Despre tradiţia sfinţilor Părinţi, Bunici şi Nepoţi

Lui FP

[FP este un intelectual exasperat de existenţa „sectarilor”, un corespondent al prietenului meu S. Între alte argumente, FP a fost bombardat de S cu cu o suită de citate din Sfinţii Părinţi, care accentuau rolul esenţial şi primordial al Bibliei. La care, FP a răspuns (cu un limbaj puternic colorat emoţional ), că oricum ar fi, Părinţii nu puteau susţine Sola Scriptura, deoarece ei au fost principalii promotori ai tradiţiei ortodoxe. CORECT până aici. Nu pot reda aici răspunsul lui FP (cu sau fără culori), deoarece nu am libertatea de a-l publica pe blog.]

_________________

Nu-mi fac iluzii că s-ar găsi principiul Sola Scriptura la Părinţii Bisericii (bisericilor) tradiţionaliste. Dar cuvintele lor arată că ortodoxia acelor vremuri era mai aproape de Scriptură decât cea de astăzi. Ei făceau caz şi de tradiţii, şi de autoritatea Bisericii, dar Scriptura încă mai era considerată autoritate supremă, cel puţin pentru orientarea moral-spirituală a credinciosului, dacă nu pentru îndreptarea Bisericii în general. Dacă Părinţii Bisericii nu susţin Sola Scriptura, ei totuşi susţin Prima Scriptura.

De fapt, nici Luther nu a vrut să spună, prin Sola Scriptura, că orice tradiţie a Bisericii este de lepădat. Principiul acesta arată doar că Biblia este singurul standard obligatoriu şi autoritatea finală (supremă) în materie de credinţă şi practică religioasă. Alte lucruri sunt binevenite, ţin de autoritatea legitimă a Bisericii, de cultură, de frumuseţea tradiţiilor cu care ne-am obişnuit, dar toate acelea au o limită: cuvântul lui Dumnezeu.

Când o tradiţie, o credinţă, un rit, un sfânt, o enciclică sau chiar o decizie sinodală contrazice flagrant Scriptura, ba în multe cazuri contrazice şi tradiţia mai veche a Bisericii, acestea nu vin de la Acela care este Capul legitim al Bisericii, ci de la alţi capi care I s-au substituit cu timpul. Dacă chiar Părinţii Bisericii au greşit în unele privinţe, fiind inconsecvenţi, dând prea mult credit unor tradiţii, căutând uneori justificări biblice în favoarea lor (prin interpretări alegorice şi prin alte metode mistice cu care astăzi sunt acuzaţi „sectanţii”), cu atât mai mult cei care iau ca standard interpretarea Părinţilor şi nu Scriptura, se rătăcesc de la voia lui Dumnezeu.

Aceasta nu înseamnă „a limita pe Dumnezeu la o carte”. Dumnezeu nu poate fi limitat la o carte, dar nici la o singură tradiţie, nici la toate cărţile şi tradiţiile. Biblia împlineşte o nevoie pe care nici o altă sursă n-o poate înlocui. Este vorba de autoritatea obiectivă supremă PE PĂMÂNT care ar trebui recunoscută în mod normal de orice credincios evreu, creştin sau musulman. Din nefericire însă, evreii care vin cu aceleaşi argumente logice ale tradiţionaliştilor (ortodocşi/catolici), au pus sfânta lor tradiţie mai presus de Scriptură şi au fixat-o în Talmud, iar autoritatea rabinilor de a interpreta a fost pusă deasupra. Biblia este doar cântată în sinagogă şi se mai ţin oarecare predici, dar nu ai nici o şansă ca evreu să găseşti dovezile despre Christos în Vechiul Testament, pentru că interpretarea tradiţională, rabinică este standard teologic şi subiect tabu.

Musulmanii recunosc formal Vechiul Testament [VT], pe care-l numesc Tawrat wa-Zubbur, şi Noul Testament [NT], pe care-l numesc Ingil. Dar pentru că acestea sunt surse primare ale evreilor şi creştinilor, ei au ales ca autoritate supremă Coranul, sub cuvânt că Biblia ar fi fost alterată de evrei şi creştini, iar Coranul (pe care nimeni nu are voie să-l cerceteze cu adevărat, şi despre care nu se ştie cine l-a scris !) se crede că nu poate avea erori...

Printre creştini există nu puţini de aceeaşi mentalitate. Deşi pornesc de la texte sau pretexte biblice, ajung în final la autorităţi omeneşti (falşi profeţi, lideri harismatici şi decizii sinodale) care se supraordonează Scripturii. Mormonii au Cartea lui Mormon („Un Nou Testament al Domnului Nostru Iisus Christos”), Scientiştii (Christian Science) au cărţile teosofice ale lui Mary Baker-Eddy, Martorii lui Iehova nu au curajul să înţeleagă Biblia altfel de cum li se explică de la Watch Tower, prin reviste şi cărţi, etc. Dar şi protestanţii ortodocşi, care nu au profeţi sau lideri harismatici, au ca autoritate supremă crezurile dogmatice stabilite de sinoade mai vechi sau mai noi, precum şi tradiţia creştină „universală”, în oarecare măsură etc. În cazul celor mai mulţi, se ajunge tot la o consfinţire a tradiţiei. Prin urmare, se poate vedea că sectanţii şi tradiţionaliştii se aseamănă în această privinţă mai mult decât se crede. Marile biserici au doar avantajul vechimii şi al susţinerii politice din trecut, dar în esenţă nu este nici o diferenţă decât pretenţii fără acoperire.

