribunal rabinic din Ucraina (adunat într-un sat evreiesc pe care creştinii l-au numit Satanov) a judecat pe sabbatienii acuzaţi de a fi încălcat legile iudaice fundamentale ale moralităţii, modestiei şi ale religiei (acceptând sfinţenia Bibliei creştine). Confesiunile acuzaţilor dovedesc că, între aceşti sabbatieni, a existat într-un timp o „poruncă" a liderilor de a permite ca femeile din grup să se cupleze (cu sau fără voia lor), cu un alt bărbat decât cel legitim: http://7fatcow.com/2007/06/22/frankist-confessions-1756/ Există şi tentative de redeşteptare a mişcării, care numără astăzi zeci de mii de adepţi, împrăştiaţi până în California. În stilul lui Şabbtai, mişcarea este antinomiană (dispreţuieşte regulile mozaice), şi se vorbeşte chiar despre "redemption through Sin".

Jakob Frank, negustor de pietre preţioase şi textile, fiul unui evreu sabbateian din Cernăuţi, s-a proclamat, în 1759, reîncarnarea lui Şabbtai Ţvi şi a regelui David, punând mazele sectei frankiste, o mişcare anti-talmudică, persecutată de evrei. Frankiştii acceptau şi Noul Testament, şi Iluminismul, la care adăugau conceptul „purificării prin păcat". În calitatea sa de succesor autoproclamat al lui Şabbtai, Frank a declarat că a primit viziuni speciale, care arătau că evreii trebuie să treacă la creştinism. Frank însuşi şi adepţii lui au fost botezaţi de bună voie catolici, iar unii dintre ei s-au alăturat protestanţilor (Fraţilor Moravi). Circa 26.000 de frankişti au fost botezaţi în Polonia până la 1790.
Totuşi, convertirea la creştinism nu i-a scăpat pe frankişti de necazuri, fiindcă erau suspectaţi de erezie. În 1760, Frank a fost arestat în Varşovia şi dat pe mâna tribunalului catolic, care l-a condamnat ca eretic şi l-a întemniţat la mânăstirea din Czestochowa, unde a stat 13 ani, în care şi-a mai adăugat şi faima de martir. Adepţii continuau să ţină legătura cu „sfântul maestru", care învăţa că mântuirea se capătă numai prin „religia lui Edom” (aluzie la creştinism), aşa cum era înţeleasă de Frank. În 1772, când ruşii au ocupat Polonia, Frank a fost eliberat şi a locuit la Brno, până în 1786, înconjurat de o gardă personală de 600 de oameni înarmaţi, şi unde a fost vizitat şi de cel care avea să devină ţarul Pavel I. În acest timp, secta era condusă de fiica sa Eva. La curtea din Viena, Frank a fost privit ca un fel de misionar creştin printre evrei. Dar în final s-a dovedit că era de alt soi. S-a stabilit cu fiica sa în Germania, la Offenbach, care a devenit apoi loc de pelerinaj al adepţilor. Frank a murit bogat, ca baron de Offenbach, în 1791, şi a fost urmat de fiica sa, ca „sfântă maestră" a acestui ordin de dublu-apostaţi. Unii frankişti, între care şi nepotul Moses Dobrushka au fost activi în Revoluţia Franceză. Nu puţini au gândit că Napoleon ar putea fi Messia. În timp s-au amestecat prin căsătorii cu clasa înstărită şi cu mijlocaşii din Polonia şi Boemia. Personalităţi ca Frederic Chopin şi Adam Mickiewicz au fost descendenţi ai lor.

Christoşi impostori au apărut de asemenea din lumea islamică, din mediile sincretiste orientale, precum şi din diverse confesiuni creştine, ca forme paroxistice de dizidenţă, cu teologie proprie şi, în multe cazuri, în asociere cu fapte reprobabile.

De pe la 1863, Mirza Hussayn Ali Nuri, un iranian din secta persecutată a lui Bab, a început să pretindă că el este manifestarea strălucită a lui Dumnezeu (Bahaullah), cel promis de toate religiile, Părintele veşniciilor, Domnul Oştirilor, Duhul Adevărului, Mângâietorul, Christos revenit, precum şi încarnarea unor speranţe mesianice orientale. El a fondat religia Bahai, cu pretenţii universale: a adresat mesaje pe tăbliţe multor lideri ai lumii (Pius IX, Napoleon III, Regina Victoria, Wilhelm I, Franz Joseph, Aleksandr II, Sultanul Abdulaziz, Şahul Nasiriddin, unor lideri americani), cerându-le să accepte revelaţia lui, să renunţe la averi, să rezolve disputele paşnic şi să colaboreze pentru mai binele popoarelor lumii. Urmaşii acestuia sunt astăzi circa cinci milioane, în 247 ţări.
Mirza Ghulam Ahmad,[1] întemeietorul sectei islamice Ahmadiyya (1889), fiul unui medic indian, a pretins că este Messia cel promis, Christos venit a doua oară, adevăratul Mahdi aşteptat de musulmani în zilele sfârşitului. Susţinea că Iisus din Nazaret ar fi supravieţuit crucificării şi S-ar fi refugiat apoi în Kaşmir. Ahmad a adunat peste 300.000 de adepţi, a scris peste 80 de cărţi, în limbile urdu, arabă şi persană, conţinând expunerea şi explicaţia gnozei care i s-a revelat, în fapt o apologetică islamică. Chiar şi creştini ca Lev Tolstoi au fost impresionaţi de unele cărţi ale lui. Ahmadienii sunt în general nerecunoscuţi în ţări islamice, dar şi în unele ţări creştine (Belarus).
Pe la 1770, „Maica” Ann Lee, fondatoarea sectei Tremurătorilor (Shakers) americani, a pretins că este Christosul feminin, întruparea desăvârşită a lui Dumnezeu. Idealul ei religios era un fel de mănăstire cu program comun, cu pronunţată politică de segregare a sexelor, şi cu un cult emoţional, însoţit de muzică specială şi dans. Scopul era atingerea perfecţiunii creştine. Exerciţiile, duse până la paroxism, sfârşeau cu glosolalie şi tremurături („dovada” că păcatul era alungat afară din trup). Secta a rămas doar istorie.

Pe la 1857, Arnold Potter, un lider mormon, a pretins că spiritul lui Christos intrase în el şi a devenit „Potter Christ”, Fiul Dumnezeului viu. Umbla îmbrăcat într-o robă albă. În 1872, încercând să se înalţe la cer de pe buza unui deal, călare pe măgar, aşa cum i se descoperise, noul christos s-a făcut zob sub privirile adoratorilor. W. Davies, un alt lider mormon schismatic, adoptând doctrina reîncarnării, s-a prezentat ca fiind Arhanghelul Gavriil, iar pe cei doi fii ai săi, născuţi în 1868 şi 1869, i-a proclamat ca fiind Iisus Christos şi Dumnezeu Tatăl. Cu aceste victorii, a întemeiat secta numită Împărăţia Cerului, care s-a prăbuşit după 1880, când ambii copii au murit de difterie.

Japonezul Fukunaga în 1987, pretinzând că el este reîncarnarea lui Iisus şi a lui Buda, a întemeiat secta Hono Hana Sanpogyo (care şi-a schimbat numele în Yorokobi Kazoku no Wa), supranumită cultul „citirii în talpă”. întrucât Fukunaga pretindea că poate diagnoza bolile şi prezice viitorul examinând picioarele clienţilor. Mare amator de prozelitism, în vederea măririi propriilor venituri, Fukunaga a strâns în jurul lui aproape 30.000 de adepţi şi s-a încurcat în scandaluri financiare.

Pe la 1912, afro-americanul G. Baker, s-a proclamat Reverend Major Jealous Divine (Father Divine). Învăţături morale, desigur, dar o viaţă scandaloasă şi colorată cu câteva detenţii. Toată evanghelia lui este un îndemn la gândire pozitivă, la lupta pentru drepturile celor oprimaţi, viaţă decentă şi... descurajarea căsătoriei. Secta întemeiată de el încă există în America, sub conducerea văduvei lui (Mother Divine).

Ahn Sahng Hong a fost un budist coreean, botezat ca adventist în 1948, după care a părăsit Biserica pentru a întemeia, în 1964, „Societatea Misionară Mondială a Bisericii lui Dumnezeu”, o sectă care crede că el este Christos venit a doua oară. A scris o serie de cărţi cu caracter apocaliptic. Doctrina lui poate fi rezumată astfel: Dumnezeu a împărţit cele 6 milenii ale istoriei lumii în trei vârste dispensaţionale, corespunzătoare persoanelor Sfintei Treimi, fiecare din ele având un mântuitor: 1. Iehova; 2. Iisus şi 3. (pentru era actuală)... Ahn Sahng Hong, numit de adepţii lui Rădăcina lui David, Dumnezeu Atotputernic şi Duhul Sfânt.[2] Proclamă mântuirea prin credinţa în el... Din adventism a păstrat doar obligativitatea sabatului, la care a adăugat paştele cvartodeciman, prin care promite iertare de toate păcatele.

Pe la 1950, Georges Roux, fost inspector de poştă, s-a proclamat Christos revenit pe pământ prin reîncarnare, Dumnezeu Adevărat, şi în scurt timp a început să difuzeze broşuri în toată Franţa şi dincolo de graniţă, cu titlul: „Ieri, Iisus din Nazaret, astăzi Georges de Montfavet”. broşuri în toată Franţa şi dincolo de graniţă, cu titlul: „Ieri Iisus din Nazaret, astăzi Georges de Montfavet”. Manifestările divine anterioare (Noise, Buda, Krişna şi Iisus), nu au reuşit să împlinească legea dragostei. De aceea a fost nevoie de o nouă manifestare în persoana lui Georges de Montfavet. Evanghelia lui era o preocupare pentru îndepărtarea suferinţei prin cuvânt. Medicina este inutilă, toate bolile se pot vindeca prin „punerea mâinilor". Judecata de apoi era stabilită pentru 1980, iar vestea trebuia difuzată peste tot înainte de acea dată. Roux spunea că Iisus nu este divin şi nu a înviat. După decesul lui Roux în 1981, secta lui, numită pompos Alianţa (sau Biserica Creştină) Universală, însumând astăzi circa 2000 membri în câteva ţări de limbă franceză, a rămas sub conducerea fiicelor sale. Cultul se celebrează duminca, începând cu o parafrază a rugăciunii creştine, pronunţată cu mâinile ridicate: "Tatăl nostru care eşti pretutindeni, Prezenţa Dvs fie adorată, Lumina Dvs să ne inunde, Facă-se voia noastră cea bună pe pământ, precum în univers se face voia Dvs. Astăzi ne vom face pâinea de fiecare zi, Vom evita orice ofensă, Şi vom acţiona înaintea Dvs călăuziţi de iubirea Dvs, Binecuvântând legea Dvs, Ne vom sforţa numai spre bine, Pentru ca orice rău să fie alungat de pe pământ. Aşa să fie! În numele Tatălui, în numele Fiului, luminii Sale !"

Un alt francez, Claude Maurice Marcel Vorilhon, fost cântăreţ şi jurnalist sportiv, amator de competiţii auto, a pretins în 1973 că ar fi avut o întâlnire cu extratereştrii (Elohim), după care a fondat Mişcarea (Revoluţia) Raeliană, pentru că şi-a schimbat numele în Raël, sol al lui Elohim şi Fiu al lui Yahweh. A publicat mai multe cărţi care detaliază întâlnirea lui şi mesajele care pretinde că i s-au dat, de către Yahweh. Căsătorit şi divorţat de mai multe ori, Rael a călătorit 30 ani prin lume ca să conferenţieze şi să ţină seminarii celor care-i citiseră cărţile. Mişcarea se zice că are acum circa 80.000 membri în 90 ţări. Pseudomesianismul său militează pentru clonări şi este foarte activ în a se apăra cu legile împotriva defăimării, când mişcarea este criticată. Raelienii încurajează relaţiile homosexuale, bisexuale şi heterosexuale în aceeaşi măsură, şi susţin că toate trebuie recunoscute de lege. De asemenea, ei susţin liberalizarea educaţiei sexuale a copiilor.
În 1972, Laszlo Toth, un geolog australian, a mutilat cu ciocanul statuia Pietà a lui Michelangelo, strigând: “Eu sunt Iisus Christos, înviat din morţi!” După cercetări, a fost internat în 1973 într-un spital de psihiatrie din Italia, iar după 1975 deportat înapoi în Australia.


În anii ’80, H. Mitchell Jr.,[4] un afro-american, membru al Nation of Islam s-a proclamat Dumnezeu, luându-şi numele sacru Iahweh ben Iahweh, şi întemeind secta rasistă „Neamul lui Iahweh” în Florida. Mitchell a orchestrat asasinarea multor persoane. Este cunoscută dedarea acestei secte la asasinate sadice împotriva albilor, după doctrina lui Mitchell, care este un fel de „teologie a eliberării” (în felul Exodului). Una din cerinţele lui era şi separatismul faţă de albi. Justiţia terestră a fost extrem de blândă cu acest posedat, care a stat în detenţie doar zece ani, apoi a fost eliberat pe cauţiune. Natura însă nu l-a iertat. A murit de cancer, anul trecut.


Clarvăzătorul brazilian Inri Cristo,[5] crezându-se Christos revenit pe pământ, vagabond şi postitor, pus pe vindecări de bolnavi, a întemeiat în 1982 „Noul Ordin Catolic”, sau Supremul Ordin Universal al Sfintei Treimi (SOUST), o sectă restauraţionistă, criticând Biserica Romană pe criterii protestante, dar şi pentru că ar fi eliminat din creştinism „legea divină a reîncarnării”. Printr-un post de televiziune, Inri a convocat mulţimile într-o piaţă din Belem şi a întrerupt liturghia cu cvintele: „Afară de aici, hoţi mincinoşi, închinători la idoli, negustori de sacramente false ! Eu sunt Christos!”. Apoi s-a îndreptat spre altar, a smuls chipul lui Iisus de pe crucifix şi l-a zdrobit, arătând astfel că Christos este viu. Poliţia a intervenit imediat, a scos mulţimea afară din catedrală, l-a arestat pe Inri, care a fost examinat psihiatric. Inri a vizitat multe ţări latino-americane, Anglia, Europa şi Vaticanul.

