vineri, 31 decembrie 2010

2011: La mulţi ani, vizitatorilor mei !

Pluguşor de stihuri rare,
Brazdă pentru mic şi mare.
Vă arăm în toată casa,
Portmoneele şi masa.
Peste prag, prin farfurii
Tragem stih de brazde vii.
Vă arăm până şi fruntea,
Emisferele şi puntea.
Cerul de deasupra voastră,
Cu privirea lui albastră.
Scrâşnete de arături
Peste munţi de partituri,
Opintiri de boi cuminţi
Pe sub pocnete de sfinţi...
Mai sunăm din zurgălăi
Tot balconul plin de Lăi,
Şi-înc-o dată vă urlăm,
Fără să mai respirăm:
Bucurii şi sănătate
Şi surprize bune-n toate
Şi, aho! încă o brazdă:
DOMNUL să vă fie gazdă !

marți, 14 decembrie 2010

Lui Betelgeux, pe tema evoluţiei / involuţiei diavolului

  • Bine, Betelgeux, eşti liber să crezi ce vrei. Mie mi se pare normal că tot ceea ce Dumnezeu a descoperit oamenilor în Scripturi, a descoperit treptat. Într-o epocă în care politeismul era principala tentaţie, Israel nu avea nevoie de multe detalii despre identitatea şi rolul lui Azazel/Satan etc. Odată cu descoperirea lui Christos în trup, s-a descoperit mai mult şi despre Satan şi demonii lui.
  • Nu ai recunoscut totuşi, că în Iov Satan NU ESTE NUMAI ispititor, ci şi răutăcios şi violent, că provoacă pe Dumnezeu la un pariu, că Iov, dacă n-ar avea avantajele date de Dumnezeu, s-ar manifesta şi el ca un ateu, ar blestema pe Dumnezeu.
  • Întrebarea mea legată de liberul arbitru avea sens. Când Dumnezeu îi pune Satanei limite, aceasta înseamnă că diavolul ar fi foarte bucuros să meargă până la capăt cu răutatea, dacă n-ar fi împiedicat de voia lui Dumnezeu. De asemenea, când îl provoacă pe Dumnezeu, diavolul dovedeşte că are iniţiativă proprie. N-ai să spui că Dumnezeu l-a creat ca pe un automatism iresponsabil care să-l provoace pe Dumnezeu şi să ispitească pe oameni din când în când. Această teologie este absurdă şi ridicolă, chiar dacă zici că o susţin evreii. Eu îi suspectez pe evrei că sunt foarte inteligenţi, dar se pare că unii rabini îi prostesc.
  • În aparenţă blestemul este asupra şarpelui, dar şarpele nu are cu nimic mai mult de suferit decât orice alt animal. Cu siguranţă că este foarte mulţumit să se târască, şi o face foarte bine, indiferent dacă ar fi fost cândva zburător ! Cuvintele blestemului sunt adresate şarpelui pentru ca cei doi vinovaţi, precum şi ispititorul să audă sentinţa dată asupra autorului moral. Un fel de a bate şaua ca să înţeleagă măgarul. Acel blestem rosteşte înfrângerea ispititorului (capul şarpelui va fi zdrobit) şi victoria acelor urmaşi ai femeii care aveau să accepte „vrăjmăşia” faţă de urmaşii şarpelui. Aici este luptă pe viaţă şi pe moarte, nu doar automatisme ispititoare.
  • Referitor la textul din Is 24:21-22, observaţia mea este că a fost tradus bine. L-am redat mai jos cu o traducere în paralel, unde am indicat variante posibile de sens. Nu există diferenţe semnificative. E dificil de tradus cuvânt cu cuvânt, şi nu are eleganţă traducerea de acest tip, dar am făcut aşa ca să poată urmări eventualii cititori de puţină ebraică.
(Va fi) în ziua aceea, va pedepsi Yahweh

21 וְהָיָה בַּיּוֹם הַהוּא יִפְקֹד יְהוָה

Oştirea cerului în cer (cf. v 18)

עַל־צְבָא הַמָּרוֹם בַּמָּרוֹם

Şi pe craii pământului, pe pământ.

וְעַל־מַלְכֵי הָאֲדָמָה עַל־הָאֲדָמָה

Vor fi strânşi, adunătură, prizonier (cătuşe) în groapă,

וְאֻסְּפוּ אֲסֵפָה אַסִּיר עַל־בּוֹר

Vor fi închişi în închisoare

וְסֻגְּרוּ עַל־מַסְגֵּר

Şi după mulţime de zile vor fi pedepsiţi.

וּמֵרֹב יָמִים יִפָּקֵדוּ


  • Paralela Samuel/Cronici ilustrează naunţe teologice şi chiar o dezvoltare teologică, dar nu se poate susţine în mod serios că în VT diavolul este un simplu instrument nevinovat în mâinile lui Yahweh, iar târziu în epoca persană sau după aceea se transformă în diavol, sub influenţa lui Anghra-Mayniu. Dimpotrivă, este foarte posibil ca Zarathustra să fi preluat idei ebraice, deoarece a apărut tocmai când evreii erau deja răspândiţi în ţările Babilonului şi chiar în Media.

  • Da, susţin că "Enoh" este o ficţiune, dar că se bazează şi pe unele cunoştinţe tradiţionale despre originea demonilor şi tema marii lupte cosmice între bine şi rău. Un roman este o ficţiune de obicei, chiar dacă este roman istoric sau biografic. Cele două noţiuni nu se contrazic. Anumite aspecte sunt fictive, dar esenţa poate fi adevărată.

  • Eu nu am spus că apocriful Enoh demonstrează că evreii credeau deja în căderea îngerilor. Dar această interpretare este perfect posibilă, este chiar mai naturală. Evreii au avut o puternică ostilitate faţă de culturile străine în ce priveşte religia, în special odată cu exilul babilonic. Este extrem de puţin probabil ca evreii să fi preluat îngerii şi diavolii de la perşi. Acesta este un scenariu hipercritic care nu ajută la nimic.

  • Este adevărat că 1Enoh porneşte de la interpretarea pasajului din Geneza 6. Dar Geneza 6 nu are de-a face în realitate cu îngeri sau demoni. Scenariul din 1Enoh a fost acceptat doar de unii evrei şi de o minoritate creştină. În zilele noastre a fost acceptat de ateologia umanistă ca explicaţie la Geneza 6. Nu cumpăr explicaţia asta, dar altădată discutăm, dacă interesează această interpretare.


duminică, 12 decembrie 2010

Replică unui articol de pe blogul COPIII MĂRII

Autorul (necunoscut), în articolul „Satana, inger neinteles" scrie:

Pe tot parcursul Vechiului Testament, Yahweh este un dumnezeu al binelui si al raului, lucru care reiese clar din mai multe texte: -Deuteronom 30:15 : "Iata, iti pun azi inainte viata si binele, moartea si raul. "

Moise nu spune aici că Dumnezeu ar fi indiferent sau ambiguu din punct de vedere moral, că bine sau rău ar fi totuna pentru El. Aici Moise aşează în faţa poporului o provocare, aceea de a alege între două direcţii clare (binele şi răul), fiecare cu consecinţele ei (viaţa sau moartea).

-Isaia 45:7 : "Eu intocmesc lumina si fac intunericul, Eu dau propasirea si aduc restristea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri. " -Plangeri 3:38 : "Nu iese din gura Celui Preainalt raul si binele? " etc.

Nu este vorba despre răul şi binele moral. Ebraica foloseşte termenii respectivi şi pentru răul fizic, şi social (neorocirea şi fericirea). Dumnezeu se prezintă aici ca find suveran asupra tuturor evenimentelor, indiferent de cauzele care intervin. Nenorocirile nu se întâmplă fără ştirea şi permisiunea lui Dumnezeu. Acest adevăr este afirmat şi mai târziu în iudaism (Pl 1:21; 3:8; Da 9:14; 2Cr 34:24.28; Ne 13:18) sau în creştinism (Mt 10:29).

Ce au facut crestinii ? L-au transformat pe Yahweh dintr-un dumnezeu al dualitatii bine-rau intr-o personalizare a binelui, iar pentru rau l-au ales pe Satan, un personaj destul de nesemnificativ in Vechiul Testament. Bineinteles ca transformarea nu este altceva decat obisnuitul sincretism religios, proces in care Zoriastrismul si cultura greaca au jucat un rol important.

Acestea sunt speculaţii ale ateologilor umanişti moderni. Oricine citeşte Biblia şti că nu este aşa. Yahweh nu a fost niciodată înţeles ca un zeu dualist, cuprinzând în sine binele şi răul moral, yin şi yang etc. Încă din Geneza 3 se observă că prin şarpe vorbeşte un spirit care se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu, deşi nu se face nici un comentariu asupra identităţii acelei fiinţe. La prima vedere este doar saltul evolutiv al unui şarpe. Dar încă din Leviticul 16: 8.10.26, în cea mai impunătoare ceremonie de peste an, lăsată din vremea lui Moise, apare până şi un nume convenţional al Adversarului lui Israel şi al lui Dumnezeu: Azazel. Acesta este simbolizat printr-u ţap, ca şi Yahweh, şi este considerat ţap ispăşitor şi responsabilul moral pentru păcatele poporului, fiindcă se mărturisesc păcatele pe capul lui (Lv 16:20-23). În vechea cântare a lui Moise (Dt 32:17) este condamnat cultul satanist (şedim = demoni), care implica jertfe umane. Isaia (14) îl numeşte pe cel rău „Luceafăr, fiul Aurorei”, şi îl descrie ca rege al Babilonului, iar Ezekiel 28:12-19 în timpul exilului babilonic îl descrie pe regele Tirului (stăpânul mărilor, care făcea comerţ cu sclavi), ca şi cum ar fi fost îngerul rebel, căzut din paradisul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că această temă a heruvimului revoluţionar devenit adversar de moarte al guvernării lui Dumnezeu şi duşmanul omenirii era destul de populară.

Singurul loc in care acest inger al mortii, denumit Satana, apare mai mult decat in treacat este cartea lui Iov. In afara acestei carti mai este amintit de doua ori : in 1Cronici 21:1 si in Zaharia 3:1.

În cartea lui Iov 1:6,7,9,12; 2:1,2,4,7 (carte a cărei vechime reală a început din nou să fie reconsiderată ca nefiind atât de târzie cum se credea şi ale cărei date sunt printre cele mai vechi din VT), spiritul arogant şi maliţios, duşmanul oamenilor şi rivalul lui Dumnezeu, apare ca fiind „hassatan” (Adversarul, Învinuitorul). În Iov şi în Zaharia, „satan” nu este nume propriu, ci un substantiv comun, cu articol: „hassatan” (Rivalul, Vrăjmaşul, Acuzatorul). Doar în 1 Cronici 21 (dintre cele mai târzii din VT) apare fără articol, ceea ce arată că între timp „vrăjmaşul” devenise un nume propriu: Satan.

In cazul lui Iov si Zaharia apare doar ca un acuzator al omenirii in tribunalul divin.