Spuneaţi că „Hristos nu ne-a lasat o carte ci o BISERICA.” Da, ne-a lăsat o Biserică. Dar nu de biserici ducea lipsă lumea, nu de tradiţii religioase interesante. Erau destule „biserici”, chiar dacă se numeau altfel. El a întemeiat Biserica Lui pe propria Sa autoritate şi conducere prin Duhul Sfânt, o relaţie care este în armonie cu exemplul lui Iisus. Dacă El Însuşi, care este Fiul lui Dumnezeu, sub conducerea deplină şi permanentă a Duhul Sfânt, care vorbea la orice pas cu Dumnezeu, face trimitere în Evanghelie la ESTE SCRIS (Matei 4:4.6.; 21:13; 26:31; Luca 10:26 etc), atât când stă de vorbă cu teologii tradiţiei iudaice, cât şi atunci când stă de vorbă cu ucenicii Lui, sau cu diavolul Însuşi, cu atât mai mult Biserica (oricare ar fi), formată din muritori păcătoşi şi uşor de înşelat, trebuie să facă apela la prioritatea Scripturii.

Îmi vei spune că Iisus Şi-a întemeiat Biserica pe oameni. Este adevărat că Iisus a întemeiat Biserica şi pe o autoritate văzută, pe nişte oameni, pe care i-a înzestrat cu Duhul Sfânt, şi care, în mod natural au dat naştere unei tradiţii sfinte, atât prin viu grai, cât şi prin exemplu personal şi apel la Scriptură. Fraţii voştri de la Roma susţin chiar că Domnul Şi-a întemeiat Biserica pe un singur om, pe Sfântul Petru, care chipurile ar fi fost primul papă, indicându-ne astfel unde se află adevărata tradiţie şi adevăratul har mântuitor. Dar Iisus a arătat clar că această autoritate este relativă şi condiţionată, nu absolută. Când vezi ce autoritate încredinţează Iisus lui Petru în Matei 16, ţi se pare de necrezut („Tu eşti Petru / Kifa=stâncă; pe această piatră / stâncă voi zidi Biserica Mea, şi porţile Hadesului nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerului, ce vei dezlega va fi dezlegat etc...” – citez din memorie). Dar după câteva minute, Domnul i-a dat lui Petru faimoasa replică: „Înapoia Mea, Satano! Tu eşti piatră de poticnire pentru Mine, pentru că vorbele tale sunt gânduri omeneşti, nu vin de la Dumnezeu!” Domnul a vorbit aici lui Petru, nu ca unui individ favorizat, ci i-a vorbit ca unuia care reprezenta grupul ucenicilor Lui, care lua cuvântul în numele tuturor. (Ca dovadă, Iisus dă aceeaşi autoritate şi celorlalţi apostoli în Matei 18 şi în Ioan 20:22-23).

Această autoritate a Bisericii este fundamentală, într-adevăr, pentru că Biserica lui Dumnezeu este „stâlpul şi temelia adevărului” (1Tm 3:15), acesta este singurul rost al Bisericii, de a susţine adevărul, de a predica Evanghelia. Şi pe baza acestei predicări, oamenii se convertesc şi se clădeşte astfel Biserica. Dar dacă oamenii lui Dumnezeu, oricine ar fi ei – însuşi Petru, sau pretinşii lui urmaşi de la Roma, ori din alte locuri, mai mult sau mai puţin tradiţionale – vorbesc din mintea sau burta lor, nu de la Dumnezeu, şi când îndrăznesc să-L corecteze chiar pe Christos, atunci ei împlinesc cu succes rolul Satanei, chiar dacă o fac poate inconştient, şi chiar dacă le putem găsi circumstanţe atenuante.

CEL MAI MARE PĂCAT AL BISERICII tradiţionale nu este nici materialismul mistic, nici introducerea unor dogme despre care apostolii nu aveau habar, ci credinţa că BISERICA NU A GREŞIT NICIODATĂ ŞI CĂ NU POATE GREŞI NICIODATĂ; deoarece, indiferent ce ar face, ea are asistenţa Duhului Sfânt în persoana liderilor legitimi. Aceasta este cea mai mare rătăcire, care nu permite nici unui orb să-şi deschidă ochii, deşi aceeaşi afirmaţie o fac cei de la Roma, ca şi cei de la Bizanţ după Bizanţ, acuzându-se reciproc că au schimbat lucrurile lui Dumnezeu, ori că nu s-au supus autorităţii legitime a Bisericii.

Când Iisus a dat apostolilor autoritatea de a lega şi dezlega, printre ei era şi Iuda Iscariot. De asemenea, când Iisus le-a promis că vor deveni înalţi judecători în împărăţia israelită a Lui Christos , era între ei şi Iuda (Mt 19:28). Dar cu toate că făgăduinţa dumnezeiască îl cuprindea ŞI pe el, această făgăduinţă era condiţionată pentru toţi. Dacă Petru nu s-ar fi pocăit, pierdea şi el premiul pentru totdeauna. Acelaşi Iisus a spus mai târziu (referindu-se la feciorul lui Simon Iscariot): „unul dintre voi este un drac”. Şi este ştiut că Iuda s-a pierdut.

Acest pericol spiritual a rămas permanent în Biserică. Singura diferenţă între apostoli şi urmaşii lor, este că pe măsura creşterii Bisericii s-au înmulţit şi dracii. Prezenţa lor în bisericile locale sau în locurile unde se iau cele mai importante decizii, în special în şcoli teologice, sau prin ascensiuni simoniace, a reuşit să deturneze multe biserici de-a lungul timpului, o parte tot mai largă a Bisericii universale. Împrejurările istorice au favorizat această tendinţă.

