„Apropierea de duhuri” și „sufletele de sub altar”

Totusi in Evrei 12.23 se vorbeste de "duhurile celor neprihaniti" asociati cu cei ale caror nume sunt scrise in ceruri. (Prof. A M).

         Mulțumesc pentru intervenție. Este vorbirea autorului „literală” sau figurată? Știu că sunteți reticent aici, gândind că stabilirea limbajului ar fi arbitrară, depinzând de bunul plac al cititorului. Dar în general cititorii reușesc să distingă între limbajul propriu și limbajul figurat, pentru că aceasta nu depinde de vreo aptitudine mistică, ci de common sense (care poate fi educat). 

        Când citim despre balaurul din Apocalipsă, pe care Ioan la văzut în cer (Ap 12:13), sau despre legarea balaurului cu un lanț, înainte de a fi aruncat în „abis” și pecetluit acolo, câți dintre noi suspectăm că imaginile acestea ar fi realiste? Un balaur adevărat în cer, care în loc de a fi ucis, este aruncat într-o fântână fără fund (cu capac și cu pecete!), pentru a fi judecat după 1000 de ani? Este posibil să gândim așa la 8 ani, dar în general, lumea se prinde că limbajul ascunde o altă realitate, chiar dacă adesea este insuficient înțeleasă. 

        Sau când citim că duhul lui Pavel a fost prezent în Corint, cu ocazia excomunicării unui păcătos notoriu (1Cor 5:4), probabil că nimeni nu-și imaginează că fantoma lui Pavel l-ar fi părăsit pe apostol, lăsându-l mort, ca să facă un show de un ceas în ekklesía din Corint! Intuim că trebuie să fie un limbaj antic care descrie un proces psihic, o întâlnire „virtuală”, imaginară, dar cu efecte reale, deși este mai dificil să definim „duhul” lui Pavel în acest caz. Era vorba de Duhul (Domnului), care îl călăuzea pe apostol (cf. 2Rg 5:26), sau de mintea  / imaginația apostolului (cf. Ef 4:23)? Sau era vorba de mesajul lui Pavel, citit în adunare și având o autoritate, ca și cum el ar fi fost de față? (cf. 2Cor 3:15). Uneori e dificil de răspuns exact, dar în orice caz, probabil că nimeni nu ar accepta că Pavel ar fi avut capacitatea bizară de a fi prezent fizic în două locuri simultan.          

        Să urmărim, așadar, ce spune apostolul (sau oricine ar fi autorul) în Evrei 12:18-19, 22-24, când compară apropierea fizică de Muntele Sinai (a Israelului vechiului legământ), cu apropierea  spirituală de Muntele Sionului ceresc (a Israelului noului legământ):  

„Voi, nu v-ați apropiat de un munte tangibil și cuprins de flăcări, nici de negura, întunecimea și furtuna aceea, nici de sunetul de trâmbiță și de vocea aceea, care vorbea în așa fel, încât ascultătorii au refuzat s-o mai asculte,

ci . . .

1.  v-ați apropiat de Muntele Sionului (Ap 14:1-5; Gal 4:26) [în sens propriu?]  
2. [v-ați apropiat] de Cetatea Viului Dumnezeu – Ierusalimul ceresc [în sens propriu?]
3. [v-ați apropiat] de serbarea zecilor de mii de îngeri (Ap 7:11) [în sens propriu?]
4. [v-ați apropiat] de ἐκκλησίᾳ celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri [în sens propriu?]
5. [v-ați apropiat] de Dumnezeu, Judecătorul tuturor (Dan 7:9-10)[în sens propriu?]  
6. [v-ați apropiat] de spiritele drepților făcuți desăvârșiți [ca în spiritism?],
7. [v-ați apropiat] de Iisus, mijlocitorul noului legământ (Ev 9:15)[în sens propriu?],
8. [v-ați apropiat] de sângele stropirii curățitoare, care strigă mai tare decât sângele lui Abel (Gen 4:10; Ev 9:13-14, 22; 10:22; 1Pt 1:2; ) [în sens propriu?].