Satan din Iov nu este doar acuzator. Destul să citeşti primele două capitole şi te lămureşti că acelaşi individ, împreună cu demonii aliaţi, a adus peste Iov dezastre naturale de tot felul, apoi prin soţia lui şi prin prietenii lui l-a provocat continuu să facă ceea ce Satan pariase (că va blestema numele lui Dumnezeu). În Zaharia 3 apare, într-adevăr, ca un procuror, dar Dumnezeu îi respinge această calitate, pentru că el acuză pe oameni de păcatele pe care tot el i-a ispitit să le săvârşească. În afară de aceasta, nu este obligatoriu ca fiecare descriere a Rebelului să conţină acelaşi nume şi aceleaşi caracteristici. Totul ţine de un anumit context. Biblia nu este catechism sau manual de teologie sistematică, ci o colecţie de scrieri sacre, în care adevărul este expus în manieră literară, istorică, practică, dar nu sistematică.

Tocmai din aceasta cauza pentru evrei Satana nu este altceva decat un inger al lui Dumnezeu care are rolul de a ispiti omenirea sa faca rau.

A confunda învăţătura VT cu doctrinele iudaice actuale, este ca şi cum ai confunda NT cu scrierile Părinţilor Bisericii. Mai mult, adevărurile biblice nu se învaţă de pe Ro.Wikipedia, nici chiar de pe En.Wikipedia. Trebuie să citeşti cu ochii tăi Biblia, folosindu-ţi şi mintea proprie, nu doar ochii.

De ce ? Pentru ca in acest fel omul primeste liber arbitru (ceva ce ingerii nu au de aceea nu pot sa iasa din voia lui Yahweh) si poate evolua spiritual.

Ideea că îngerii nu au liber arbitru este o prostie, indiferent ce rabin ar fi zis-o. Dumnezeu nu a creat fiinţe raţionale fără liber arbitru. Dacă Satan nu are voinţă proprie, de ce i-ar fi zis Dumnezeu lui Satan: „Dar nu cumva să te atingi de viaţa lui Iov !” ? Fără îndoială, dacă Dumnezeu nu l-ar opri, voia lui liberă l-ar împinge mai departe. De ce rosteşte Dumnezeu un blestem asupra „şarpelui” (ca să înţeleagă spiritul care vorbise prin el), dacă adevăratul înşelător, păpuşarul din spatele şarpelui, ar fi fost iresponsabil... ? În Isaia 24:21-22 stă scris despre îngerii rebeli următoarele:

„În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer OŞTIREA DE SUS, iar pe pămînt pe împăraţii pămîntului. Aceştia [oştenii cereşti şi regii tereştri] vor fi strînşi ca prinşi de război şi puşi într'o temniţă, vor fi închişi în gherle, şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi.” (compară cu Apocalipsa 20).

Dacă îi va pedepsi, înseamnă că sunt responsabili, deci au voinţă liberă. Nu este adevărat că liberul arbitru se primeşte prin ispitele diavolului. Liberul arbitru este libertatea morală a fiicărei fiinţe inteligente, dată de Dumnezeu prin Creaţie. Neasculktarea de Dumnezeu, neîncrederea în autoritatea şi caracterul Lui duce la păcat. Ispita este îndemnul la păcat, provoacă exercitarea voinţei pentru sau contra, dar nu creează capacitatea de a voi.

In cazul aparitiei din Cronici ("Satana s-a sculat impotriva lui Israel si a atatat pe David sa faca numaratoarea lui Israel") se poate observa asemanarea cu textul din 2 samuel 24:1 : "Domnul S-a aprins de manie din nou impotriva lui Israel; si a starnit pe David impotriva lor, zicand: "Du-te si fa numaratoarea lui Israel si a lui Iuda." Deci in acest caz Satana nu este altceva decat mania lui Dumnezeu.

Rolul lui Satan aici este ca şi în Iov 1-2, sau ca în 1 Împ 22:21-23 (2Cr 18:20-22). Satan nu este mânia lui Dumnezeu personificată, nici un agent nevinovat al acestei mânii. Înţelegerea pasajului întreg necesită aprofundare, nu o citire superficială.

De observat ca toate cele 3 referiri sunt post-exilice.

Nu toate trei, ci doar cea din Zaharia (sec. VI î.e.n.) şi din Cronici (sec. IV î.e.n.). Teologii moderni (ateologii) au tendinţa de a face din toate cărţile biblice scrieri postexilice. Dar dovezile interne din cartea lui Iov, precum şi tradiţiile cele mai vechi ebraice, susţin că IOV este una din cele mai vechi cărţi, redactată probabil de Moise, după surse nord-vest arabe (madianite, edomite etc.).

In primele secole i.Hr. circulau multe scrieri care detailiau o astfel de razvratire, de exemplu Cartea lui Enoh. Aceste scrieri au influentat scrierile Noului Testament si deci crestinisml. Astfel apare in crestinism dogma ingerilor cazuti. Partea interesanta e ca crestinismul nu acepta aceasta carte in canonul biblic si nici vreo alta care sa le sustina dogma ingerilor cazuti.

„Cartea lui Enoh” este o ficţiune religioasă în care autorul expune o teologie care se dovedeşte a fi fost populară printre evrei, chiar dacă nu se acceptau toate detaliile. Nu cartea a produs scenariul rebeliunii îngerilor, ci cartea reflectă această înţelegere. Ideea de îngeri rebeli apare în Isaia 24:21-22, iar numele demonic Azazel, prezent în 1Enoh, este de fapt o reminiscenţă a numelui demonului Azazel, simbolizat prin ţapul trimis pe pustii, după scenariul stabilit deja în cărţile lui Moise. Teoria inexistenţei diavolului este o diversiune a diavolului, ca să poată acţiuna neîmpiedicat de scrupule religioase şi probleme de conştiinţă. Cei care-l adoră pe Satan, urând pe Dumnezeu, precum şi cei care ignoră pe Dumnezeu, considerând că Satan este un mit, şi pun toată răutatea diavolului pe seama lui Dumnezeu, sunt de aceeaşi spiritualitate. Raţionalizarea revoltei împotriva lui Dumnezeu nu ajută la nimic.

duminică, 26 septembrie 2010

miercuri, 15 septembrie 2010

La mulţi ani, Hannah !

Pentru prima noastră nepoţică, un cadou care îi seamănă:

luni, 13 septembrie 2010

9/11 2010

Veşnică ruşine şi blestemele justiţiei cereşti peste toţi cei care au proiectat şi realizat atacurile teroriste – şi peste toţi complicii şi simpatizanţii lor.


Ruşine celor care au creat „documentare" conspiraţioniste !

joi, 26 august 2010

LA REVEDERE, DRAGĂ MAMĂ...

...până la ziua învierii
Cele mai frumoase imagini rămân în inima noastră

Arizona
Georgia
California
Colorado
Atlanta
California
Sequoia Park, California
Râsu-plânsu, asta ni-i viaţa... Dar nu se sfârşeşte totul aici.
Încet-încet, venim şi noi din urmă...

video

sâmbătă, 8 mai 2010

Protestul maimuţelor

Florin Lăiu, Bucureşti, 1990
(Din nefericire, poezia aceasta, pe care am scris-o acum aproape 20 de ani, a fost pusă în circulaţie de unii fără menţionarea autorului, apoi a fost modificată şi difuzată pe internet în variante mai mult sau mai puţin kitsch-oase, de care unii chiar şi-au ataşat numele ca „autori". Ceea ce mai rămâne de făcut acum este ca vreunul din aceşti băieţi îndrăzneţi să mă dea în judecată că le-am furat capodopera. Poezia a fost publicată cu aproximativ 20 de ani în urmă în Curierul Adventist, şi este prima din albumul meu Stihuri de altădată, Cernica: Editura GRAPHE, Colecţia Ştraif, 2004)
Parte din ideile şi forma acestei poezii nu-mi aparţin. Ea s-a născut din dorinţa de a traduce câteva strofe anonime publicate într-o scriere religioasă de limbă engleză. În realitate, ceea ce a ieşit este mult mai mult decât o traducere, întrucât a fost amplificată şi adaptată. Mult mai târziu aveam să aflu, din surse de pe internet, că şi în limba engleză ea are o istorie veche şi interesantă, trecând prin mai multe mâini şi adesea tratată ca anonimă.   

Odată o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată
Că-n jungla hominidă superevoluată
A apărut o teză, vădit maliţioasă,
Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă...
Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,
Că se propagă-n lume asemenea prostie.
Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,
Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…
Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman,
Sunt mulţumită, nene, că-s pur orangutan.
Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator;
Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut,
Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!
Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură?
Oare la noi se minte, se-njunghie, se fură?
Nu veţi vedea prin lume, cât timp purta-vom coadă,
Gorile divorţate şi prunci lăsaţi pe stradă.
Cine-a văzut în hoardă vreun iraţional
Tâmpindu-se cu droguri, sau homosexual?
Nu inspirăm Marlboro, nu traficăm muniţii,
Nu prea avem ştiinţă, n-avem nici superstiţii,
Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,
Şi nu plătim pe alţii să facă rugăciuni.
Aţi întâlnit prin codri vreun cimpanzeu beţiv,
Gibon care să-njure sau pavian parşiv?
Cât am umblat eu creanga, scuzaţi, n-am observat
În obştea simiască, cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi în taină de aşa-zise mame.
Lipsesc şi teroriştii, n-avem corupţi, nici duri,
Nici ţari, nici prim-miniştri pe care să-i înjuri.
La mondiale suntem cu mult în urmă noi,
Încât n-am fost în stare de nici un prim război.
Noi n-am avut ev mediu, ci numai mediu pur,
Lipsit de inchiziţii, de orizont obscur.
Noi n-avem sfinţi în temniţi, nici versuri puse-n lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri.
E drept, n-avem miliţii în junglă, dar nici mafii,
N-avem un staff al morţii, n-avem nici măcar stáfii!
(E trist s-ajungi vreodată privit la Zoo Park
Dar maxima ruşine-i să pui pe alţii-n ţarc).
Eu vă invit pe toate acum la raţiune:
Nu promovaţi această credinţă de minune;
Să nu apară-n junglă manipulări în masă,
Cu dogme şi partide în lupta lor de clasă.
Mă tem că ne pândeşte o nouă cruciadă,
O convertire a hoardei în monştri fără coadă.
De-o să vedeţi vreodată c-am coborât din pom,
Maimuţărind făptura care îşi zice
om,
Opriţi-mă la vreme, să nu evoluez,
Şi, ajungând
ca lumea, să nu ştiu ce să crez...
I-adevărat că omul a coborât, ca soi,
Dar, bre, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi !

duminică, 28 martie 2010

La mulţi ani !