Aţi afirmat: „Mintuirea nu vine din Biblie. Poti citi Biblia mult si bine. Fara sa te impartasesti de Tainele Mintuitorului Hristos prin biserica esti mort.” Este o simplă pretenţie clericală, fiindcă mulţi s-au mântuit până la Christos fără euharistie. Sfinţii Moise şi Ilie au venit din rai să-L încurajeze pe Iisus în ultimele zile (Lc 9:30-31). Ei au fost luaţi la cer, unul fără să vadă moartea, iar celălalt după moarte. Nici unul din ei nu a gustat vreodată Cina Domnului, care nicăieri în Scriptură nu este numită taină, şi nicăieri nu se spune că este mântuitoare în sine. Este o comemorare sfântă a Jertfei lui Iisus, care este singurul temei al mântuirii. Nicăieri nu se spune în Scriptură că împărtăşirea însăşi te mântuieşte. Bineînţeles, că mântuirea nu vine prin simpla citire sau cunoaştere a Bibliei. Dar Biblia este descoperirea lui Dumnezeu şi în ea găsim pe Christos, cu principiile Lui. Tradiţia este cu totul insuficientă în această privinţă. Dumnezeu a mântuit, într-adevăr şi milioane de analfabeţi, dintre care unii au fost manipulaţi de cei care erau cu cartea în mână. Dar El îi va trage la răspundere, atât pe cei care au avut ocazia să se lumineze şi au iubit mai mult întunericul, cât mai ales pe cei care au avut cartea în mână, dar s-au orientat după credinţele şi practicile analfabeţilor, ca să fie populari, ca să nu scape poporul din mână etc.

Da, se poate spune că Biblia este insuficientă, dacă lipseşte asistenţa Duhului Sfânt, care vine să întâmpine dorinţa sufletului de a cunoaşte pe Dumnezeu. De asemenea, se poate spune că, în unele cazuri, ai nevoie de diferite surse de informaţie (dicţionare, concordanţe, enciclopedii, comentarii etc.) ca un ajutor pentru a înţelege mai bine Biblia. Dar tradiţia creştină (chiar cu cele acceptabile) nu este ABSOLUT NECESARĂ PENTRU MÂNTUIRE, fiindcă Iisus a spus femeii samaritence: „Voi, samaritenii, vă închinaţi ne având cunoştinţă, pe când noi, evreii, ne închinăm având cunoştinţă; fiindcă MÂNTUIREA VINE DE LA EVREI.” Aceasta însemna că în ce priveşte ortodoxia, doctrina religioasă, învăţătura despre datoria omului faţă de Dumnezeu (rezumată în Decalog) şi despre credinţa în harul iertător şi ajutător al lui Dumnezeu, manifestată prin pocăinţă şi rugăciune, chiar Vechiul Testament însuşi era suficient. Noul Testament nu face decât să personifice în Iisus Christos, în mod strălucit, absolut şi perfect această religie, dar nu aduce în schimb una mai populară sau mai mistică. Iisus nu a venit pentru a schimba o tradiţie cu alta, o superstiţie cu alta. El a venit să aducă lumii viaţa, nu prin misticism, ci prin cunoaşterea Lui, prin credinţa în El şi prin urmarea Lui.

Este foarte adevărat că în primele două generaţii creştine (în oarecare măsură şi în a treia şi a patra...), transmiterea adevărului religios prin viu grai a fost o sursă care completa Vechiul Testament, fără să se substituie. Evanghelia era transmisă prin viu grai de cei care fuseseră martori ai faptelor. Aceste lucruri s-au putut transmite şi peste o generaţie, două, dar este absolut nerealist şi nefondat să se creadă că cele mai importante doctrine şi practici, sau oricum unele esenţiale, au fost neglijate în scris, preferând să fie transmise exclusiv oral. ÎN SPECIAL CÂND ACESTEA SUNT DOVEDITE ÎN CONFLICT CU NOUL TESTAMENT. Mărturia scrisă este mai credibilă decât cea orală. Martorii oculari au credibilitate, dar cei care au auzit de la alţii în forme natural mistificabile, prin generaţii, nu pot avea acelaşi credit.

Pe lângă autoritatea VT scrisă, exista şi autoritatea implicită a apostolilor. Înainte de a fi scris ceva, autoritate lor nu era mai slabă. Cuvântul lor trebuia să fie respectat în Biserică. Şi adesea era respectat. Scrierile lor nu au fost făcute cu scopul de a mai adăuga un testament la Biblie, ci pentru a întări în scris cele spuse prin viu grai, pentru a exista norme de educare şi disciplinare a Bisericii, şi pentru a accentua principiile creştine, învăţăturile Domnului, morala şi speranţa creştină. Acestea au rămas în mod natural ca norme, fiindcă veneau de la apostoli şi de la conducătorii Bisericii, care erau reprezentanţii lui Christos. Altfel spus, aceste învăţături erau în mod practic „canonice”, înainte de a fi puse în scrise şi înainte de a se fi alcătuit şi decis forma canonului NT.

Da, există şi situaţii, destule, în care Biserica are autoritate, în afară de cele scrise, pentru că în anumite privinţe, de exemplu în dreptul bisericesc, Biblia trasează principii, nu face o listă exhaustivă de reguli. Biserica are autoritatea ca, pe temeiul principiilor biblice, să facă reguli interne, să ia decizii în diverse situaţii date (şi care pot fi foarte diferite de cele descrise în Biblie). În acest caz, există întotdeauna nevoia despre care vorbeşte Pavel în 1Cor 11:33-34, de a „rândui ce mai trebuie rânduit”. Este necesară, deci, autoritatea Bisericii, care trebuie recunoscută şi respectată de credincioşi. Dar dacă teologii Bisericii se consultă şi fac un sinod în care decid să desfiinţeze unul din principiile sau una din învăţăturile Bibliei, s-o adapteze la corectitudinea politică a vremii, sau să ne dăruiască „troieni”, inovaţii care vin în conflict categoric cu cele primite, Biserica îşi depăşeşte rolul şi îşi arogă privilegii dumnezeieşti (aşa cum a făcut, din nefericire).