În 1984, yoghinul japonez Shoko Asahara[6] a fondat secta Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem), grupul din istoria Japoniei care a crescut cel mai repede, ajungând la zeci de mii de adepţi, mulţi fiind tineri absolvenţi de universitate. Aum a inspirat crearea de filme şi romane. Are faima de a fi cea mai periculoasă sectă, cu pretenţii de guvern spiritual, dar implicată în crime teroriste de mare amploare. În 1992, Asahara s-a proclamat Christos, singurul maestru deplin iluminat, Mielul lui Dumnezeu, misiunea sa fiind aceea de a îndepărta păcatele lumii şi karma rea, transferând în schimb urmaşilor, putere spirituală. Adepţii se împart în două clase. Unii erau familişti, cu copii, alţi trăind viaţă ascetică, în grup. În riturile de iniţiere se folosea LSD, Doctrina Aum este un ghiveci de budism, creştinism, Nostradamus şi yoga.

Asahara era obsedat de viziunea conspiraţiilor negre organizate de evrei, de masoni, de casa regală britanică, de religii japoneze rivale. A identificat fiara Apocalipsei cu America, despre care a prezis că va ataca Japonia, declanşând un al treilea război mondial. În acest conflict, care va culmina cu scenariul Armaghedon, prezis pentru anul 1997, urma să piară toată lumea. Desigur, cu excepţia unei elite minuscule, secta Aum, care avea misiunea de a publica posibilitatea supravieţuirii. Aum avea tentacule în Asia, Europa, America. Membri Aum au activităţi ilegale şi in Romania (în Bacău şi lângă Ceahlău), sprijiniti din Rusia, unde se crede că secta are zeci de mii de membri. Sub masca unor dezbateri privind ştiinţele oculte, sau prin difuzarea de cărţi se racolează noi membri Aum.

Pe măsură ce data prezisă se apropia, Asahara a luat tot felul de măsuri teroriste pentru provocarea de conflicte grave, ca să se asigure de izbucnirea marelui conflictul mondial anticipat. Aceasta este explicaţia atacului cu gaz sarin la reţeaua de metrou din Tokyo, în 1995. La scurt timp, tartorul Asahara a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte, împreună cu principalii lui colaboratori. La proces a refuzat să vorbească. Alte acte criminale fuseseră comise între 1989-1995. Membri care încercau să părăsească mişcarea, personalităţi publice ostile sectei, etc. au fost ucise. În 1992, Aum publicase un fel de declaraţie de război constituţiei şi instituţiilor japoneze. Din anul 2000, secta Aum, fiind decapitată, şi cu doctrina modificată în forme paşnice, având un alt lider, şi-a schimbat numele în Aleph. Numărul membrilor s-a redus la circa 1700 şi este divizată în două partide. Este legal acceptată, dar supravegheată de poliţie.

Sanctitatea Sa Jetsun Gyalwa Jampa Gonpo, Sanat Maitreya Kumara, sau mai pe scurt Buddha Maitreya,[7] este de fapt un camionagiu american, Ronald („Ron”) Lloyd Spencer, îndumnezeit peste noapte cu titluri interminabile: Tulku Karma Sonam Phuntsok Rinpoche, zis Babaji, zis Tulku Je Tsong Khapa Gyalwa Rinpoche şi Lama Dorje Buddha Maitreya Jesus Archangel Michael şi Metatron („Îngerul” lui Iahwé, care în mistica iudaică este uneori numit „Iahwé Mai Mic”), şi Iisus venit a doua oară. ...
După stagiul de iniţiere făcut în Tibet, preasfinţitul a întemeiat în 1996 Biserica Shambalei Vajradhara Maitreya Sangha, sau "Fundaţia Tibetană”, desigur pentru scopuri caritabile,[8] şi pentru a susţine evoluţia planetei prin suportul maeştrilor vii ai înţelepciunii iubitoare. Crucea Solară ™ a acestui Maitreya (care se comercializează bine) este o „expresie fizică a transformării care transmite binecuvântările Sanctităţii Sale”, bla-bla-bla, „reîncarnarea lui Dumnezeu pe pământ”, ca să ajute biata omenire să se vindece prin ştiinţa mântuirii şi a integrării sufletului. Forma acestei cruci este blagoslovită de însuşi Buddha Maitreya, şi are proprietăţi geomantice. Iluminatul comercializează la mare preţ, diferite alte şmecherii metafizice, amulete şi drăcii sfinţite care aduc vindecare eterică.
Desigur, fondurile ridicate pe calea aceasta de la credincioşii americani, sunt destinate sponsorizării unor mănăstiri din Tibet. Dar nimeni în afară de el nu verifică unde se duce cea mai mare parte din bani. Cunoscuţii mai vechi ai fostului şofer Ron, afirmă că acesta are la activ furturi, abuzuri sexuale, fraudă, spălare de creiere şi distracţii cu „cânepă”. Călugării lui americani, pe care i-a prostit ca să fabrice pentru el acele sfinte prostioare pe care le comercializază, îl slujesc pentru puţine avantaje materiale, având în schimb privilegiul de a-i fi discipoli, şi a-i audia învăţăturile spirituale despre Atlantida, despre OZN-uri şi alte minuni zburătoare. Călugării lui sunt celibatari, ca stare civilă, dar el însuşi este divorţat, recăsătorit şi cu copii. Ron se pretinde în armonie cu Dalai Lama (altă sanctitate!), dar acesta nu-l recunoaşte. De fapt după ce criterii poţi recunoaşte pe adevăratul Maitreya sau Christos, sau Părintele, etc., dintre atâţia pretendenţi din toate religiile, rasele şi limbile?
David Shayler, este un jurnalist britanic, fost ofiţer de securitate, care a demisionat, după ce a vândut presei secrete. În 2007 a început să susţină că tragedia „9/11” a fost provocată de guvernul SUA. În acelaşi an, s-a fixat definitiv pe ultima sa dezvăluire: el este Messia, ultima încarnare a Duhului Sfânt, Dumnezeu întrupat, deţinător al secretului vieţii veşnice, şi a fost ales special, pentru că a militat întotdeauna pentru adevăr. Teologia lui este în esenţă budistă. Zice că are puterea de a influenţa vremea şi a împiedica atacurile teroriste. Cele mai mari minuni săvârşite până acum, sunt în lumea fotbalului: a determinat de două ori, pe cale spirituală, victoria echipei favorite, ultimul triumf al ei fiind la Bucureşti.

Mitsuo Matayoshi, un japonez din Okinawa, un politician excentric, fost predicator, a întemeiat în 1997 partidul World Economic Community, pornind de la convingerea că el este Dumnezeu şi Christos, drept pentru care se intitulează Iesu (Iisus) Matayoshi. Ideologia lui este un amestec de escatologie creştină şi politică conservatoare. Crede că el va aduce slavarea lumii printr-o judecată de apoi realizată pe cale legitimă, politică. Mai întâi, va fi ales prim ministru al Japo, iar după succesul politicii lui, Statele Unite îi vor oferi funcţia de Secretar General. Apoi el va domni peste întreaga lume, atât la nivel religios, cât şi politic. Matayoshi va schimba sistemul mondial bazat pe comerţ, descurajând dependenţa economică şi încurajând sistemele naţionale autonome, întemeiate în special pe agricultură. Nu va permite nici unei ţări să iasă cu armele în afara graniţelor. În final, el va arunca în gheenă pe toţi magnaţii lumii care ţin frâiele economiei. Pe oponenţii politici îi ameninţă de asemenea cu gheena şi îi îndeamnă să-şi facă hara-kiri. Cu toată autoritatea lui „divină”, a candidat fără succes la mai multe funcţii publice, între 1997 şi 2005. Din fericire.

În 1954, un coreean, care tocmai îşi schimbase numele Yong (balaur) în Sun Myung Moon, şi care suferise foarte mult pentru credinţa că el este Însuşi Christos venit a doua oară, a fondat Biserica Unificării, întemeiată pe această credinţă. „Reverendul Moon”, sau „Adevăratul Părinte”, aşa cum este îndeobşte numit de adepţi, s-a specializat în spiritism, demagogie şi fraude fiscale. Este foarte preocupat de pacea lumii, ceea ce însă nu-l împiedică să se implice în industria de armament. Susţine că este adevăratul restaurator al familiei (soţia sa fiind „Adevărata Mamă”), însă tartorul şi-a dat în petic cu aventuri amoroase, care au fost, desigur, justificate ca „providenţiale”... Unul dintre fii are probleme grave de infidelitate, dependenţă de droguri şi conflicte cu legea, iar un alt fiu s-a sinucis, aruncându-se de la etaj.
Aceste amănunte însă nu descurajează pe cei aproximativ un milion de adepţi care susţin imperiul financiar al falsului messia. Planul lui este instaurarea pe pământ a împărăţiei teocratice a lui Dumnezeu. Supărat că prea mult timp simbolul Crucii în creştinism a devenit un semn diviziv şi o amintire a Christosului suferind, Moon a hotărât în anul 2003 să înlocuiască Crucea cu Coroana.
La 23 martie 2004, într-una din sălile Senatului SUA, deputatul de Illinois Danny K. Davis, un fan al lui Moon, bine plătit, a „organizat” încoronarea lui Moon. Mai mulţi jurişti au fost manipulaţi să asiste la „ceremonie”. Deputatul, purtând coroana pe o pernă, cu mănuşi albe, l-a încoronat pe Moon, explicând aceasta ca un gest simbolic pentru contribuţia inestimabilă a Reverendului la pacea lumii. Cu această ocazie, Moon a ţinut un lung „discurs”, în care declara că a fost trimis pe pământ să salveze cele şase miliarde de oameni, că împăraţi, regi şi preşedinţi au declarat în faţa cerului şi a pământului că el este nimeni altul decât „Mântuitorul omenirii, Messia, Domnul venit a doua oară şi Adevăratul Părinte." Şi a adăugat că doctrina lui ar fi ajutat pe Hitler şi pe Stalin să se „nască din nou”. Anul acesta, la vârsta de 88 de ani, lunaticul Moon a supravieţuit unui accident în propriului elicopter. Dar nemuritor nu este. Deja Moon şi-a investit fiul cel mai tânăr cu autoritatea de a-i continua misiunea.

Coreeanul Jung Myung Seok (Joshua Lee Jung, JMS), un violator şi escroc, fost adept al lui Moon, s-a autoproclamat, pe la anul 2000, Christos revenit pe pământ, întemeind Biserica Proniei Divine. Zadarnic a stat şase ani în puşcărie pentru abuzuri sexuale comise în Coreea şi în alte ţări; nu s-a cuminţit, deoarece în concepţia lui acestea sunt ritualuri de purificare, spre mântuirea victimelor de păcatul strămoşesc.

Filipinezul Apollo Quiboloy[9] se pretinde Iisus Christos, Părinte Atotputernic, Fiul desemnat, Numele mai presus de orice nume, Templul Tatălui, desăvârşitorul mântuirii. Mii de oameni în Filipine şi în alte ţări îl urmează, formând Împărăţia lui Iisus Christos, în care deja ghiciţi cine este Împăratul. Arătosul Apollo este Calea, Adevărul şi Viaţa, şi nimeni nu vine la Tatăl, decât prin el... Secta întemeiată de el deţine instituţii caritabile şi o largă reţea media.
Vernon Howell, liderul sectei Davidienilor din Waco, Texas, cunoscut după 1990 ca David Koresh (David şi Cirus), demagog apocaliptic, traficant de arme şi abuziv sexual, care a declanşat un dezastru soldat cu moartea a 75 de persoane, adulţi şi copii, susţinea că el este Mielul lui Dumnezeu („Christosul păcătos”) şi că prin el se va restaura împărăţia lui David în Israel.

Wayne Bent din New Mexico, zis Michael Travesser, întemeietorul sectei Strong City, sau „Biserica ‘Domnul Neprihănirea Noastră’”, este un fost pastor care a abandonat adventismul în 1987, împreună cu un mic grup. În anul 2000 a început să pretindă că Dumnezeu l-ar fi proclamat pe el Messia, întruchiparea lui Dumnezeu, combinaţie de divin şi uman. Una din cerinţele „divine” ale lui Bent este încurajarea fecioarelor de a sta cu el, „dezbrăcate şi fără ruşine” pentru exersarea nevinovăţiei. Bent a anunţat ziua judecăţii pentru data de 31 Oct. 2007, pe care a descoperit-o printr-un calcul evident: adaugi cei 490 ani din Daniel 9 la data de 31 Oct. 1517 (ziua afişării celor 95 de teze ale lui Luther). Până la cercetarea de apoi, falsul Christos exersează investigaţii mai terestre: este cercetat de FBI pentru abuzuri sexuale faţă de minorele şi minorii din grup.

Nu lipseşte nici România de pe lista christoşilor şarlatani. După 1990, Francisc Horvath, un profesor de desen din Vaslui, devenit Maitreya,[10] a întemeiat în peştera de la Roşcani (Hunedoara), secta esoterică Fiii Luminii, Creştinii Noii Ere, instalaţi apoi într-un schit şi practicând o combinaţie de ortodoxism şi new age, numită astăzi Academia Sufletului. Adepţii au început să poarte togi albe, brâu verde şi desagi roşii, consumă „băuturi sfinte” (euforizante) şi fac dese pelerinaje prin ţară. Oameni din ţară şi din străinătate s-au strâns în jurul lui Mitreya, numit al doilea fiu al lui Dumnezeu, şi al şaptelea avatar, după Krishna, Rama, Buda, Mahomed, Zamolxes si Iisus. Cultul ar părea familiar multora: semnul crucii, lumânări, cruce de lemn, imnuri adresate lui Christos şi Fecioarei. Dar în aceeaşi măsură este proslăvit şi Maestrul Maitreya. Adepţii îşi încep rugăciunile în numele Tatălui, al Fiului şi al... Sfântului Soare. Se promovează vegetarianismul, chiar veganismul, ceea ce dă bine atât cu asceza pustnicilor, cât şi cu un stil de viaţă raţional.