        Întrucât este vorba de apropierea de realități cerești sau duhovnicești, înțelegem că este o apropiere spirituală, prin credință, care poate implica închinare (ca în Ev 4:16; 7:19, 25; 10:1, 22; 11:6; 1Pt 2:4).  Toate aceste apropieri se referă la realități cerești (Dumnezeu, Iisus, îngerii, etc. Chiar și cele de la numerele 4 și 6, care sunt mai dificil de identificat, pot fi analizate la fel. Ambele afirmații se referă la oameni sfinți / drepți (adică la cei care trăiesc viața cerească: In 17:14, 16; Ef 2:6, Col 3:1-4; cf. Gal 4:26), Să le analizăm separat:

• 4. „Ecclesía celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” este comunitatea creștină, deoarece:
• este numită Ekklesía – „Biserica”(Mt 16:18);
• membrii ei sunt invitați să nu urmeze exemplul lui Esau, care și-a vândut dreptul de întâi-născut (Ev 12:16-17);
• numele creștinilor adevărați sunt „scrise în cer” (Dan 12:1; Lc 10:20; Flp 4:3; Ap 20:15). Domnul Christos Însuși „ține registrul” de membri ai Ekklesiei Lui (2Tim 2:19; Ap 5:1-8; 21:27). Nume sunt scrise și nume sunt șterse (Ex 32:33; Ap 3:5). Este accesibilă pe pământ această Biserică? Este știut că apostolii numeau „sfinți” pe toți convertiții lor, care se dedicaseră lui Christos prin botez, chiar dacă adesea se dovedeau imperfecți (2Cor 1:1; Ef 1:1; Flp 1:1; Col 1:2). Prin urmare, comuniunea sfinților se realizează aici pe pământ. Cu „sfinții adormiți” nu putem comunica, nu ne putem apropia de ei în sens real, înainte de ziua învierii (Mt 9:24; In 11:11; FA 7:60; 1Cor 15:20).
• 6. „Drepții care au fost făcuți desăvârșiți” se referă tot la Biserică, deoarece:
• autorul învață că desăvârșirea este specifică noului legământ (Ev 7:11, 19; 9:9; 10:1, 14). Este vorba despre drepții care au fost desăvârșiți spiritual, nu ontologic sau fizic, deoarece autorul arată (Ev 11:39-40) că desăvârșirea finală, care include răsplata veșnică, încă nu a venit, pentru niciunul dintre cei care „au adormit”.
• „Spiritele drepților…”. Termenul πνεῦμα, care este de regulă tradus cu „duh” sau „spirit”, este polisemantic (are mai multe definiții), iar sensul lui depinde de context. Iar aici contetxul este apropierea în sens figurat / spiritual de lucrurile cerești. Prin urmare, aici „duhurile drepților” pot fi credincioșii de pe pământ, care sunt „scriși în cer” (Rom 1:9; 8:16; 12:11; 1Cor 2:11; 6:17; 2Cor 2:13; 7:1; Col 2:5; 1Tes 5:23; Ev 4:12 etc), sau poate fi vorba de o anticipare spirituală a zilei învierii drepților, care vor fi astfel desăvârșiți. În orice caz, autorul afirmă clar despre toți cei morți, că n-au primit încă „ceea ce este desăvârșit” și nu vor primi ei înaintea noastră, a celor vii (Evrei 11:39-40). Între viața aceasta și viața viitoare, drepții sunt morți de-a binelea și nu ne putem apropia de ei fără să călcăm porunca lui Dumnezeu și să ne spurcăm (Lev 19:31)—chiar dacă am crede că această „apropiere” cultică este posibilă. Saul a pierit, fiind prins în capcana propriei lui credințe, care l-a determinat să consulte pe un părinte profet, după ce acesta murise (1Cr 10:13).

        Am putea vorbi de o apropiere (liturgică sau experimentală) de „spiritele” celor adormiți, care încă nu au înviat? Aceasta ar fi magie pură, necromanție (spiritism, „chanelling”), în răspăr cu porunca lui Dumnezeu: păcat capital (Lev 19:31; Dt 18:11; 1Cr 10:13). 

        Trupul uman nu este „posedat” de un spirit: toată activitatea psihologică / mentală depinde de funcțiile creierului și ale organismului viu, fără de care nu avem existență ca persoane. Dar chiar dacă aceste spirite ar avea deja o existență conștientă în rai, așa cum se crede în general, cum ar fi posibilă o „apropiere” de acele spirite, decât în mod imaginar? Și cum ar putea ele să ne viziteze, decât prin înviere (cf. Lc 16:27, 31). 

