PROTESTANȚII SECOLULUI Al IV-LEA

Introducere

        Generația lui Constantin cel Mare și în special cea care i-a urmat au fost martore ale unor mari prefaceri în creștinism:

a.       politizarea Bisericii, care a devenit „oficială”, măritându-se cu Imperiul Romei (cf. „aliaj de lut cu fier”, Daniel 2:33-35, 41-43, 45);

b.       invadarea Bisericii cu obiceiuri și rituri de esență păgână, necunoscute de apostoli;

c.       promovarea unor teologii străine de Sfânta Scriptură, pentru a apăra rătăcirile  Bisericii.

        Abaterile Bisericii nu au fost uniforme în creștinătatea răspândită în imperiu și în afara lui. Trebuie să fi existat proteste din partea unor slujitori ai Bisericii și din partea unor grupuri de laici din diverse regiuni ale creștinătății. Cu siguranță că au existat mai multe proteste decât știm astăzi. Tot ce știm ne-a parvenit prin intermediul Bisericii dominante, care s-a opus acestor tendințe „protestante”, numindu-le „erezii” și pe care le-a condamnat oficial, în special prin legislația lui Theodosius (380) și a lui Justinian (534). Aflăm despre acești „protestanți” prin intermediul scrierilor acelor „părinți” care li s-au împotrivit. Dar spre deosebire de protestanții secolului al XVI-lea, aceștia erau în re alitate niște conservatori care se opuneau unor inovații care cu timpul aveau să devină tradiție veche. Prin contrast, protestanții moderni se opun acestor tradiții în numele Bibliei. Principalii „protestanți” timpurii au fost:

      1. AUDIUS 

              Născut în Siria, dar învățăturile lui au ajuns până în Sciția și Africa de Nord. Audius a susținut tradiția cvartodecimană (de 14 Nisan) specifică unei vechi tradiții a Bisericii din Răsărit, după calendarul iudaic, în contrast cu Paștele roman (prima duminică cu lună plină după echinocțiul de primăvară). Audius și adepții săi (audienii) susțineau că Biserica abandonase vechiul stil pascal al părinților, pe vremea lui Constantin cel Mare. (Abandonarea sâmbetei în favoarea duminicii a avut loc în paralel cu abandonarea stilului cvartodeciman, în favoarea stilului roman, în mod treptat).

        Audius învăța că Dumnezeu este nu doar o ființă personală, dar are și o înfățișare umană, deoarece omul a fost făcut după chipul Său. Această concepție a fost ridiculizată de Theodoret de Kyrr, care considera toate referirile biblice la înfățișarea lui Dumnezeu ca fiind antropomorfisme literare, pe care oameni înguști ca Audius, incapabili de a înțelege lucrurile spirituale, le iau în sens literal, săvârșind o impietate (!). Dar antropomorfismul lui Dumnezeu fusese susținut și mai înainte, de scriitori și episcopi marcanți, precum Meliton de Sardis, Tertullian de Cartagina, Origen și Lactantius. 

        Ne-ar plăcea să știm mai mult despre activitatea audienilor în Sciția, adică în zona întinsă de pe coastele dobrogene și nordice ale Mării Negre, dar din nefericire, foarte puține informații s-au păstrat despre activitatea și doctrina audienilor. Secta audiană a fost condamnată legal pe vremea lui Constantin cel Mare și pe vremea lui Teodosiu I, ceea ce înseamnă că pe la anii 380 încă era activă. În sec. X, antropomorfismul va (re)apărea în nordul Italiei, dar va fi suprimat de episcopii catolici, în special, de Ratherius de Verona.     

2.       Aéris (Aerius) 

               Acesta a fost un presbiter ( > „preot”) din Sebaste, în Pont, în nordul Anatoliei. El a negat că ar exista o diferență sacră între episcopi și presbiteri (preoți), între clerici și laici. A declarat că legalizarea sărbătorii de Paște este iudaizare și că prescrierea de posturi și abstinențe prin lege este greșită. De asemenea, susținea că rugăciunile pentru morți sunt inutile. Adepții lui Aeris nu considerau duminica sărbătoare, ci posteau duminica, dar nu recunoșteau posturile calendarstice ale Bisericii, nici măcar postul Paștelui.

        Aeris a avut mulți adepți în Sebaste, cel puțin cât a trăit el, sau până când aceștia au fost condamnați în scris de episcopul Epifanie de Salamina, între anii 374-377 și descurajați de legile imperiale.  

3.       HelvidiuS (c. 381) 

               Helvidius a fost un autor creștin din Roma, pe vremea episcopului Damasus, care a scris o lucrare împotriva elucubrațiilor pioase despre pururea-fecioria Mariei și împotriva slăvirii celibatului ca stare superioară căsătoriei. Helvidius apela la Sfânta Scriptură și la scrierile unor părinți ca Tertullian de Cartagina și Victorinus de Poetavium. Susținea că frațiii lui Iisus erau fii ai Mariei, ceea ce fusese o opinie răspândită în Biserica Veche. El considera căsătoria ca o onoare, nu ca o concesie pentru creștinii de mâna a doua. Scrierea lui Helvidius a fost condamnată de Ieronim la Roma, într-un tratat despre virginitatea perpetuă a Mariei.  

4.       Iovinian († 405)

               A fost un călugăr, originar din Corduene (Anatolia) apoi stabilit la Roma, care nega meritele faptelor în ce privește câștigarea mântuirii. În mod special, deși Iovinian însuși a rămas celibatar, nega virtutea celibatului, care este temelia monahismului. S-a opus, de asemenea, teoriei virginității veșnice a Mariei. De asemenea susținea că toți creștinii adevărați stau în picioare prin credință și toți sunt învățați de Dumnezeu.

        Iovinian a avut un grup de discipoli pe care i-a educat, între care sunt menționați: Auxentius, Genialis, Germinator, Felix, Prontinus, Martianus, Januarius, Ingeniosus. Întrucât Iovinianus avea mulți adepți în Roma și în Milano, scrierile lui au fost condamnate pe la anii 390, de un sinod din Roma (pe vremea „papei” Siricius) și de un alt sinod din Milano. Ieronim de asemenea le-a condamnat vehement și caricaturistic în două volume din anul 393. Augustin, mai potolit, le-a condamnat, ca și Ambrosius de Milano. Iovinian a fost excomunicat de  „papa” Siricius. Teologia lui Iovinian a fost continuată de alți învățători, ca Sarmatius și Barbatianus în Milano și Roma, apoi în Vercelli (Piemont).    

5.       Bonosus 

            A fost un episcop de Sardica (Sofia) care s-a ridicat împotriva noii teologii despre pururea-fecioria Mariei. Urmașii lui au fost numiți „bonosieni” și condamnați ca eretici. Aceștia rebotezau pe cei care intrau în rândurile lor. Fiind condamnat la conciliul din Capua și excomunicat (391), Bonosus și-a continuat totuși activitatea de episcop, dând naștere mișcării, care i-a purtat numele.

6.       ANTIMARIOLATRII (350-400) 

               Aceștia au fost o sectă din sec. III-V, numită impropriu de părintele Epifanie de Salamina „antidicomarieni” (dușmanii Mariei!). Ei se credeau urmași ai episcopului Apollinaris de Laodicea. Antimarilatrii nu-i recunoșteau niciun statut special Mariei (Mamei lui Iisus) și respingeau teoria pururea-fecioriei. Susțineau că Iosif fusese un văduv cu șase copii, care a luat-o pe Maria ca soție, având cu ea relații naturale, nu vot de mânăstire, după ce ea a născut pe Iisus ca fecioară. Unii din frații lui Iisus ar fi fost fii ai Mariei.

        Nu se știe sigur dacă aceasta era o sectă organizată, sau doar o reacție din partea creștinilor conservatori, care nu acceptau ușor cultul Mariei — o inovație recentă. Augustin de Hippo și Ambroziu de Milano de asenenea i-a condamnat pe „antidicomarieni”.  Epifanie a scris și o scrisoare către creștinii din Arabia, apărând poziția dominantă a Bisericii, care acceptase cultul Mariei.

        Opoziția față de cultul Mariei poate fi pusă în contrast cu secta răsăriteană a „coliridianelor” care adorau pe Maria ca zeiță și îi aduceau turte ca ofrandă. Istoricii actuali nu mai acceptă istoricitatea acestei secte, despre care scrie doar Epifaniu. Totuși, povestea trebuie să fi avut o bază reală cumva. Ce interes ar fi avut episcopul s-o inventeze?    

7.       Vigilantius (c. 370-400) 

              Vigilantius a fost un presbiter (preot) din Barcelona (Spania), autorul unei cărți care protesta împotriva rătăcirilor care invadaseră Biserica în generația sa. Născut în Galia Acvitană, ca fiu al unui hangiu. Talentul său a fost admirat de scriitorul creștin Sulpicius Severus, din vecinătate, care se pare că l-a botezat, l-a și hirotonit mai târziu și l-a recomndat lui Paulinus de Nola în anul 395. Călătorind spre Betleem, a fost primit onorabil de către faimosul sfânt / fericit Ieronim. S-a implicat în dispută contra origenismului, acuzându-l inclusiv pe Ieronim de origenism.

        La întoarcere, Vigilantius i-a adus o scrisoare lui Paulinus din partea lui Ieronim. În diverse popasuri pe care le-a făcut, nu a pierdut ocazia de a-și exprima dezamăgirea cu privire la  marele teolog Ieronim, provocând reacția acestuia. Tot ce știm despre Vigilantius este din tratatul lui Ieronim, Contra Vigilantium. După ce a activat scurt timp în Galia, Vigilantius a primit o episcopie în Barcelona (Spania).

        Pe la anii 403, Vigilantius a început să scrie împotriva unor inovații nelegitime introduse în Biserică, precum:  venerarea sfinților, a moaștelor și a relicvelor; priveghiurile din bazilicile martirilor, trimiterea de milostenii la Ierusalim, abandonarea bunurilor pământești și a căsătoriei, considerarea celibatului pentru clerici ca pe o mare virtute.