Se pretinde că Maestrul a vindecat sute de oameni, că a extirpat chiar şi cancere. Dar realitatea arată altfel. În 1997, o asistentă medicală diabetică, în vârstă de 26 de ani, s-a lăsat tratată la Roşcani, cu ceaiuri şi ierburi pregătite de pustnicii lui Maitreya. În scurt timp, tânăra a intrat în comă diabetică şi a murit. În 2003 a murit şi Christosul, într-un infarct, la vârsta de 52 de ani. Dar afacerea continuă. Aspiranţii sunt îndemnaţi să ceară ajutorul spiritual al „maeştrilor iubirii” din lumea spiritelor, duhuri luminătoare cu nume stranii, printre care se numără şi „Marea Maestră Fecioara Maria”, care ne luminează în toate problemele.

În ultimii ani, la Minusinsk, în Siberia, a apărut Visarion, un alt Christos absurd, de data aceasta dintr-un mediu ortodox: fostul poliţist Nikolai Anatolievici Torop, concediat pentru beţie şi rămas fără slujbă. Vizionând filmul „Iisus din Nazaret” al lui Franco Zefirelli, şi observând asemănarea sa cu actorul care juca în rolul lui Iisus, Torop şi-a descoperit misiunea. El însă susţine că ar fi avut o viziune, în care i s-a spus că el este „Visarion, noul Messia, Fiul lui Dumnezeu, călăuzitorul Sfântului Duh al Marii Înţelepciuni a Creatorului”. Făcând o sinteză de creştinism vulgar, apocalipticism şi ecologism, Visarionul susţine că el este „Cuvântul viu al Tatălui” şi „Esenţa reîncarnată a lui Iisus Hristos”. Visarion a fost uns ca „proroc al lui Dumnezeu” de către Fiodor, un episcop al Bisericii Ruse „din catacombe”. Prezicând că în anul 2003 va avea loc sfârşitul ecologic al lumii, a întemeiat o sectă de naivi care combină misticismul ortodox cu neo-păgânismul new-age, numită Biserica Ultimului Testament.[11] Visarion invită pe oameni să-şi salveze genele, cât mai este timp, să-şi vândă gospodăria şi să alerge după mântuire în Siberia, unde se construieşte un oraş cu mii de locuitori, Ecopolis Tiberkul, numit şi Cuvântul, sau Oraşul Soarelui, conceput special ca să înfrunte catastrofa. Oraşul este construit în întregime din lemn, care este tăiat cu joagărul şi adus cu căruţele, pentru a evita poluarea. Oraşul are în centru un templu de 45 metri înălţime, palatul lui Visarion şi al familiei lui.

În acea aşezare de paradis se practică doar medicină netradiţională. Beţivanul a declarat că apa este otrăvită, şi prin urmare se poate consuma numai împreună cu urină proprie. În timp ce adepţii sunt îndemnaţi la multe sacrificii, inclusiv alimentare, din cauza „creşterii rapide a schimbărilor bazei vibraţionale a pământului”, tupeistul divinizat se îndulceşte în privat cu mezeluri şi vin. Beţivanul are un aspect fermecător, în special pentru femei, vorbeşte în dodii, se dă mare „figurist”, imitând prost vorbirea lui Iisus în pilde, dar nu este în stare de un dialog rezonabil.

José Luís de Jesus Miranda,[12] un portorican chipeş şi zâmbitor, devenit pastor penticostal, apoi baptist, în fine narcoman şi puşcăriaş, a fost convins prin 1976, că este ales de Dumnezeu. Mai întâi a crezut că el este reîncarnarea apostolului Pavel, apoi s-a lămurit că el este, de fapt, Omul Iisus Christos Însuşi. După 1980 şi-a întemeiat o sectă proprie, de multe mii de adepţi, sub numele Crescendo En Gracia, sau Guvernul lui Dumnezeu pe Pământ, cu centrul în Miami. Are şi un post TV (Telegracia). Totul este o escrocherie religio-financiară care se întinde în ţările latinoamericane şi în SUA. Adepţii îi dau între 20-80% din venitul personal, iar unii i-au făcut donaţii care l-au îmbogăţit cu milioane de dolari în cont, maşini scumpe, firme şi terenuri, plus o vilă de un milion de dolari într-o zonă rezidenţială. Individul circulă într-o maşină ultraluxoasă şi este permanent înconjurat de bodigarzi în negru.

Doctrina lui Jesus Miranda este un antinomianism pur, un gen de marcionism, pe care el îl revendică de la evanghelia lui Pavel. Petru, Iacov şi Ioan, liderii primei Biserici din Ierusalim, au conspirat să aducă la tăcere şi în cele din urmă să ucidă pe Apostolul Pavel, ca să-şi poată stabili varianta lor de creştinism, care era religia unui fals Iisus. Ei voiau să ţină pe oameni în sclavia unei variante a Legii lui Moise, în care păcatul era central în înţelegerea mântuirii, şi să înlăture doctrina harului predicată de Pavel, care susţinea că în lumina Evangheliei nu mai există păcat. Biserica Romană şi celelate biserici se întemeiază pe minciunile lui Petru, Iacov şi Ioan, care au avut succes timp de două milenii, acoperind ochii oamenilor. Dar Dumnezeu L-a trimis iarăşi pe pământ pe Christos, în persoana lui Jesus Miranda (care susţine că este mai mare decât Christosul istoric), pentru a restaura adevărata evanghelie (că nu există păcat) şi a-şi întemeia împărăţia pe pământ printre popoarele latino.
De Jesus crede că împreună cu urmaşii lui vor lua în stăpânire conducerea lumii şi o vor guverna ca împărăţie a lui, o împărăţie a harului total, în care nimeni nu mai poate păcătui, indiferent ce ar face, pentru că au fost aleşi şi predestinaţi. Ei nu urmează să meargă la cer, ci trăiesc deja „în locuri cereşti”. Diavol şi iad nu există, au fost distruse acum 2000 de ani. Fiecare este liber să facă absolut ce doreşte, cu condiţia să nu facă rău. Poţi „păcătui” cum doreşti, oricum nu vei fi pierdut. În schimb, dacă nu accepţi învăţătura noului Christos, eşti printre cei predestinaţi la pieire. Soţia şi copiii lui De Jesus au refuzat să i se supună, de când a început să pretindă că este Dumnezeu. Adepţii lui asaltează uneori biserici catolice, dedându-se la acte iconoclastice, demonstrează împotriva liderilor religioşi de orice fel, şi împotriva evreilor. [13]

Modul în care De Jesus îşi pregăteşte serviciile de cult este pe gustul latino: mai întâi muzică delirantă şi dans orgiastic. În mijlocul euforiei generale, el începe să vorbească, fiind întâmpinat cu strigăte şi leşin. Mereu zâmbitor şi îmbrăcat în haine scumpe, acest şarlatan pe numit Daddy de către adepţi, este un foarte bun actor, care conduce mulţimile ca un strigător de carnaval, proclamându-şi propria evanghelie. Emblema „guvernului” său este o parodiere a sigiliului SUA şi poartă numărul 666 (sau SSS: Salvo Siempre Salvo = mântuit, pentru totdeauna mântuit). Acest număr îl poartă De Jesus înscris foarte fin şi pe frunte, între ochi, de asemenea şi l-au tatuat nu puţini dintre urmaşii lui.
În 2007, De Jesus a recunoscut că el este Antichrist, aşa cum îl numesc unii, explicând că aceasta înseamnă că oamenii nu mai trebuie să urmeze pe Iisus din Nazaret, cu învăţăturile lui evreieşti, ci să urmeze învăţăturile lui Pavel, aşa cum le proclamă De Jesus. Antichristul nu este diavolul, explică el, ci fiinţa binevoitoare care înlocuieşte pe Iisus pe pământ. Adepţii lui De Jesus, s-au înstrăinat de familie, mulţi dintre credincioşi repetând experienţa lui, de divorţuri succesive.
_________________________________________________
N O T E:
Detalii despre toate aceste personaje au fost culese de pe internet prin diverse căutări pe Google şi în Wikipedia, comparând informaţiile. Sursa iniţială este http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_messiah_claimants
________________________________________________
[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Mirza_Ghulam_Ahmad
[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Ahn_Sang-hong http://christahnsahnghong.com/
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Ahn_Sang-hong http://christahnsahnghong.com/
[4] http://www.rickross.com/groups/yahwehben.html
http://www.natvan.com/free-speech/fs0109b.html
[5] http://www.inricristo.org.br/pg.ingles.html
http://www.leechvideo.com/video/view3685537.html
[6] http://en.wikipedia.org/wiki/Aum_Shinrikyo
[7] http://www.cultnews.com/archives/000281.html
[8] http://www.tibetanfoundation.org/
[9] http://www.kingdomofjesuschrist.org/2/
http://apolloquiboloy.wordpress.com/
http://www.jesus-is-savior.com/Wolves/apollo_c_quiboloy-false_prophet.htm
[10] http://www.maitreya.ro/romana.htm http://www.uga.edu/bahai/2002/020908.html
[11] http://www.geocities.com/cortodox/arhiva/2002/04/Visarion.htm
[12] http://jesus-messiah.com/miranda/miranda.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Jose_Luis_de_Jesus_Miranda
http://www.foxnews.com/story/0,2933,254360,00.html
[13] http://www.rickross.com/reference/creciendo/creciendo1.html

joi, 14 august 2008

In dispută cu CE pe tema identităţii personajelor din Iov şi a vechimii cărţii

CE: “Cei trei prieteni ai lui Iov sunt evrei”

De ce trebuie sa fie evrei? Fiindca in scenariul cautat, ei sunt intruchiparea raului, a religionismului? In cartea lui Iov, insa, nu exista nici un evreu in sensul obisnuit al cuvantului. Daca folosim termenul “evreu” in sensul in care se aplica lui Avraam (”evreul” / “hibhri”, adica “eberitul”, urmas al lui Eber, vezi Gen 10), atunci si moabitii, amonitii, edomitii, madianitii, ismaelitii, toti arabii de nord si o parte din arameeni sunt “evrei”. Dar nimeni nu foloseste astazi termenul in acest sens. Cand zicem “evrei”, ne gandim la Israel, incepand cu formarea lor ca popor in Egipt si mai ales prin Moise.
Scenele din Iov se petrec in tara Utz, care este o denumire poetica a Edomului, deoarece un oarecare Utz este urmas al lui Esau dintr-o incuscrire a acestuia cu hurritii (din muntele Seir), care au fost substituiti de urmasii lui Esau (Pl 4:21; Ier 25:20; 1Cr 1:35-42; Gn 36:9-28). Numele Elifaz / Faza’el este prin excelenta edomit. Teman este numele unei ginti edomite descendente din Tayman fiul lui Eliphaz fiul lui Esaw (Gn 36:11; Ier 49:7). Bildad este un nume intalnit la arabi si la hurriti, iar Shuahh (stramosul sau) este un fiu al lui Avraam din Chetura, deci nord-arabic. Tzofar nu este foarte sigur ca nume (cel mai adesea este considerat de origine araba), iar ginta Na’ama provine dintr-un nume feminin semitic arhaic, intalnit doar la urmasii lui Cain, la amoniti si ca nume al unei cetati canaanite din sudul Iudeii.
Elihu este un nume evreiesc obisnuit in Biblie, dar este vechi semitic, deci nu exclusiv ebraic. Barache’el este un nume semitic prezent si in cuneiforme, dar nu in onomastica biblica. Un clan Buz exista in ramura terahida, un unchi de-al Rebecii (Gen 22:21, frate cu un alt Utz), dar si ca trib nord-arabic (Ier 25:22), in vecinatatea Edomului. Intregul scenariu este din epoca patriarhala, intre nistie urmasi ai lui Avraam, altii decat evreii propriu-zisi. Este o epoca patriarhala, intrucat viata lui Iov este incredibil de lunga (peste 200 de ani), dar patriarhala tarzie, fiindca vorbim despre urmasi ai lui Avraam de cateva generatii, care au format clanuri, ginti, triburi. Evreii sunt in Egipt, in aceasta perioada premozaica, ceea ce explica si faptul ca Dumnezeu nu avea cu cine sa se laude dintre ei. (In mod sigur, CE, vei gasi aici inca un subiect suculent de exploatat). Moise insusi va gasi azil politic la niste nord-arabici, urmasi ai lui Avraam (madianitii keniti).

CE: Florin, my old friend:
Nu sunt teolog nici fiu de teolog, ci culegator de smochine de Egipt.
[....] Cu privire la Iov: ma mira ca un erudit ca tine priveste cartea lui Iov asa cum plebea din Londra il percepea pe Shaekspeare. Adica nu intelegeau ca Hamlet nu are de a face cu istoria Danemarcei ci este o galerie de masti pentru dilemele intelectualului de renessance britanic. Unde ai auzit tu de camile in epoca bronzului ? Sau de oameni care sa dialogheze in poeme ad-hoc? Iov este o carte de intelepciune in genul tragediilor grecilor. Numai ca publicul lui iov se asemana mai mult cu plebea londoneza decat cu atenienii rafinati.