Dragă măicuţă,
dorim ca ziua de naştere să-ţi aducă o sfântă uitare a timpului şi o altă sfântă aducere aminte a timpurilor, dar în mod special, împlinirea rugăciunilor zilnice.
Să întinereşti cu încă o primăvară ! Mulţi ani buni !

vineri, 12 martie 2010

LANSARE SAITURI

Dragi prieteni,
de azi înainte ne mutăm resursele şi dialogurile pe saiturile
1.
Academia Oswald Glait (sait confesional) şi
2.
Torna fratre (sait aconfesional, profesional / teologic şi cultural)

Blogul acesta nu va fi abandonat complet, dar vă rog să folosiţi cu încredere saiturile indicate. Opiniile şi sugestiile Dvs. sunt în continuare binevenite !

miercuri, 10 martie 2010

Replică la replică, domnului CNI

Domnule CNI

Nimeni nu neagă istoricitatea creştinismului. Dar simpla istoricitate nu înseamnă nimic ca argument în disputa noastră. Istoric este şi budismul şi iudaismul şi ce mai doriţi. Este adevărat, creştinismul nu ESTE un manual „de strungărit”, dar ARE un manual de verificare a credinţei şi de reguli clare şi practice pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Iar pe acest manual POATE pune mâna oricine, fiindcă a fost scris pentru oricine, chiar şi pentru cei care nu ştiu carte (se va găsi cine să le citească), chiar şi cei care nu vor să audă.
Da, este pentru pescari, pentru strungari, pentru oricine. Este chiar şi pentru clerici şi teologi, domnule. Bine ar face să mai citească şi aceştia cu ochii lor ce au scris profeţii şi apostolii, şi să nu dea prioritate părerilor unor părinţi care în cele mai multe cazuri nu au fost cu nimic superiori teologilor de astăzi.
„Cam asta fac adventistii ...: incep sa re-faca crestinismul porinind de la o carte.”
Domnule CNI, pe noi ne interesează adevărul. Nu avem destul timp într-o viaţă de om ca să înţelegem dacă dreptatea este la Roma, la Bizanţ sau la Moscova sau aiurea, fiindcă toţi tradiţionalişti pretind acelaşi lucru: toţi se trag de la apostoli în cea mai directă, mai neîntreruptă şi mai legitimă succesiune, dar sunt în conflict teologic şi politic.
„Din fericire credinta crestina nu a disparut niciodata, pentru a fi re-descoperita in Noua Anglie. Bisericile intemeiate de apostoli inca exista: la Ierusalim, la Damasc, la Tesalonic, la Atena, in Egipt, in Siria, la Roma etc.”
Bine ar fi să fie aşa cum ziceţi. Dar cum se poate verifica, altfel decât cu BIBLIA, dacă această permanenţă instituţională reprezintă şi fidelitate în credinţă şi practică? Sunt două milenii de atunci, domnule ! Credeţi că pot accepta fără verificare, aşa numai pe cuvântul Dvs, că trecerea a 19 secole nu a adus nici o modificare? Dvs admiteţi că unii creştini şi-au modificat credinţa într-un timp mult mai scurt, şi îi numiţi eretici. Dar cum dovediţi Dvs că în zecile de generaţii trecute, cu atâtea evenimente politico-religioase şi cu corupţia (simonie etc.) care nu a lipsit în vest sau în est, că ar exista o Biserică dreptcredincioasă, care şi-a continuat neabătută calea din primul secol până astăzi?
„Adventismul in schimb nu are a face absolut nimic cu credinta apostolilor, inscriindu-se, in schimb, in fenomenul restaurationismului american de secol 19, cu precedente si in secolele anterioare si cu imitatori mai tarziu.”
Problema este aceeaşi. Dacă adventismul nu are nici o legătură cu credinţa apostolilor, se poate stabili numai confruntând mărturisirea de credinţă adventistă cu Biblia (singurul document apostolic de supremă autoritate). Chiar faptul că a apărut un curent restauraţionist, pe lângă şi după Reforma protestantă, arată că mulţi creştini au simţit nevoia să se întoarcă la izvor, pentru că fluviul creştinismului devenise destul de poluat. Reforma a făcut un pas esenţial, dar în multe privinţe s-a întors doar până la creştinismul secolelor IV-VI, nu până la exigenţele apostolice. Este adevărat, tot ce este omenesc este imperfect, greşeli au fost şi există şi în curentul restauraţionist, nu doar în tradiţionalism. Unii au încercat restaurări imitative şi naive, în general au modelat comunităţi religioase mai simple, dar nu au înţeles cu adevărat rosturile primei Biserici, nici ca învăţătură, nici ca structură. Totuşi, faptul că au căutat soluţii de întoarcere înapoi este un fapt pozitiv. Bisericile tradiţionaliste ar putea face la fel.
„Adventismul este o religie ale carei pretentii sint egale si cvasi- identice cu pretentiile a altor cateva biserici ’made in America’ in acelasi areal si in acelasi timp. Ma refer la mormonism, Martorii lui Iehova sau ’Disciples of Christ’ ".
Ar fi fost bine dacă eraţi mai specific aici. Argumentul Dvs. merge cam aşa: ortodoxia are pretenţii egale sau similare cu catolicismul, anglicanismul, tradiţionalismul etiopian etc. La o privire mai de aproape, există similarităţi interesante care le leagă pe acestea de hinduşi, şintoişti etc. Dacă grupurile restauraţioniste au oarecare asemănări, aceasta se explică prin faptul că s-au format cam în acelaşi timp. Singura pretenţie comună la toate acestea este aceea de a fi ultima Biserică, deoarece restauraţionismul a fost o mişcare de re-reformă în vederea apropierii Parusiei. Or tocmai aici este problema, că în timp ce restauraţioniştii au căutat să refacă drumul înapoi la epoca apostolică, au privirea spre viitor, în timp ce Bisericile tradiţionale sunt orientate necritic (mistic) spre trecut, iar în viitor visează mai degrabă o revenire a vremurilor „bune”, când Biserica era doamna Europei, şi nu se preocupă de finalitatea istoriei.
Chiar faptul că Biserica creştină este atât de veche, nu este o fală, pentru că Iisus a promis că va reveni în prima generaţie apostolică (în mod condiţionat, cf. Matei 24:14.34). Prelungirea timpului este urmarea rătăcirii şi infidelităţii Bisericii, care în loc de a fi consecventă poruncii şi misiunii lui Christos, s-a aşezat bine pe pământ , ca să domnească împreună cu împăraţii şi să intre în rolul gospodarilor din pilda lui Iisus cu via şi îngrijitorii ei.
„O incercare de a combate adventismul pe puncte specifice de dogma nici nu isi are rostul, acordandu-se astfel, acestei miscari o credibilitate pe care in mod real nu o are.”
Las pe alţii să judece metodologia (şi etica) Dvs. Dacă nu doriţi nici să ne studiaţi, nici să ne combateţi, pentru că nu merităm atenţia, nu înţeleg de ce aţi cheltuit timp ca să-mi scrieţi replici. Eu am încredere că minţile oneste pot face distincţie între logică şi retorica pură (sau „impură” / diplomatică).
„Putem discuta pe puncte de dogma cu monofizitii, cu romano-catolicii pentru ca si noi si ei, am fost la un moment dat parte a unei singure biserici, si deci avem o fundatie si intelegere comuna a ceea ce biserica este. Diferentele sint mult mai specifice.”
Probabil că roadele unui pom sunt, totuşi, mai aproape de ramurile mărunte, decât în tulpină.
„Cu adventistii insa (si cu multi altii) nici macar nu avem niste presupozitii comune, datorita caracterului an/anti-istoric al acestor miscari.”
Se poate să aveţi dreptate, dacă pentru Dvs istoria începe odată cu Părinţii, şi nu cu Bunicii. Pentru că inovaţiile şi erorile din epoca patristică au devenit tradiţie veche şi sacră, au devenit temeiul primordial al credinţei, este natural să nu vă puteţi înţelege cu cei care cred că, în orice epocă, Biblia a fost călăuza cea mai sigură a adevăraţilor creştini. Noi credem că fiecare generaţie are dreptul să judece pentru ea însăşi, să decidă pe baza unor dovezi, nu să fie manipulată de Părinţi tot timpul. Din acest motiv nu ne putem înţelege. Este un conflict de autoritate şi un conflict filozofic. Chiar când credem aceeaşi dogmă, o credem pe temeiuri diferite. Tradiţionaliştii cred pentru că aşa a decis cânva Biserica, noi credem pentru că aşa am descoperit în Sfânta Scriptură. Dacă Biserica are vreo legătură cu Sfânta Scriptură, ar trebui să nu se supere de această atitudine adolescentină a unor confesiuni restauraţioniste.
„In rest, sa va fie de bine ca nu mancati carne si nu beti vin, insa eu unul nu reusesc sa vad cum aceasta va face superiori cuiva, sau va indreptateste pretentiile. Noi abia asteptam Pastile sa ne indulcim si din carne si din vin, pentru bucuria invierii.”
Argumentul meu a fost în favoarea adventismului ca civilizaţie, ca stil de viaţă. Între un om care este dezinteresat de propria sănătate şi altul care respectă creaţia lui Dumnezeu există deosebiri practice, care pot fi observate la nivel statistic. Nu am intenţionat să jignesc pe nimeni. Persoana este la fel de valoroasă, indiferent dacă şi cât bea, doar urmările sunt diferite staistic, şi acestea mărturisesc pentru sau împotriva unei practici.
Cât priveşte masa de Paşte, vă urăm bucurie adevărată (şi sănătate!). Şi să sperăm că după aceste replici de post, vor veni şi cele dulci, de înviere.
„Intreb: Maica Domnului l-a nascut pe Hristos Dumnezeu; s-a invrednicit si Ellen White de asa ceva, potrivit credintei adventiste?”
Dacă şi Ellen White s-ar fi învrednicit de aşa-ceva, aţi fi acceptat povestea? Suntem creştini, domnule, ne ajunge un singur Christos, care este cu adevărat Dumnezeu. Dar El era deja Dumnezeu din veci, înainte de a se naşte ca om. Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Aici avea dreptatea patriarhul Nestorios. Iisus moşteneşte genetic pe Maria, este om din om. Dar în ce priveşte Dumnezeirea, nu Maria i-a dat-o. Când cineva spune „Născătoare de Dumnezeu”, expresia este derutantă, pentru că, deşi Iisus este Dumnezeu fără început, nu Maria L-a făcut Dumnezeu. Sau, dacă vreţi, Christos Dumnezeu a venit din Maria la fel cum Christos a venit din poporul evreu. Nu cred că acest argument vă determină să vă închinaţi poporului care L-a născut:
Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii; şi din ei a ieşit, după trup, Christosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! (Rom 9:4-5)

În lista genealogică a lui Iisus din Matei apar şi strămoşi răi şi păcătoşi, apar şi femei discutabile, aşa încât originea umană a lui Iisus nu are nevoie să fie prea mult lăudată de noi. Se vor mântui oare regi ca Ahaz şi Iehonia, doar pentru că Iisus a venit din dinastia lor? Din fericire, Maria a fost credincioasă, atât ca domnişoară cât şi ca soţie, aşa încât nu se poate compara cu aceştia. Dar eu am făcut comparaţia doar la nivel biologic. Dacă Maria este cineva pentru că Iisus S-a născut din ea, atunci şi strămoşii Mariei, şi evreimea este cineva, pentru acelaşi motiv. Am extins argumentul, ca să fie mai clar. Maria este creatura lui Christos în realitate, fiică a lui Dumnezeu-Cuvântul, nu doar mama Acestui Mesía. La maturitate, Iisus i-a arătat clar Mariei că nu poate avea autoritate asupra Lui, pentru că El Se supune direct Tatălui ceresc (Ioan 2:4).
În concluzie, Maria, care a născut pe Iisus, nu are prin aceasta un merit mai mare decât orice altă mamă care a născut un copil sau mai mulţi. Este de admirat la ea mai degrabă dispoziţia de a accepta voia lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta implica riscuri mari. Aceeaşi credinţă o manifestă însă şi o ortodoxă care acceptă pocăinţa şi botezul creştin, deşi prevede că va mânca bătaie de la voievodul ei dreptcredincios, pentru că s-a rătăcit şi-l face de râs în sat.

duminică, 7 martie 2010

Serios ?