        Doctrina lui Vigilantius semăna cu a valdezilor și a lollarzilor de mai târziu. El nega venerarea sfinților și a moaștelor / relicvelor, pe care le considera pe drept superstiție și idolatrie, numindu-i pe adversari idolatri, închinători la oase și la cenușă de morți. El arăta că mijlocirea pentru morți este inutilă.

        Pe măsură ce vederile lui Ieronim au fost acceptate ca ortodoxe, Vigilantius a ajuns să fie catalogat drept eretic. Ieronim l-a considerat un „monstru”, pentru că ataca supersfințenia celibatului. Dar influența lui Vigilantius sa a rămas încă puternică multă vreme în Galia (Francia) și Spania. 

 

 

Verde de Apocalipsă

 

Un text de actualitate

În versurile unui imn din Apocalipsă (11:18), ne atrage atenția următoarea expresie plină de satisfacție: „a venit (în sfârșit) vremea.... să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”

Cu acest vers, imnul de laudă al celor douăzeci și patru de seniori se încheie într-un punct culminant, ca ecou la sunetul ultimei trâmbițe îndreptate spre Ierihonul acestei lumi. În sfârșit, a venit și ziua răzbunării; și cerul se bucură – deși pământul, cu tot prăpădul de care a avut parte timp de milenii, încă nu se bucură.

Când învățam pe de rost Apocalipsa în tinerețe, m-a surprins expresia aceasta: „să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul”. Este evident o paronomasie (= un joc de cuvinte), pornind de la legea talionului, care stă la baza judecății universale a lui Dumnezeu:

„Ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.” (Ob 1:15)

M-am întrebat, în ce sens au prăpădit pământul acești nenorociți. Și mi-am răspuns eu însumi, bazat pe intuiție. Devreme ce aici este vorba de ultima generație a lumii, și tot se vorbește astăzi de probleme verzi și uscate, chiar incendiare, la scară planetară, înseamnă că nemernicii puși în proțap în acest cântec ceresc sunt cei care poluează planeta.

Cine? Păi ăștia cu fabricile. Bogații și toți globaliștii cu exces de energie, care ne fură nouă pădurile, ca să facă ei bani verzi. De ce nu? Este o uriașă problemă la ordinea zilei. Nu trebuie, oare, ca profețiile să fie verificate cu ziarul și cu jurnalele de știri? Se potrivesc de minune.

Lăsând gluma la o parte, poluarea de toate felurile și, în special încălzirea globală, este o amenințare foarte serioasă pentru pământul nostru. Mama Terra (sau Mama Gaia, dacă preferați varianta greacă!) nu ne va putea suporta mai mult de câteva decenii, după care, vorba lui Moise, ne „va vărsa din gura ei” (Lev 18:25).

De-astea au mai mai fost, maică!

În istoria omenirii au alternat epoci mai calde cu epoci mai reci. De exemplu, în secolul al XV-lea, adică după anii 1400, a fost o „mică eră glacială” în centrul și în estul Pacificului, ceea ce a apărut și în Europa, și în sud-estul Americii de Nord, după 200 de ani. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea (în jurul lui 1850) răceala s-a răspândit mai peste tot.[1]

Au fost însă și epoci fierbinți. Cu peste 1000 de ani în urmă, pe la anul 985, vreo 3000 de vikingi din Islanda s-au stabilit în Groenlanda. Într-adevăr, în tot nordul Europei au fost temperaturi blânde între anii 950-1250. În vremea aceea, vikingii au putut naviga spre vest, unde au descoperit coastele Americii, cu aproape cinci secole înainte de Columb.[2] A urmat însă „mica eră glacială”, pe care am pomenit-o mai sus, și coloniile vikinge au dispărut din Groenlanda. Dar ce temperaturi vor fi fost în acel timp în Teleorman sau la Țarigrad, nu mă întrebați.

Dezastrul ecologic este real

Observând aceste fapte istorice, suntem ispitiți să credem că încălzirea globală despre care se vorbește astăzi ar fi doar un bau-bau politic globalist sau o conspirație a verzilor. Dar studiile făcute dovedesc că cea mai fierbinte perioadă din ultimele două milenii a avut loc în timpurile noastre, începând cu secolul al XX-lea și care a afectat mai mult de 98% din suprafața globului. Acest fapt dovedește că încălzirea globală antropică (= cauzată de om) nu este doar mai ridicată decât oricând, ci și nemaiîntâlnită în ultimii 2000 de ani.

Ne-ar plăcea să credem că trecem printr-o fază inevitabilă a unui ciclu natural. Dar nu este așa. Din nefericire, am intrat în cercul de foc al Apocalipsei, cu tot cu pământul epuizat, care încă ne mai susține viața. Vinovații? Cel mai complet răspuns ar fi că vinovații sunt toți beneficiarii civilizației. Este evident că civilizația noastră a progresat tehnic și că industria a adus beneficii multiple de care toți ne bucurăm. În mod sigur, niciun popor afectat de industrializare nu ar fi dispus să se despartă de ea.

Se speră în noi descoperiri pentru depășirea crizei, dar este deja cam târziu, și orice soluție salvatoare cere energie, adică iarăși poluare.   

Soluția, dacă timpul ne-ar aștepta să ne scărpinăm în cap și să ne punem de acord toți locuitorii planetei, ar implica sacrificii de care nimeni n-ar fi bucuros. Imaginați-vă că ar trebui să renunțăm complet la aproape toate mijloacele de transport, la majoritatea fabricilor și la majoritatea produselor industriei tehnice. Să renunțăm la aviație și la vapoare. Să nu ne mai încălzim cu lemne, nici cu hidrocarburi și să facem mare economie de energie electrică. Să reducem la minimum producția alimentară, să-i vizităm pe cei dragi de departe, mergând călare până la Paris, și cu caravela până în America. Dar adevărul este că și înmulțirea animalelor domestice este o sursă de poluare.

Nu este vorba doar ca marii bancheri să renunțe la profiturile lor și să devină săraci și verzi, meditând la nirvana. Ne imaginăm corect că multimiliardarii, magnații industriei occidentale nu vor să piardă. Dar nici orientalii nu vor să piardă, atât magnații, cât și consumatorii de rând. Blamăm civilizația de consum, dar suntem dependenți de ea. Bănuiesc că nu sunteți dispuși la sacrificiile necesare pentru salvarea planetei, așa cum nici eu nu mi-aș dori un astfel de post negru, înainte de timpul strâmtorării.

Și atunci ce facem? Eu zic că nu este nimic de făcut. Greta va continua să propovăduiască responsabilitatea actualei generații pentru cei din anul 3000, fabricile și avioanele vor continua să eibereze gaze toxice în atmosferă, iar eroii lui Elon Musk vor muri pe Marte, pe Terra sau pe drum. Deja este prea târziu să se mai facă ceva. 

Probabil că s-ar putea ameliora lucrurile într-un timp îndelungat de „post” verde al întregii omeniri. Dar asemenea măsuri ar putea fi luate numai sub controlul strict al unui guvern mondial, care să administreze întreaga lume după principii verzi – ceea ce este o utopie. 

Lumea nu este dispusă să acționeze altfel de cum a acționat până acum. În fața unor asemenea sacrificii, oamenii nu devin dintr-o dată mai înțelepți și mai solidari, cu gândul de a salva mediul întregii planete și în primul rând atmosfera. Orice ordine „mondială” din trecut s-a impus prin violență, prin constrângere, nu a fost rezultatul alegerilor populare, nici al cooperării dintre marile puteri.

Vor veni extratereștrii să ne vândă noi iluzii? Vor veni spiritele „bune” să ne consilieze? Foarte posibil, numai că Iisus a spus-o apăsat: „Băgați de seamă....!” (Luca 21:7-28).   

Să fim mulțumiți dacă scăpăm de amenințarea nucleară! Dar scăpăm de una și vine alta. În loc de a ne vaporiza instantaneu sub gradele ciupercii atomice, ne vom sfaroji la focul mic al încălzirii globale, care vine la pachet cu alte crize previzibile. Lumea aceasta nu are altă scăpare, în afară de aceea care va veni de sus și care este selectivă.  

Este Apocalipsa 11:18 despre ecologie?

Întrebarea este, dacă în Apocalips 11:18 este incriminat, într-adevăr, dezastrul ecologic, dacă aceasta este supărarea specială a Creatorului. Iar dacă este așa, se ridică o nouă întrebare: cum se face că Dumnezeu nu le-a descoperit oamenilor în Scriptură, sau pe vreo altă cale, să nu facă prea mult fum, să nu dezvolte industria chimică, să rămână la agricultura de subzistență și să stea locului.

Ar putea Dumnezeu să pedepsească pe oameni atât de sever, pentru un rău pe care l-au făcut inițial din neștiință și l-au continuat din inerție? Dacă Iisus, la a doua Sa venire, a promis că oricum va incendia și va distruge complet planeta (2Pt 3:10, 12), iar la încheierea împărăției de o mie de ani, o va și curăța tot prin foc și o va înnoi (Ap 20:9-11, 21:1)... Dacă Mama Gaia tot este sortită iadului, împreună cu Moartea și cu Hadesul (Ap 20:14-15), și dacă Parusía este aproape; mai contează, oare, pentru Dumnezeu, dacă reușim să ne punem de acord, ca să salvăm planeta pe termen lung?

Verzii și în general filosofii post-creștini de astăzi, știu că Biblia nu le prea susține cauza, de aceea creștinismul, în special în varianta progresului capitalist (asociat cu protestantismul), este considerat o cultură distructivă. Religiile orientale, panteiste, în care omul și divinitatea se înfrățesc cu pământul, cu fauna și flora, sunt socotite mai în armonie cu supraviețuirea omului pe pământ.

