duminică, 27 iulie 2008

Grilă de criterii pentru evaluarea religiilor

Tentativă de formulare a unei grile de evaluare a religiilor. Sunt conştient de
imperfecţiunile ei, am scris-o în grabă, dar sper să folosească celor care
gândesc. Pentru idei care pot îmbunătăţi grila, vă sunt recunoscător.

1. Monoteism / Politeism
Imaginea divinităţii este fie unitară, absolută, înfăţişând dumnezeirea ca model moral, fie un panteon (familie sau clan de zeităţi), care reflectă caracterul şi incosecvenţele muritorilor.[1] În timp ce monoteismul autentic face distincţie între Creator şi creatură, politeismul cu derivatele lui creează confuzie. Politeismul are la origine cultul morţilor, credinţa în nemurirea inerentă a sufletului (spiritului), cultul forţelor naturii şi al puterii. Fiinţele care primesc închinare sau cinstire în cult pot fi denumite altfel decât divinităţi, şi totuşi să împlinească acelaşi rol ca şi al zeilor care erau specializaţi pe diferite funcţii.
În monoteismul autentic, Dumnezeu este singurul Creator, singurul nemuritor, singurul mântuitor şi judecător universal. El este Dumnezeul cel Viu, în timp ce divinităţile falsei religii sunt în morminte. Religia vieţii, a unităţii trup-suflet şi a învierii este în conflict cu cultul morţilor, al fantomelor şi al falsei nemuriri.

2. Cult spiritual şi raţional / Cult materialist (naturalist) mistic
În religia revelată, închinarea este spirituală şi raţională. Elementul mistic, manifestat prin credinţa în invizibil, rugăciune, etc., este sub controlul conştiinţei şi al raţiunii, care la rândul lor sunt iluminate de o autoritate obiectivă şi supremă în materie de credinţă. În păgânism, esenţa cultului este mistică şi magică. Fetişismul, cultul unor imagini simbolice, zoomorfe sau antropomorfe este sufletul religiei, iar cultul este magie (albă şi / sau neagră). Elemente şi fenomene ale naturii sunt, de asemenea, divinizate; pietre, apă, plante, animale, cer, pământ, astre... etc. Se exacerbează ritualismul, sacralitatea anumitor gesturi, se promovează superstiţia. Sfidarea raţiunii prin explicaţii absurde sau prin lipsa totală de explicaţie. Religiile animiste sunt dominate de magie; cele politeiste se concentrează asupra misterelor în cult.

3. Revelaţie obiectivă, cu autoritate supremă / Mitologie şi tradiţionalism
Religia adevărată trebuie să aibă o autoritate obiectivă, absolută, la care să se raporteze. Ea accentuează originea divină, profetic revelată, a mesajului de credinţă. Prin contrast, în religiile păgâne existau (există) variante mitologice, chiar în aceeaşi cultură, după diverse tradiţii orale care au fost scrise mult mai târziu şi care sunt contradictorii.

4. Religie universală / religie particulară
Religia adevărată trebuie să fie aplicabilă universal. O religie particulară: individuală, tribală sau naţională nu poate fi decât o invenţie omenească.

5. Religie personală (liberă) / religie de turmă (totalitară)
Religia adevărată se impune de la sine; cea falsă se impune prin legi omeneşti care obligă conştiinţa. Religia făcută de Dumnezeu pentru om este o obligaţie liber asumată de individ, personală, conştient şi voluntar acceptată. De aceea, comunitatea de credinţă se referă la relaţia dintre cei care acceptă aceeaşi religie şi nu există nici o putere legitimă pe pământ, care să impună o religie, nici chiar religia adevărată. Falsa religie are întotdeauna nevoie de putere, folosindu-se chiar şi în democraţie, de forţa majorităţii şi de forţa legii, pentru a eluda drepturile elementare ale omului. Este caracteristic falsei religii că nu recunoaşte şi nu promovează drepturile omului.

6. Accesibilitatea personală a Divinităţii / Ierarhie harismatică mediatoare
Fiind personală, religia adevărată este accesibilă fiecărei persoane. Nu se poate nega necesitatea personalului calificat, care să ajute pe necredincios sau pe credincios, dar când slujitorii cultului devin o castă de mediatori harismatici care se pronunţă în locul lui Dumnezeu, descurajând accesul direct la adevăr şi la harul lui Dumnezeu, se intră în zona falsei religii, în care adevărul religios este inaccesibil omului de rând, în mod direct. De la şamani şi vraci, până la preoţii zeilor mari şi mici, în religile antice s-a creat o castă cu puteri discreţionare asupra conştiinţelor. Magicienii profesionişti babilonieni condamnau „vrăjitoria” ca magie neagră, clasificând astfel magia practicată neoficial, de amatori.