Printre reacţiile stârnite de replica mea de sub titlul Despre tradiţia sfinţilor Părinţi, Bunici şi Nepoţi, a apărut un comentariu proaspăt semnat de domnul C.N.I. cu un ultim refugiu în argumentul plauzibilităţii:
"Cine poate lua in serios o religie aparuta in statul NY in secolul al XIX si a carei grila de citire a bibliei sint scrierile "inspirate" ale unei oarecare profetese? Da, prefer traditiile unor bunici a caror racordare la traditia apostolica este mult mai plauzibila decat elucubratiile doamnei White."
"Cine poate lua in serios o religie aparuta in statul NY in secolul al XIX..." ? – ziceţi Dvs. Buna întrebare. Nu putini sunt cei care iau in serios aceasta reforma crestina. Daca după un secol si jumatate, 18 milioane din aproape toate tarile de pe glob au luat-o in serios, eu zic ca intrebarea Dvs este numai retorica si gratuita. Cand oameni de toate rasele, limbile si culturile, de la intelectuali occidentali, pana la triburi unde misionarii ortodocsi nu ajung, au luat-o in serios, eu cred ca un crestin care se respecta ar vorbi despre adventism ceva mai atent. Si aceasta tocmai pentru ca adventismul nu este in sine o religie populara, in care esti obligat sa ramai (fiindca asa te-ai nascut si ai fost botezat cu de-a sila, in necunostinta de cauza si fara responsabilitate si), si din care nu esti excomunicat, nici daca ai fi criminal in serie sau ateu cu acte.

A fi adventist inseamna intr-un fel a adopta un stil de viata care formeaza o civilizatie si o cultura evident superioare. A renunta la fumat, la alcooluri, la porc si la alte placeri primitive sau moderne este o provocare atat pentru cei abia descinsi din copaci, cat si (mai ales!) pentru elitele lumii. Daca mai adaugam si faptul ca viata unui adventist trebuie sa se supuna celor zece porunci, chiar si unei porunci incomode si extrem de nepopulare cum ar fi porunca a patra care consfinteste Sambata ca zi de odihna si inchinare), eu zic ca nu se poate raspunde doar statistic la intrebarea "cine... ". Si aceasta pentru ca un adventist, chiar si mediocru, este de obicei un crestin mai serios decat o legiune de traditionalisti care nu stiu incotro merg. Argumentul decisiv al multora in ce priveste religia este "Unde-o merge o lume intreaga, acolo oi merge si eu, maica!"
Poate ca intrebarea Dvs ("cine... ") vizeaza calitatea si nu numarul. Este prea devreme sa facem acum o judecata definitiva. O face Dumnezeu si o va da pe fata cat de curand. Cat priveste afirmaţia ca miscarea aceasta isi are originea in statul Ney York, ea seamana cu intrebarea aceea, la fel de naiva, pusa de Natanael lui Filip, care il anunţase despre venirea lui Messia – Iisus din Nazaret. Faimoasa lui replică a fost: „Poate iesi ceva bun din Nazaret?" (Ioan 1:46). Pana astazi, creştinii se numesc în limba ebraică noţri’im (nazarineni – locuitori din Nazaret, simbol al anonimatului, obscurităţii şi al locului nefamat).

Dincolo de faptul ca alegerea statului NY pentru nasterea acestei miscari este un adevar partial (acolo a trait mai mult timp William Miller, dar parintii adventistilor de ziua a saptea au fost din alte state est-americane), tentativa de ridiculizare nu are nici o noima. Ati fi preferat Dvs ca locul de origine sa fie Old York, sau Maglavit? Cand cineva nu-ti place, poti gasi o mie de motive, mai mult sau mai putin destepte, ca sa-l condamni. Chiar si impotriva lui Iisus au gasit, pana la urma, argumente in acel simulacru de proces (clerical).
Nu ma astept sa recunoasteti adevarul, atata timp cat va manifestati apetitul pentru o apologetică sectologică. Daca adventismul s-ar fi nascut la un schit de lemn din Carpati, v-ati fi asteptat sa aiba mai mult credit in lume? Dumnezeu v-a trimis si oameni din randul clerului, ca Parintele Trifa sau Parintele Teodor Popescu, dar Biserica a facut cu ei ce a vrut, cum facusera si israelitii cu profetii Domnului. A pus Dumnezeu chiar in inima unor patriarhi ecumenici, adevaruri reformatoare esentiale, dar Biserica a respins si pe Nestorios si pe Kyrillos Lukaris. A ingaduit Dumnezeu chiar si vasiléi si sinoade, care sa condamne apucaturile idolesti ale gloatelor, dar vasilissa mama, cea nevrednica de pomenire, superstitioasa, fanatica si fara suflet, a fost mai degraba in stare sa scoata ochii fiului ei (in sens propriu), pentru a invesnici iconodulia confundata cu ortodoxia, decat sa admita ca invechitul narav ar putea fi gresit. Daca locatia „statul NY” deranjeaza, daca problema este ca miscarea adventista are origine „americana", iar acum este la moda un antiamericanism eurasiatic, pe mine nu ma puteti castiga cu un asemenea argument. Pronia dumnezeiasca a facut ca America sa fie locul de origine a acestei miscari, tocmai pentru ca libertatea gandirii si a cuvantului au ca patrie America. Acolo s-a nascut libertatea, nu in Europa, care chiar si astazi poarta urmele trecutului si mai are inca in unele locuri nostalgii medievale.
Realitatea este ca in Europa au existat din timpul Reformei crestini care au militat pentru sarbatorirea Sambetei, care credeau in Parusie si au facut misionarism, au scris apologii in secolul 16. Ma refer in primul rand la Oswald Glait, cleric catolic care a imbratisat Reforma luterana, apoi s-a alaturat aripii pasnice a Reformei radicale anabaptiste, dupa care a descoperit identitatea zilei de odihna din studiul Bibliei. Nu s-a nascut in New York, ci in Austria si a activat in special in zone ale Europei Centrale. Dar traditionalistii de obedienta papala l-au arestat, l-au inchis si torturat un an si jumatate, dupa care, intr-o noapte, l-au innecat in Dunare. Daca s-ar fi nascut in statul NY, sau in Austria secolului 19, soarta i-ar fi fost diferita. Numai Dumnezeu stie ce i s-ar fi intamplat daca ar fi aparut la Putna sau la Cozia, in zilele de glorie ale domnilor nostri preacrestini. Au existat un soi de sâmbătari printre secuii din Transilvania, dar autorităţile catolice şi reformate i-au persecutat mai mult decât pe românii ardeleni, până când au fost siliţi să se refugieze în iudaism.
Eu am convingerea ca Dumnezeu iubeste si pe ortodocsi si va produce reformatori chiar din randurile lor. Opozitia va fi puternica insa, fiindca diavolul are numai doua argumente: minciuna (foarte variata şi amestecata cu adevar, ca sa fie mai credibila) si constrangerea (deasemenea variata in forme, de la discriminare si santaj, pana la asasinat). Le foloseste pe ambele, in doze potrivite, aplicate la psihologia fiecarei victime. Ultimul argument este acela al fortei, mergand pana la suprimarea fizica a cuvantului.
CNI: "...si a carei grila de citire a bibliei sint scrierile ’inspirate’ ale unei oarecare profetese"
Nu-mi amintesc ca în articolul meu despre „Sfinţii părinţi, bunici şi nepoţi...” să vă fi prezentat o „oarecare profeteasă”. Dar dacă aţi atacat problema aceasta, pot să pariez că nu aţi studiat nici istoria adventiştilor, nici n-aţi citit scrierile „oarecarei profetese”. Dacă aţi fi studiat problema, aţi fi putut afla că noi nu avem o grilă tradiţionalistă sau harismatică de citire a Bibliei, ci credem în înţelegerea ei istorico-gramatică, asemenea vechii şcoli ortodoxe din Antiohia – în opoziţie cu grila alegorico-spiritualistă impusă Bibliei de teologii filo-platonici din Alexandria. Căutaţi oricare din declaraţiile de credinţă istorice sau actuale adventiste şi veţi vedea că întotdeauna Biblia a fost considerată de noi ca având ultimul cuvânt. Soţii White (James şi Ellen) au fost printre primii care au susţinut acest principiu al supremaţiei Sfintei Scripturi şi al profetismului extrabiblic (necanonic) subordonat Scripturii. Tradiţiile şi hotărârile omeneşti sunt adesea nocive tocmai prin faptul că se supraordonează Scripturii, chiar şi atunci când vin în conflict cu ea.
CNI: „Da, prefer traditiile unor bunici a caror racordare la traditia apostolica este mult mai plauzibila decat elucubratiile doamnei White.”
Repet, felul în care vă exprimaţi arată că fie nu aţi citit scrierile doamnei White, fie faceţi eforturi să rămâneţi într-o opoziţie nejustificată. Toate articolele de credinţă specific adventiste au în sens cronologic şi fundamental surse anterioare şi diferite de Ellen White. Doamna White a fost folosită de Dumnezeu ca un ghid spiritual pentru a confirma sau a infirma diferite pretenţii de descoperire, dar niciodată nu a acceptat să fie arbitru în dispute teologice. În urma unor descoperiri supranaturale, ea a contribuit cu anumite idei la îmbogăţirea unor doctrine, deaceea noi considerăm că a citi scrierile ei este un ajutor şi în înţelegerea Scripturii, ceea ce nu trebuie să fii adventist ca să accepţi. Mulţi neadventişti, inclusiv preoţi, folosesc scrierile ei ca inspiraţie pentru predici şi pentru trăirea evlavioasă.