Au dispărut deja multe specii. Dar după Biblie, mai rău este că speciile, și în primul rând specia umană, „și-au stricat calea”, adică rostul inițial (Gen 6:11-13).  Dar problema cea mai importantă nu este atât de mult ce se va întâmpla cu „specia” noastră evoluată, ci mai degrabă, care este rostul meu, ca individ: rostul inițial și finalitatea. Nu specia are personalitate, ci individul. Dacă evoluționismul ar fi adevărat, și dacă totul este tranzient, dacă speciile sunt produsul hazardului, atunci hazardul să facă bine să se ocupe mai departe de specia umană și de mediu. Sunt cinic?

Noi oamenii suntem importanți pentru Dumnezeu ca indivizi. Ca specie, ne-am convins deja că nu suntem folositori nici măcar mediului, cu atât mai puțin am avea vreun mesaj coerent de transmis universului. Când Dumnezeu a creat lumea, a făcut-o ca pe o imensă grădină botanică și zoologică, în care viața a apărut la ordinul Lui, sub formă de specii. Dumnezeu nu a creat un singur fir de nu-mă-uita, sau un singur fazan. Dar când l-a făcut pe om, l-a creat mai întâi ca individ și apoi i-a făcut pereche. Și în calitate de indivizi, cu personalitate proprie, formăm familii, popoare, civilizații etc.

Ce învață, de fapt, profeția?

Lăsăm rezolvarea problemei ecologice în seama domnului Bergoglio și a domnișoarei Greta, ca să ne ocupăm cu adevărat de textul biblic din Ap 11:18. Expresia din text („să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul”) folosește verbul grecesc (dia)phtheirō „a strica”, atât în sens fizic (a distruge, a prăpădi),[3] cât și în sens moral (a corupe, a împinge la pierzanie, la depravare).[4] Nu există nicio subtilitate în legătură cu mesajul acestui text, chiar dacă este un joc de cuvinte și în același timp un joc de sensuri. În cap. 19:2, Ioan folosește aceeași expresie, tot în contextul ideii de judecată și pedeapsă, tot într-un imn triumfal ceresc, un imn de bucurie și recunoștință:

„Pentrucă judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte.
El a judecat pe Marea Prostituată [Babilon],
care strica pământul cu desfrâul ei,
şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei.”

Ideea este într-adevăr specifică Apocalipsei și profețiilor în general. Marea cocotă de lux, descrisă în Apocalips 17, ține în mână un potir de aur plin de vinul Babilonului, plin de scârnăvii, cu care cuminecă regii și popoarele. Metafora nu este dificilă. „Strica pământul” este un mod de a zice că strica lumea, o ducea în rătăcire.

În Ieremia 51:25, Dumnezeu Se adresează Babilonului istoric, numindu-l „munte nimicitor (har hammašḫiṯ), care nimiceai tot pământul”. Textul grecesc folosește aici același verb, care exprimă stricarea – atât distrugere, cât și corupere. Iar expresia ebraică pentru „munte nimicitor” este aceeași cu denumirea dată de profeți părții de răsărit a muntelui Templului: Muntele Pierzării  (2Împ 23:13 har hammašḫiṯ), care era de fapt, muntele „stricăciunii” lui Solomon, plin de statui ale divinităților dezgustătoare ale popoarelor vecine.

Credem că acum expresia din Apocalipsa 11:18 devine foarte clară. „Să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul” înseamnă „să strici pe cei ce strică pământul”– altfel spus, „să distrugi (fizic) pe cei ce distrug (moral) omenirea”.

Acești terminatori moral, stricați și stricători în același timp, sunt identificați în Apocalipsă sub numele de cod al doamnei Babilon. Dar când Babilonul este menționat pentru prima dată în Apocalipsă (14:8), se face aluzie la aliații prezentați deja în capitolul anterior, menționați și în contextual apropiat (14:9-11).

Ecologia este importantă, pe cât putem, fără a deturna mesajul Bisericii în direcția unei resetări globale a civilizației. La Judecata lui Dumnezeu însă, vor conta „poruncile lui Dumnezeu și credinţă în Iisus”. Încălcarea acestor principii fundamentale ale legământului lui Dumnezeu este stricăciunea spirituală și morală a Babilonului, cu care nu trebuie să fim găsiți în complicitate.

Că acesta este sensul profeției, o confirmă scena magistrală din versetul următor (Ap 11:19): „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare.” Așadar, subiectul din punctul culminant al imnului ceresc este caracterul, asociat cu mântuirea sau pierzarea; și nu ecologia, oricât ar fi ea de importantă astăzi.   

---

[1] Neukom, R., Steiger, N., Gómez-Navarro, J.J. et al. No evidence for globally coherent warm and cold periods over the preindustrial Common Era. Nature 571, 550–554 (2019). https://doi.org/10.1038/s41586-019-1401-2

[2] En.Wikipedia, “Greenland”, “Viking expansion”, “Vinland”.

[3] 1Sam 6:5; Is 24:3.

[4] 1Cor 15:33; 2Cor 7:2; 11:3; 1Tim 6:5.

George Storrs – schiță biografică

George Storrs (1796-1879) a fost un predicator și autor american, cu mare influență în mișcarea millerită (adventistă), în mod special prin redescoperirea adevăratei învățături biblice despre natura umană și despre soarta celor pierduți.   

George Storrs a fost al optulea copil, mezinul unui fermier bogat și meșter rotar pentru armată, cu grad de colonel, din New Hampshire. Având o educație religioasă primită de la mama sa, care era foarte evlavioasă, George a devenit congregaționalist la vârsta de 19 ani. La 22 de ani s-a căsătorit, dar soția s-a îmbolnăvit grav și a murit după patru ani de suferință. La fel i-au murit sora și cei mai mulți frați.  

În timpul anilor de suferință ai soției sale, tânărul Storrs fusese impresionat de vorbirea unui pastor metodist, cu care s-a și împrietenit. Vizitele metodiștilor au îndulcit suferința familiei, astfel încât Storrs a îmbrățișat confesiunea metodistă episcopală. (Spre doesebire de congregaționaliști, care sunt calviniști și cred în predestinație, metodiștii fiind arminieni resping predestinația).

La vârsta de 29 ani, Storrs a devenit predicator metodist și s-a recăsătorit. A slujit ca învățător de școală primară și totodată a început să predice împotriva sclaviei. Curând a devenit un pastor remarcabil în Conferința New Hampshire. Storrs a devenit un militant împotriva sclaviei, prin cuvânt și prin articole de ziar, în ciuda faptului că episcopii nu doreau agitații asupra acestui subiect politic și religios diviziv.

În 1837, în timp ce călătorea cu trenul între Boston și New York, Storrs a găsit în tren o broșură scrisă de Henry Grew (1781-1862), un fost baptist, de asemenea militant antisclavagist, studios și influențat de ideile unitariene, care circulau în epocă, între care teologia condiționalistă – doctrina că sufletul onenesc nu este nemuritor în sine, ci primește nemurirea în mod condiționat, la Parusíe, prin învierea trupului.

Această lectură a produsă multă mirare în mintea lui Storrs, care niciodată nu se îndoise de nemurirea naturală a sufletului și nici nu se preocupase cu acest subiect. Ca urmare, a studiat personal subiectul în Biblie, timp de trei ani, mai întâi discret, apoi l-a discutat cu mulți pastori. Deși se bucura de aprecierea tuturor, în 1840 Storrs a luat decizia de a se despărți de confesiunea metodistă, pentru a fi liber să predice Evanghelia așa cum o descoperise în Cuvântul lui Dumnezeu, renunțând la dogma iadului și a nemuririi inerente asufletului.  

Întrucât înainte de a se despărți de metodiști, în primăvara anului 1841, Storrs corespondase cu un pastor metodist proeminent și prieten apropiat, a hotărât să publice trei scrisori — cu acordul celuilalt și fără a-i menționa numele. Apoi a fost invitat ca predicator în Albany, New York, unde a devenit pastorul unei congregații cu caracter biblic și tolerante. Aici Storrs a ținut șase discursuri pregătire în scris, pe tema nemuririi condiționate și a anihilării păcătoșilor, subiect care a trezit interesul publicului. La scurt timp le-a și publicat, la cererea auditoriului. 

La câteva săptămâni după publicarea discursurilor, Storrs a fost vizitat de predicatorul adventist-millerit Calvin French, un pastor baptist, care i-a atras atenția asupra mesajului lui William Miller. Ca urmare, Storrs l-a invitat pe faimosul predicator adventist-millerit Charles Fitch, ca să predice în biserica sa non-denominațională, numită „Casa de Rugăciune”. Fitch era un cunoscut pastor congregaționalist, care fusese asociat al lui Charles Finney.

Storrs a devenit interesat de adventism, care devenise o mișcare amplă și profund spirituală. În curând a fost instalat un cort mare la Albany și a avut loc o adunare de tabără millerită. Din  toamna 1842, Storrs a început să călătorească pentru a predica Evanghelia nemuririi condiționate, precum și adventismul (credința în apropiata venire Domnului) în adunările interconfesionale organizate de predicatorii asociați lui William Miller.    

Cele șase discursuri tipărite ale lui Storrs au început să circule, dar ideile acestea au fost acceptate numai de o minoritate dintre milleriți. Revista adventistă principală (Signs of the Times) a început să facă opoziție lui Storrs, fără a-i menționa numele. Pentru a-și difuza ideile teologice, Storrs a fondat în 1843 o revistă proprie (Bible Examiner), care la început a funcționat intermitent.

În decembrie 1842, după ce și-a revizuit, pentru a treia oară, predicile scrise pe subiectul condiționalismului,  Storrs le-a publicat în New York, pe cheltuiala sa, într-un tiraj de 5.000 de exemplare în format de ziar și le-a împrăștiat prin toate statele. Câteva săptămâni mai târziu, a făcut o nouă revizuire a celor șase discursuri și a scos un tiraj dublu, de zece mii de exemplare, împrăștiindu-le la fel.