În concluzie, textul din 2 Timotei 3:16-17 nu susţine acea formă caricatural-antiprotestantă pe care o descrieţi în legătură cu sloganul Sola Scriptura. Sensul textului este explicat în continuare, în capitolul 4 (divizarea pe capitole este artificială) : „Proclamă Cuvântul lui Dumnezeu, insistă asupra lui, în timp favorabil sau nefavorabil! Mustră, avertizează, încurajează, cu toată răbdarea şi cu simţ didactic, fiindcă va veni timpul când nu vor mai îndura învăţătura sănătoasă, ci după propriile dorinţele dorinţe îşi vor face grămezi de învăţători, având mâncărici la auz, şi întorcându-şi urechea de la adevăr, O VOR ÎNDREPTA SPRE POVEŞTI. Tu însă fii treaz [neameţit de băutură – aici figurat] în toate situaţiile, întâmpină relele cu răbdare, fă-ţi munca de evanghelist, împlineşte-ţi cu adevărat slujba. ”) Aici este vorba de Vechiul Testament, aşa cum spui, dar nu este pus în contrast cu Evanghelia predicată oral de apostoli, nici în contrast cu NT, care încă nu era scris, ci în opoziţie cu poveştile prezise, care aveau să devină foarte populare printre creştini, datorită acumulării de grămezi peste grămezi („επισωρεύω”) de învăţători noi. Şi într-adevăr, au venit şi grămezi de mituri (poveşti, legende, etc.) mai târziu, care să ia locul Evangheliei curate.

Întotdeauna când am citit argumente ortodoxe sau catolice în favoarea tradiţiilor bisericeşti, am observat că se face confuzie între tradiţiile postbiblice şi oralitatea prebiblică sau parabiblică existentă în orice cultură, adică transmiterea informaţiilor prin viu grai în orice timp, în orice loc, în orice religie. Să fie limpede, că nu avem nimic împotriva tradiţiilor orale în sine. Nu oralitatea deranjează, ci aşezarea acesteia ca judecător deasupra documentelor scrise şi venerate de toată suflarea creştină. ACEASTA ESTE PROBLEMA.

Informaţia orală din 2Tim 3:8 pe care o aduceţi ca argument în favoarea autorităţii tradiţiei creştine, nu este convingătoare. Faptul că Pavel menţionează numele tradiţional al vrăjitorilor egipteni (nume fără îndoială legendare, care nu aveau cum să fie tradiţii orale păstrate din vremea lui Moise !!!), nu este o dovadă a veridicităţii tradiţiei la modul general. Cel mult, aceasta ar confirma TRADIŢIA EVREIASCĂ drept cea mai veche şi mai vrednică de urmat (dacă vă place!), ceea ce ar contrazice chiar învăţătura lui Iisus, care în Evanghelii se bate mereu cu tradiţiile fariseice, NU PENTRU CĂ ERAU TRADIŢII ORALE, ci pentru că se substituiau poruncilor lui Dumnezeu, pentru că erau puse DEASUPRA, şi pentru că erau impuse poporului ca OBLIGATORII, legând ceea ce Dumnezeu nu a legat şi dezlegând ceea ce El nu a dezlegat. Evreii scriseseră multe alte cărţi moraliste, mai mult sau mai puţin imaginare, unele chiar istorice, preluate parţial în canonul Septuagintei, cu oarecare diferenţe la ortodocşi şi catolici, şi chiar între ortodocşi. Acestea au avut oarecare influenţă educativă asupra lor în perioada post-biblică. Unele din ele fixau în scris tradiţii orale. Dar pretenţia fariseilor că aceste tradiţii provin de la Moise, şi că au aceeaşi valoare cu Legea scrisă, a fost înfruntată vehement de Iisus. Dacă ortodocşii cred în aceste tradiţii orale, de ce nu urmează neabătut învăţătura rabinică, pentru că ea pretinde şi astăzi acelaşi lucru?

Sunt mult mai multe cazuri în NT de citări sau aluzii la alte surse decât cele biblice. Nu doar Iuda se inspiră din Apocriful lui Enoh, pe care-l menţionaţi, ci şi Petru, în ambele lui epistole (1Pt 3:19-20; 2Pt 2:4-6 etc. cf. Iuda 1). Iar citatele extrabiblice din NT nu sunt doar din surse populare iudeo-creştine, ci uneori chiar din surse păgâne. Pavel citează din poeţi greci ( e.g. FA 17:28), pur şi simplu, ca modalitate retorică. Dacă cineva însă ar considera că acest citat are la bază o teologie a priorităţii tradiţiilor, şi că acel „Imn către Zeus” (vezi http://www.spindleworks.com/library/rfaber/aratus.htm), din care citează, ar consacra mitologia greacă drept sursă de învăţătură dumnezeiască, şi că am putea cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, citind isprăvile şi aventurile lui Zeus, ideea ar fi cu totul deplasată. Nu îndrăznesc să cred că vreun ortodox serios s-ar încumeta să ia în serios asemenea surse, dincolo de argumentul retoric al apostolului.