Dar chiar dacă scrierile acestea ar fi „elucubraţii”, aşa cum le dezmierdaţi Dvs, aceasta nu afectează cu nimic disputa în care aţi binevoit să intraţi. Pur şi simplu, credinţa adventistă se întemeiază în mod exclusiv pe Biblie, înţeleasă cu bun simţ. Nu pretindem că înţelegerea noastră este perfectă. Dumnezeu ne-a condus timp de 170 de ani, de la mai puţină la mai multă lumină, dar noi nu am urmat „elucubraţii”. Şi nu am sanctificat pe Ellen White, nu venerăm persoana sau chipul ei, nu ne ducem să-i atingem moaştele şi nu-i cântăm imnuri cum că ea ar fi „mai cinstită decât heruvimii”. Chiar şi adventiştii schismatici, care s-au separat de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi care utilizează scrierile doamnei White ca Biblie a lor specială, nu au ridicat pe Ellen White la înălţimea la care tradiţionaliştii au ridicat de mult pe Maria, pe martiri, pe sfinţi şi sfinte, cuvioşi şi cuvioase, împăraţi şi împărătese, etc. Prin urmare, unde anume sunt elucubraţiile, dragă domnule CNI?

miercuri, 24 februarie 2010

DOAMNA LUMII-N STACOJIU

Ca replică la poezia mea „Vison şi stacojiu", maestrul Benone Burtescu mi-a trimis ce urmează, ]n loc de comentarii la imaginea „dantescă" din Apocalipsa 17:

DOAMNA LUMII-N STACOJIU

de Benone Burtescu

Doamna lumii-n stacojiu
Beată turtă de rachiu
Călăreşte pe-mpăraţi,
În ge şapte adunaţi.

Ce momeală, ce prosteală
Ce desfrâu, ce tăvăleală!

Şi ge sapte dă în opt,
Că sfârşitul ei s-a copt
Şi ge opt dă-n douăzeci,
Zvârcoleală sub peceţi.

Oala lumii cu beţie
Dă în foc de profeţie.

Şi cucoana desfrânată,
Cea în purpură-mbrăcată,
Cum nimic nu osebeşte.
Goliciunea-şi dezveleşte.

Goliciunea-i urâciune,
Zmârc şi cloacă şi tăciune.

Ca la carte,
Ge-ii o urăsc de moarte.
Năpustire
Şi pieire.
....................................
Stai de-oparte!

marți, 16 februarie 2010

Sărutul lui Iuda sau creştinismul politic

Nume blestemat?

Dincolo de creştinism , gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care o oferea ereticului Biserica, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?

Numele Iuda (Yehuda), cu sensul de „recunoştinţă”, purtat de acel fiu al lui Israel care avea să devină fruntea poporului ales, simbol al iubirii de fraţi, al mijlocirii pentru salvarea altuia, al regalităţii şi mesianităţii, a fost pătat în modul cel mai josnic de unul dintre discipolii lui Iisus. Astăzi, acest nume a devenit substantiv comun („iudă”), simbol al ingratitudinii şi al ruşinii capitale a trădării, un semn al blestemului veşnic.

Evreii folosesc până astăzi acest nume, în timp ce creştinii l-au evitat sub orice formă, în ciuda faptului că avem în Noul Testament un apostol Iuda (Tadeu), un autor frate al lui Iisus şi alţii. Nici măcar neoprotestanţii de limbă engleză, care au adoptat mai toate numele din Biblie, nu dau copiilor lor numele Iuda. Asociind numele trădătorului cu denumirea etnică şi religioasă de „iudeu”, creştinii l-au transformat într-un clişeu antisemit.

Dar, oare, cel care L-a vândut pe Iisus a făcut-o în calitate de evreu, sau în calitate de creştin şi încă lider proeminent ? Cu siguranţă, Iuda nu era mai evreu decât ceilalţi apostoli, sau decât Iisus Însuşi.

Iuda „iscariotul”

Numele trădătorului, aşa cum era cunoscut de autorii evangheliilor, a fost Yehudá bar-Şim’on „Iscariotul”. Nu ni se spune mai nimic despre originea şi antecedentele lui. Apare brusc în Evanghelie la coada listei celor 12 discipoli, cu sinistra menţiune că el a devenit „trădătorul” (Mt 10:4).

Supranumele lui, de „iscariot”, a rămas o enigmă până astăzi. Evangheliile îl numesc când „iscariotul” (sau iscarioteanul) , când Iskarioth. Iar Ioan repetă că acesta era şi supranumele tatălului său, Şim’on Iscariotul (6:71; 13:2.26). Unele manuscrise greceşti ale evangheliilor dau şi alte variante mai târzii, cum ar fi: „scariotul”, „Skarioth” sau „din Karyoth”, tentative scribale de identificare sau corectare a unui cuvânt neînţeles.

Textele siriace şi latine preferă varianta Skariota’ (Scariotes), care a ajuns în cultura românească populară, ca adjectiv slavon, „Skaraotski”. Unii au sugerat că porecla Scariot ar fi, de fapt „sicariot”, o trimitere la gruparea teroristă a „sicarilor”. Majoritatea teologilor opinează că porecla Iskariot ar proveni din expresia ebraică „’iş-Kărioth” (om din Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea, cf. Ios 15:25). Dar şi teoria aceasta este îndoielnică.

După cum aproape toţi ceilalţi discipoli aveau supranume aramaice, care indicau originea lor social-profesională, sau descriau caracterul (actual ori ideal), „iscariotul” ar putea fi o poreclă derivată dintr-un termen iudeo-elenistic ca eşkara’ (încărcătură de tribut, plocon dus cu carul), sau de la iskaria’ (loc de pândă, spionare). Un „iscariot” (birar sau „supraveghetor” ?) a fost mai întâi tatăl Şim’on, apoi feciorul a moştenit supranumele, în mod natural. Dar a mai moştenit şi preocuparea de ochi atent şi mână strângătoare. Iuda pare să fi fost renumit ca mânuitor al banului, devreme ce ucenicii l-au numit trezorierul grupului lor, fără să-l suspecteze, deşi acesta avea obiceiul ocult de a-şi oferi sieşi câte un bonus din donaţiile publice destinate susţinerii grupului lor (In 12:6; 13:29). Dacă Iuda ar fi golit punga dintr-o dată, s-ar fi simţit imediat. Dar el avea grijă să fie cinstit în faţa oamenilor. Cel puţin, în măsura în care nimeni nu i-a făcut auditul timp de trei ani.

Iuda, agitator politic

Menţionarea lui Iuda la coada listei celor doisprezece, lângă Simon Zelotul, este semnificativă (Mt 10:4). Discipolii lui Iisus fuseseră trimişi doi câte doi (Mc 6:7; Lc 10:1): frate cu frate (Petru cu Andrei, Ioan cu Iacov), dar şi pe alte criterii (simpatie, asemănare, prietenie): Filip şi Natanael [Bartolomeu] (In 1:15), Matei şi Toma (geamănul lui, probabil). În acelaşi fel, Iuda finanţistul face pereche bună cu Simon, fostul zelot naţionalist. Toţi ucenicii aveau vederi politice asemănătoare, naţionaliste, antiromane, aşa cum era de aşteptat. Dar zeloţii erau militanţi, iar aşezarea lui Iuda lângă Simon Zelotul arată că Iuda era adeptul mesianismului politic. Dacă toţi discipolii sperau să fie înalţi satrapi în imperiul pe care Messia urma să-l întemeieze, Iuda îşi dorea, desigur, cel puţin oficiul de mare vistier, dacă nu de mare vizir, intrând astfel în concurenţă cu Petru. Iacov şi Ioan – discipolii favoriţi ai lui Iisus.

Evanghelia ne povesteşte că adesea, când cei doisprezece nu erau în prezenţa imediată a lui Iisus, îşi continuau favoritele dispute electorale, care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare vizir? Deocamdată, Iisus le dăduse doar însărcinarea de curieri regali, iar primii dintre ei, în frunte cu Petru, răspundeau cei dintâi de conducerea acestei lucrări. Iisus i-a numit pe toţi „apostoli”, adică trimişi (ambasadori sau „legaţi” ai Lui), ceea ce era o funcţie onorabilă, dar inferioară, lipsită de glorie terestră (In 13:16; 1Cor 4:9). Pe atunci, ambasadele nu aveau sedii permanente şi bine păzite, ci erau nişte simple delegaţii diplomatice, care puteau fi atacate pe drum. Lumea era o ţară străină pentru Iisus, şi El voia să trimită mereu delegaţi care să popularizeze condiţiile de pace şi de vasalitate faţă de Imperiul Ceresc.

Zeloţii şi iscarioţii însă nu se gândeau neapărat la pace. Petru însuşi, ştia să mânuiască şi două săbii deodată (Lc 22:38), dacă ar fi fost cazul, iar cei care se pretind urmaşii lui în exclusivitate, ştiu de ce. Iisus le dezvăluise apostolilor, în mod repetat, secretul împărăţiei Lui (Mt 16:21; 17:22-23; 20:18-19), precum şi taina dragostei şi slujirii pe care se întemeia Împărăţia (Mt 18:3-6; 23:9-12). Dar aceşti trimişi, inclusiv Iuda, îşi imaginau că Iisus vorbea astfel din exces de modestie, sau că se întrece cu smerenia. De aceea, simţeau nevoia să-L provoace, eventual chiar să-L silească pe Iisus, la o atitudine mai „mesianică”. Nu scriseseră, oare, profeţii, că Messia se va bate cu păgânii pentru destinul imperial al lui Israel ? (Mi 5:5-8; Ps 45:3-5). Nu ne mirăm că, la auzul dezvăluirii lui Iisus despre Cruce, Petru a zis „Ferească Dumnezeu!”, la care Mântuitorul i-a dat cunoscuta replică „Pleacă, Satano!” (Mt 16:23).


Iisus fusese de mai multe ori ispitit de diavol ca să părăsească planul lui Dumnezeu şi să câştige împărăţia lumii printr-un compromis cu diavolul, acceptând mesianismul politic (Luca 4). Nu degeaba spiritele Îl proclamau public pe Iisus ca fiind Christosul, Fiul lui Dumnezeu, şi nu degeaba El interzicea şi spiritelor şi prietenilor să-L numească public Messia (Christosul), pentru a nu lăsa impresia că mesianitatea Lui era o politică seculară (Mt 16:20; Mc 3:11-12). Iisus a fost în tot timpul provocat de aceste spirite, chiar şi prin intermendiul ucenicilor Lui, ba chiar şi prin membrii familiei Lui, ca să acţioneze mai în acord cu aşteptările tradiţionale, la care El răspundea că încă „nu a sosit ceasul” (In 2:4; 7:6-8). Până şi când atârna pe Cruce, Iisus a fost permanent provocat de spiritul care-l întâmpinase în pustie: „Dacă eşti Tu, Messia, atunci abandonează Crucea şi fă o demonstraţie de putere, prin care să Te salvezi pe Tine şi să ne salvezi şi pe noi!” (Lc 23:35-39).