În primăvara lui 1843, George Storrs  a fost invitat să predice mesajul adventist în Philadelphia, și oamenii au venit cu miile, iar el a folosit iarăși ocazia pentru a difuza mesajul condiționalist, pentru care pregătise 2000 de exemplare tipărite cu faimoasele sale Six Sermons. Experiența s-a repetat în toamna lui 1843 în Cincinatti, Ohio, și în Indiana, unde de asemenea a difuzat aproape 6000 de exemplare ale predicilor. Storrs a rămas apoi în Cincinnati, pentru editarea revistei adventiste Western Midnight Cry.

Din nefericire, unii din cei mai mari lideri adventist-milleriți au lansat o campanie împotriva mesajului lui Storrs. Josiah Litch, s-a dovedit a fi cel mai vehement critic, inițiind în aprilie 1844 chiar o publicație periodică (Anti-Annihilationist) pentru combaterea zisei „erezii”. Apoi William Miller, liderul onorific al mișcării, care își arătase disprețul față de anihilaționism încă din 1814 și care acum se temea de marea „diversiune” a lui Storrs, care ar compromite caracterul ortodox al adventismului, s-a opus categoric mesajului acestuia, scriind în ediția din mai 1844 a revistei Midnight Cry:

„Nu mai pot să tac, fără a mă delimita de această doctrină; ar fi o crimă împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Prin urmare, mă dezic de orice legătură, părtășie sau simpatie față de opiniile fratelui Storrs, privitoare la starea intermediară a morților și la soarta finală a celor nelegiuiți.” 

Dar unii lideri adventiști, inclusiv Joshua Himes, au fost toleranți. Mai mult, la 25 ianuarie 1844, Charles Fitch îi scrisese lui Storrs:

„Dragă frate! Fiindcă de multă vreme ai dus de unul singur luptele Domnului în privința stării morților și a sorții finale a celor răi, îți scriu pentru a te anunța că, după multă gândire și rugăciune, și având o deplină convingere a datoriei față de Dumnezeu, sunt pregătit în cele din urmă să iau poziție alături de tine.”

Fitch a continuat să-i scrie lui Storrs până în octombrie 1844, când a murit fericit, înainte de istorica deziluzie a adventiștilor. Dar în afară de Fitch, au fost și alți predicatori adventiști și mulți laici care au acceptat mesajul lui Storrs. Deja în 1843, cele șase predici fuseseră reeditate în Anglia și circulau în multe locuri, atrăgând atenția publicului și a autorilor, de o parte și de alta a disputei. S-au convins de acest adevăr și predicatori din Anglia, de diferite confesiuni, care la rândul lor și-au publicat apoi concluziile favorabile teologiei lui George Storrs. În Statele Unite, de asemenea, mesajul lui Fitch a trezit și pe alți credincioși, în afară de un anumit procent din mișcarea adventistă.  

După Marea Deziluzie din 22 octombrie 1844, Storrs a continuat să-și predice mesajul favorit, devenind un lider independent și influent în grupurile adventiste divizate. A reluat publicarea revistei Bible Examiner între 1847-1854, iar după 1860, împreună cu John Walsh, care credea că Iisus a venit în 1844 în sens spiritual, a fost cofondator al Life and Advent Union, precum și editor al periodicului acestei asociații, Herald of Life and of the Coming Kingdom.  

Storrs a continuat să scrie tractate teologice și apologetice, să conferențieze și să răspundă criticilor, implicat în acele forme de debatings specific americane. Între timp, Storrs și asociații lui începuseră să susțină că păcătoșii care au murit nepocăiți nu vor mai învia. Deși chiar Pavel afirmă ceva asemănător, el nu se referea la toți păcătoșii (Rom 2:12-16; 2Cor 5:10).

Predicile lui Storrs au influențat pe mulți, dar în mod special au contribuit la adoptarea oficială a doctrinei condiționaliste în alte confesiuni adventiste, ca Life and Advent Union și Advent Christians, care aveau să se unească în 1964 sub numele de Advent Christian Church.

Adventiștii sabatiști, care din 1863 aveau să se numească oficial Seventh-day Adventists nu au fost influențați în mod direct de George Storrs și nu avem informații că Storrs s-ar fi întâlnit cu aceștia vreodată. Dar pionierii sabatiști auziseră sau citiseră predicile lui Storrs în timpul mișcării millerite. De exemplu, domnișoara Ellen Harmon  din Portland, Maine (viitoarea scriitoare E G White), care îmbrățișase adventismul, împreună cu familia metodistă din care făcea parte, acceptase și adevărul despre natura umană și despre soarta celor răi, sub influența predicilor lui Storrs. 

Dar deși toți pionierii sabatiști, care fuseseră predicatori adventiști (milleriți), erau familiarizați cu teologia lui Storrs, au studiat în particular și în grup subiectul acesta între 1844-1848, care a devenit apoi unul dintre cei patru stâlpi ai doctrinei noastre distinctive.

Adventiștii majoritari, care în 1845 au respins atât sabatul biblic, cât și condiționalismul, cunoscuți ca Asociația Milenială Americană, iar mai târziu ca Adventiștii Evanghelici, au tot scăzut numeric și ca influență, până au dispărut complet pe la 1916. Adventiștii de Ziua a Șaptea, în schimb, s-au dezvoltat într-o biserică mondială, de peste 20 de milioane de membri și au devenit aproape singurii purtători ai numelui de „adventist”, deși la origine au fost cel mai modest grup adventist.  

De  asemenea au fost influențați de teologia lui Storrs: 1. Charles T Russel, care a fondat asociația Studenții Bibliei (pionierii Martorilor lui Iehova), fiind convertitul unui pastor din grupul Advent Christian, dar și-a creat propria școală de gândire. 2. John Thomas, fondatorul Cristadelfienilor, o frăție creștină din America și Britania. Ambii au avut oarecare relații cu mișcarea adventist-millerită.        

După cum se vede, misiunea lui George Storrs a fost ca sămânța de muștar din pilda lui Iisus. Din nefericire, Storrs nu s-a simțit atras de grupul pionierilor adventist-sabatiști, deoarece viața făcuse din el omul unei singure doctrine. După cum Miller, Litch și alții nu fuseseră în stare să aprecieze doctrina condiționalistă a lui Storrs, la fel Storrs nu a fost în stare să aprecieze cel puțin două principii specifice adventiștilor sabatiști: 1. sfințirea zilei a șaptea (Gen 2:1-3; Ex 20:8-11; Apoc 1:10; 11:19) și 2. unitatea creștină în ordinea Evangheliei (Ioan 17: 11, 21-23; 1Cor 14:40). 

De altfel, tragedia adventismului de după 1844 a fost lipsa de unitate teologică și eclesială. Dar în ciuda defectelor omenești ale înaintașilor noștri, nu se poate să nu admirăm dedicarea lor, spiritul de sacrificiu și determinarea de a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, luând decizii spirituale și teologice care au influențat mulțimi de credincioși. În rândul lor, la loc de cinste, îl numărăm și pe George Storrs, acest providențial „examinator biblic”.

 

(Urmează să publicăm și faimoasele Six Sermons ale lui George Storrs)

Nemurire, adventiști, martori și evrei

        Dragă Beni, răspund aici la replica ta, ca să-i pot da o importanță specială. Vorbeai despre „prejudecățile” adventiștilor, și ale martorilor lui Iehova, cu privire la povestea nemuririi sufletului. Realitatea este că aceștia, ca și alți condiționaliști nu au „prejudecăți” în această privință. Prejudecățile sunt de regulă idei sau obsesii populare, nu „sectare”. Adventiștii (milleriții, în general) au fost inițial spiritualiști (credincioși ai nemuririi inerente a sufeltului). Prin anii 1840 însă, metodistul George Storrs, unul dintre liderii milleriți, a adoptat condiționalismul (non-imortalitatea sufletului) din cartea autorului ex-baptist Henry Grew, An Inquiry into the Biblical Doctrine of the Immortality of the Soul, publicată în anii 1820–1830, în mai multe ediții. La rândul său, Storrs a publicat înainte de 1844 o serie de predici pe tema aceasta. Așa se face că o parte dintre grupurile minoritare adventiste de după 1844 au adoptat această doctrină biblică.

        Tot de la George Storrs, dar mai târziu (c. 1876), a prealuat condiționalismul și C. T. Russel, pionierul „Studenților Bibliei” și al „Martorilor lui Iehova”. Acesta era pe atunci un tânăr secularizat, care a revenit la creștinism, ascultându-l pe Jonas Wendell, un predicator din grupul ”Advent Christian Church” — adventist de „ziua întâi”. După episodul din 1844, adventiștii care au continuat să studieze Biblia ,pentru a-și lămuri eșecul, au adoptat înainte de 1848 doctrina condiționalistă, în timp ce adventiștii majoritari („de ziua întâi”) au început să condamne vehement Sabatul zilei a șaptea și credința condiționalistă. Apariția spiritismului în 1848 a început să fie folosită ca o evidență legitimă în favoarea credinței în nemurirea ufletului. Din aceste motive, adventiștii sabatiști și condiționaliști nu au mai participat la adunările adventiștilor majoritari, ci au început să se adune separat.

        Dar indiferent de istoria acestui fenomen, important este ce învață cu adevărat Biblia. Spui că „se vede foarte clar că evreii dintotdeauna au crezut în nemurirea sufletului”. Poate că asta e credința ta despre evreii Bibliei, dar pe teren lucrurile sunt mult mai diverse și mai nuanțate. Sigur că trebuie să fi fost foarte popular spiritualismul printre evrei, de vreme ce până și un rege ca Saul, care îi stârpise pe vrăjitori și pe necromanți / spiritiști, când a ajuns la ananghie a căutat sfat de la Samuel, profetul care murise.