Draga CE
Nu are importanta ce versiune de speologi suntem, sau daca suntem simpli spargatori de nuci sau rontaitori de seminte. Smochinele de Egipt sunt bune de cules, da' vezi sa nu pui in oala si curcubete salbatice - de Egipt sau de altceva, doesn't matter.
Am inteles eu bine, sau privesti cartea lui Iov ca fiind neistorica /anistorica ? Este mit/legenda, sau realitate? Nu ma refer la aspectul poetic, care desigur, este o conflare poetica in scop estetic si didactic, si nu poate reprezenta dialogul exact al celor implicati.
Daca tii seama de datele geografice, etnologice, lingvistice, etc. mentionate atat in proza, cat si in poezia cartii, totul conduce la concluzia ca traditia iudaica si crestina, precum si afirmatia EGW despre vechimea si despre paternitatea mozaica a cartii sunt corecte. Istoricitatea este esenta autenticitatii pana la urma.
Stiu foarte bine ca critica istorica desfiinteaza istoricitatea cartii lui Iov, dar nu ma mir de criticii liberali. Teologia moderna a distrus veracitatea si istoricitatea fiecarei carti biblice, cu exceptia lui Amos probabil (care este indragit de toti pentru mesajele lui sociale). In rest, Pentateucul, zice-se, nu este opera lui Moise, ci o compilatie foarte tarzie, de fapt toate sunt postexilice, cu doar ceva surse anterioare, scrise sau orale .... Iar Noul Testament ? O colectie de zvonuri si legende ale unei secte evreiesti, puse mai tarziu in scris, intr-o forma oficiala. In fiecare caz, rolul lui Dumnezeu si al adevarului istoric este aproape nul, in timp ce rolul fabulosului, al fictiunii moralizatoare si dogmatizante este dominant.
Cam aceasta este viziunea moderna cu privire la Biblie. Ai ajuns cumva s-o impartasesti si tu? Sper ca nu, dar ma tem uneori, ca un copil prost, ca drumul pe care mergi duce intr-acolo. Eu cred in Biblie, in primul rand pentru ca este adevarata. Nu ma intereseaza Biblia atat de mult ca fabula moralista, deoarece fabule pot gasi si in alte carti, ba inca imi pot fabrica propriile fabule, n-am nevoie ca sa mi le dezvaluie miste oameni care jura ca sunt inspirati de Dumnezeu.
Pe bune ! Ce nevoie avem de dumnezeul pe care ni-l vand teologii moderni -- un zeu care porunceste sau permite sa se scrie in numele lui o carte plina de povesti (1Tim 4:7; Tit 1:14) , sau de inspiratie strict poetica, dandu-le drept fapte reale, istorice, numai pentru a moraliza? Nu se poate moraliza si spunand adevarul?
Daca Moise a fost un Shakespeare, cum zici tu, atunci nu doar Iov a fost un Hamlet, ci si Iisus Christos, la care stiu ca tii (desi, nici in acest caz nu exista vreo dovada stiintifica in afara Evangheliilor). Daca nu ramai la principiul ca Biblia, cartea lui Dumnezeu, exprima adevarul (si ca nu exista confuzie intre istoria ei si legenda – desi istoria poate contine inexactitati, ca orice sursa istorica), mergi in deriva. Eu ma sperii de unele afirmatii pe care le faci. Uneori ma tem ca chiar asta si urmaresti, sa ma/ne sperii.

Unde am auzit eu de camile in epoca bronzului ? ?
Draga CE, sincer ma supara faptul ca, atunci cand apare un conflict intre Biblie si parerile comunitatii stiintifice, tu care esti pastor, iei partea „stiintei”, chiar atunci cand ea nu se bazeaza decat pe argumente e silentio, de genul: in straturile arheologice mai bronzate (w,x,y...) nu s-au gasit oase de camila.
Din tot ce a existat in „epoca bronzului”, foarte putin a mai ramas ca evidenta materiala. Iar din tot ce a ramas, inca si mai putin a fost excavat si cercetat. De ce sa papagalicesc eu argumentele celor care nu au nici un respect pentru Biblie ca sursa istorica, si sa nu accept, mai degraba, ceea ce spun cele mai vechi carti ale Bibliei, si anume, ca EXISTAU CAMILE in A.N.E. inca din timpul intrarii lui Avram in Egipt (Gn 12:16)?
Pentateucul si Iov mentioneaza camila de 31 ori, dintre care 25 ocurente sunt numai in Geneza -- in „saga” patriarhilor. A scoate camila din toate astea, este ca si scoaterea neghinei din pilda: odata cu „eroarea”, i-ai scos si sufletul...
Pe de alta parte, nu stiu cand inchei tu epoca bronzului, dar acolo unde este vorba de hittiti, deja exista unelte de fier. Epocile clasice, de piatra, bronz si fier, au fost mai degraba paralele si mai putin succesive. Bronzul a fost al bogatilor si piatra a saracilor, iar fierul era cunoscut dintotdeauna, insa cei mai multi nu cunosteau secretul metalurigiei lui. Multa timp, secretul a fost tainuit din motive de securitate, in tribul anatolian Kizwatna, de unde l-au preluat hittitii si si-au facut un imperiu. In Imperiul Hitit metalurgia fierului era inca secret de stat, iar fierarii erau vrajitori si consilieri intimi ai regelui. Dupa ce secretul a rasuflat, a aparut pe harta Imperiul Asirian, iar vrajitoria asta a intrat si in Egipt. Din Anatolia a trecut la greci, si la restul europenilor -- celtii au excelat in aceasta... A intrat in tarile caucaziene, in Iran etc. In cea mai mare parte din Africa fierul a intrat tarziu, in evul mediu, iar alte populatii (imperiile precolumbiene) n-au avut habar de el pana la sosirea vrajitorilor europeni. (Informatiile majore de aici le am dintr-o carte a arheologului Gordon Childe, pe care am citit-o demult, "De la preistorie, la istorie"; cred că titlul original în engleză trebuie să fie altul).
„Oficial”, varsta bronzului se intinde cam intre 3300-1200 AC dar camila a fost cunoscuta din mileniul III, deci inainte de anul 2000 AC (cf. Bulliet, Richard 1990-05-20. „The Camel and the Wheel”, Morningside Book Series. Columbia University Press, 1975, 183). De aceea, este perfect normal ca primele camile din Geneza sunt cele pe care Avram le primeste ca dar in Egipt (dupa datele biblice, aproximativ pe la 2090 AC).

Daca Iov a fost (pentru motivele pe care le-am aratat), un urmas edomit al lui Avraam, si contemporan mai varstnic al lui Moise, inseamna ca el a trait pe la c. 1700-1500 AC, o varsta de c. 200 de ani (Iov 41:19, 140 + prop. 60, prima parte a vietii). Prin urmare, nu e nici o problema ca Iov era bogat in camile pe vremea aceea, dupa orice criteriu.
Insa nu numai varsta lui patriarhala arata ca totul se petrece in timpuri arhaice. Ebraica poeziei lui Iov este cea mai dificila, mai plina de arhaisme (de termeni unici, pe care abia descoperirile de la Ugarit i-au confirmat sau corectat), in ciuda faptului ca poarta semne de agiornare din partea scribilor. Am gasit chiar cuvinte si expresii care sunt comune exclusiv Pentateucului si cartii lui Iov.
Masura de greutate (qăsiTá) mentionata in Iov 42:11 a fost utilizata doar in perioada arhaica (Gn 33:19; Ios 24:32). Istoria nici macar nu are habar de ea.
Eu raman la principiul ca Biblia merita mai mult credit, chiar si in acele aspecte care sunt pur umane. N-o fi carte de istorie, in sensul pretentiilor actuale, dar este o sursa care merita mai mult credit si atentie din partea istoricilor si a altor specialisti.
Critica istorica a asezat cartea lui Iov in epoca persana, apoi greaca, iar acum, pe temei lingvistic, au inceput sa admita ca este cel putin din exil, daca nu anterioara. Nimeni insa nu merge mai departe inapoi, fiindca nu este la moda. Daca vii cu o asemenea ipoteza, pe baza datelor interne, se uita la tine ca la un tip cu monoclu, sau te ignora ca pe un fundamentalist.
M-am acrit de toata aceasta infatuare a oamenilor de „stiinta” din orice domeniu. Nu mai avem dreptul sa credem nimic din ce spune Biblia, daca n-a trecut prin filtrele si matele lor omnisciente si hipercritice...
Best regards! (Te apreciez in continuare, chiar daca suntem pe insule diferite. Sper ca nu crezi si in "deriva continentelor" care i-a despartit pe Peleg de Ioktan).

miercuri, 13 august 2008

Glasul Arhanghelului din 1 Tes 4:16: răspuns Emei Hart

Stimate Domnule Laiu

Am intrat intr-o disputa, pe un forum, cu un absolvent al facultatii de teologie, pe tema: Arhanghelul Mihail si Iisus Christos sunt manifestari ale lui Dumnezeu pe Pamant. Am gasit pe internet un referat pe aceasta tema, unde este mentionat numele dvs. ca fiind coautor, si l-am adus pus in discutie.
Absolventul de teologie de care va vorbeam, care respinge ideea unei legaturi intre Iisus si Mihail, printre alte argumente, spune:

Eu n-am nimic cu Florin Laiu, dar faptul ca el traduce "en phone arhanghelu" cu "cu glas arhanghelesc", si nu cu "la glasul arhanghelului" denota o joasa cunostere a limbii grecesti. Particula en se traduce arareori cu "cu" si numai cand logica greceasca difera de cea latina. In general se traduce cu "LA" si puteti sa nu ma credeti pe cuvant, dar evanghelia de la Ioan asa incepe "en arhe" adica La inceput. En este un La care arata momentul. Asa facem legatura intre trambitele apocalipsei sunate de arhangheli si a doua venire. Deci La glasul arhanghelui (la anunt, la trambita, adica Ahanghelul zice: Atentie Vine! Apoi tambiteaza! Si Vine Domnul! Uraaa!) Ar fi chiar culmea sa se anunte Singur :Vedeti ca vin! Nu e frumos pentru tinuta protocolului! :)) este traducerea corecta si exacta. Bineinteles si aceasta traducere incorecta e o premisa a
teoriei lui Laiu. Acu' eu nu fac pe desteptu (decat oleaca) dar daca nici aceasta traducere elementara nu a facut-o cum trebuie, inseamna ca a intrat pe pile la institut... sau poate ca institutul duce lipsa de cadre si trebuia sa puna pe cineva sa predea. Glumesc!

Intrucat reactia lui a fost violenta la afirmatia mea ca probabil ati folosit un text in ebraica pentru traducerea versetului 1 Tesaloniceni 4,16, v-as ruga, daca este posibil, sa-mi spuneti care este traducerea corecta a acelui verset. Disputa de care va vorbeam se afla aici: http://www.astrologikon.com/viewtopic.php?t=12&start=150 Multumesc anticipat pentru un eventual raspuns si imi cer scuze daca acest mesaj este inoportun. Ema Hart
___________________________________________________________________
Domniţă Ema, voi intercala replicile mele printre afirmaţiile savantului cu care eşti în dispută:

Eu n-am nimic cu Florin Laiu, dar faptul ca el traduce "en phone arhanghelu" cu "cu glas arhanghelesc", si nu cu "la glasul arhanghelului" denota o joasa cunostere a limbii grecesti.
OK. Să evaluăm atunci soliditatea argumentelor Dvs.
Particula en se traduce arareori cu "cu" si numai cand logica greceasca difera de cea latina.

Când este vorba de sintaxa particulelor, domnule, fiecare limbă are tiparele şi ticurile ei, care nu întotdeauna sunt „logice”. Eu vă sfătuiesc să deschideţi de fiecare dată lexiconul (unul serios) şi să vă verificaţi presupunerile. Când EN este adverb, el este întotdeauna adverb de loc (ÎNĂUNTRU). Dar în acest caz, ca în majoritatea cazurilor în textul biblic, EN este prepoziţie, deoarece precedă substantivul phoné. În greaca biblică, prepoziţia EN (care cere întotdeauna dativul, şi este cea mai frecventă prepoziţie), este recunoscută ca având o foarte mare varietate de funcţii:
—1. Prepoziţie locativă: ÎN / LA: Mt 3:1; Lc 2:49; FA 5:42; 1 Tim 3:15. Mt 5:25; 6:5; In 4:20f; 2 Cor 3:3. LA, LÂNGĂ Lc 13:4; In 8:20; Ef 1:20.
—2. Prepoziţie instrumentală: CU Mt 5:13; 26:52; Lc 1:51; Ro 5:9; Rv 17:16; CU AJUTORUL / PRIN INTERMEDIUL Mt 9:34; FA 17:31.
—3. Prepoziţie modală: CU / ÎN MODUL (se traduce adverbial: în putere = puternic; în libertate = liber, pe faţă; etc. Mc 9:1; Col 1:29. FA 26:7. In 7:4.

—4. Prepoziţie cauzală: DIN CAUZA / DIN PRICINA Mt 6:7; In 16:30; FA 24:16; Ro 1:24.
—5. Prepoziţie temporală:—1. ÎN CURSUL / ÎN (timpul) Mt 2:1; 3:1; 27:40; In 2:19f. In 4:31.—2. ÎN/LA (data/momentul) Mt 8:13; Mc 12:23; In 11:9, 10, 24; 1 Cor 15:23 , 52.—3. CÂND / ÎN TIMP CE Mt 13:4, 25; 21:22; Mc 15:7; 12:38; Ef 6:20. Mc 6:48.
—6. Prepoziţie de relaţie: FAŢĂ DE Mt 17:12; Mc 14:6; 1 Cor 4:2, 6; 9:15. ÎN PREZENŢA, ÎNAINTEA 1 Cor 2:6; ÎN FAŢA (în opinia) 14:11. ÎNTRE / PRINTRE Mt 2:6; Mc 8:38; Gal 1:14. Lc 9:46; Rv 11:11. CU / ÎMPREUNĂ CU) Mt 16:28; Lc 14:31; 1 Cor 4:21; 2 Cor 10:14; Ev 9:25; ÎN PUTEREA, SUB INFLUENŢA Mc 1:23; 12:36; 1 In 5:19. ÎN (relaţie cu; în cadrul, în spiritul; sens mistic) In 10:38; 14:20; Ro 6:11, 23; 16:11; 1 Cor 1:30 ; 3:1; 4:15; Gal 2:20; Fip 3:1; 4:1-2.
—7. Alte funcţii: CONSTÂND ÎN / ÎN CALITATE DE: FA 7:14. Ef 2:15. în loc de dativ simplu Lc 2:14; Ro 1:19; Gal 1:16; rar, în loc de genitiv Ro 5:15. (a jura) PE Mt 5:34-36; Rv 10:6; (a mărturisi) ÎN FAVOAREA/PENTRU Lc 12:8.