Iuda, demonul

Dar dincolo de dorinţele naturale ale tuturor apostolilor, Iuda era cel mai mult controlat de spiritul politicii lumeşti. Prima dezvăluire a acestei sinistre realităţi a făcut-o Iisus, când a rostit pilda hrănirii cu trupul şi sângele Mântuitorului, aşa cum apare în memoriile lui Ioan (6.70). Mulţimile care fuseseră hrănite printr-o minune, veniseră din nou la pomană, cu speranţa că acesta este adevăratul Messia care le va da mană din cer ca Moise, cel puţin patruzeci de ani, pe timp de pace sau de război. Iisus arătase clar că vorbea despre o hrană spirituală, care asigură viaţa veşnică: a trăi prin credinţa în Jertfa Lui, aşa cum El Însuşi trăia prin credinţa în Dumnezeu Tatăl (In 6:47-58). Mulţimile au fost profund dezamăgite de această specie de mesianism, şi au început să-L ironizeze, făcând aluzii la canibalism. Şi nu doar gloatele, ci chiar o mulţime de discipoli ai Lui (nu dintre cei doisprezece, nici dintre cei şaptezeci, ci dintre cei care nu-L însoţiseră permanent, dar crezuseră în El), s-au scandalizat şi L-au părăsit (Is 6:66).

Iisus ar fi putut evita această criză. Un bun politician ştie să-şi păstreze electoratul. Dar Iisus avea mentalitatea Dumnezeului lui Ghedeon; I se părea că are prea mulţi soldaţi pentru a cuceri lumea (Jud 7:2-4). Ce anume era insuportabil în cuvintele lui Iisus ? Metafora Însăşi? Dar Iisus rostise pilde mai scandaloase. Mulţimile s-au burzuluit, nu pentru că n-ar fi priceput nimic, ci tocmai pentru că pricepuseră că El avea o filosofie şi o platformă mesianică radical diferite de ale lor. Un Bar-Kochba, un zelot oarecare, sau chiar şi un Bar-Abba ar fi fost preferabil pentru generaţia aceea – şi nu numai.

Cei doisprezece nu se simţeau mai puţin lezaţi. Singura deosebire era că ei au luat hotărârea înţeleaptă să rămână cu Iisus, fie ce-o fi. Aventura era unică. Un altul, de acelaşi calibru ceresc, nu mai venise. Era formidabil prin bunătatea Lui neînţeleasă şi prin puterea Lui care învingea chiar natura natura şi forţele răului. Chiar dacă Iisus îi speria adesea cu preziceri lugubre, ucenicii învăţaseră să rabde cu stoicism şi să spere că ceea ce li se părea o ameninţare, era doar o pildă neînţeleasă, o figură mistică, atâta tot. Fiecare avea motivele lui să rămână cu Iisus. Chiar şi Iuda, în mod sigur mai dezamăgit decât toţi, deşi a înţeles că Iisus nu-i oferă perspective materiale în eonul acesta, a rămas, mizând pe un scenariu în care Iisus să fie silit să accepte teologia naţională. La întrebarea: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”, reprezentantul grupului, fratele Stâncă, a răspuns în numele tuturor: „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice! Iar noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Messia, Sfântul lui Dumnezeu!” (In 6:67-69).

Iisus ar fi putut să-i felicite pe discipoli, pentru alegerea făcută, şi pentru mărturisirea lor, aşa cum făcuse alte dăţi. În schimb, El a scuturat şi mai puternic ciurul, ca să provoace conştiinţa lui Iuda: „Nu v-am ales Eu oare, pe toţi cei doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un demon !” (In 6:70-71) Cine anume? Petru s-ar fi putut supăra, fiindcă Iisus i-o mai spusese odată. Poate s-o fi întrebat fiecare în sine: „La mine Se gândeşte, oare?”


Prin ce se caracterizează un demon? În Evanghelie, demonii sunt spirite necurate care iau în posesie şi parazitează minţile oamenilor. Sunt nişte supra-euri manipulative. Limbajul lui Iisus arată că El ştia că Iuda era principalul provocator al disputelor politice dintre discipoli, şi că, dezamăgit de prăbuşirea splendidului scenariu imperial, acesta va face un gest disperat pentru a-L sili pe Iisus să revină la drumul bătătorit. Faptul că Iuda nu a plecat nici de data aceasta, era o atitudine demonică. Iisus o ştia bine. Ar fi putut să-l deconspire imediat, dar a preferat să-i dea toate şansele bune până la capăt.

De fapt, spiritul acesta al mesianismului politic îi pusese în alertă pe apostoli cu ocazia minunii înmulţirii pâinilor. Odată cu porţia de mâncare, ucenicii lui Christos Îi făceau campanie – o şmecherie foarte actuală şi în zilele noastre. „Acum e momentul să-L proclamăm. El este exagerat de sfios, trebuie ajutat”! Evanghelia spune că mulţimile voiau să-L ia cu de-a sila ca să-l facă împărat, ca în poveşti (In 6:14-15). Nu degeaba Iisus a poruncit cu mare severitate celor doisprezece să se îmbarce imediat şi să treacă de celaltă parte a lacului (Mc 6:44-45), iar El Însuşi a rămas în urmă să potolească gloata şi apoi să Se roage pe munte.

Afirmaţia lui Iisus că El alesese pe toţi cei doisprezece era reală (In 6:70). Aceasta nu înseamnă că Iisus îi chemase iniţial pe fiecare în mod personal. Unii se oferiseră singuri, alţii fuseseră invitaţi de prieteni sau fraţi. Pe unii îi chemase Iisus Însuşi. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit să invite pe perceptorul Matei în colegiul apostolic ! Pe tânărul bogat, care era membru în Sanhedrin, Iisus îl invitase personal, dar a refuzat (Lc 18:18-25). Iuda venise în stilul acelui cărturar care se oferise să-l urmeze pe Maestrul Iisus oriunde va merge (Mt 8:19-20; Lc 9:57-58). Sau poate că era el însuşi scribul cu pricina.

Iisus îi asigurase de la început pe toţi, că El nu are proprietăţi nici pentru Sine. Dar aceasta nu a descurajat pe discipoli, la început, fiindcă puterile miraculoase ale lui Iisus sugerau că El poate fi cheia tuturor soluţiilor şi, dacă va proclama împărăţia mesianică, o eră a dreptăţii şi fericirii se va declanşa pe pământ. Iisus însă nu a promis urmaşilor Lui că împărăţia Lui este pur spirituală, că niciodată nu va veni momentul judecăţii, al dreptăţii şi al răsplătirilor. Dimpotrivă, la întrebarea lui Petru, făcând aluzie la refuzul tăcut al tânărului bogat („Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”), Iisus a răspuns: „Amin, vă spun că, la noua geneză a lumii, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei, voi, cei care M-aţi urmat, veţi şedea deasemenea pe douăsprezece jilţuri, ca să judecaţi pe cele douăsprezece ginţi ale lui Israel” (Mt 19: 27-28).

Iisus le promitea aşadar un imperiu mesianic, cu împărat şi înalţi judecători, dar nu imediat, ci la refacerea lumii. Erau numiţi judecători ai lui Israel, ceea ce implica o împărţire a dreptăţii mai întâi în interiorul naţiei şi apoi dincolo de ea. În orice caz, ceea ce surprinde în această promisiune, este faptul că îl cuprindea şi pe feciorul lui Simon Iscariot. Iisus spusese clar: douăsprezece tronuri. Iar Iuda era acolo, ca şi Petru, şi fără îndoială a zis „amin”. Însă fiii pierzării nu pricep că toate promisiunile, ca şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionate (Ir 18:6-10), şi că bunătatea lui Dumnezeu nu este semn de slăbiciune, ci invitaţie la pocăinţă (Rom 2:4; 11:22).


Pe lângă perspectiva glorioasă care-i stătea în faţă, Iuda a primit de la Iisus nu numai păsuire, mustrări subtile şi ocazii de pocăinţă, ci şi toată autoritatea unui apostol. Împreună cu ceilalţi unsprezece, a primit autoritatea şi darul de a vindeca bolnavi şi a elibera pe cei posedaţi de spirite (Mt 10:1.4b; Lc 6:12-16). Uneori nu aveau succes, fiindcă în absenţa lui Iisus făceau planuri politice, nu rugăciuni pentru misiune (Mt 17:16). Dar, în mod obişnuit, nu doar cei doisprezece, ci chiar cei şaptezeci, au făcut mari minuni în numele lui Iisus (Lc 10:17-24). Nu cunosc astăzi un apostol în stare de asemenea isprăvi, dar Iuda a fost unul dintre aceştia.

Iuda informatorul şi logica vânzării

Orice trădare este o nebunie şi o mişelie, pentru că exprimă infidelitate şi laşitate, lovitură din spate. Cu toate acestea, trădătorii au şi ei logica lor. În cazul lui Iuda, ni se spune că această logică i-a fost sugerată de acel heruvim care devenise opozantul lui Dumnezeu (In 13:2). Luceafărul îngerilor crezuse că poate să-I dea lecţii lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să rămână nemuritor şi fericit, ba chiar să avansese. La fel amăgise pe Eva şi Adam, că prin gestul violării poruncii, vor deveni ca Dumnezeu. Ce i-o fi şoptit Lucifer lui Iuda, nu ştim exact, dar ne putem imagina.

Iuda voia să testeze până la capăt mesianitatea lui Iisus. Fie Îl va trezi şi Îl va sili să-şi folosească puterile în scopul dorit de toată lumea, dacă este El Messia cu adevărat, fie va avea soarta pe care o merită orice impostor şi fals profet (Dt 13:1-15; Zah 13:2-5). Mesianismul politic şi graba de îmbogăţire a lui Iuda l-au dus la păcatul împotriva Duhului Sfânt (Mt 12:31-32; Mc 3:28-29; Lc 12:10), pentru că a dat crezare mai degrabă liderilor iudei, care susţineau că Iisus este însoţit de puterile magice ale diavolului (Mt 12:22-30). Dacă ar veni de la Dumnezeu, gândea lumea, atunci s-ar ocupa de marile probleme ale naţiunii, care este îngenunchiată sub fasciile romane. Este oare acesta Leul din ginta lui Iuda? El care se ocupă de nimicuri, vorbind prostimii, făcând minuni pentru oamenii de jos, mâncând cu vameşii, înconjurându-se de târfe şi predicând întoarcerea obrazului ?

Iuda ajunsese disperat de comportamentul lui Iisus pe care îl găsea iresponsabil. Când Iisus a îndepărtat mulţimile prin predica despre mâncarea şi băutura cerească, Iuda, profund nemulţumit, se hotărâse să fie mai atent, deşi nu plecase. Când apostaţii părăsesc Biserica, demonii încă persistă în a se ocupa de ea. Însă la dineul din casa lui Simon, care a avut loc cu câteva zile înainte de Paşti, Iuda a răbufnit. În micimea sufletului lui de hoţ calificat, n-a putut înţelege gestul Mariei (Mc 14; In 12). Îl enerva „risipa” făcută, şi, ca de obicei, a reuşit să strice atmosfera, încât toţi discipolii murmurau împreună cu el.