7. Morala este superioară cultului / Cultul este superior moralei
Noţiunile de păcat, de bine şi rău, sunt de bun simţ, vizând o morală universală şi supremă, în relaţia cu toţi oamenii şi cu Dumnezeu. În religia falsă, noţiunile de păcat şi sfinţenie sunt predominant mistice şi superstiţioase, neavând relevanţă cu adevărat morală. Chiar când există noţiuni de dreptate, păcatul este definit mai degrabă ca încălcare a unor tabuuri, decât ca încălcare a dreptăţii. Păgânismul a dus la extrem această tendinţă, instituind sacrificiile umane, prostituţia sacră, şi o mulţime de superstiţii idioate: să nu calci pe furnici, să bei urină de vacă, să te purifici în Gange, să bei apa Nilului, să nu neglijezi sărbătoarea unui sfânt, că te bate cu grindină, să aprinzi lumânări ziua, etc.

8. Creatorul singur poate salva / Mântuire prin forţe proprii şi prin alte creaturi
În religia falsă, mântuirea sufletului (a cărei definiţie este în ceaţă) ţine de performanţe mistice şi „munci” ale închinătorului (rugăciuni, jertfe, daruri, posturi, mortificări), sau de acumularea de merite de la strămoşi, de la sfinţi sau din virtuţile personale. În religia adevărată, numai Dumnezeul creator este şi mântuitor. Omul căzut şi păcătos nu se poate salva singur, dar nici nu poate fi salvat fără împlinirea condiţiilor cerute de Dumnezeul salvator.

9. Organizare democratică şi unitară: ierarhie administrativă responsabilă / Organizare monarhică sau oligarhică totalitară, cu tendinţe divizive : ierarhie sacramentală mai presus de lege
În ce priveşte aspectul comunitar, religia adevărată trebuie să aibă o organizare unitară, la nivel mondial şi o ierarhie strict administrativă. Ea respectă dreptul poporului de a decide în chestiuni de organizare. Nimeni nu poate avea o funcţie pe viaţă, fără votul clar, nesilit şi periodic al credincioşilor. Chiar şi un profet trimis de Dumnezeu, nu are dreptul să-şi impună autoritatea, dacă ecclesia nu-l recunoaşte. Clericii sunt fie slujitori ai lui Dumnezeu şi ai poporului, fie domni, părinţi şi învăţători supremi care se impun. Funcţiile şi locurile clericilor se distribuie în mod transparent, potrivit unor reguli prestabilite (ori prin decizie de consiliu), sau dimpotrivă, se vând pe bani, ori se dau pe criterii oculte. Într-o religie adevărată, clerul este supus aceloraşi exigenţe, ca şi laicii, ba chiar cu mai mare responsabilitate, pe când în religia falsă, clericii sau cel puţin ierarhii mai înalţi sunt mai presus de lege, au imunitate „spirituală”. Când a fost judecat ultima dată un dalai-lama, un papă, un patriarh, un ayatolah, un rabin, un guru, etc., nu de justiţia unui stat, ci de autoritatea internă a propriei comunităţi de credinţă (incluzând voinţa laicilor); şi nu pentru erezie sau schismă, ci pentru imoralitate sau purtare scandaloasă.

10. Administrarea responsabilă a mijloacelor / Administrare interesată, ocultă şi favoritistă a mijloacelor
În religia adevărată, credincioşii dăruiesc lui Dumnezeu din mijloacele lor, pentru a menţine şi susţine misiunea comună a organizaţiei, iar clericii şi laicii administratori au obligaţia administrării fondurilor potrivit scopurilor spre care au fost destinate. Nu există loc pentru interese personale sau de grup. Mijloacele se folosesc după principii spirituale şi economice, pentru dezvoltarea comunităţii şi a intereselor ei, care sunt publice. În religia falsă, mijloacele sunt administrate netransparent, de cât mai puţini, şi importante valori se scurg în beneficiul personal al clericilor sau al unor interese de grup. Ierarhiile se îmbogăţesc, iar bisericile sărăcesc.
_________________________________________
[1] De exemplu, în Mesopotamia, Anu, părintele zeilor a uzurpat tronul tatălui său Alalu. Zeii au creat pe oameni ca să aibă sclavi. La greci, Chronos îşi mânca progeniturile, iar Zeus, feciorul, s-a revoltat împotriva tatălui său. De asemenea, Zeus are soţii şi amante, atât zeiţe cât şi pământence. Zeii, buni şi răi, sunt toţi nişte demoni simpatici muritorilor, tocmai pentru că sunt după chipul lor. Tradiţiile populare şi misticismul primitiv au creat pe zei cu rolul de bau-bau, pentru conservarea unor tabuuri.