Referitor la funcţiile de mai sus, care sunt preluate din Lexiconul lui Gingrich şi Arndt, este bine de ştiut că greaca Koine a Bibliei (VT LXX şi NT) este adesea turnată (uneori nenatural) în tiparele sintactice şi semantice ale limbilor materne ale evreilor (aramaică şi neo-ebraică). Manualele de gramatică greacă a NT subliniază acest fapt: vezi F. Blass, A. Debrunner, A GREEK GRAMMAR OF THE NEW TESTAMENT, University of Chicago Press, 1961).

In general se traduce cu "LA" si puteti sa nu ma credeti pe cuvant, dar evanghelia de la Ioan asa incepe "en arhe" adica La inceput.

De ce să ne orientăm după EN ARCHE, unde prepoziţia este temporală (şi pentru faptul că se referă la un substantiv care exprimă TIMP), şi să nu ne orientăm după situaţiile similare celor din 1Tes 4:16, unde prepoziţia este clar instrumental-modală, asemenea altor expresii din acelaşi verset: CU un strigăt, CU glas de arhanghel, CU trâmbiţă de Dumnezeu. Doar în ultima expresie din verset (EN CHRISTO), are sensul clasic relaţional („ÎN” Christos; în credinţă, în relaţie bună cu Christos etc.). Expresia EN PHONE este o redare calchiată după expresia ebraică BĂ-QOL, unde prepoziţia BĂ are funcţie instrumental-modală. A se vedea textul ebraic, grecesc şi românesc la 1 Sam 7:10 cu vuiet (mare); 1 Cr 15:28 cu sunet (de corn); 2 Cr 15:14; 20:19; Ap. 5:2; 14:7, 9, 15; 19:17 cu glas (tare). A se observa în special cazurile în care se vorbeşte despre Dumnezeu Însuşi: Iov 37:4.cu glasul (Lui măreţ); Iov 37:5 cu glasul (Lui); În 1Tes. 4:16, EN PHONE a fost tradus, de asemenea, cu glasul (unui arhanghel). Logic, „cu glasul unui arhanghel”, înseamnă „cu glas de arhanghel” (de comandant al îngerilor).

En este un La care arata momentul.

Nu sunteţi singurul care crede asta. La fel redă traducerea Louis Segond („à un signal donné, à la voix d'un archange, et au son de la trompette de Dieu”). Este adevărat că prep. EN poate indica şi momentul uneori, dar în construcţie cu PHONE, KELEUZMA şi SALPINX, ca aici, nu poate avea acest uz. În limba română poţi să spui „La glasul arhanghelului, Iisus vine pe nori.” Dar în greaca biblică nu se întâlneşte nicăieri construcţia EN PHONE cu acest sens. Pentru această situaţie s-ar folosi prep. AMA cu dativ (Dan 3:15 LXX: „la (auzirea trâmbiţei)”), sau un participiu verbal (FA 25:23), sau alte forme sintactice (Iov 39:25).

Mai degrabă vă puteaţi gândi la un sens asociativ: CU / ÎNSOŢIT DE (ca în Ps 42:5, unde se poate traduce „cu glas de bucurie”, sau poate şi „însoţit de zgomot de veselie”). Dacă acesta ar fi cazul în 1 Tes 4:16, atunci ar vrea să spună că Domnul vine „ÎNSOŢIT de strigăt, ÎNSOŢIT de glas de arhanghel şi ÎNSOŢIT de trâmbiţă dumnezeiască”. Dar folosirea singularului pentru strigăt, arhanghel şi trâmbiţă, descurajează o asemenea citire. Când este vorba de ceea ce însoţeşte pe Iisus la a doua venire, Biblia foloseşte cu încredere pluralul (Mt 16:27; 24:31; Mc 8:38). În Scriptură, însă, nu găsim nicăieri pluralul „arhangheli”, deşi s-ar putea vorbi, teoretic, de îngeri comandanţi (e.g. Gabriel !). Dar Dumnezeu Însuşi şi Fiul Său sunt comandanţii supremi ai îngerilor, fiindcă Dumnezeu Se numeşte Domnul oştirilor şi Fiul, asemenea Lui, este „Căpetenia oştirii Domnului”, vrednic de adorare (Ios 5:14-15; Dan 8:11).

Pavel nu intenţionează să descrie o scenă completă a Parusíei. Probabil nici nu i se descoperise totul. Intenţia lui era de a întări pe creştini în credinţa învierii, iar acel STRIGĂT (KELEUZMA = comandă militară strigată), numit apoi şi GLAS (VOCE) de arhanghel, şi TRÂMBIŢĂ (a lui Dumnezeu / DUMNEZEIASCĂ), nu are rolul de a anunţa pe cei vii că urmează să apară Domnul (pentru că El este deja vizibil), ci de a chema la viaţă pe cei morţi. De altfel, singurele situaţii biblice în care este prezent Arhanghelul se află în 1Tes 4 şi Iuda 9, în ambele cazuri fiind vorba de înviere (în Iuda, Arhanghelul se ceartă cu Satan pentru „trupul lui Moise”, iar rezultatul îl vedem în Lc 9:30). Cele trei susbtantive de aici (comandă militară, voce de comandant de îngeri şi trâmbiţă dumnezeiască) sunt echivalente, iar particula KAI în acest caz are rolul unei virgule, sau o altă redare epexegetică (explicativă), cum ar fi „adică” (sau se poate lăsa netradus). Această funcţie a lui KAI în NT este preluată din tiparele gramaticii ebraice şi aramaice, şi de asemenea discutată în tratatele de gramatică greacă NT. Din nefericire, cei mai mulţi dintre traducători nu ţin seama de asta, şi traduc peste tot, în mod mecanic, cu ŞI, deşi particula are multe funcţii diferite. În concluzie, folosirea substantivelor la singular, nedefinite (fără articol), şi cu o prepoziţie care, după uzul ei obişnuit, în asemenea circumstanţe, este instrumental-modală, arată că toate acestea se referă la Christos. El este cel care strigă comanda, care are glas de arhanghel (comandant al îngerilor) şi trâmbiţă (goarnă militară) dumnezeiască. Toate sunt metafore echivalente ale autorităţii lui Christos de a porunci tuturor, inclusiv celor morţi.

În Biblie Dumnezeu este descris în această postură de Suveran eliberator, cu şofarul (cornul jubiliar) chiar şi în VT: Zah 9:14: „Dar Domnul Se va arăta deaspura lor, şi săgeata Lui va porni ca fulgerul; Domnul Dumnezeu va suna din trîmbiţă, şi va înainta în vijelia dela miază-zi.”

Asa facem legatura intre trambitele Apocalipsei sunate de arhangheli si a doua venire.

Trâmbiţele Apocalipsei anunţă venirea Lui, prin o serie de nenorociri şi vaiuri care se succed cu mai mult timp înainte de a apărea El vizibil pe nori. Ultima trâmbiţă inaugurează timpul strâmtorării, judecăţile lui Dumnezeu care vin di cauza călcării Legii Lui, toate acestea fiind semne că „împărăţia lumii a trecut în mâinile Dumnezeului nostru şi ale Christosului Său” (Ap 11: 15-19; vezi şi Lc 19:12; Dan 7:13-14). A se compara Ap 11:19 cu Ap 16:18-21. Mai degrabă trâmbiţa lui Dumnezeu din 1Tes 4 are legătură cu „trâmbiţa de apoi / de pe urmă” din 1Cor :15:52, ultimul cuvânt al Domnului Christos pentru mântuirea şi reîntregirea Bisericii/Israelului Lui, prin învierea morţilor. Există însă şi referiri la trâmbiţe îngereşti, trâmbiţe care adună pe poporul lui Dumnezeu din toată lumea:

Mat 24:31 El va trimite pe îngerii Săi cu trîmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vînturi, dela o margine a cerurilor pînă la cealaltă. (cf, Ap 7:1-5)
Is 27:13: „În ziua aceea, se va suna cu trîmbiţa cea mare şi atunci se vor întoarce cei surghiuniţi din ţara Asiriei şi fugarii din ţara Egiptului. Ei se vor închina înaintea Domnului, pe muntele cel sfînt, Ierusalim.” (Lev 25:9-13)

Deci La glasul arhanghelui (la anunt, la trambita, adica Ahanghelul zice: Atentie Vine! Apoi tambiteaza! Si Vine Domnul! Uraaa!) Ar fi chiar culmea sa se anunte Singur :Vedeti ca vin! Nu e frumos pentru tinuta protocolului! :)) este traducerea corecta si exacta.

Trâmbiţa din 1 Tes 4.16 nu anunţă venirea Domnului, ci trezeşte pe morţi: „Trâmbiţa va suna, morţii vor învia...” (cf. 1Cor 15:52).

Bineinteles si aceasta traducere incorecta e o premisa a teoriei lui Laiu. Acu' eu nu fac pe desteptu (decat oleaca) dar daca nici aceasta traducere elementara nu a facut-o cum trebuie, inseamna ca a intrat pe pile la institut... sau poate ca institutul duce lipsa de cadre si trebuia sa puna pe cineva sa predea. Glumesc!

Nici o supărare pentru glumă, dar în ce priveşte traducerea, nu-i nici gluma, nici teoria mea. Deşi nu puţine traduceri au preferat aici traducerea cu articol definit („cu glasul arhanghelului”), pentru a conserva imaginea tradiţională a arhanghelului diferit de Christos (care din ei? Mihail sau Gavril?), o mulţime de traduceri (engleze, germane, portugheze, spaniole, italiene, etc.) au preferat să redea forma literală care este cea mai directă şi mai clară aici, „cu glasul uni arhanghel” / cu glas de arhanghel” (DBY, DRA , ESV , NAB , WEB, ELB , ELO , MNT, NRV , ACF , ARC, BRP, CAB , LBA, NVI , R60 , R95 , RVA, SRV).
Young’s Literal Translation redă textul astfel: „because the Lord himself, in a shout, in the voice of a chief-messenger, and in the trump of God, shall come down from heaven, and the dead in Christ shall rise first”. Iar unele versiuni franceze, de asemenea conţin expresia nearticulată: “avec un cri de commandement, avec une voix d'archange et avec la trompette de Dieu” (DRB); “à un signal donné, à la voix d'un archange, et au son de la trompette de Dieu” (NEG).
În concluzie, eu cred că expresia ἐν φωνῇ ἀρχαγγέλου se traduce corect „cu glas de arhanghel” , sau cu glas de comandant al îngerilor”. Dacă nu aşa se traduce corect expresia aceasta, atunci am o întrebare: Cum aţi exprima corect, în greaca biblică, ideea „cu glas de arhanghel”, dacă nu ἐν φωνῇ ἀρχαγγέλου ? Este adevărat că aţi putea crea un adjectiv grecesc (ARCHANGHELIKOS = arhanghelesc), dar greaca biblică nu foloseşte nici măcar adjectivul angelic, îngeresc, chiar dacă ANGHELIKOS are fi fost înţeles. Greaca biblică însă preferă să folosească genitivul în aceste cazuri, după tiparul gândirii ebraice şi aramaice. După acelaşi tipar sunt expresiile: ἐν μορφῇ θεοῦ în chip de Dumnezeu, cu înfăţişare de Dumnezeu; ἐν φόβῳ θεοῦ; cu/în temere de Dumnezeu”.
_________________________________________________________________
Cu simpatie
FL

duminică, 10 august 2008

Noi d-ací

Mama dacă, tata get,
Io d-ací sum get-beget.
Ba io nu mai sum, ci fui
Lăsat păs al nimărui.
Pe-o columnă infinită
Mă şerbiră ca pe-o vită;
Ş-au plântat-o-n urbea lor,
Spre nuntirea corbilor.

Ce lăsat-am pe Zălmucea,
În spinare luai Crucea.
Libertat de legi deşarte,
I-am trimis pe bozi la moarte,
Ori i-am alungat în codru,
Fraţi cu umbra şi cu lotru'.
Ascunzându-mă, peltic,
M-am şi creştinat un pic.

Ş-au trecut oştiri de goţi
– De la ei ne tragem hoţi? –
Ş-au trecut tovarăşi slavi
– De la ei ne tragem sclavi ? –
Iar noi dacii audacii,
Ne-am crucit, sugând pozmacii.
Da' noroc de apuseni,
De Coreşi şi Ivireni,
Că ne-au dat şi nouă Carte,
Să croim o altă soarte:
Pravoslavnici, da cinstiţi,
Nu beţivi şi jerpeliţi.

Ne-am unit, încet-înceţi,
Mămăligi şi făcăleţi.
Sub crai nemţi, şi lei şi curci
Am luptat, scăpând de turci.
Da' prin ţară şi pe-afară
Mioriţa încă zbiară:
Mare-i pizma şi prostia
Cât se-ntinde România.

Dinspre Râm, cine mai ştie
De ne paşte iar urgie ?
Vom mai naşte monştri rari,
Bolşevici sau lighionari ?
Nineriţi de popi şi stafii,
Şi manipulaţi de mafii ?
Primitivi şi fanfaroni,
Cacofili şi cacofoni ?
Cu păcate ne-mpăcate
Şi closete nespălate ?

Ia să vină-americanii,
Boanghinele şi jidanii
Şi să locuiască-aici,
Douăzeci de ani – ce zici?
Iară noi, domni şi popor,
Strămutaţi în ţara lor
Cu toţi ghipţii, împreună,
Vere, o vom face lună !

Şi de-acolo, de la Onu,
Vom suci, deştepţi, butonu':
Nouă ordine vom face,
Cu puşcoci şi cu chiştoace,
Ca să piară din Carpaţi
Orice urmă de sectanţi.