        O conectare spirit-spirit ar fi imposibilă, dacă noi suntem în lumea noastră, iar ele în lumea lor. Există vreo instrucțiune biblică pentru asemenea „aproprieri”? Ar fi mare binecuvântare, dacă ar fi posibil. Dar interdicțiile date de Dumnezeu, fie și neexplicate, sunt singura noastră siguranță. Dincolo de această limită sunt jocurile demonilor, iar demonii sunt cu siguranță mai deștepți decât noi. Cea mai bună înțelepciune este să ne ferim de orice fel de contact cu lumea morților. Ne rămâne doar memoria, imaginația și credința în înviere. Restul Îi aparține Creatorului. Cei care pretind că facilitează asemenea întâlniri interzise, invocă (de obicei în mod inconștient) spirite înșelătoare. Iar dinspre cer, nu au fost trimise niciodată ca soli spirite de morți, ci numai îngeri, și chiar și aceștia au venit extrem de rar. Mai presus de toate, a fost trimis Spiritul Sfânt, singurul Vicar al lui Christos (In 14:16; 1Pt 1:11), „Care a grăit prin proroci”, Care „mărturisește împreună cu duhul / spiritul nostru” (Rom 8:16) și Care ne desăvârșește rugăciunile (Rom 8:26).       

        În opinia mea, apropierea de spiritele celor drepți este una spiritual-morală și se referă fie la o comuniune aici pe pământ, cu spiritualitatea / personalitatea celor care au fost îndreptățiți și desăvârșiți de Dumnezeu, ca frați de credință, fie la toți drepții, inclusiv dragii noștri care au murit și pe care la ziua învierii îi vom reîntâlni. Astfel spus, afirmația de la punctul 6 „rimează” cu cea de la punctul 4. Uzul termenului πνεῦμα în acest sens este frecvent în Scriptură. Pavel binecuvântă adesea spiritul / duhul credincioșilor („Harul/Domnul… să fie cu duhul vostru/tău” Gal 6:18; Flm 25; 2Tim 4:22), ceea ce se poate înțelege ca o figură de stil în locul formulei obișnuite „Harul…să fie cu voi” (2Tes 3:18; Evrei 13:25). Dacă  găsiți o sluție mai bună, nu mă dau înapoi.

Suflete sub altar și pe tron

La fel in Apocalipsa 6.8 de "sufletele celor care fusesera injunghiati" (Prof. A M).

Să vedem despre ce este vorba:

«Ap 6:9-10, „am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați . . .”; Ap 20:4 „am văzut sufletele celor decapitați / uciși pentru …”.

        De remarcat faptul că în Ap 20:4, sufletele acestea au înviat (la venirea lui Christos, la prima înviere / a drepților), ca să domnească împreună cu Christos 1000 de ani. Aici avem scene dramatice vizionare, care folosesc actori imaginari, simbolici (dar cu o identitate colectivă istorică, reală), pentru a transmite un mesaj escatologic. Imaginile care apar în aceste scene sunt importante, ele trimit la niște realități, dar nu descriu realitatea în sine, așa cum este ea. Apocalipsa este prin excelență o revelație în simboluri. Dar limbajul ei nu este imposibil de descifrat. 

        Când Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu i-a zis ucigașului: „Sângele fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Gen 4:10). Sensul scenei din Apocalips 6 este același, doar că, în loc de „sângele” martirilor, avem „sufletele” martirilor, și nu întâmplător, pentru că în limbajul biblic, „sângele este néƥeš ( =suflet)-ul” (Gen 9:4; Lev 17:11, 14), de unde și expresia damm néƥeš „sângele sufletului / sufletelor” (Gen 9:5; Dt 27:25; Pr 28:17; Ier 2:34).

        Ioan a văzut într-adevăr în viziune aceste „suflete”. Dar întrebarea este dacă într-adevăr viziunea profetică este o excursie reală la cer, sau supranatural indusă în mintea vizionarului? Ce ne învață această viziune? 