        Foarte probabil că mulți credeau la fel, sau își imaginau la fel ceva despre „dincolo”, altfel ispita consultării morților nu ar fi existat. Dar Moise și Profeții spun că obiceiul acesta venea de la locuitorii păgâni ai țării. Vrăjitoarea care „l-a sculat pe Samuel” spunea că vede „o ființă dumnezeiască (elohim) ridicându-se din pământ”, ceea ce dovedește că populația din Canaan înțelegea lucrurile nu foarte diferit de romanii de mai târziu, care credeau aveau un cult al spiritelor strămoșilor (manes, penati, lari) și în funcție de importanța lor îi și divinizau. Este legitim să ne orientăm după toate credințele evreilor? A crede Biblia nu înseamnă a da crezare afirmațiilor tuturor personajelor biblice, dintre care nu puține sunt negative sau fără autoritate. Contează doar ce învățau Moise și Profeții, autorii divin-inspirați ai Bibliei, precum și confirmarea din partea lui Iisus și a apostolilor. Vreau să spun că doar ceea ce învățau ei contează, nu reminiscențele culturale ale limbajului lor, nu diverse elemente din parabole sau figurile de stile pe care le foloseau.

Ai afirmat că Isus în Luca 16 ar fi învățat continuarea existenței sufletului după moartea trupului. Dar cuvântul „suflet” nici măcar nu-l pronunță Iisus în această poveste cu tâlc despre săracul Lazăr. Găsești acolo ochi, sân, deget, limbă, apă, morți etc., precum și alte ciudățenii: „sânul lui Avraam” în care încap și alții, un bogat care se roagă „părintelui Avraam”, iar patriarhul răspunde, deși profetul Isaia spunea că acolo unde se află patriarhul nu are cunoștință de nimeni (Isaia 63:16).

        Apare și o prăpastie de netrecut, între Avraam și cei din Hades (termen din mitologia greacă), dar în ciuda uriașei prăpăstii dintre cele două locuri, vorbitorii se pot auzi reciproc. O altă prăpastie mare este între acel tărâm al morților și tărâmul celor vii—între care erau cei cinci frați ai bogatului și ascultătorii lui Iisus, care încă nu ajunseseră „dincolo”. Această prăpastie nu poate fi trecută în stare de spirit / suflet presupus nemuritor, ci numai prin „înviere”. Când nenorocitul „Luzăr” îl roagă pe taica Avram să-l trimită pe Lazăr afară, ca să-i avertizeze pe frații lui, Avraam răspunde că așa ceva n-ar fi posibil decât prin înviere („sculare din morți”), dar Dumnezeu a ales o altă cale, aceea a ascultării de Moise și Profeți (una din denumirile populare ale Bibliei ebraice: Legea lui Moise și Profeții = Pentateucul/Tora și restul Scripturilor). Abia aici, la sfârșitul acestei povești-parabole, înțelegem rostul și adevărul ei. Adevărul nu constă în aceea că morții pot comunica, sau că sunt localizați în foc sau în sânul unui sfânt, că au încă piele și limbă sensibile, sau că mai pot gândi și după ce creierul și-a încetat funcțiile. Adevărul este că singurul standard care ne arată drumul spre soart fericită, chiar și după moarte este Biblia și credința în înviere. Avraam răspunde că numai prin înviere se poate ajunge înapoi în viața reală. Cine are urechi să audă!

Cu adevărat, între elementele literare ale acestei povești și învățătura Bibliei este o prăpastie mare. Iisus o folosește ca pe o poveste cu tâlc. Foarte probabil că nici nu fusese inventată de El, ci deja circula printre farisei, care erau maeștri în asemenea povești moralizatoare. Iisus le-a spus-o tocmai lor, pentru că se credeau cei mai buni fii ai lui Avraam și tânjeau după bogățiile saducheilor (Lc 16:13-15).

Ce dovezi avem că sufletul și duhul din expresia lui Pavel (1Tes 5:23) nu sugerează că am avea fiecare în trup două fantome, sau că noi am fi una din ele, care locuiește în trup. Cuvintele acestea au diferite sensuri psihologice, care depind de context. Adesea, sufletul și duhul sunt sinonime, dar când sunt folosite împreună, trebuie să aibă sensuri distincte, ca în Evrei 4:12. În acest caz, sufletul se referă la funcțiile volitiv-afective ale psihicului uman (emoții, sentimente, dorințe, etc, cf. In 12:27; FA 4:32; 14:2; 1Pt 1:22; 2Pt 2:8 etc) iar duhul denumește funcțiile mentale superioare (gândire, rațiune, conștiință), ca în Ef 4:23 (vezi și Rom 8:16; 1Cor 2:11a; 5:4; Flp 1:27). De aceea are sens și acea separare dintre suflet (afectivitate) și duh (rațiune/conștiință) pe care o face sabia Cuvântului (Evrei 4.12). Unii spun că duhul din 1 Tes 5:23 ar fi „duhul de viață” (suflarea). dar în acest caz nu are sens, pentru că apostolul vorbește despre sfințirea întregii noastre ființe. Suflarea omului nu are nevoie de sfințire.

În concluzie, autorii Bibliei nu erau credincioși în nemurirea inerentă a omului, indiferent că s-ar numi suflet, psihic, duh, spirit, sine, eu, etc. Dar este adevărat că multe dintre personajele Bibliei credeau, pentru că erau păgâni, sau pentru că fuseseră influențați de substratul cultural egiptean, canaanit, babilonian, greco-roman. În mod special, fariseii erau principalii spiritualiști pe vremea lui Iisus și eu cred că unii creștini au preluat această tendință spiritualistă din mediul iudaic, în afară de influențele nefaste ale gnosticismului neo-platonic și de falșii învățători ai Bisericii de mai târziu (Origen și școala lui spiritualistă). Dar autorii Bibliei, precum, și Învățătorul nostru Suprem Iisus Christos, nu au predicat nemurirea sufletului în sine însuși, ci nemurirea prin înviere, prin credință și ascultare. Nemurirea este doar a Dumnezeirii (Rom 1:23; 1Tim 1:17; 6:16) și o vom primi în ziua învierii (1Cor 15:53-54), dacă o căutăm (Rom 2:7). Nu o avem deja, decât prin făgăduință (1In 5:13).

„Apropierea de duhuri” și „sufletele de sub altar”

Totusi in Evrei 12.23 se vorbeste de "duhurile celor neprihaniti" asociati cu cei ale caror nume sunt scrise in ceruri. (Prof. A M).

         Mulțumesc pentru intervenție. Este vorbirea autorului „literală” sau figurată? Știu că sunteți reticent aici, gândind că stabilirea limbajului ar fi arbitrară, depinzând de bunul plac al cititorului. Dar în general cititorii reușesc să distingă între limbajul propriu și limbajul figurat, pentru că aceasta nu depinde de vreo aptitudine mistică, ci de common sense (care poate fi educat). 

        Când citim despre balaurul din Apocalipsă, pe care Ioan la văzut în cer (Ap 12:13), sau despre legarea balaurului cu un lanț, înainte de a fi aruncat în „abis” și pecetluit acolo, câți dintre noi suspectăm că imaginile acestea ar fi realiste? Un balaur adevărat în cer, care în loc de a fi ucis, este aruncat într-o fântână fără fund (cu capac și cu pecete!), pentru a fi judecat după 1000 de ani? Este posibil să gândim așa la 8 ani, dar în general, lumea se prinde că limbajul ascunde o altă realitate, chiar dacă adesea este insuficient înțeleasă. 

        Sau când citim că duhul lui Pavel a fost prezent în Corint, cu ocazia excomunicării unui păcătos notoriu (1Cor 5:4), probabil că nimeni nu-și imaginează că fantoma lui Pavel l-ar fi părăsit pe apostol, lăsându-l mort, ca să facă un show de un ceas în ekklesía din Corint! Intuim că trebuie să fie un limbaj antic care descrie un proces psihic, o întâlnire „virtuală”, imaginară, dar cu efecte reale, deși este mai dificil să definim „duhul” lui Pavel în acest caz. Era vorba de Duhul (Domnului), care îl călăuzea pe apostol (cf. 2Rg 5:26), sau de mintea  / imaginația apostolului (cf. Ef 4:23)? Sau era vorba de mesajul lui Pavel, citit în adunare și având o autoritate, ca și cum el ar fi fost de față? (cf. 2Cor 3:15). Uneori e dificil de răspuns exact, dar în orice caz, probabil că nimeni nu ar accepta că Pavel ar fi avut capacitatea bizară de a fi prezent fizic în două locuri simultan.          

        Să urmărim, așadar, ce spune apostolul (sau oricine ar fi autorul) în Evrei 12:18-19, 22-24, când compară apropierea fizică de Muntele Sinai (a Israelului vechiului legământ), cu apropierea  spirituală de Muntele Sionului ceresc (a Israelului noului legământ):  

„Voi, nu v-ați apropiat de un munte tangibil și cuprins de flăcări, nici de negura, întunecimea și furtuna aceea, nici de sunetul de trâmbiță și de vocea aceea, care vorbea în așa fel, încât ascultătorii au refuzat s-o mai asculte,

ci . . .

1.  v-ați apropiat de Muntele Sionului (Ap 14:1-5; Gal 4:26) [în sens propriu?]  
2. [v-ați apropiat] de Cetatea Viului Dumnezeu – Ierusalimul ceresc [în sens propriu?]
3. [v-ați apropiat] de serbarea zecilor de mii de îngeri (Ap 7:11) [în sens propriu?]
4. [v-ați apropiat] de ἐκκλησίᾳ celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri [în sens propriu?]
5. [v-ați apropiat] de Dumnezeu, Judecătorul tuturor (Dan 7:9-10)[în sens propriu?]  
6. [v-ați apropiat] de spiritele drepților făcuți desăvârșiți [ca în spiritism?],
7. [v-ați apropiat] de Iisus, mijlocitorul noului legământ (Ev 9:15)[în sens propriu?],
8. [v-ați apropiat] de sângele stropirii curățitoare, care strigă mai tare decât sângele lui Abel (Gen 4:10; Ev 9:13-14, 22; 10:22; 1Pt 1:2; ) [în sens propriu?].