Textul din Filipeni 4:9, de asemenea, nu fixează supremaţia tradiţiilro bisericeşti asupra Bibliei, ci arată că noii convertiţi din Filippi trebuiau să urmeze atât învăţătura cât şi exemplul personal al apostolului. Dacă însă exemplul ar fi fost în conflict cu Scriptura, ce aveţii de spus? Probabil bieţii filipieni nu s-ar fi prins, poate cei mai mulţi l-ar fi urmat, şi-i putem scuza oarecum. Dar Pavel spunea că exista chiar pentru el riscul ca, după ce a predicat altora, el însuşi să fie respins de Dumnezeu, ca exemplul negativ... (1Cor 9:27). Prin urmare, nu este suficientă corectitudinea doctrinară (ortodoxia), ci şi consevenţa faptelor, principiu VALABIL PENTRU ORICE CONFESIUNE.

FP: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” 2 Tesaloniceni 2:15

Ce anume din acest verset consfinţeşte inovaţiile de mai tîrziu ale Bisericii, care au devenit predanii după sute de ani ? Apostolii învăţau prin viu grai şi prin scris, desigur. Dacă ei nu ne-ar fi lăsat ceva scris, ce am cunoaşte despre adevăratul Christos şi despre religie? Mai nimic ! Dacă chiar cu documente scrise, unii preferă să meargă pe lângă, cu atât mai mult în lipsa Scripturii. Şi repet, nu există doar tradiţie, ci multe şi diverse tradiţii sacre, atât în creştinism, câr şi în afară. Dacă tradiţia este un principiu fundamental, atunci orice tradiţie este valabilă. Iar dacă am pretenţia că doar tradiţia creştină este veritabilă, atunci care anume din tradiţiile creştine? Cea din Apus, cea din Răsărit, sau din alt loc? Chiar şi unele tradiţii vechi, comune tuturor bisericilor, nu prezintă garanţie, dacă nu sunt validate de Sfânta Scriptură. Cât timp sunt simple obiceiuri, ele nu constituie o problemă, dar când se impun ca dogme şi ca obligaţii de credinţă mântuitoare, ba chiar şi prin legi, aşa cum a fost de-a lungul secolelor, se dă pe faţă adevărata lor origine, de inovaţii antice şi medievale, devenind vechi şi venerate tradiţii, care au întunecat Evanghelia.

FP: „Apropo - dacă ţi-au sucit minţile (prin casele voastre de rugaciune care sunt sinagoga satanei, Ap 2:9, asta nu înseamnă că ea contrazice predania, trebuie atent de analizat totul.”

Trec peste jignirile gratuite pe care le aduci, şi subliniez că ai făcut o afirmaţie care este periculoasă pentru unele din predaniile voastre: „trebuie atent de analizat totul”. Adevăratul spirit al tradiţionalismului cere să crezi, să te supui orbeşte şi să nu verifici nimic. Sau să analizezi numai superficial, doar cu scopul de a găsi argumente împotriva ereticilor, nu pentru cunoaşterea voiei lui Dumnezeu. Cu această ultimă şi splendidă afirmaţie (TREBUIE DE ANALIZAT ATENT TOTUL) ai ieşit din ortodoxie. Cineva s-ar putea să ia în serios cuvintele tale şi, ca urmare să devină....”sectar”, ca toţi aceia care au analizat „atent” (şi dezinderesat!).

FP: „Grupurile eretice nu-si puteau sprijini invataturile pe Sfanta Traditie caci ele veneau din afara Bisericii, si prin urmare singurul mod in care puteau argumenta se baza pe fortarea sensului Scripturii si pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinti ai Vechiului Testament.”

Erezia este un fenomen de alterare a credinţei Bisericii, nu un atac din afară. În afara Bisericii era păgânismul, cu superstiţiile lui, filozofiile etc. Grupurile eretice, începând cu gnosticii, au fost CREŞTINI care preferau să renunţe la Vechiul Testament, eventual şi la unele scrieri apostolice, combinând evanghelia cu filosofia, şi pretinzând că au cunoştinţe tainice (primite prin descoperiri îngereşti), care depăşesc doctrina apostolilor şi care sunt mântuitoare. Aşa cum spunea Ioan (1 Ioan 2), „ei au ieşit dintre noi, ca să se arate că, de fapt nu erau dintre ai noştri...”. Erau deci creştini dizidenţi. Adesea veneau şi ei cu pretenţii tradiţionale. „Evanghelia după Toma”, despre care vorbeai, ce altceva este? Ei pretindeau că ei u o tradiţie diferită, care provenea de la apostolul Toma.

Este adevărat că în vremurile acelea Biserica se apăra cu tradiţia apostolică, pentru că Biserica a fost şi a rămas în bună parte conservatoare în acele vremuri. Ea s-a opus acelor erezii care erau foarte diferite de credinţa şi practica Bisericii, s-a opus acelor erezii care loveau frontal Biserica, dar nu a fost pregătită să se opună celor care s-au strecurat puţin câte puţin, prin convertirea masivă a păgânilor, de la Constantin încoace, sau prin teologi ai Bisericii care cochetau cu forme mai „acceptabile” de gnosticism sau de pagano-creştinism popular. Biserica nu a poruncit tam-nesam, de exemplu, ca oamenii să venereze moaşte. A fost un obicei popular tolerat ici şi colo, apoi s-a răspândit, unii clerici superficiali l-au încurajat, iar în cele din urmă, s-au luat decizii înalte pentru a face din acest obicei o „predanie”. De unde a venit predania aceasta? De la care apostol? Nici măcar Iuda nu este vinovat de asta.