Stau şi mă crucesc în gând,
Io valahul, ruminând.
Dintre toţi ce-au cotropit
Ţara asta, mai cumplit,
Cine-au fost, de nu prostia,
Coana Lene şi hoţia ?
Chiar rumânul pre rumân,
Rob făcut-au din stăpân.

Că mai ieri ne-am slobozit
Şi nu ştim ce-am devenit,
De-am ajuns la spart de sferă,
Dup-o eră efemeră.
Grămătici, analfabeţi,
Hoţi bigoţi şi geţi-begeţi,
Aurolaci, alcoolaci,
Pui de rromi şi pui de trraci –
Jos cu viaţa de păcate:
„Torna fratre”
Bucureşti 1999

Poezia biblică, în centrul culturii Orientului Apropiat

Literatura biblică este unică prin mesajul ei specific, divin-inspirat. Numai prin aceasta. În ce priveşte forma şi gustul literar, cuvântul divin a fost exprimat în cuvintele unei culturi omeneşti: cultura ebraică, o voce în concertul culturilor vecine.
Poezia ebraică nu a apărut în vid. Ca formă literară, ea nu a căzut din cer, nici nu a fost inventată în mediul israelit. Scrierile Mesopotamiei, ale Canaanului, ale Egiptului, ale Arabiei şi din alte focare culturale învecinate, dovedesc forme poetice comune cu poezia biblică. Din punct de vedere lingvistic şi stilistic, însă, poezia ebraică este mai asemănătoare cu poezia ugarită.
Redăm în continuare exemple de poezie din ţările biblice. Cititorul va putea observa că forma poetică „păgână” era foarte „biblică”, ba chiar şi subiectul este adesea nevinovat. Imnurile idolatre erau nişte frumoşi psalmi, în care adesea se poate înlocui fără probleme numele zeilor străini cu acela al Dumnezeului Bibliei.
Poezia sumeriană (c. 2000 AC)

Din Imnul Templului Kesh[1]

egenune egenune eta namtabe Înălţatul prinţ, înălţatul prinţ a ieşit din templu.
enlil egenune eta namtabe Enlil (domnul spirit), înălţatul prinţ a ieşit din templu.
egenune namlugalla eta namtabe Prinţul înălţat în împărăţie a ieşit din templu.
enlil kurkurra igi mini inilili Enlil şi-a ridicat ochii peste toate ţările.
enlilra kur niba munailili Ţara însăşi s-a ridicat înaintea lui Enlil.
anubdalimmu enlilra kirigin munasa Cele patru colţuri ale cerului s-au înverzit pentru Enlil
ca o grădină
keš sagil munaningal Kesh şi-a ridicat capul înaintea lui.
keš kurkurra sagga ilbi Când Kesh şi-a ridicat capul între toate ţările,
enlille keš zami ammabbe Enlil din Kesh a vorbit laudele lui.

Poezia babiloniană (c. 1000 AC)

Exemplul I[2] Traducere

šarri qadmē narru bānū ’apatum Regele zeilor, Narru, creator al oamenilor,
šarhu zulummaru kāriç tittašina Măreţul Zulummar, care le-a săpat lutul,
šarratum patiqtašina šu’etu mami Şi regina care i-a plămădit, doamna Mami,
šarku ’ana ’awēluttu itguru dababa A dat oamenilor o vorbire înşelătoare,
sarrātu ū lā kīnatu išrukūšu santakku Minciuni şi nu adevăr le-au dat veşnică zestre.
šarhiš ša šarí idabbubū dumqišu Ei vorbesc cu gravitate despre binele unui bogat:
šarmi mešrū illakū idāšu "E un rege!" - zic ei - "are lângă el bogăţii !"
šarrāqiš ulammanū dunnamā ’awēlu Ca nişte hoţi îl tratează pe nenorocitul om;
šarkūš nullatum ikappudušu nērti Îl clevetesc şi uneltesc să-l ucidă,
sarriš kala lumnu šūhuzūšu ’aššu lā išū [...] Ca nişte nelegiuiţi îi fac rele, fiindcă nu are [...]
šarbabiš ušharammūšu kimā lāmi. Cu teroare îl fac bucăţi, îl sting ca pe o flacără.

Exemplul II[3]

Prin mila ta, Doamne, fie ca lunile să ne fie izvor de bucurie,
şi anii, de desfătare;
să ne petreacă-n pace, Doamne:
Luna Nisan cu florile ei, Iyyar cu crinii,
Haziran cu snopii, Tammuz cu movile de grâne.
Fie ca Ab şi Illul s-aducă struguri purtaţi pe prăjini,
Fie ca cele două Taşritu să-şi răspundă cu strigături călcând teascul;
Cele două Kanun s-aducă odihnă, iar Shebat şi Adar, postul.
A ta fie lauda, Doamne![4]

Poezia ugarită (c. 1400-1200 AC)[5]

Exemplul 1 Traducere

thənē dabahīma šani’a ba‘lu Două jertfe urăşte Bá’al
thalātha rākibu ‘arapāti Şi chiar trei, Cel-ce-călăreşte-pe-nori:[6]
dabaha bi’uthi Jertfa ruşinii,
wadabaha dannati Jertfa josniciei
wadabaha tidmamī ’amahāti Şi jertfa siluirii de tinere sclave.

Exemplul 2

tišša’u gāha wataçíhu [Zeiţa Anat][7] şi-a ridicat glasul şi a strigat:
’ēk mağayā gapnu wa’ugāru "Cum de au venit Gafn şi Ugar ?
man ’ēbu yapi‘u liba‘la De ce se ridică vrăjmaşii împotriva lui Báal,
çarrātu lirākibi ‘arapāti Şi duşmanii împotriva Călăreţului Norilor ?
lā mahašti mōdūda ’ilī yamma Nu am nimicit eu pe Yam (marea), iubitul zeilor ?
lā kallīti nahara ’ilī rabbama Nu am secat eu pe Rabbam (ploaia), râul zeilor ?
lā ’ištabimu tannīna ’išbamannahu Nu am închis eu gurile Balaurului ?
mahašti bathana ‘aqallatāna Am nimicit Şarpele Răsucit,
šalyata dā šib’ati ra’ašīma Pe Şaliat cel cu şapte capete.
mahašti mōdūda ’ilīma ’āra Am nimicit pe ’Ār (lumina), iubitul zeilor,
çamatti ‘igla ’lī ‘atika Am adus la tăcere pe ‘Atik, viţelul zeilor,
mahašti kalbata ’ilīma ’iššata Am nimicit pe Işşat (Focul), căţeaua zeilor,
kallīti batta ’ilī zabiba Am mistuit pe Zabib (Flacăra), fiica zeilor,
’imtahisu wa ’ītarithu harūça Voi lupta şi voi lua în stăpânire aurul,
tāridi ba‘la bimaryamī çapāni Alungândul-l pe Báal de pe înălţimile Ţafon
(miazănoaptei).[8]

Poezia egipteană[9]

Fragment din Cartea Morţilor (c. 1600-1400 AC)[10]

åneč hråu-ten neteru åpu Omagiu vouă, zeilor !
åu-å rech-kuå-ten Eu însumi vă cunosc
reχ-kuå ren-ten Şi numele vi-l ştiu.
enen χer-å en śat-ten Nu m-azvârliţi în cuţitele voastre,
enen sār-ten bån-å en neter Păcatul nu-mi aduceţi înaintea
pen enti then em χet-f Acestui Zeu pe care-l secundaţi,
enen iutu sep-å her-ten Şi să nu-mi vină clipa-n faţa voastră.
čeç-ten maāt er-å Să spuneţi adevărul despre mine,
embah ā Neb-er-čer Sub mâinile lui Neb-er-čer,
her entet åri-nå maāt em Ta-merå C-am făptuit dreptate în Egipt,
en śen-å neter N-am blestemat pe Zeu.
en iu sep-å Nu mi-a venit clipa !

åneč hråu-ten neteru åm Omagiu vouă, zei ce locuiţi
useχt-then ent maāti În încăperea voastră de dreptate,
ati qer em χat-sen Fără vreun rău în trupurile lor,
ānχiu em maāt em Ǻnnu Ce locuiţi în adevăr, în On (Heliopolis),
sāmiu em haut-sen Ce măruntaiele le consumaţi,
em bah Heru åm åten-f Înaintea lui Horus în discul său,
nehem-ten-uå mā Baabi, Izbăviţi-mă de Baabi,
ānχ em beseku seru Care trăieşte din măruntaiele prinţilor,
hru pui en åpt āat mā-ten În acea zi a marii voastre judecăţi.

í-kuå χer-ten enen åsfet-å Naintea voastră am venit ! Nu am făcut greşeli,
enen χebent-å en çu-å Păcate n-am făcut şi nici un rău.
enen meterw-å, N-am dat nici mărturie mincinoasă,
enen åri-nå χet eref Să nu mi se mai facă, deci, nimic !
anχ-å em māat Trăiesc întru dreptate,
sām-å em maāt åb-å Şi inima-mi hrănesc cu adevăr.
åu åri-nå čeçet ret Am făptuit ceea ce omului se cere,
hereret neteru her-s De care zeii sunt satisfăcuţi.
åu se-hetep-nuå neter em mert-f Am împăcat pe Zeu făcându-i voia:
åu erçā-nå tau en heqet mu en åbi Flămânzilor dat pâine, setoşilor dat apă,
hebs en haiu māχen åui Veşminte celor goi şi barcă naufragiaţilor.
åu åri-nå neter-hetepu en neteru Adus-am jertfe zeilor
perχeru en χu Şi duhurilor daruri de mâncare
nehem-ten-uå år ten χu uå år ten Izbăviţi-mă, dar ! Ocrotiţi-mă, deci !
enen små-ten erå em bah neter āa Nu mă învinuiţi înaintea Marelui Zeu!

Poezia arabă (c. 630 AD) [11]

Din Coran, Sura 1 Traducere

bismi-llāhi-rrahmāni-rrahīmi În numele lui D-zeu (Allah) Cel milostiv şi-ndurător:
’alhamdu lillāhi -rabbi -l‘ālamūna Laudă lui Allah, Domnul lumilor,
- rrahmāni -rrahīmi Milostivul şi Îndurătorul,
māliki yawmi -ddīni Împăratul din Ziua Judecăţii !
’iyyāka na‘budu Pe Tine de slujim,
wa’iyyāka nasta‘inu Pe Tine Te implorăm,
’ihdina -ççirāta -lmustaqīma Călăuzeşte-ne pe calea dreaptă,
çirāta -lladīna ’an‘amta ‘alayhim Pe calea celor care-ţi sunt pe plac,
ğayri -lmağdzūbi ‘alayhim Şi nu a celor pe care eşti mâniat,
walā -dzdzallīna Şi nu pe a rătăciţilor.

Poezia ebraică

Din Cântarea Mării (c. 1400 AC) Traducere

’ašira liyahwê Cânta-voi lui Iahwé
kī gā’ō gā’ā Căci S-a arătat superb,
sûs warōkibō Cal şi călăreţ
rāmā bahayyām A năpustit în mare.
‘uzzī wazimrat yah Putere şi tărie-mi este Iah
wayihī-lī līšū‘ā El mi-a fost izbăvirea.
zê ’īlī wa’ănawīhu Acesta-i Dumnezeul meu pe care-l voi lăuda,
’ĭlohē ’ābī wa’ăromimínhu Divinatea tatălui meu pe care o voi înălţa.
yahwê ’īš milhāmā Iahwé este un om de război,
yahwê šimō Iahwé este Numele Lui.

De la Qumran (200 AC – 70 AD)[12] Traducere

båruk attå ēlī happōtéah lədē‘å lēb ‘abdêkå Binecuvântat fii D-zeul meu, ce deschizi
inima robului Tău spre cunoaştere !
håkēn bəçédeq kol ma‘ăśåw Aşează-i toate faptele întru dreptate,
wəhåqēm ləbēn ămåtêkå Şi ridică pe fiul roabei Tale,
ka'ăšer råçītå libəhirē ådåm După cum ai binevoit pentru oamenii aleşi,
ləhityaççēb ləphånēkå lå ‘åd Ca să stea înaintea Ta pe vecie.
kī mibbal‘ådēkå lō thattom dårek Căci fără Tine calea nu-i desăvârşită,
ubəlī rəçonəkå lō yē‘åśê kōl Fără bunăvoinţa Ta nu se face nimic.
attå horētå kol dē‘å Tu m-ai învăţat orice cunoaştere
wəkol hannihyå birəçonəkå håyå Şi tot ce s-a făcut a fost cu voia Ta.
_________________________________________________________________

NOTE:

[1] După LaSor (pp. 118-119, vezi nota 9) şi www.humanistictexts.org/sumerlove.htm .
[2] Exemplele semitice sunt din LaSor, W. S. (1980), "Samples of Early Semitic Poetry", in The Bible World, (ed. G. Rendsburg etc.), KTAV, New York, pp. 99-120. Fragmentul babilonian reprezintă stanţa 26 dintr-un poem acrostih alfabetic alcătuit din 27 stanţe de câte 11 stihuri fiecare (op. cit. 104-105). Comparaţi cu forma de acrostih a Ps 119, iar în ce priveşte subiectul, Ps 14 etc.
[3] După www.gatewaystobabylon.com/religion/akitu.htm.
[4] Denumirile lunilor babiloniene au fost împrumutate şi de evrei încă din exilul babilonic. A se observa şi alte asemănări cu cultura biblică: Ps 65:9-13; FA 14:16-17;
[5] Ugaritul a fost o veche cetate nord-canaanită Vezi şi Wikipedia: Ugarit → http://en.wikipedia.org/wiki/Ugarit .
[6] Cf. Pr 30:15; Ps 68:5.34.
[7] A se vedea http://natibqadish.org/inner_sanctuary.htm pentru numele zeităţilor.
[8] Cf. Ps 2:1-2; 74:13-14; Iov 26:13 (într-un alt poem ugaritic există şi expresia „şarpele fugar"); Is 27:1 (ebr. aqallaton - a se observa folosirea aceluaişi cuvânt); Is 14:13; Nu 33:7 (Baal-Ţefon).
[9] "Poezia este poate cea mai mare comoară uitată a Egiptului antic," a spus Richard Parkinson, un expert în poezia antică egipteană de la British Museum. http://news.nationalgeographic.com/news/2004/04/0416_040416_pyramidsongs.html.
[10] După Sir E. A. Wallis Budge, Egyptian Language, Dover Pub., New York, 1966, pp. 226-230.
[11] După LaSor (op. cit.), pp. 116-117.
[12] Din QSM in BibleWorks 7 for Windows. 1QS Rule of the Community 11:15-18. LaSor (op. cit. pp. 114) arată că poezia ebraică de la Qumran este inferioară celei biblice. Din observaţiile mele, poezia qumraniană este într-adevăr, o încercare de imitaţie a limbajului Psalmilor.

joi, 7 august 2008

Epistolă evaghelică de la JPG şi răspunsul meu pre-scholar

Domnu Florin

Insisti cu totdinadinsul sa distrugi orice urma de respect pe care si dusmanii (teologici) ti-l mai purtau, ultimele postari (pe Cronicile Ultimului Imperiu si pe blogul tornafratre) sunt o demonstratie de cum nu ar trebui sa se comporte un teolog care se respecta si care-si respecta calificarea. In calitate de teolog si prieten, nu iti judec calificarea teologica in raport cu proportia in care esti sau nu esti de acord cu concluziile mele, ci cu seriozitatea cu care abordezi studiul. Nu sunt un ingust care sa fie atat de radical incat sa nu invete si de la oponenti.