Imediat, marele vistier al împărăţiei a început să calculeze. Parfumul pe care-l risipise Maria pe capul şi pe veşmintele lui Iisus, încât Îi scăldase şi picioarele, valora vreo trei sute de denari (banii de pe aproape un an de lucru), care puteau fi daţi sărcacilor. Iuda calculase doar picăturile de nard, dar nu şi preţul lacrimilor Mariei. Această risipă îi era străină de tot. Iisus a răspuns indirect lui Iuda, vorbind ucenicilor Lui: „Lăsaţi femeia în pace, n-o supăraţi ! Ea a făcut un gest frumos pentru Mine; Mi-a îmbălsămat trupul pentru apropiata Mea înmormântare.... Pe săraci îi aveţi cu voi mereu, dar pe Mine nu Mă veţi avea mereu printre voi!” (Mc 14:4-9; In 12:7-8)

„Ce spune? Înmormântare? Cred că şi-a pierdut minţile, ori este posedat. Trebuie să-L trezesc înainte de a fi prea târziu” – şi-a zis Iuda. Cum Betania era în vecinătatea Ierusalimului, Iscariot a ieşit repede şi s-a dus într-acolo, cu un gând precis. Marele Sanhedrin era adunat întrun sfat de urgenţă. Iisus Se apropiase de Ierusalim, cetatea era plină de pelerini, popularitatea lui Iisus creştea. De când înviase pe Lazăr, mulţile deveniseră agitate, astfel că liderii, care simţeau că li se clatină autoritatea părintească şi magisterială, au hotărât condamnarea la moarte a lui Iisus, şi chiar a lui Lazăr.


Totul era aranjat, dar cine Îl va prinde şi cum ? În timpul zilei era imposibil de acţionat, pentru că Iisus era înconjurat de mulţimi, iar liderii voiau să evite agitaţia. Noaptea ar fi fost un timp ideal, deşi era împotriva Legii, dar aveau aici un scop mai nobil decât litera Legii. Iisus însă era imprevizibil, poliţia templului nu putea şti unde să-L găsească pentru a-L aresta. Iisus nu rămânea în fiecare noapte în acelaşi loc. În Săptămâna Patimilor Şi-a schimbat de câteva ori gazda. Numai discipolii apropiaţi ştiau. Soborul avea mare nevoie de un informator şi o călăuză sigură. Cineva care să afle unde poate fi găsit într-o anumită noapte, care să-l identifice sigur şi pe întuneric şi să-L predea poteraşilor. Iar fratele Iuda a picat „providenţial” în mijlocul Congregaţiei, chiar când avea loc consiliul Sfântului Oficiu (Mt 26:3-6. 14-15; Mc 14:10-11).

Este foarte clar ce fel de informator a fost Iuda. Nu a fost prins şi speriat sau torturat, pentru a denunţa ascunzătoarea lui Iisus, ci el însuşi s-a oferit să li-L „vândă”. În realitate, el se vindea arhiereilor drept informator şi călăuză (FA 1:16). Ei i-au promis bani şi au hotărât suma: treizeci de arginţi. Sună ca şi cum ar fi fost zecimea din valoarea parfumului risipit de Maria. Când Iuda avea să găsească ocazia potrivită, ca să-L livreze pe Maestru, atunci avea să primească şi banii şi garda necesară. Pentru Iuda, aceea a fost săptămâna pândelor. Cu cât Îl auzea pe Iisus mai des vorbind despre Cruce, cu atât Îi promitea în gând să-L lecuiască de obsesia aceasta.

Uneori îl treceau fiori la gândul că s-ar putea ca gestul său să împingă lucrurile până la capăt. Dar îşi făcea curaj, gândind că Iisus nu Se va lăsa arestat, iar dacă Se va lăsa arestat şi judecat, în nici un caz nu Se va lăsa executat. Nu se poate să nu facă El o nouă minune, să-i lase pe popi cu gura căscată. Cu siguranţă că va scăpa trecând nevăzut prin mijlocul oamenilor, ca atunci când era ameninţat pe sprânceana dealului din Nazaret. Eu voi rămâne cu nişte bani frumoşi, iar preoţii din Sobor vor rămâne fraieri. Merită să le-o fac. Toţi o merită. Ce idee genială am avut!

Afacerea lui Iuda nu se potriveşte cu talentul proverbial al evreilor în materie de comerţ, deoarece Iuda Îl vinde pe Maestru foarte ieftin, la un preţ mai mic decât al unui bărbat (care ar fi valorat 50 de arginţi). El Îl vinde la preţul unei femei, care costa doar treizeci de arginţi (Lv 27:3-4). Acelaşi preţ era compensaţia pagubei morţii unui sclav, bărbat sau femeie (Ex 21:32). Iuda nu a negociat evreieşte, ci L-a azvârlit pe Iisus în mâinile duşmanilor, în schimbul a 30 de şekeli (denari) de argint, echivalentul unui salariu lunar, aproximativ 360 grame de argint. Ce gheşeft a fost acesta? Totuşi, când vinzi ce nu-ţi trebuie sau nu-ţi aparţine sau (aşa cum fac adesea vânzătorii de chilipiruri), chiar şi un câştig mai mărunt este ispititor.

Multe din procedurile arestării şi judecării lui Iisus au fost atât împotriva Legii lui Moise, cât şi împotriva dreptului iudaic şi împotriva drptului roman. Nu Legea L-a ucis pe Iisus, ci mai degrabă fărădelegea, folosindu-se de paravanul Legii, modelul clasic al tuturor religiilor prostituate. Ceea ce Iuda avea de gând să facă, de asemenea, nu era un joc, sau o eroare umană. Răpirea şi vânzarea unei persoane era considerat păcat de moarte în Legea lui Moise (Ex 21:16; 2Tim 3:4).
În Joia Mare, cu ocazia cinei pascale, Iuda, care îşi arajanse deja afacerea, se simţea tot mai călcat pe bătătură de cuvintele lui Iisus. Când Se plecase să-i spele picioarele, inima i se zbătea, gata să se căiască de planul vânzării, dar diavolul i-a şoptit: „Să fim serioşi! Cum poate fi Fiul lui Dumnezeu acest individ care se înjoseşte să-ţi spele picioarele?” După ce i-a spălat pe toţi, Iisus le-a vorbit: „Acum sunteţi curaţi, dar nu toţi!”. Chiar şi spălat de cea mai sfinţită apă şi de cea mai sfântă mână din univers, Iuda rămânea tot murdar.

„În noaptea aceasta, unul din voi Mă va vinde!”, a vorbit Iisus apoi, cu voce gravă. „Cine, Doamne?”, au întrebat ei. „Cel care întinge cu Mine mâna în blid.” (cf. Ps 41:9). Toţi întinseseră mâna în blid, şi fiecare începuse să-L întrebe: „Nu-i aşa că nu sunt eu?” Iisus a continuat: „Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Mt 26:24).

Dacă Iuda ar fi tăcut, s-ar fi deconspirat. Dacă vorbea, nu mai putea fi acoperit. L-au pus păcatele să întrebe şi el: „Sunt eu, cumva?” Iisus, luând bucăţica, i-a oferit-o, zicând: „Cel căruia îi întind bucăţica!” Evanghelia spune că odată cu pâinea sacră a intrat în Iuda, nu Duhul lui Christos, ci Satan (In 13:27), prin urmare, chiar dacă cineva ar fi împărtăşit de Însuşi Christos, tot murdar şi condamnat rămâne, dacă nu se pocăieşte cu adevărat. Ba încă sacramentul nu face în acest caz decât să-l invite pe Satan să ia controlul deplin. În timp ce Iuda se scula să plece, făcându-se că este ofensat de o asemenea învinuire, Iisus i S-a adresat: „Ce ai de făcut, fă repede !” Ceilalţi, orbiţi de încrederea pe care o aveau în colegul lor, credeau că Iisus îl trimite pe Iuda să mai cumpere ceva, ca de obicei.


Iuda ştia că în acea seară Iisus cu ai Lui vor merge să doarmă sub cerul liber, în grădina Ghet Şemané, în afara zidurilor Cetăţii. S-a dus direct la puternicii vrăjmaşi ai lui Iisus, a cerut o gardă şi banii promişi. I s-a dat şi una şi alta. O suită de arhierei şi de ofiţeri ai templului, împreună cu gealaţii lor, înarmaţi cu săbii şi bâte, s-au alăturat sinistrei potere, în fruntea căreia venea, deschizând drum ca un personaj apocaliptic, feciorul lui Şim’on Iscariot. Stabiliseră şi un consemn, ca să se ştie care este obrazul căutat: „Pe care-l voi săruta eu, acela este!”, le-a zis Iuda (Mc 14:44).

Între timp, Iisus mai tăinise cu ucenicii Lui în „camera de sus” şi pe drum. Ajunşi în grădină, Iisus Se rugase la Dumnezeu chinuit de o apăsare pe care n-o mai simţise vreodată. Ştia că toţi Îl vor părăsi, că unul Îl vindea, că altul se va lepăda de El, şi că Dumnezeu Însuşi Îl va lăsa să sufere în mâinile celor răi, după cum singur alesese să plătească astfel preţul păcatului omenesc şi să dea tuturor şansa mântuirii. În zilele Lui bune, Iisus declarase că aşteaptă cu nerăbdare momentul acestui „botez” al suferinţei (Lc 12:49-50). De aceea îi strigase şi lui Iuda să-şi facă repede treaba. Acum însă Iisus, prăbuşit sub gândul mărimii preţului de plătit, care era mai mare decât o moarte de martir, hotărâse să meargă până la capăt, oricât ar costa. În urma acelei rugăciuni, Dumnezeu I-a trimis înseninare şi o gardă de îngeri.

Împreună cu anturajul Lui, cei unsprezece şi alţii, Iisus a ieşit în întâmpinarea gloatei heteroclite care venea înarmată cu făclii şi cu instrumentele violenţei. Iuda era cu mulţi paşi înaintea lor, ca şi cum nu ar fi avut nimic de a face cu ei, ca şi cum ar fi fost întârziat pe la cumpărături. Discipolii lui Iisus obişnuiau să-L salute pe Maestru după obiceiul timpului, cu un sărut pe obraz (Lc 7:43; Rom 16:16). Iuda s-a apropiat să-L sărute pe Iisus, cum Îl salutau deobicei. Dar pe Iisus nu-L putea înşela: „Iudo, cu un sărut vinzi tu pe Fiul Omului?” Iuda ar fi trebuit să se cutremure la aceste cuvinte. Sărut. Vinzi. Tu. Fiul Omului. Toate erau pline de greutate. Dar Iscariot era complet posedat. Prin planul lui ingenios, diavolul îl controla total.