Au existat dispute serioase în Biserică în acele vremuri. Clerul conservator al Bisericii ştia că povestea asta este o inovaţie. Unii s-au opus pe faţă şi au fost pedepsiţi de Biserica-Stat. După aceea, în Biserică n-au mai crâcnit mulţi. Unii s-au separat de Biserica mare, din diverse motive, unele mai biblice, altele particulare. În orice caz, a fost multă confuzie semănată, iar Iisus a promis: „Amin vă spun că orice răsad pe care nu l-a răsădit Tatăl Meu, va fi smuls din rădăcină!” (Mat 15:13). La ce se referea Iisus, dacă citim atenţi contextul în Evanghelie?

FP: „Care traditie prezinta mai mare credibilitate, Traditia Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de traditii moderne protestante care nu au radacini dincolo de Reforma protestanta?”

Aceeaşi întrebare se poate pune, înlocuind în propoziţie „tradiţiile moderne protestante” cu „tradiţie apostolică a Bisericii Catolice”, sau înlocuind cu „tradiţia iudaică” --- fără îndoială, mult mai veche decât toate tradiţiile creştine.

FP: „In cazul asta, ce face ca traditia fariseilor sa fie falsa, iar a bisericii adevarata? Sursa!”

Răspunsul este perfect derutant, pentru că, în ambele cazuri, sursa ne scapă. Există doar pretenţia cu privire la sursă. Fariseii pretindeau că acele obiceiuri extrabiblice, pe care ei le considerau LA FEL DE IMPORTANTE ŞI OBLIGATORII ca şi Biblia, provin de la Moise şi, implicit, de la Însuşi Dumnezeu, PE CALE ORALĂ. Aşa susţine mozaismul ortodox până astăzi. Sursele unor tradiţii creştine sunt uneori cunoscute în istorie, alteori nu mai sunt cunoscute cu precizie, de aceea, cel puţin cele mai răspândite şi mai vechi sunt pretinse a fi de la apostoli. Problema nu este în a face distincţie aici între Moise şi apostoli, ci în a face distincţie între pretenţie şi realitate, între sfinte păreri şi simple dovezi. În multe cazuri însă, sursa reală a unei tradiţii va fi dificil de identificat. De aceea, pentru siguranţă, cea mai bună idee este aceea susţinută de apostoli: să confruntăm toate pretenţiile cu „stă scris”, cu VT şi cu mărturiile personale ale apostolilor.

FP: „Hristos a aratat clar sursa traditiei fariseilor atunci cand o numeste "datini omenesti" (Marcu 7:8). Dar Apostolul Pavel, referindu-se la Traditia Crestina, spune, "Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat." (1 Corinteni 11:2).”

Este o exagerare să spui că aici Pavel vborbeşte de „tradiţia creştină”, aşa cum este ea astăzi. Conceptul de tradiţie implică multe generaţii, în timp ce Pavel se referă la învăţăturile pe care le-a „predat” direct celor care acum le scria. Termenul grecesc pe care corect l-aţi identificat cu sensul de tradiţie, predanie, etc. (παράδοσις), înseamnă simplu, a preda, a da pe mâna cuiva, a transmite, fie că este vorba de două persoane, sau de o singură generaţie, fie de o transmitere din mână în mână, sau din generaţie în generaţie.

Cât priveşte afirmaţia lui Pavel, „Caci am primit de la Domnul ceea ce v-am predat... " (1Cor 11:23), textul arată limpede că nu se referă la nişte mistere care nescrise nicăieri, ci la Cina Domnească, o „predanie” predată de Însuşi Christos tuturor apostolilor, pe care mai târziu Evanghelia o confirmă documentar. Textul nu este un cec în alb pentru orice învăţătură a Bisericii despre care nu s-a scris nimic, cu atât mai mult nu poate valida acele datini care contrazic litera şi spiritul Sfintei Scripturi, pentru că unii pretind, fără temei, că ar proveni (pe cale orală) de la Sfinţii Apostoli.

FP: „Sursa ei este Hristos, Care a dat-o in mod personal Apostolilor prin tot ce a spus si facut, cu un continut atat de vast incat "lumea intreaga nu ar cuprinde cartile" (Ioan 21:25).”

Afirmaţia Apostolului Ioan nu se referă la doctrine şi practici religioase fundamentale, rezervate domeniului oral, ci se referă la mulţimea FAPTELOR LUI IISUS. Puteţi verifica.

FP: „Deci dupa tine ceea ce nu e scris in Biblie, ar trebui aruncat la gunoi. De ce ? Ca asa vreti voi sectarii. Sunteti voi autoritate. de cind?....”

Autoritatea noastră nu are nici o importanţă. Este vorba de autoritatea supremă a Bibliei în a judeca orice credinţă. Nu zicem că trebuie aruncat totul la gunoi. Unele lucruri pot fi păstrate cu plăcere, fiind în acord cu Scriptura. Altele pot fi tolerate în mod condiţionat, dar nu impuse. Iar altele, în fine, trebuie părăsite ca fiind vinovate, păcătoase, cauze de pierderi sufleteşti. Nu noi, „sectarii”, decidem. Verificaţi voi amănunţit, apoi veţi şti ce păstraţi şi ce aruncaţi. Nimeni nu are dreptul să desfiinţeze idolii altuia.

FP: „Apostolii au transmis aceasta cunoastere intregii Biserici, care, fiind cea care inmagazineaza aceasta cunoastere, a devenit "stalpul si temelia adevarului" (1 Timotei 3:15).