        Întrucât este vorba de apropierea de realități cerești sau duhovnicești, înțelegem că este o apropiere spirituală, prin credință, care poate implica închinare (ca în Ev 4:16; 7:19, 25; 10:1, 22; 11:6; 1Pt 2:4).  Toate aceste apropieri se referă la realități cerești (Dumnezeu, Iisus, îngerii, etc. Chiar și cele de la numerele 4 și 6, care sunt mai dificil de identificat, pot fi analizate la fel. Ambele afirmații se referă la oameni sfinți / drepți (adică la cei care trăiesc viața cerească: In 17:14, 16; Ef 2:6, Col 3:1-4; cf. Gal 4:26), Să le analizăm separat:

• 4. „Ecclesía celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” este comunitatea creștină, deoarece:
• este numită Ekklesía – „Biserica”(Mt 16:18);
• membrii ei sunt invitați să nu urmeze exemplul lui Esau, care și-a vândut dreptul de întâi-născut (Ev 12:16-17);
• numele creștinilor adevărați sunt „scrise în cer” (Dan 12:1; Lc 10:20; Flp 4:3; Ap 20:15). Domnul Christos Însuși „ține registrul” de membri ai Ekklesiei Lui (2Tim 2:19; Ap 5:1-8; 21:27). Nume sunt scrise și nume sunt șterse (Ex 32:33; Ap 3:5). Este accesibilă pe pământ această Biserică? Este știut că apostolii numeau „sfinți” pe toți convertiții lor, care se dedicaseră lui Christos prin botez, chiar dacă adesea se dovedeau imperfecți (2Cor 1:1; Ef 1:1; Flp 1:1; Col 1:2). Prin urmare, comuniunea sfinților se realizează aici pe pământ. Cu „sfinții adormiți” nu putem comunica, nu ne putem apropia de ei în sens real, înainte de ziua învierii (Mt 9:24; In 11:11; FA 7:60; 1Cor 15:20).
• 6. „Drepții care au fost făcuți desăvârșiți” se referă tot la Biserică, deoarece:
• autorul învață că desăvârșirea este specifică noului legământ (Ev 7:11, 19; 9:9; 10:1, 14). Este vorba despre drepții care au fost desăvârșiți spiritual, nu ontologic sau fizic, deoarece autorul arată (Ev 11:39-40) că desăvârșirea finală, care include răsplata veșnică, încă nu a venit, pentru niciunul dintre cei care „au adormit”.
• „Spiritele drepților…”. Termenul πνεῦμα, care este de regulă tradus cu „duh” sau „spirit”, este polisemantic (are mai multe definiții), iar sensul lui depinde de context. Iar aici contetxul este apropierea în sens figurat / spiritual de lucrurile cerești. Prin urmare, aici „duhurile drepților” pot fi credincioșii de pe pământ, care sunt „scriși în cer” (Rom 1:9; 8:16; 12:11; 1Cor 2:11; 6:17; 2Cor 2:13; 7:1; Col 2:5; 1Tes 5:23; Ev 4:12 etc), sau poate fi vorba de o anticipare spirituală a zilei învierii drepților, care vor fi astfel desăvârșiți. În orice caz, autorul afirmă clar despre toți cei morți, că n-au primit încă „ceea ce este desăvârșit” și nu vor primi ei înaintea noastră, a celor vii (Evrei 11:39-40). Între viața aceasta și viața viitoare, drepții sunt morți de-a binelea și nu ne putem apropia de ei fără să călcăm porunca lui Dumnezeu și să ne spurcăm (Lev 19:31)—chiar dacă am crede că această „apropiere” cultică este posibilă. Saul a pierit, fiind prins în capcana propriei lui credințe, care l-a determinat să consulte pe un părinte profet, după ce acesta murise (1Cr 10:13).

        Am putea vorbi de o apropiere (liturgică sau experimentală) de „spiritele” celor adormiți, care încă nu au înviat? Aceasta ar fi magie pură, necromanție (spiritism, „chanelling”), în răspăr cu porunca lui Dumnezeu: păcat capital (Lev 19:31; Dt 18:11; 1Cr 10:13). 

        Trupul uman nu este „posedat” de un spirit: toată activitatea psihologică / mentală depinde de funcțiile creierului și ale organismului viu, fără de care nu avem existență ca persoane. Dar chiar dacă aceste spirite ar avea deja o existență conștientă în rai, așa cum se crede în general, cum ar fi posibilă o „apropiere” de acele spirite, decât în mod imaginar? Și cum ar putea ele să ne viziteze, decât prin înviere (cf. Lc 16:27, 31). 

        O conectare spirit-spirit ar fi imposibilă, dacă noi suntem în lumea noastră, iar ele în lumea lor. Există vreo instrucțiune biblică pentru asemenea „aproprieri”? Ar fi mare binecuvântare, dacă ar fi posibil. Dar interdicțiile date de Dumnezeu, fie și neexplicate, sunt singura noastră siguranță. Dincolo de această limită sunt jocurile demonilor, iar demonii sunt cu siguranță mai deștepți decât noi. Cea mai bună înțelepciune este să ne ferim de orice fel de contact cu lumea morților. Ne rămâne doar memoria, imaginația și credința în înviere. Restul Îi aparține Creatorului. Cei care pretind că facilitează asemenea întâlniri interzise, invocă (de obicei în mod inconștient) spirite înșelătoare. Iar dinspre cer, nu au fost trimise niciodată ca soli spirite de morți, ci numai îngeri, și chiar și aceștia au venit extrem de rar. Mai presus de toate, a fost trimis Spiritul Sfânt, singurul Vicar al lui Christos (In 14:16; 1Pt 1:11), „Care a grăit prin proroci”, Care „mărturisește împreună cu duhul / spiritul nostru” (Rom 8:16) și Care ne desăvârșește rugăciunile (Rom 8:26).       

        În opinia mea, apropierea de spiritele celor drepți este una spiritual-morală și se referă fie la o comuniune aici pe pământ, cu spiritualitatea / personalitatea celor care au fost îndreptățiți și desăvârșiți de Dumnezeu, ca frați de credință, fie la toți drepții, inclusiv dragii noștri care au murit și pe care la ziua învierii îi vom reîntâlni. Astfel spus, afirmația de la punctul 6 „rimează” cu cea de la punctul 4. Uzul termenului πνεῦμα în acest sens este frecvent în Scriptură. Pavel binecuvântă adesea spiritul / duhul credincioșilor („Harul/Domnul… să fie cu duhul vostru/tău” Gal 6:18; Flm 25; 2Tim 4:22), ceea ce se poate înțelege ca o figură de stil în locul formulei obișnuite „Harul…să fie cu voi” (2Tes 3:18; Evrei 13:25). Dacă  găsiți o sluție mai bună, nu mă dau înapoi.

Suflete sub altar și pe tron

La fel in Apocalipsa 6.8 de "sufletele celor care fusesera injunghiati" (Prof. A M).

Să vedem despre ce este vorba:

«Ap 6:9-10, „am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați . . .”; Ap 20:4 „am văzut sufletele celor decapitați / uciși pentru …”.

        De remarcat faptul că în Ap 20:4, sufletele acestea au înviat (la venirea lui Christos, la prima înviere / a drepților), ca să domnească împreună cu Christos 1000 de ani. Aici avem scene dramatice vizionare, care folosesc actori imaginari, simbolici (dar cu o identitate colectivă istorică, reală), pentru a transmite un mesaj escatologic. Imaginile care apar în aceste scene sunt importante, ele trimit la niște realități, dar nu descriu realitatea în sine, așa cum este ea. Apocalipsa este prin excelență o revelație în simboluri. Dar limbajul ei nu este imposibil de descifrat. 

        Când Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu i-a zis ucigașului: „Sângele fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Gen 4:10). Sensul scenei din Apocalips 6 este același, doar că, în loc de „sângele” martirilor, avem „sufletele” martirilor, și nu întâmplător, pentru că în limbajul biblic, „sângele este néƥeš ( =suflet)-ul” (Gen 9:4; Lev 17:11, 14), de unde și expresia damm néƥeš „sângele sufletului / sufletelor” (Gen 9:5; Dt 27:25; Pr 28:17; Ier 2:34).

        Ioan a văzut într-adevăr în viziune aceste „suflete”. Dar întrebarea este dacă într-adevăr viziunea profetică este o excursie reală la cer, sau supranatural indusă în mintea vizionarului? Ce ne învață această viziune? 

1. că în cerul lui Dumnezeu există un altar pe care au fost jertfiți martirii (?)
2. că sub acel altar dorm sufletele martirilor decapitați (?)  
3. că ori de câte ori sufletele martirilor strigă la Dumnezeu după răzbunare, Dumnezeu le dă pijamale albe și le trimite la culcare, până la ziua răzbunării (?) Iar dacă strigă mereu, când se mai odihnesc, oare, de vreme ce porunca divină a fost „să se odihnească  . . . încă puțin timp” ? 

        Înțelegerea mea este că în cer nu există niciun altar de jertfă. Acest altar este simbolul vizionar al Crucii lui Iisus și al tuturor crucilor, arenelor, rugurilor și eșafoadelor etc., de pe pământ, unde au fost uciși martirii dreptății. După cum la Sanctuar, aproape tot sângele se turna la temelia altarului (Lev 8:15; 9:9; 2Cr 29:24), la fel, sângele martirilor este descris ca fiind sufletele acumulate sub altar. Faptul că Suveranul le trimite să „se mai odihnească puțină vreme”, arată că „ocupația” acestor suflete, înghesuite acolo sub un singur altar, nu este aceea de a striga mereu, ci de a se odihni. 

        „Sufletele” acestea sunt viețile virtuale (în așteptarea învierii) ale celor care sunt judecați de Dumnezeu și declarați drepți. Haina albă, dată fiecăruia reprezintă justificarea și reabilitarea completă pe care o dă Dumnezeu la judecată, celor care pe nedrept au fost condamnați la moarte pentru credință. 