Iisus a întâmpinat cu demnitate pe poteraşi şi s-a adresat conştiinţei şi raţiunii lor. Dar nimic nu funcţiona. Toată lumea părea drogată pentru a executa un scenariu prestabilit. „Pe cine căutaţi?” a întrebat El. „Pe Iisus din Nazaret!” „Eu sunt!” Când Iisus a zis Eu sunt, slava dumnezeirii a străfulgerat prin făptura Lui, ca atunci când Se arătase lui Moise în rugul aprins şi îşi rostise Numele. Copleşită de spaimă, gloata a căzut la pământ, în frunte cu noul ei lider de ocazie. Ne-am fi aşteptat ca mulţimea să se întoarcă înapoi în căinţă, iar Iuda să cadă la picioarele lui Iisus. Dar Iscariot, văzând că vraja aceasta s-a limitat la o simplă demonstraţie de forţă, a gândit că în mod sigur, Iisus Se va elibera, aşa că s-a sculat şi şi-a continuat jocul. Încurajaţi de îndrăzneala demonică a lui Iscariot, s-au ridicat şi ceilalţi, convinşi că Iisus trebuie legat mai sigur decât un Samson, ca să nu mai încerce şi alte isprăvi. Iar Iisus s-a lăsat legat, în noaptea aceea, în ciuda protestelor lui Petru.

Lot cumpărat în gheenă

Dus legat la palatul arhiereului Ioséf Kayafá, Iisus a fost batjocorit şi pălmuit. Cea mai mare parte dn timp a tăcut. A trecut prin mai multe feluri de simulacre de judecată. În realitate, liderii iudei Îl condamnaseră demult la moarte (Mt 12:14; In 5:16), acum căutau doar să legalizeze formal hotărârea lor nestrămutată. În final, după ce şi romanii l-au batjocorit şi torturat, procuratorul Pontius Pilatus a acceptat executarea lui Iisus.

Iuda nu crezuse că se va ajunge până aici. Îngrozit de cursul evenimentelor, aştepta din clipă în clipă minunea care nu mai venea. Tăcerea lui Iisus devenea tot mai exasperantă. Conştiinţa începuse să se trezească, dar era o conştiinţă mutilată de diavol, care nu-i permitea decât căinţa îngerilor întunericaţi. Şi lor le pare rău, dar le pare rău de consecinţe, nu de cauzele pe care le-au declanşat. În groaza remuşcărilor, Iuda a implorat pe Iisus să Se salveze. Putem fi siguri că Iisus i-a răspuns ca întotdeauna, neabătut de la drumul Crucii: „Eu tocmai pentru aceasta am venit în lume !” (In 12:27)

Iuda s-a întors la templu, la arhiereii şi senatorii iudei care-l angajaseră, le-a aruncat în faţă cele treizeci de piese de argint, strigând ca un ieşit din minţi: „Am păcătuit, am vândut sânge nevinovat!” Pontifii i-au răspuns cu cinism: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta!” (Mt 27:4). Disperat şi torturat de o conştiinţă mai fierbinte decât iadul, scuturat în continuare de demonul care-l inspirase, fiul pierzării a ales, şi în această situaţie, calea pierzării. Dacă s-a spânzurat, sau dacă s-a aruncat de la înălţime, nu are importanţă (Mt 27:5; FA 1:18). Poate că nici creanga de care se spânzurase nu l-a suportat. Asemenea multora care par oameni de bine, Iuda a murit nepocăit, pierdut pentru eternitate.

Arhiereii, rămaşi stupefiaţi pentru o clipă, în faţa arginţilor complicelui Iscariot, au luat decizia superstiţioasă, legalist-scrupuloasă, de a nu pune banii înapoi, în vistieria templului, fiindcă erau „preţ de sânge”. Sfătuindu-se, au cumpărat cu banii aceia lotul numit Câmpul Olarului, într-o zonă proastă la sud-vest de zidul Ierusalimului, care să fie folosit drept cimitir pentru neevrei în Ţara Sfântă. Popular, locul a fost cunoscut apoi sub numele de Hakel-damá (Lotul sângelui), cf. Mt 27:6-8, iar Petru avea să interpreteze această ironie a soartei, în sensul că fratele Iuda îşi cumpărase cu acei bani spurcaţi, un loc de veci în Hakel-damá (FA 1:18). Matei, de asemenea, a aplicat la cârdăşia nelegiuită dintre Iuda şi Sfântul Sinedriu, profeţia lui Zaharia despre cei treizeci de arginţi aruncaţi în topitoria templului care reprezentau plata dată de Israel pentru serviciul Păstorului Divin (cf. Zah 11:12-13 LXX).

Înfiorat de blestemul la care se înjugase Iuda, Petru a citat din Psalmi (69:25; 109:1) soarta vrăjmaşilor lui David. Imprecaţia pe care regele, umbra lui Messia, o arunca asupra trădătorului lui personal, Petru o punea pe capul lui Iuda (Ps 109: 6-17):
  • s-ajungă sclavul unui stăpân crud,
  • să fie-nvinuit şi condamnat,
  • chiar rugăciunea lui să treacă drept păcat,
  • să-i fie zilele puţine şi slujba lui s-o poarte altul,
  • să fie pruncii lui orfani şi văduvă nevasta,
  • s-ajungă cerşetori, cu casa dărâmată,
  • să-i sechestreze averea creditorii,
  • să-i jefuiască roadele străinii,
  • să nu se-ndure nimenea de el,
  • să i se stingă numele şi neamul,
  • păcatul mamei lui şi-al tatălui să nu se şteargă-n veci,
  • să cadă-asupra lui blestemul, că-i plăcea,
  • să-l ocolească binecuvântarea !
Acest blestem cutremurător, justiţiar şi poetic în acelaşi timp, are un vers foarte relevant pentru toate timpurile: Să nu se şteargă păcatul mamei lui ! Stihul poate va fi avut aplicaţie şi în cazul lui Iuda, fiindcă acesta nu era doar fiul unui iscariot, ci avea şi o mamă. Istoria ne arată că mamele ambiţioase, care au luptat ca să-şi vadă copiii oameni „mari” şi nu mari oameni, au produs monştri. O asemenea fiinţă sinistră a fost Agrippina, mama lui Nero, care a fost în stare de orice blestemăţie pentru a-l împinge pe feciorul ei la tron. Un augur i-a prevestit că dacă Nero va ajunge împărat, o va ucide. „Occidet, dum imperat!”, a răspuns ea (Să mă ucidă, numai să domnească!). Şi dorinţa i s-a împlinit.

Iuda a rămas peste veacuri cu supranumele „Trădătorul” sau „Vânzătorul”. Termenul grecesc folosit în Evanghelii pentru această afacere necurată înseamnă „a da pe mâna altora”, „a preda”, „a livra”, „a trăda”. De aici provine şi noţiunea de predanie, tradiţie (parádosis), adică transmitere din generaţie în gineraţie, termen care, în mod cu totul întâmplător, totalizează, în cod numerologic grecesc, 666, asemenea numărului lui Anticrist din Apocalipsa 13. Relaţia dintre Anticrist şi Iuda a fost observată mai demult, întrucât aceste două personaje, tip istoric şi antitip profetic, prefigurare şi împlinire, sunt singurele numite în Scriptură „fiul pierzării” (In 17:12; 2Tes 2:3). Iar modul în care s-a împlinit profeţia despre Anticrist, în istoria stranie şi tulburată a creştinismului, aduce la suprafaţă şi mai multe asemănări. Păcatul lui Iuda nu se compară cu al necredincioşilor, nici nu este un păcat evreiesc specific. Evreimea L-a respins pe Iisus, pur şi simplu, dar numai creştinătatea L-a trădat şi L-a vândut pe mai nimic, pentru un vis temporal, secular.

Există destui oameni de tipul profetului Balaam, al regelui Saul, al apostolului Iscariot etc., care s au dedicat lui Dumnezeu cândva. Numele lor a fost scris în Carte, li s a promis Împărăţia (Mt 19:28, Ap 3:21) dar mai târziu au devenit adepţi ai principiilor Satanei, iar planul cel bun al lui Dumnezeu pentru ei a fost zădărnicit.De aceea este periculos să foloseşti promisiunile sau profeţiile optimiste ale Bibliei ca nişte asigurări necondiţionate, bune în special pentru a-ţi impune un anumit statut şi a visa un anumit destin -- o casă zidită pe cadavrele altora, casă pe nisip. Sărutul lui Iuda stârneşte oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare. Ferice de aceia care nu au disponibilitatea trădării, sau dacă au făcut-o, mai au puterea să se întoarcă !

______________________________
NOTE:
  1. Cf. DEX şi orice versiune slavă a Evangheliilor.
  2. Pe lângă faptul că supranumele populare ale epocii erau aramaice şi foarte rar ebraice, iar numele localităţii nu este atestat pe vremea lui Iuda, omului din Keriot nu i se spune în ebraică „iş-Keriot”, ci „iş-keriothy”, iar în greacă ar fi fost redat nu cu ISKARIOTES, ci cu „anthropos (/aner) keriothios”.
  3. Simon, supranumit Kifa (stâncă); Iacov şi Ioan (Băne-r’gheş = „fiii tunetului”), Simon Zelotul/Kananitul (din mişcarea militantă naţionalistă a zeloţilor (ebr. qana’ = zelos, râvnitor, pasionat, fanatic).
  4. Termenul poate să fi avut un derivat eşkaria, cu pluralul ebraic eşkariot (care se folosea şi intensiv adjectival sau adverbial, cf. Savaot), sau terminaţia în –ot a poreclei poate fi pur grecească, asemenea cuvintelor greceşti păstrate în română: zelot, patriot, idiot, fanariot, cipriot etc. A se vedea, de asemenea, sakhar (plată, cf. Issachar). După Marcus Jastrow, Sefer Millon (Dictionary...), Judaica Press, New York, 1996: 94, 97, 128.
  5. Mat 10:2; Mc 6:30; Lc 6:13; 9:10; 17:5; 22:14; 24:10.11.
  6. În Versiunea Cornilescu, redarea acestui număr este greşită: apare scris „trei sicli”, în loc de „treizeci de sicli”. Probabil nu din vina traducătorului.
  7. Cf. Mt 20:2-13 „un denar pe zi”, plata unui muncitor zilier.
  8. Şekelul standard al templului avea o greutate de 20 de ghera (Lv 27:25), adică douăzeci de grăunţe (sau sâmburi de roşcove), de 0,6 grame (cf. Ex 3:13 NIV; HALOT גרה)
  9. Chiar în româneşte, „sărutare” provine din latină (salutare).
  10. Eroarea care apare în Mt 27:9 (Ieremia, în loc de Zaharia), este cel mai probabil de natură scribală, dacă vom compara textele similare („după cum a zis profetul X”) din diferite manuscrise.
  11. Termenul ebraic ioţeer, înseamnă şi olar şi turnător (metalurg).
  12. Mt 10:4; 26:23.25; 27:3; Mc 3:19; 14:10; Lc 6:16; In 6:71; 12:4; 13:2.11; 18:2, 5.
  13. Cf. Mc 7:9.13; Gal 1:14; Col 2:8; 2Tes 2:15.
  14. ΠΑΡΑΔΟΣΙΣ (Π= 80, Α=1, Ρ=100, Α=1 , Δ=4, Ο=70, Σ=200, Ι=10, Σ=200).