Amice, aceeaşi pretenţie o are şi Biserica Catolică, aceeaşi succesiune apostolică reclamă şi ea, ba chiar mai viguros şi cu mai mare număr. Apostolul dă instrucţiuni episcopului Timotei: cum să administreze Biserica, predicând „învăţătura sănătoasă”, pentru că rolul Bisericii este acela de a susţine adevărul. Biserica este susţinătorul adevărului în lume, deci este important ce învaţă şi ce exemplu dă. Aceasta vrea să spună Pavel, şi nu că Biserica ar fi sursa şi temeiul adevărului, în sine însăşi, indiferent ce scorneli ar preda.

FP: „Scripturile nu contin erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca sa nu fie intelese fara interpretarile date de Parintii luminati de Duhul Sfant.”

Ce garanţie ai tu, că Sfinţii Părinţi au fost mai luminaţi de Duhul Sfânt decât Sfinţii Bunici sau Sfinţii Nepoţi ? Ajutorul Duhului Sfânt este dat oricărui laic care doreşte (1Ioan 2:20.27). Dacă cineva îşi arogă calitatea de Părinte, care să se substituie conştiinţelor noastre de prunci neajutoraţi, şi să ne dreseze şi să ne educe manipulativ pe calea cea dreaptă, uitând că suntem adulţi şi fiinţe raţionale, acel părinte are duhul lui Antihrist, despre care Iisus ne-a spus: „Să nu numiţi pe nimeni Părinte pe pământ !...” (Mt 23:9). Nu vorbim aici despre anumite pasaje obscure, care şi după ce au fost explicate de Părinţi sau de Strănepoţi rămân tot obscure sau şi mai încurcate. Dumnezeu nu a pus nimic esenţial pentru mântuire în asemenea pasaje.

Adevărata doctrină biblică este întemeiată pe mai multe referinţe, şi anume pe texte suficient de clare, care se armonizează reciproc. Dacă Iisus sau Apostolii ar fi transmis oral porunci precum cultul morţilor (al Fecioarei, al sfinţilor) şi al materiei sfinţite (venerarea moaştelor, aghiasma, tămâia, lumânările; venerarea imaginilor prin închinare şi sărut, etc.), iar în scris n-au făcut decât aluzii obscure, înseamnă că pe deoparte nu au ştiut că porunca scrisă are mai mare credibilitate, iar pe de altă parte, au uitat, ori nu le-a păsat că Biblia descurajează mentalitatea păgână. Cum este posibil ca aceste lucruri, pe care orice ortodox le socoteşte cele mai importante (împreună cu succesiunea apostolică, taina preoţiei, şi alte taine), să nu fie deloc menţionate în Scriptură? (Desigur, cu excepţia acelor texte obscure, înţelese numai de clerici!). Părinţii au avut nevoie să manipuleze textul ca să le iasă interpretările. Să dau şi un exemplu: pasajul din Ez 44:2, care se referă clar la o cetate-templu ce avea să fie construită după exil, a fost luat alegoric ca o referire la... pururi-fecioria Mariei. Cu asemenea argumente se poate dovedi ORICE.

În final ai pus în discuţie principiul raţionalismului. Ai dreptate, raţiunea umană nu trebuie aşezată deasupra descoperirii dumnezeieşti. Rolul raţiunii, atunci când este călăuzită de Duhul, este să identifice şi să ajute la înţelegerea adevărului. Nenorocirea este că Biserica deveine foarte raţionalistă, când este vorba de a-şi justifica dogmele, aşezând raţiuni teologice incorecte deasupra afirmaţiilor clare ale Bibliei. Pe de altă parte, tot pentru apărarea aceloraşi dogme, încurajează tactica mistică, obscurantistă, „crede şi nu cerceta”. A judeca Scriptura înseamnă a fi raţionalist. Dar a folosi raţiunea pentru a judeca (teoretic) credinţele care promovează falsul în locul Bibliei, sau în numele ei, a-ţi folosi judecata sănătoasă pentru înţelegerea Scripturii, nu este raţionalism, ci simplă datorie de conştiinţă. Raţiunea este cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu prin creaţie. Ea singură ne deosebeşte de necuvântătoare.

FP: „....Parinti, care s-au dovedit a fi oameni drepti si sfinti,”

Dumnezeu va judeca cine au fost adevăraţii drepţi şi sfinţi. Până atunci, Noul Testament numeşte pe toţi credincioşii SFINŢI, aşa cum probabil ştii, fără distincţie de cler şi laici, fără distincţie de treaptă de sfinţenie (2Cor 1:1; 13:13; Ef 6:18; Fip 1:1; 4:22). De aceea, Sfântul Vasile, Sfântul Moise, Sfântul Luther sau Sfântul FP poartă creştineşte acelaşi titlu care reprezintă dedicarea, indiferent de performanţele faptelor, sau cum este interpretată duhovnicia lui, într-o tradiţie sau alta. Ori eşti sfânt (dedicat lui Dumnezeu/Christos), ori nu eşti, şi astfel nu ai nici o şansă de viaţă veşnică. Orice popă de ţară, orice mirean are dreptul şi posibilitatea de a studia şi înţelege cu mintea lui. Probabil că „Sfinţii Părinţi” n-au visat că păcătoşii strănepoţi îi vor venera, şi vor face din ei, mai degrabă o piedică în calea Adevărului.