[Viziunea confirmă ideea că judecata credincioșilor se face înainte de Parusía (cf. Dan 7:9-10; Ap 14:6-7), deoarece Parusia vine cu învierea și cu celelalte răsplătiri, descrise în Ap 20:4;  cf. Dan 7:22. Apostolii afirmă că vor fi judecați și credincioșii (Ps 135:14; Rom 14:10; 2Cor 5:10; Evrei 10:30; 1Pt 4:5-7, 17-18), că iertarea divină poate fi reversibilă (Mt 18:30-35; Ap 3:5).]

        În acest limbaj suprarealist și dramatic, Învățătorul ceresc i-a descoperit lui Ioan adevărul despre judecata și soarta celor care au „adormit” în Christos. Faptul că lucrul cel mai bun pe care-l pot face sufletele (persoanele) acelea este să se odihnească, nu să cânte, sau să tămâieze, sugerează că nu au o viață reală, conștientă. Strigătul lor „Până când?” este ca și „strigătul” sângelui lui Abel—nu o realitate fizică, ci glasul personificat al dreptății, care cere răzbunare. Sufletele drepților nu apar în scenele liturgice din Apocalipsă. Singurii oameni prezenți în aceste scene sunt cei 24 seniori / prebiteri / mai mari, care nu sunt niciodată numiți „suflete” sau „duhuri”, deoarece dacă ei sunt cu adevărat în cer, puteau ajunge acolo numai prin înviere (Mt 27:52-53).

        Scena din Apocalipsa 6  nu ne învață care este realitatea despre mobilierul templului ceresc, despre o existență umană fără trup, într-un dormitor paradisiac al fantomelor. Nu ne învață realitatea despre locul unde sunt înghesuite sufletele drepților—sub un altar, sau „în sânul lui Avram!”. Scenele vizionare nu reprezintă realități vizitate (în trup sau în duh), ci revelații divine pedagogice, într-un limbaj imagistic suprarealist, cu scop spiritual și educativ, nu pentru a ne informa despre cum arată exact Raiul lui Dumnezeu.  

        „Sufletele” (persoanele) acestea încă nu domnesc cu Christos în cer. Doar prin înviere capătă răsplata, domnia, autoritatea de judecători ai celor ce i-au judecat. Prima frază din Ap 20:4 descrie scena, iar următoarele două o explică: cei ce au primit tronuri de regi și judecători sunt identificați ca fiind „sufletele” martirilor din cap. 6. Apoi ultima frază arată cum au ajuns la tron: „Ei au înviat și au domnit cu Christos 1000 de ani”. Până atunci dorm, sub altarul uriaș al tuturor martirilor, sub pământ, așteptând învierea. Doar pentru Dumnezeu ei încă strigă mereu, deși în realitate dorm somnul morții până la înviere.  

Timpul repatrierii și al restaurării lui Israel

Dragă doamnă

Nu am nimic împotriva ideii că Dumnezeu ar mai avea un plan cu Israel, așa cum are planuri bune cu orice popor. Dacă este vorba însă de planurile specifice prevăzute demult prin Profeți, merită analizate fiecare din acestea. Vreau să mă înțelegeți bine, nu este vorba de vreo prejudecată sau doctrină. De fapt, în mărturisirea de credință AZS nu există nicio precizare legată de destinul lui Israel în era creștină. Bineînțeles, am studiat ce învață teologia în acest domeniu, dar nu am acceptat ușor, până nu am studiat personal. Toți care mă cunosc știu că nu sunt un conformist în materie de gândire; sunt un cercetător și s-a întâmplat chiar să provoc (neintenționat) unele autorități cu cercetarea mea. V-aș putea spune mai mult, dar e suficient. V-am spus doar atât cât să știți că nu sunt deloc un simplu acumulator de teologie.

Din studiul personal al Profeților m-am convins că aproape toate profețiile clasice, de la Moise la Maleahi și chiar cele din NT (ale lui Iisus și ale apostolilor), cu excepția profețiilor apocaliptice (Daniel și Apocalipsa) au aspecte condiționate. Cele din VT au ca orizont maxim de timp epoca postexilică, iar cele din NT au ca orizont maxim de timp generația apostolilor. Desigur, e frumos să le citim și să înțelegem planurile bune pe care le avea Dumnezeu cu Israel și cu popoarele vecine, dar orizontul de timp a fost depășit cu mult, Israelul acela și neamurile acelea nu mai există, relațiile lui Dumnezeu cu Israel acum sunt aceleași ca și cu americanii, țiganii, nemții sau ciucotcii: toate trec prin Iisus. Legământul vechi cu promisiunile lui a fost încălcat grosolan, astfel  încât Yah nu mai are alt scenariu pentru Israel, decât acela de a fi realtoit în trunchiul lui de drept, unde majoritatea ramurilor sunt altoite și demult „naturalizate”.

Zaharia 14

Luați de exemplu, Zaharia 14. La prima vedere pare a vorbi despre ultimele evenimente pe care le așteptăm. În realitate sunt câteva scene de acolo care coincid cu ceea ce prevede Apocalipsa și Marea Luptă. Dar succesiunea evenimentelor din Zaharia 14 arată clar că, în principiu, profeția este complet eșuată. Ea a fost scrisă în timpul Imperiului Persan, după restaurarea templului și în speranța reconstrucției Ierusalimului. În același timp, profeția presupune că mulți iudei erau nepregătiți pentru evenimentele viitoare, deoarece aveau să piară în Ierusalim cu ocazia ultimului asediu păgân. De asemenea, în Egipt, unde era cea mai mare parte a diasporei iudaice, lucrurile nu stăteau bine. În loc să-i lumineze pe egipteni, iudeii din Egipt combinau iudaismul cu cultele păgâne.

 Zaharia prevede un ultim asediu, care urma să aibă loc după reconstrucția Ierusalimului. De data aceasta, Yah avea să intervină prin minuni spectaculoase, punând capăt războiului, lovind inamicul cu o plagă dezastruoasă, și schimbând cursul naturii în mare parte, către idealul edenic (așa cum prevăzuseră și Isaia și Ezechiel). Ca urmare, popoarele care aveau să supraviețuiască acestei ultime nenorociri, urmau să se închine lui Yah și să vină în pelerinaj la Ierusalim, la sărbătoarea Corturilor. Cei care nu aveau să accepte religia lui Israel și să vină la Ierusalim, aveau să fie loviți de plăgi. În mod special egiptenii sunt vizați, suspectându-se că aceștia ar fi cei mai puțin înclinați spre Ierusalim. Pedeapsa Egiptului avea să fie seceta (până acolo încât și Nilul să sece, cf. Isaia 19).

Scenariul lui Zaharia rămâne deschis: totul se încheie cu imaginea unei mari mulțimi de pelerini care vin la templu din toată lumea, încât vasele sfinte ale templului sunt insuficiente pentru fierberea cărnii jertfelor și astfel sunt aduse și sfințite vasele obișnuite din Ierusalim. Sfințenia aceasta devine atât de mult revărsată asupra închinătorilor, încât până și pe zurgălăii cailor va sclipi inscripția unică de pe diadema marelui preot: „Qodesh leYahweh”.

Scenariul acesta nu s-a realizat atât de spectaculos, deși este adevărat că veneau mereu pelerini la Ierusalim. Dar popoarele nu au venit cu grămada la Ierusalim și totuși a căzut ploaie și peste ele. Nilul nu a secat, în schimb Ierusalimul și templul au fost distruse din nou (împotriva tuturor prezicerilor profetice!). Întreaga profeția gravitează în jurul templului, al pelerinajelor și jertfelor. Oriunde este vorba despre templu, acolo este despre vechiul legământ apus pentru totdeauna. „Aici este Unul mai mare decât templul” (Mat 12:6).  Profeția întreagă nu s-a realizat. Să aștept că se va întâmpla de acum încolo? Egiptul antic cu diaspora lui iudaică nu mai există, templul din Ierusalim nu mai există. Speranțele unei restaurări israelocentrice vin din nostalgiile trezite de Profeți, nu din sensul realist al profețiilor lor.  

Marile profeții ale restaurării

Dintre profeții mari, Isaia are cele mai frumoase scenarii profetice. Dar profețiile lui prevăd viitorul cuprind căderea Asiriei, cucerirea Babilonului de către Cyrus și eliberarea evreilor, după care se așteaptă venirea lui Mesia (cap. 11), refacerea parțială a naturii (cap. 65-66), pelerinajul popoarelor la Ierusalim (Isaia 2), mulți păgâni devin iudei (cap. 56) înfrățirea marilor imperii cu Israel în închinarea adusă lui Yah (cap 19), dar și moartea sacrificială a lui Mesia (cap 53). Toate acestea Nu sunt prezentate în ordine cronologică. 

Dar este clar că prezența templului (Casa Domnului, cf. Is 2:2; Ier 26:18) și a jertfelor chiar în cele mai îndrăznețe scenarii ale lui Isaia (Is 66:20-21) limitează orizontul posibil al împlinirii acelor profeții.

Promisiunile legământului

Dacă legământul veșnic făcut cu Avraam includea „sămânță, țară, națiune și binecuvântare pentru toate familiile pământului”, așa cum spuneți, ce trebuie să înțeleg? Că mi-a făcut Dumnezeu și mie parte de binecuvântarea de a deveni evreu, ca să moștenesc țara promisă evreilor? La ce le-ar folosi popoarelor lumii, să aibă parte de toate făgăduințele date lui Avraam? Ce mare binecuvântare ar fi că putem deveni toți evrei și putem deține o parcelă în Israel? 

Noul legământ—oferit mai întâi lui Israel, dar respins—, ne promite pământul întreg, nu doar o fâșie „de la mare până la râu”, pe care o pretind mai mulți. Ne promite Noul Ierusalim, nu cetatea care a rămas sub blestem. Chiar când vechiul Ierusalim și templul erau încă în picioare, apostolul spune că Ierusalimul de sus este mama noastră (Gal 4:26), pentru că în calitate de credincioși neevrei, avem ca loc de naștere Ierusalimul (Ps 87:3-7) – deci suntem incluși prin dreptul nașterii spirituale.