Inteleg rolul fierului care ascute fierul, si recunosc ca opiniile diferite sunt o provocare binevenita deoarece te obliga sa-ti revizuiesti pozitia, sa corectezi acolo unde ai gresit si sa dezvolti partea care este solida. Multumesc lui Dumnezeu si pentru contributia matale in privinta aceasta, intr-un sens ultimele postari sunt confirmarea ca decizia de a parasi adventismul a fost o decizie corecta. In ceea ce ma priveste sunt bucuros ca am ales corect, insa in ceea ce te priveste sunt dezamagit total de nivelul de scholarship extrem de scazut prezent in ultimele postari.

Am invatat de la George Knight un principiu: "Daca esti de acord cu mine sau nu, conteaza sa stii de ce esti sau nu esti de acord". Un bun scholarship presupune sa cunosti pozitia oponentului, sa fii in stare s-o descrii in propriile cuvinte astfel incat el sa se recunoasca in descriere, si apoi sa-ti formulezi dezacordul interactionand cu pozitia oponentului, aratand "de ce" nu este o pozitie corecta, unde greseste in metodologie sau in felul in care utilizeaza sursele. Din pacate dezacordul cu pozitia protestant-reformata este o dovada de obscurantism teologic, de o ignoranta crasa cu privire la pozitia oponentului. Pe forumul Cronicile Ultimului Imperisu afirmi

Mai mult chiar, criteriul judecatii lui Dumnezeu nu este o credinta stearpa, o ortodoxie protestanta care ne indreptateste automat, sau un slogan festiv pe care il celebram in timp ce traim o viata de rusine. Pavel o spune clar:"Intr-adevar nu cei care aud Legea sunt drepti înaintea lui Dumnezeu, ci cei care împlinesc Legea aceasta vor fi indreptatiti.[....] Si faptul acesta se va vedea in ziua cand, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor."

(Rom 2:13.16) Aici, Evanghelia este pusa in legatura cu Judecata, ca si in Ap 14:6-7, ca si in 1Pt 4:5.17-18. Observati si relatia dintre Ecl 12:13-14; Rom 2:16 si Ap 14:6-7.12up. In concluzie, eu cred ca Evanghelia lui Pavel, daca ar fi predicata astazi, multi ar tipa ca miroase a perfectionism, ca include sfintire, ca nu este evanghelia pura a lui Luther, und so weiter. Dar interesul meu nu este puritatea imaginara a unui concept, ci realitatea lui biblica. Toate adevarurile fundamentale ale Bibliei sunt paradoxale, au aspecte contradictorii pe care credinta le imbratiseaza in egala masura. De ce n-ar fi la fel si cu "mantuirea prin credinta"?

Ti-am trimis special cartea "By Faith Alone" de R.

[? nu] mantuieste, ci posedarea adevaratei credinte, care lucreaza, care este totdeauna insotita de fapte, care sfinteste. Evanghelia nu include sfintire, iar sfintirea nu are nici un rol in indreptatire, chiar daca este legata de indreptatire. O credinta care nu se manifesta in fapte si care nu duce la o transformare a vietii este o credinta moarta. Insa in indreptatire faptele, sfintirea, nu au nici un rol, Dumenzeu indreptateste "fara fapte".

Faptele, sfintirea, desi unite cu credinta, sunt distincte cand vine vorba de statutul nostru inaintea lui Dumnezeu. Cand vine vorba de condamnare sau acceptare, indreptatire, nimic din ceea ce facem, bun sau rau, nu ne condamna sau ne indreptateste inaintea lui Dumnezeu, deoarece toate faptele bune, inclusiv cele facute sub impulsul Duhului Sfant sunt imperfecte si din perspectiva standardului absolut al lui Dumnezeu, sunt mult sub standard meritand mania divina. Indreptariea si sfintirea sunt unite, dar au functii diferite: un trasnet este totdeauna insotit de tunet, insa trasnetul, flama electrica arde, nu tunetul. Un trasnet fara tunet nu este un adevarat trasnet, insa nu tunetul arde copaci, ci trasnetul.

Spuneai ca nu ai timp sa citesti, insa pentru un scholar care se respecta, atunci cand i se pun in mana evidente care dovedesc ca a reprezentat gresit pozitia oponentului, verificarea si revizuirea pozitiei este obligatorie inainte de o viitoare pronuntare. Chiar daca ai avut dreptate in evaluarea pozitiei oponentului, iar obiectiile sale sunt gresite, daca nu te adresezi obiectillor pentru a arata cum sunt ele gresite, de ce oponentul greseste si tu ai dreptate, dovedesti ca prezentarea pozitiei oponentului intr-o lumina defavorabila nu are legatura cu ceea ce dovezile sustin, ci reflecta prejudecata proprie. Citatele de mai sus dovedesc fie o ignoranta cu privire la pozitia protestanta (Luther, Calvin, ai citit lucrarile lor reprezentative, Institutiile lui Calvin, sau comentariul Galateni al lui Luther? Ai lecturat macar confesiunile reformate, pentru a intelege pozitia oponentilor?) sau o ignorare deliberata a dovezilor rezultand in calomnie, marturie mincinoasa impotriva aproapelui cu buna stiinta.

Nu-ti cere nimeni sa fii de acord cu pozitia oponentilor, insa descrierea pozitiei lor corecte este un standard la care nu poti renunta decat cu pretul adoptarii unei atitudini obscurantiste. In contextul obscurantismului adventist datorat izolarii fata de celelalte confesiuni religioase si a polemicii continue la adresa babilonului, comentariul la Romani 2:13 cuplat cu invinuirea protestantilor de ortodoxie moarta, de a crede ca o credinta moarta indreptateste, are succes deoarece se bazeaza pe un public ignorant. Insa pentru cei care sunt informati, toate acestea constituie o noua dovada ca adventismul este departe de pretentiile sale.

In acelasi timp, ignoranta nu se limiteaza numai la evanghelia protestanta, ci se extinde si la evanghelia romano-catolica, avand in vedere ca se afirma o opozitie fata de catolicism si simpatie cu protestantismul. In primul rand, ideea ca protestantii nu cred in necesitatea sfintirii doar pentru ca sfintirii nu i se da loc in indreptatire este calomnia repetata de secole de catre apologetii catolici. Cand au criticat pe catolici pentru intelegera lor cu privire la indreptatire, protestantii au descris corect pozitia oponentilor: catolicismul include sfintirea in indreptatire. "Suntem de acord cu voi ca sfintirea este necesara, dar nu pentru indreptatire. Sfintirea nu este o conditie a indreptatirii asa cum este credinta. Credinta este mana goala ce accepta darul lui Dumnezeu, iar orice lucreaza credinta, nu are rol de a aduce darul vietii vesnice".

Romano-catolicii nu au fost dispusi sa intoarca favorul. In loc de a spune "Suntem bucurosi ca recunoasteti necesitatea sfintirii, insa gresiti fiindca nu-i atribuiti un rol in indreptatire", descriind cu acurateti pozitia protestanta, catolicii au ales calomnia, acuzandu-i pe protestanti de antinomianism, libertinism, negare a necesitatii sfintirii. etc. Apararea catolicismului s-a intemeiat intotdeauna pe calomnierea adversarului, o confirmare in plus a lipsei obiectivitatii si a faptului ca nu rezista in fata dovezilor.Revenind la Romani 2:13, nici nu ai idee cat de catolica este pozitia. Ideea ca "Faptele legii" sunt diferite de "faptele credintei", primele fiind fapte facute in puterea proprie cu scopul de a castiga merite este idee catolica.

Catolicismul condamna pelagianismul, insa adopta semi-pelagianismul. Faptele facute prin har, cu Hristos, cu Duhul Sfant sunt meritorii, insa nu in sens absolut, nu merit de condigno, ci merit de congruo. Meritul de condigno este meritul absolut pe care daca Dumnezeu nu-l rasplateste, este nedrept. Este a si cum dai o lucrare la matematica perfecta, de nota 10, iar profesorul, daca iti da nota 9 este vinovat, el fiind obligat sa dea nota 10, altfel este nedrept. Merit de congruo inseamna ca ai facut o lucrare de nota 9 insa deoarece ai dat tot ce ai putut mai bine, mai bine nu se putea avand in vedere capacitatile intrinseci, profesorul da nota 10 deoarece este potrivit, congruent (congruo), sa dea nota 10. E merit totusi, deoarece fara el Dumnezeu ar fi nedrept sa dea 10, atunci cand lucrarea e de 6. Este un merit combinat cu harul lui Dumnezeu ce completeaza restul pana la 10, dar este totusi un merit. Strict vorbind, omul nu castiga meritul, fiindca si nota 9 se obtine prin colaborare cu harul lui Dumnezeu, iar deoarece isi are radacina in harul lui Dumnezeu este totusi un dar, insa nu este sola gratia, "numai" prin har, este si prin participarea omului, plus restul de merite completate pana la perfectiune. Omul face ce poate mai bine in colaborare cu harul lui Dumnezeu, iar Dumenzeu ii recunoaste contributia dandu-i nota 10 la judecata, idee repetata in varianta adventista.

Nu ai idee ce amuzant este pentru un fost adventist ce intelege natura conflictului dintre protestantism si catolicism sa reciteasca argumentele adventiste in scrierile catolice. Sub o alta palarie, nimic nou nu e sub soare. Greseala multor anti-catolici contemporani este aceea a considera ca Roma este pelagiana, ca ea respinge harul in favoarea faptelor, ca ea nu crede in indreptatirea prin credinta, ci in indreptatirea prin fapte, ca este pelagiana si nu semi-pelagiana in soteriologie.

Cand descopera ca Roma crede in har, in indreptatirea prin credinta, si nu este pelagiana, indreptatirea este o declaratie juridica, etc. etc. ei sunt surprinsi si destule convertiri din tabara evanghelica au loc, ce sunt propagate cu surle si trambite de apologetii romano-catolici, cei mai zelosi fiind chiar acesti convertiti. Acele declaratii ecumenice gen ECT, si GOS sunt produsul unei astfel de neintelegeri. Insa ei nu inteleg ca disputa dintre Roma si protestantism se invarte in jurul cuvantului "allein", sola, numai. Catolicii cred in har, insa nu in sola gratia, cred in indreptatirea prin credinta, dar nu in sola fide, in autoritatea suprema a Bibliei, insa nu in sola Scriptura, singularitatea acestei autoritati supreme, punand-o la egalitate cu traditia interpretata de magisterium (sola ecclesia in practica).

Revenind la comentariul Romani 2:13 de pe blog, esti pe aceeasi linie cu Roma cand afirma ca indreptatirea nu este un singur eveniment, ci o repetare a acestuia. Utilizarea epistolei lui Iacov impotriva conceptului sola fide, fara fapte este identica cu apologetica catolica. Iti dau o sursa, http://www.catholicintl.com/, daca vei vrea sa verifici citeste "Michael Horton Interviews Robert Sungenis on Justification" (e pe prima pagina a apologetilor catolici) si acest rebuttal http://www.catholicintl.com/epologetics/dialogs/justification/horton-rebutal.htm Cred ca vei fi mandru de apologetii catolici, iar daca vreodata nu vei mai ave apainea asigurata de adventisti, vei putea sa aperi catolicismul fara probleme in disputa cu protestantismul.

Cat despre mine, sunt fericit ca nu sunt in categoria celor care sa apere o evanghelie eminamente catolica. Asemanarea este nu numai in continut cu evanghelia catolica, ci si in metodologia aleasa pentru apararea acesteia. Daca dezacordul in continut este destul de problematic, metodologia este demna de obscurantismul adventist. Blocheaza orice cale spre un dialog deschis, orice urma de respect pentru munca investita in cercetare se evaporeaza cu viteza luminii in atari conditii. Discursul este demn de propaganda, pentru o audienta ignoranta, alimentata de obscurantismul conducerii, nu pentru cercetatorii seriosi. Insa pentru "nevoile practice" ale bisericii AZS este excelent, chiar daca implica lovituri sub centura.

Regards, Gabriel J. P.

Dragă Gabi,

Te rog să iei cuvintele mele aşa cum sunt, ca reacţii personale ale mele, nu neapărat ca întruchipare a doctrinei Bisericii.