În ce priveşte interpretarea, nu era nevoie să dispreţuieşti fără temei hermeneutica protestantă în general. Există principii şi reguli de interpretare, mă refer la acelea care sunt de bun simţ, în special când este vorba de texte mai puţin clare. Este necesară uneori verificarea traducerii textului (prin compararea versiunilor, prin consultarea specialiştilor în domeniu, sau în mod direct (dacă ai învăţat limbile biblice, care astăzi sunt la îndemâna oricui). Uneori este necesară compararea manuscriselor (ceea ce ţine de critica textuală şi de opţiunile traducătorilor). În fine, cele mai importante reguli sunt respectarea logicii discursului (contextul literar/textual), respectarea contextului istoric şi respectarea unităţii şi integrităţii teologice a Scripturii.

De obicei sectologii şi apologeţii bisericilor tradiţionaliste descriu pe „pocăiţi” ca pe unii care citesc Biblia în manieră literalistă, sau care pervertesc intenţionat sensul, dar în realitate, acestea sunt erori generale ale creştinilor, şi se pot găsi oriunde s-a citit vreodată Biblia (începând, repet, cu Părinţii) . Există însă mai mult bun simţ în interpretarea asta pe care o numeşti „sectară”, decât în acelea tradiţionaliste, care literalizează ceea ce a fost intenţionat să se înţeleagă figurat şi alegorizează ceea ce a fost intenţionat să se înţeleagă literal.

FP: „Trebuie sa citim Biblia, ea este cuvantul lui Dumnezeu. Dar ca sa-i intelegem mesajul trebuie sa ne asezam cu umilinta la picioarele sfintilor care s-au dovedit "implinitori, nu numai ascultatori ai cuvantului" (Iacov 1:22), si care prin vietile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura.”

Bine că admiţi nevoia cercetării Cuvântului lui Dumnezeu. Dar dacă înţelegerea ei trebuie cpndiţionată de mintea unor sfinţi din trecut, noi spunem, categoric, NU. Potrivit textului pe care l-ai citat, noi înşine trebuie să fim împlinitori, nu numai ascultători, tocmai de aceea trebuie să se citească Scriptura în Biserică şi să se încurajeze citirea ei în cămin şi studiul particular. Nu este voia lui Dumnezeu să cerşim în umilinţă lumină de la Părinţii morţi, când Dumnezeul cel Viu stă permanent la dispoziţia oricărui credincios, care se pocăieşte şi se roagă. Interpretarea Scripturii nu este un privilegiu al celor care au avut performanţe duhovniceşti sau etice. Ea este dreptul oricărui om şi datoria oricărui creştin.

FP: „Atunci cand avem intrebari cu privire la scrierile Apostolilor, sa mergem la aceia care i-au cunoscut pe Apostoli, la sfinti ca Ignatiu din Antioha si Polycarp.”

Ignaţiu şi Policarp au cunoscut de la apostoli cam cât am cunoscut eu de la străbunici. În copilăria lor, cei doi au auzit poate de Ioan, ultimul apostol care mai rămăsese în viaţă. Scrierile lor nu dovedesc mult în privinţa aceasta. Ele sunt ca nişte predici-testament lăsate Bisericii. Din nefericire, s-au făcut şi interpolări în scrierile acestor părinţi (ele fiind mult mai rare decât cele biblice), aşa încât este dificil de a interpune epistolele lui Ignaţiu şi Policarp. între credincios şi Scriptură. Dacă Părinţii ar fi crezut că au aceeaşi valoare cu epistolele lui Iacov şi Iuda, le-ar fi adăugat în Canon, alături de a(le) lui Clement etc. Dar ele nu au decât valoare de sursă pentru istoria teologiei.

FP: „Sa intrebam Biserica, daca vrem sa nu fim aroganti, daca vrem sa nu ne auto-amagim.”

E bine să întrebăm Biserica, atât pe aceasta, cât şi pe cealaltă şi pe celelalte, de ce nu. Putem afla multe lucruri interesante, dar nu există în aceste răspunsuri o garanţie suficientă. Cel mai sănătos este să bem de la izvor.

FP: „TE rog frumos, atita timp cit esti sectar, evita-ma. CInd devi ortodox stam de vorba.”

Ai mai văzut tu, ortodocşi stând de vorbă între ei despre asemenea lucruri?

FP: „Bunul DUmnezeu sa aiba mila de tine si de familia ta, sa va lumineze sa treceti la dreapta credinta.”

Mulţumesc pentru urare, ceea ce îţi doresc şi ţie!

FP: „Sunt peste 30 000 secte si toate sustin ca sunt adevarata biserica a lui Hristos.”

Argumentul acesta este ca şi al ateilor: „Există atâtea religii şi atâte scripturi care pretind că sunt revelate, toate pretinzând că sunt calea unică spre cer.” În primul rând, vă place să umflaţi cifrele enorm. În toată istoria omenirii nu au existat 30.000 de religii şi secte. În al doilea rând, multe aşa numite secte nu sunt decât versiuni ale aceleiaşi credinţe manifestate istoric sau geografic. Faptul că creştinismul secolelor 2-6 era reprezentat de multe facţiuni religioase şi politice şi de secte, înseamnă oare că Biserica a fost un proiect greşit al lui Christos? Nici tradiţionaliştii nu formează o unitate, fiindcă există mai multe biserici ortodoxe, iar catolicismul are şi el facţiunile lui. Este adevărat că tradiţionalismul este ceva mai omogen, din cauză că laicatul este destul de secularizat , nu foarte interesat de religie, iar clerul predă aceeaşi poezie învăţată de la Părinţi. Teologia biblică, chiar când este dezvoltată (aşa cum este la catolici), nu are autoritate asupra teologiei sistematice (dogmaticii). Sistemele totalitare, prin natura lor, par să producă mai multă unitate. Dar aceasta nu este unitatea aceea sănătoasă şi cerească pentru care Se ruga Iisus (Ioan 17).