Pe mine nu mă deranjează ideea ca Israel să rămână „întâiul-născut”, big brother între celelalte popoare (deși nu mai are acest drept demult și nici Israel nu cred că și-l mai dorește!). Așa cum Iacov i-a lăsat lui Esau toată averea, nu doar partea dublă a primului-născut; și după cum i-a recunoscut în final calitatea de frate mai mare („domnul meu”....„robul tău” Gen 33:13-15), ba încă i-a făcut și daruri ca unui rege, tot așa sunt și eu dispus să recunosc încă superioritatea tradițională a lui Israel. Dar realitatea este că în ciuda schimbării atitudinii lui Iacov, Dumnezeu nu l-a mai recunoscut pe Esau ca moștenitor al binecuvântărilor spirituale, iar urmașii acestuia au devenit tot mai ostili lui Israel. Nici relația dintre Israelul etnic și Israelul spiritual nu este mai bună (cu precizarea însă că: creștinii cu numele, dintre care unii sunt și antisemiți, nu sunt Israel, ci mai degrabă Edom sau Ișmael).  

Exodul final și adunarea lui Israel din cele patru vânturi sunt evenimente care au fost prevăzute în cadul repatrierii din epoca persană. Această repatriere trebuia să fie integrală și să ducă la reunirea  lui Israel și reconstituirea regatului davidic. În bună parte această profeție nu s-a realizat. Iar dacă pe viitor se va realiza cu siguranță, ea nu mai privește strict Israelul etnic, ci Israelul spiritual, cu întregul pământ înnoit și moștenit, în condițiile vieții veșnice.

Participare sau înlocuire?

Altoirea din Romani 11 implică și înlocuire. Nu măslinul este înlocuit cu alt măslin, ci ramurile naturale necredicioase sunt înlocuite cu ramuri străine credincioase. Cum în majoritate ramurile naturale au fost tăiate, rezultă că ramurile măslinului de astăzi sunt în majoritate neevreiești. Din când în când, a mai fost altoită și câte o ramură naturală, de asemenea multe ramuri strîine care fuseseră altoite au mai fost tăiate între timp, pentru că n-au rămas fidele lui Christos (Rom 11:20-21). Per total, măslinul Israelului spiritual arată astăzi ca un măslin cu rădăcină și trunchi israelite și cu ramuri în majoritate de neam păgân. Așa că, practic vorbind, la nivel de ramuri este adevărată înlocuirea. Să vină Israel înapoi, să se împace cu Dumnezeul Lui prin adevăratul Mesia, și să-și ocupe locul în coroana măslinului. Eu le voi da primul loc în vârful pomului. Dar nu pentru că sunt urmași ai kui Avraam, ci pentru că avem aceeași credință și speranță în Iisus.

Legământ „veșnic”

O țară dată de Dumnezeu pentru veci este ca și un loc „de veci” cumpărat sau moștenit. Este de veci pentru toate motivele practice; dar în adevăratul sens, nu este de veci, pentru că este până la înviere. Sau chiar până la deshumare și mutare în alt loc. Legământ veșnic (bǝrĩṯ ˁôlām) nu înseamnă un legământ care este valabil la infinit, indiferent de ce se întmplă. Orice legământ este condiționat de credință și ascultare. Dar este condiționat și de natura legământului. Dacă promisiunile sau poruncile acelui legământ sunt prin natura lor provizorii, atunci „veșnicia” acestui legământ este o simplă hiperbolă.

Mai întâi, termenul ebraic ˁôlām nu înseamnă în sine eternitate, sau timp infinit, ci înseamnă „timp lung, nedefinit, în trecut sau în viitor”. Când este vorba de trecut, nu se traduce cu „din veci” sau „din veșnicie”, ci „de demult”, „de odinioară”, „din vremuri străvechi” (cf. Gen 6:4 uriașii aceia mē-ˁôlām ; Ios 24:2 părinții voștri  . . . locuiau mē-ˁôlām dincolo de Eufrat; Jer 5:15 aduc de departe . . .  un neam mē-ˁôlām = din veșnicie? Ez 26:20 „ruine mē-ˁôlām” = din veci?; Iov 22:15 calea ˁôlām / străveche). De asemenea, când este vorba de viitor, nu înseamnă neapărat veșnic, ci„pentru mult timp”, „timp necunoscut”, „pentru totdeauna” (Ex 19:9 „să aibă încredere în tine lǝ-ˁôlām; Iov 41:4; Ex 21:6 rob lǝ-ˁôlām = pe veci; Ex 27:21 untdelemnul sacru . . .  lege ˁôlām „veșnică”?; Jos 4:7 pietrele acelea . . . să fie un monument ˁad ˁôlām; 1Cr 23:13 Aaron și fiii lui au fost sfințiți ˁad ˁôlām pentru veci?; 2Cr 2:4 slujbele zilnice de la templu sunt lege lǝ-ˁôlām = veșnică?; Ier 7:7 țara pe care am dat-o părinților voștri min ˁôlām și ˁad ˁôlām = din veșnicie și până în veșnicie?). Exemplele se pot înmulți, dar nu mai insist. Termenul ˁôlām (veac, lit. timp necunoscut), vine de la verbul ˁalam (a fi ascuns, necunoscut).  

Profețiile repatrierii și ale restaurării  

Ier 16:14–15; Is 11:11–12 și alte profeții despre acest fel se refereau la timpul de după exil, al lui Cyrus etc. și ele s-au împlinit destul de modest. Da, se vor împlini pe viitor în mod deplin, dar nu cu Israelul etnic, ci cu Israelul spiritual, care include și evrei credincioși. Pentru Israelul etnic, profeția a fost zădărnicită.

Planul inițial al lui Dumnezeu era ca prin Iisus să aducă toate popoarele în staulul Ierusalimului:

In 10:16 „Mai am şi alte oi, cari nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.”).

Da, El venise să împlinească toate făgăduințele făcute lui Israel. Dar în final, a recunoscut că toate încercările au fost zădărnicite de Israel:

Luke 7:30 Iisus: „...dar fariseii şi învăţătorii legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui (Ioan).”  

Lc 19:41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Iisus a spus clar despre Casă că va rămâne pustie (Mt 23:38; Lc 13:35) până la venirea Lui, când unii dintre ei aveau să-I zică „bun venit” (Barukh habba’)¸ iar alții să alerge la stânci. Sentința Lui a fost clară:

Lc 19: 41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut -o, Iisus a plâns pentru ea, şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Mt 21:41, 43 ,,«Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.». . . Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.”

De aceea, profeții ca aceasta:

Is 11:11-12 „Domnul Își va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămășița poporului Său… va strânge pe surghiuniții lui Israel și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda de la cele patru margini ale pământului”

... se vor împlini doar cu Israelul spiritual și cu „Canaanul” pământului înoit, în  care vor  fi și evreii credincioși. Adunarea din cele patru vânturi va fi la venirea lui Iisus (Mat 24:31), nu mai devreme. 

Sionism sau mesianism?

Mișcarea sionistă este nostalgie naționalistă politică, ceea ce este de înțeles în lumea noastră, la orice popor, dar nu reprezintă împlinirera vreunei profeții, deoarece sionismul nu împlinește nici condițiile vechiului legământ, nici condițiile noului legământ. De altfel, evreii ultrareligioși nu recunosc legitimitatea profetică a statului Israel, deoarece ei cred că numai venirea lui Mesia va împlini profeția împărăției lui Dumnezeu.

Expresia „a doua oară” se referă clar la întoarcerea din Babilon. Prima oară a fost eliberarea din Egipt. Profeția că „Israel și Iuda împreună” vor veni nu s-a împlinit și nu se mai poate împlini, fiindcă Israel nu mai există, ci numai Iuda, amestecat cu Beniamin și Levi și cu ceva khazari. Restaurarea completă a Israelului etnic este o himeră de acum. Nu se va mai putea realiza, decât la învierea drepților, unde vor fi din toate semințiile evreiești, plus semințiile neamurilor. Toate profețiile despre adunarea lui Israel și despre restaurare din toate țările au fost scrise în timpul exilului și priveau perioada repatrierii de după exil. Ele prevedeau planul lui Dumnezeu pentru o repatriere și restaurare totală, care însă nu s-a realizat complet.

Pocăința—primul pas al restaurării

 Ceea ce nu s-a realizat cu Israel după ieșirea din Babilon, încă s-ar fi putut până la moartea lui Iisus. După aceea însă, orice s-ar face în această privință, orice încercare de restaurare națională, fie reușită, fie eșuată, este în afara profeției, în afara adevăratei restaurări, care este în primul rând spirituală. Orice restaurare care începe cu cele materiale (moștenirile, statul, dreptul la pământ etc.), este falsă, nu vine de la Dumnezeu. De aceea, când Iisus a venit, i-a oferit lui Israel mai întâi faza spirituală a Împărăției. Iar dacă aceasta a fost respinsă, atunci Împărăția a fost respinsă cu totul. Și A FOST DATĂ ALTORA.

Astfel Israel a devenit Ismael, a devenit Esau, fii ai lui Avraam în sens trupesc, dar lipsiți de făgăduințele restaurării. Israel a devenit și el „un măgar sălbatic”, în conflict cu toată lumea, ca și frații lui arabi, cu care se tot bate (de la pământ, nu de la adevăr). Israel ca popor, ca reliugie sau ca stat, nu mai este Israelul lui Dumnezeu, chiar dacă există încă unii evrei care s-au întors și se întorc la Dumnezeu. Să dea Dumnezeu să se întoarcă toți și să rămân eu de rușine.! Dar profeția am înțeles-o foarte bine.

Toate citatele din profeți pe care mi le-ați trimis le cunosc de la 18-19 ani când m-am apucat să studiez Biblia. Profeții, inclusiv profețiile restaurării au fost lectura mea preferată. Concluzia mea este aceea pe care v-am scris-o mai sus. Dumnezeu este Același pentru fiecare om și pentru fiecare popor.