Nu văd pe cine, mă rog, am dezamăgit în privinţa doctrinei mântuirii. Am făcut eu vreodată piruete evanghelice pe web? Mă interesează Biblia, în primul rând, şi nu am timp să cântăresc subtilităţile declaraţiilor oficiale de o parte sau de alta. Antinomianismul se poate deghiza şi adapta în forme mai ortodoxe, iar perfecţionismul catolic se poate şi el deghiza într-un soi de evanghelie a harului. Dar esenţa rămâne, în ambele cazuri: Legea lui Dumnezeu, Autoritatea Supremă este eludată.

Probabil singura greşeală am făcut-o că, în loc să mă ţin exclusiv de cercetările mele, am fost tentat să iau apărarea adevărului, aşa cum îl înţeleg acum. Nu am nici un fel de remuşcări pentru cele zise. Că sunt mai ignorant (din nefericire, poate, sau chiar voluntar, în oarecare măsură) cu privire la acele doctrine omeneşti care nu fac decât să reia disputa lui Augustin cu Pelagius, e destul de adevărat. Dar eu nu cred că mântuirea cuiva depinde de cât are de fină înţelegerea relaţiei dintre îndreptăţirie, sfinţire, desăvârşire etc. Ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu (pe care le cunoşti) şi încrederea deplină în meritele lui Iisus, sunt condiţii suficiente, indiferent cum le-ar clasifica teologii. Deja s-a scris prea multă teologie.

Nu mă impresionează negativ descoperirea că şi catolicii cred la fel. Chiar m-aş bucura să fie adevărat. Dar din nefericire, nu este adevărat, fiindcă toată sfinţirea şi harul de care au ei nevoie, pentru a intra în raiul catolic, depind de relaţia cu Biserica, de sacramente, etc. Eu cred in harul iertător şi vindecator pe care Dumnezeu mi-l dă în mod personal, necondiţionat de ierurghii şi de „sfinte taine”. Spune-mi că atitudinea aceasta nu este protestantă !

Ai scris: „Cand vine vorba de condamnare sau indreptatire (acceptare), nimic din ceea ce facem, bun sau rau, nu ne condamna sau indreptateste inaintea lui Dumnezeu, deoarece toate faptele bune, inclusiv cele facute sub impulsul Duhului Sfant, sunt imperfecte şi, din perspectiva standardului absolut al lui Dumnezeu, sunt mult sub standard, meritând mânia divina.”

Recunosc în cuvintele tale o evanghelie teribilistă în care n-am crezut niciodată. Chiar nu ştii tu că aceasta contrazice Biblia? Scriptura arată că judecata lui Dumnezeu este după fapte, că cineva poate fi condamnat pentru faptele lui, sau îndreptăţit după faptele lui, că îndreptăţirea este ceva în care se cuprinde şi acţiunea Duhului Sfânt, că mântuirea ţine şi de vrednicia caracterului, nu numai de pretenţii cristologice, că mântuirea este condiţionată, că ascultarea de Lege şi Porunci este o condiţie, ca şi credinţa în făgăduinţele Domnului:

Mt 12:36-37: „Vă spun că, în ziua Judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt netrebnic pe care-l vor fi rostit, pentru că din (prin) cuvintele tale vei fi scos fără vină (îndreptăţit) şi din (prin) cuvintele tale vei fi condamnat.”
1Cor 6:11: „...Dar aţi fost spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi în Numele Domnului Iisus Christos ŞI prin Duhul Dumnezeului nostru.” (deci îndreptăţirea aceasta cuprinde şi sfinţirea!)
Gal 2:17: „Dar dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptăţiţi în Christos, am fi găsiţi noi înşine păcătoşi, este oare Christos un slujitor al păcatului? Nicidecum! (deci, dacă într-un anumit sens se poate spune simul justus et peccator, există un alt sens, în care nu se poate spune că creştinul este şi păcătos şi îndreptăţit !)
2Tes 1:5: „Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi”
2Tes 1:11: „Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, şi orice lucrare izvorâtă din credinţă.”
Ev 6:10: „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră, dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, slujind în trecut şi acum sfinţilor”.
Iac 2:21.25: Când Iacov cel Drept (fratele lui Iisus, care fusese timp de 30 de ani martor la faptele şi cuvintele Lui!) spune că omul este îndreptăţit ŞI prin faptele credinţei, nu „sola fide” (dând ca exemplu pe acelaşi Avraam al lui Pavel), ce trebuie să cred eu?

Şi, până la urmă, cum trebuie să înţeleg eu, în adevăratul spirit protestant (fără să-mi recomanzi încă o carte!), afirmaţia aceea a lui Pavel din Romani 2? Cum anume sunt îndreptăţiţi cei ce împlinesc Legea, nu cei ce doar vin la Biserică şi o aud ?

Eu cred că Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice, iar subtilităţile legate de îndreptăţire, sfinţire, semipelagianism, sunt pentru teologii care, din nefericire, şi-au ales studiul interminabil al sistematicii, o disciplină prea mult controlată de tradiţii patristice şi de ortodoxie protestantă. Exagerez, evident, dar tot pentru scopuri practice.

Nu poţi spune că faptele făcute în Christos, sub impulsul şi în puterea Duhului Sfânt, sunt fără valoare înaintea lui Dumnezeu şi că „merită mânia divină”, fiindcă sunt sub standard, când Iisus spune despre asemenea oameni că sunt vrednici să umble cu El prin Paradis. Chestia cu „mânia divină” care caută să prăpădească în jur tot ce este mai puţin decât perfecţiunea absolută a lui Dumnezeu, este o invenţie teologică. Dumnezeu este iubire. El urăşte păcatul, şi tocmai de aceea El a plătit preţul complet al ispăşirii pentru păcat, nu doar ca să ne poată ierta, ci ca să ne poată şi vindeca.

El ne preţuieşte ca fiind ai Lui, nu doar când am ajuns perfect vindecaţi, imuni şi în afara oricărui pericol, ci încă din timpul procesului vindecării. Dacă pe când eram rebeli ne-a iubit şi ne-a căutat, cu atât mai mult acum, când El ne curăţeşte cum crede de cuviinţă, deşi suntem imperfecţi, el ne îndreptăţeşte atâta prin credinţă, cât şi prin faptele ei. Printr-o minune a harului ne acoperă şi ne iartă, dacă avem atitudine de pocăinţă, şi printr-o altă minune a aceluiaşi har, „lucrează în noi voinţa şi înfăptuirea, cum Îi place Lui”, ca să ne găsească astfel vrednici (demni) de comuniunea veşnică (Ap 3:4: „Totuşi, ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici).

Dacă Dumnezeu nu ar fi fost dispus să dea harul Lui sfinţitor şi justificator, desigur că toate eforturile omului ar fi rămas sub mânia divină. Dar Dumnezeu ne îndreptăţeşte şi ca păcătoşi şi ca sfinţi. Păcătosul pocăit este tratat ca sfântul lui Dumnezeu. Acestui sfânt Dumnezeu îi dă şi viaţă de sfânt (credinţă, fapte, caracter etc.), nu doar statut de sfânt ! Iar la sfârşit se face evaluarea generală, inventarul, ca să vadă universul întreg, de ce unii sfinţi nu au ce căuta în cer, fiindcă au fost sfinţi numai cu numele şi au dorit numai statutul şi privilegiile de sfânt, în timp ce alţii, păcătoşi sosiţi în ultimul ceas la linia pocăinţei, vor fi declaraţi drepţi înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, toţi aceia care au rămas în Iisus, care au răbdat până la sfârşit, în ciuda posibilelor căderi omeneşti, vor fi îndreptăţiţi la Judecată, acceptaţi -- prin har, dar şi după faptele credinţei.

Fulgerul şi tunetul sunt perceperea vizuală şi sonoră a unei singure realităţi: fluxul de energie electrică descărcată natural în atmosferă. Uneori este mai proeminent fulgerul, alteori tunetul, de regulă tunetul întârzie, dar dacă fulgerul este apropiat (trăznet), atunci tunetul este concomitent. Nici o ilustraţie nu este perfectă pentru lucrurile spirituale. Esenţial este să fii în Iisus şi să asculţi de tot ce Îţi cere El (să crezi, să nu crezi, să faci, să nu faci etc.). Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt doar aspecte diferite ale realităţii mântuirii (aspectul legal şi cel activ). Dar ambele sunt esenţiale şi, într-un fel sau altul, atâta timp cât omul este „şi sfânt şi păcătos”, trebuie îndreptăţit nu numai ca păcătos, ci şi ca sfânt. În ambele cazuri, meritele sunt ale Domnului, dar El le atribuie realmente celor pe care-i acceptă. Altminteri, ce înseamnă când El spune că ei au fost „găsiţi vrednici” (AXIOI) ? – Lc 20:35; Ap 3:4.

Dacă preferi varianta cu trăsnetul care arde, în timp ce tunetul este inofensiv, nu cred că cele două daruri divine (îndreptăţirea şi sfinţirea) se pot compara. Încearcă să le inversezi, şi vezi ce iese ! În orice caz, întâi trebuie să înţelegem relaţia dintre ele şi după aceea să căutăm ilustraţia cea mai potrivită.

Zici că eşti dezamăgit de mine, în urma ultimelor mele posturi pe web? Dacă credinţa în care ai crescut „te-a dezamăgit” deja şi ai decis să-i întorci spatele, ce importanţă mai are că te-am dezamăgit eu, ca şi cum aş fi avut vreo şansă mai bună la conştiinţa ta? Zici că aveam mare trecere de scholarship în faţa opoziţiei, până am ajuns la acest act fatal, al dezicerii de felul în care voi predicaţi Sola fide ? Nu cred că aceasta este problema esenţială. Mă bucur că am o Biblie întreagă şi nu trebuie să depind absolut de ce îmi dictează sinoadele vechi ecumenice sau protestante. Pa, Pius ! Pa, Luther ! Recunoaşteţi amândoi că mai aveţi de învăţat în ce priveşte calea mânturii ! Prefer să greşesc de capul meu, decât să fiu ameţit de catechismele şi epistolele voastre. Am o Biblie întreagă şi nu simt nevoia, nici de poverile puse de medievali asupra Bibliei, nici de eludările şi omisiunile practicate de creştinismul modern.

În ce priveşte corectitudinea alegerii pe care zici că ai făcut-o, de a părăsi adventismul, răspunderea îţi aparţine total. Este „meritul” tău, decizia ta, insistenţa ta de atâţia ani. Prefer ceea ce tu numeşti pe nedrept obscurantism, în locul luminii care te-a orbit atât de mult, încât vezi Biblia foarte selectiv, după tiparele pseudevanghelice.

Nu pretind că înţeleg perfect tot ce spune Pavel, admit că pot greşi, nu am aerul că rezolv eu acum probleme teologice pentru care a curs multă cerneală (şi sânge), din ambele tabere, dar vreau să-mi păstrez luciditatea. Citind Biblia, văd că credinţa în care am crescut şi teologia pe care am supt-o de la mama au fost corecte, cu toate imperfecţiunile inerente, iar un singur sabat, sau o acţiune creştină, m-au învăţat mai mult despre Dumnezeu, decât multe fineţuri doctrinale, sistematice sau filosofice. După cum mă cunoşti, nu voi renunţa la poziţia aceasta, aşa să-mi ajute Dumnezeu.

Poate voi avea cândva timp să mă ocup mai serios de concepţia şi obiecţiile oponenţilor, sau să citesc literatura lor preferată. Pentru mine însă, evidenţa arată că învăţătura lor le-a alterat mintea. Au început să vadă multă lumină în câteva texte biblice, în timp ce restul este scufundat în obscuritate şi prejudecată. Când vor citi şi ei literatura noastră teologică în mod serios, atunci o voi citi şi eu pe a lor.

Nu mai sunt scholar? Mai bine la grădiniţă, în şcoala Domnului, decât în topul unei academii pseudo-pauline ! Nu asta e problema, dacă sunt sau nu sunt socotit scholar protestant. Poţi fi scholar şi ca evreu, ca ortodox sau ca agnostic, nu e nevoie să fii acceptat de protestanţi. În realitate, mă simt cel mai mult atras de spiritul protestant, şi sunt sigur că Luther a făcut o treabă bună, în principiu, dar atât reforma cât şi teologia lui sunt numai un început. Adevăratul protestantism se revendică de la Biblie, aşa cum a făcut Luther, şi nu de la Luther, sau de la oricare alt reformator. Iar Biblia începe cu Moise -- asta am învăţat eu de la Pavel – şi este încoronată cu Apocalipsa.

Nu te mai încrunta la mine degeaba, că eu mi-am cheltuit mult din lumina ochilor pentru a ajuta pe unii sau pe alţii să preţuiască Biblia; în schimb, primesc reproşuri că sunt adventist. Nu am nici o îndoială de unde vine spiritul acesta care te-a amăgit şi pe tine. Dacă ai curiozitatea, îl poţi surprinde cât se poate de clar pe YouTube la
http://uk.youtube.com/watch?v=IjmTIR9MwsQ unde autorii dăduseră până ieri titlul Satanic Church False Prophecy by Seventh Day Adventist Killer Cult, iar în urma unui e-mail de protest pe care l-am trimis la adresa english@saintbirgitta.com (vezi www.saintbirgitta.com/), au schimbat titlul de pe YouTube în Demon Church False Prophecy by Seventh Day Adventist expo #1 (Dumnezeu să-i vadă şi să-i audă!).

În realitate, autorii par să fie catolici, sau ceva asemănător, dar îşi dau titluri protestante (BibleSaves) şi folosesc un video ostil, „evanghelic” al unui pastor american ex-adventist. Conţinutul video-ului este critic, adesea nedrept, dar civilizat. Combinaţia dintre titlu şi video este însă odioasă; dar şi elocventă, pentru că, dacă nu spune nimic despre adventişti, spune totul despre acei paznici ai sfintei brighitta. N-am visat vreodată să întâlnesc atâta prostie şi răutate adunate la un loc. Dumnezeu să-i certe, că de oameni nu le mai este ruşine!