1. că în cerul lui Dumnezeu există un altar pe care au fost jertfiți martirii (?)
2. că sub acel altar dorm sufletele martirilor decapitați (?)  
3. că ori de câte ori sufletele martirilor strigă la Dumnezeu după răzbunare, Dumnezeu le dă pijamale albe și le trimite la culcare, până la ziua răzbunării (?) Iar dacă strigă mereu, când se mai odihnesc, oare, de vreme ce porunca divină a fost „să se odihnească  . . . încă puțin timp” ? 

        Înțelegerea mea este că în cer nu există niciun altar de jertfă. Acest altar este simbolul vizionar al Crucii lui Iisus și al tuturor crucilor, arenelor, rugurilor și eșafoadelor etc., de pe pământ, unde au fost uciși martirii dreptății. După cum la Sanctuar, aproape tot sângele se turna la temelia altarului (Lev 8:15; 9:9; 2Cr 29:24), la fel, sângele martirilor este descris ca fiind sufletele acumulate sub altar. Faptul că Suveranul le trimite să „se mai odihnească puțină vreme”, arată că „ocupația” acestor suflete, înghesuite acolo sub un singur altar, nu este aceea de a striga mereu, ci de a se odihni. 

        „Sufletele” acestea sunt viețile virtuale (în așteptarea învierii) ale celor care sunt judecați de Dumnezeu și declarați drepți. Haina albă, dată fiecăruia reprezintă justificarea și reabilitarea completă pe care o dă Dumnezeu la judecată, celor care pe nedrept au fost condamnați la moarte pentru credință. 

[Viziunea confirmă ideea că judecata credincioșilor se face înainte de Parusía (cf. Dan 7:9-10; Ap 14:6-7), deoarece Parusia vine cu învierea și cu celelalte răsplătiri, descrise în Ap 20:4;  cf. Dan 7:22. Apostolii afirmă că vor fi judecați și credincioșii (Ps 135:14; Rom 14:10; 2Cor 5:10; Evrei 10:30; 1Pt 4:5-7, 17-18), că iertarea divină poate fi reversibilă (Mt 18:30-35; Ap 3:5).]

        În acest limbaj suprarealist și dramatic, Învățătorul ceresc i-a descoperit lui Ioan adevărul despre judecata și soarta celor care au „adormit” în Christos. Faptul că lucrul cel mai bun pe care-l pot face sufletele (persoanele) acelea este să se odihnească, nu să cânte, sau să tămâieze, sugerează că nu au o viață reală, conștientă. Strigătul lor „Până când?” este ca și „strigătul” sângelui lui Abel—nu o realitate fizică, ci glasul personificat al dreptății, care cere răzbunare. Sufletele drepților nu apar în scenele liturgice din Apocalipsă. Singurii oameni prezenți în aceste scene sunt cei 24 seniori / prebiteri / mai mari, care nu sunt niciodată numiți „suflete” sau „duhuri”, deoarece dacă ei sunt cu adevărat în cer, puteau ajunge acolo numai prin înviere (Mt 27:52-53).

        Scena din Apocalipsa 6  nu ne învață care este realitatea despre mobilierul templului ceresc, despre o existență umană fără trup, într-un dormitor paradisiac al fantomelor. Nu ne învață realitatea despre locul unde sunt înghesuite sufletele drepților—sub un altar, sau „în sânul lui Avram!”. Scenele vizionare nu reprezintă realități vizitate (în trup sau în duh), ci revelații divine pedagogice, într-un limbaj imagistic suprarealist, cu scop spiritual și educativ, nu pentru a ne informa despre cum arată exact Raiul lui Dumnezeu.  

        „Sufletele” (persoanele) acestea încă nu domnesc cu Christos în cer. Doar prin înviere capătă răsplata, domnia, autoritatea de judecători ai celor ce i-au judecat. Prima frază din Ap 20:4 descrie scena, iar următoarele două o explică: cei ce au primit tronuri de regi și judecători sunt identificați ca fiind „sufletele” martirilor din cap. 6. Apoi ultima frază arată cum au ajuns la tron: „Ei au înviat și au domnit cu Christos 1000 de ani”. Până atunci dorm, sub altarul uriaș al tuturor martirilor, sub pământ, așteptând învierea. Doar pentru Dumnezeu ei încă strigă mereu, deși în realitate dorm somnul morții până la înviere.