marți, 24 iunie 2008

Cântarea de mărturie a lui Moise

Florin Lăiu. Traducere critică versificată (nefinalizată)


Deuteronom 32 (cf. cap. 31:1.16-21)

Voi ceruri, ascultaţi cuvântul meu,
Pământ, auzi-mi vorba bătrânească !
Să picure ca ploaia sfatul meu,
Şi graiul meu ca bura să stropească,
Ca pârpăra pe pajişte să sară,
Ca ropotele-n ierburi să tresară.

Căci voi chema pe Dumnezeu pe Nume,
Pe-al nostru Domn, Iahwé; daţi slavă Lui !
El, Stânca! Ce perfectă-I e lucrarea,
Şi cât de dreaptă cale, legea Lui!
El credincios e, fără strâmbătate,
El este drept în totul şi cinstit.
Dar ei nu-s fii, ci pagube şi greşuri:
Un neam pidosnic şi un leat sucit !

Aşa Îl răsplătiţi voi pe Iahwé ?
Neam prost, bun de nimic şi fără minte !
Oare nu El ţi-e Tată şi Stăpân ?
El te-a făcut şi El îţi e Părinte !
Adu-ţi aminte zilele străbune
Socoate-n urmă anii, leat cu leat.
Pe tatăl tău întreabă-l şi-ţi va spune,
Bătrânii tăi îţi vor grăi curat:

Când Cel de Sus a răspândit popoare,
Şi le-a-mpărţit frumos pământul Său,
Le-a pus atâtea haturi şi hotare
Cât numărul de fii de Dumnezeu.
Dar partea lui Iahwé-i poporul Lui,
Şi Iacob – lotul Lui de stăpânire.
El l-a găsit într-un pământ deşert,
Într-un pustiu cu urlete-n neştire.

Iahwé şi numai El îl va purta,
Fără vreun zeu străin prin preajma Sa.
Îl va sui frumos pe culmi de lume
Hrănindu-l dintr-un câmp cu roade bune.
Din stâncă îi va da să sugă miere,
Şi untdelemn gustos din pietre seci,
Smântâna de la vaci, lapte de oaie,
Său de cârlani, grăsime de berbeci,

Şi tauri din Başan şi iezi cu ciuguri,
Rărunchii graşi ai bobului de grâu...
Şi va bea mustul, sângele de struguri.
Se ospătează Iacob, e sătul,
Şi-l văd pe Ieşurun* dând din picioare.
– Te-ai dres, te-ai ghiftuit şi te-ai umplut,
Şi părăseşti pe Cel ce te-a făcut,
Nesócoţi Stânca ta mântuitoare ! –

Ah, L-au făcut gelos prin zei străini,
L-au supărat cu scârbe din vecini,
Jertfind unor şeitani nedumnezei,
Abia sosiţi, necunoscuţi de ei,
Zei pripăşiţi pe-aici, zei venetici,
Pe care nu-i ştiau ai lor bunici.

Şi ai uitat pe Cel ce te-a născut,
Pe Dumnezeu, pe Stânca născătoare.
Da, S-a scârbit Iahwé de ce-a văzut,
De fii şi fiice neascultătoare!
Şi-a zis atunci: „Îmi voi întoarce faţa,
Şi voi vedea ce soartă vor avea,
Căci sunt un leat sucit şi pus pe harţă,
Copii necredincioşi şi poamă rea.

M-au provocat cu-ai lor nedumnezei,
Şi M-au scârbit cu fleacurile lor.
Am să-i provoc şi Eu printr-un neam prost
Şi am să-i supăr printr-un nepopor.
Căci foc în nări Mi s-a aprins mânia,
Care va arde-adânc până-n Şeól,
Mâncând de zor recoltele cu glia,
Cu temelii de munţi, într-un pârjol.
Nenorociri cu vârf le voi trimite,
Şi-i vor mânca săgeţile-Mi cumplite.
Lihniţi de foame, mistuiţi de friguri
Vor fi, şi prinşi de-amarnică turbare.
Le voi trimite-n carne colţi de fiară,
Şi înfocat venin de târâtoare.

Pe uliţi pruncii vor cădea sub săbii,
Iar prin odăi va trece fíor crunt;
Şi vor pieri fecioarele, flăcăii,
Sugarul şi bărbatul cel cărunt...
Am zis: „Acum i-aş face bucăţele,
Pomina lor din lume să se şteargă !”
Dar m-am temut să nu-Mi provoc duşmanul,
Vrăjmaşii lor greşit c-or să-nţeleagă,
Şi c-or să spună: „Ba, a noastră-i slava,
Căci nu Iahwé a săvârşit isprava !"
Da, sunt popor lipsit de sfat şi minte,
Nu au în ei înţelepciune trează.
De-ar fi deştepţi, ar înţelege totul,
S-ar mai gândi la cele ce urmează.

Cum să alunge-un singur om o mie,
Şi doi să fugărească zece mii,
De nu i-ar fi trădat chiar „stânca” lor,
Şi dacă nu-i vindea Iahwé de vii ?
Căci „stânca” lor nu e ca Stânca noastră;
Vrăjmaşii noştri pot s-o recunoască.
Da, via lor e viţă de Sodomă,
O vie din podgoriile Gomorei
Strugurii lor sunt poamă otrăvită,
Ciorchini de fiere, de mănânci şi ghiorăi.

Iar vinul lor, venin e de balauri,
Scuipat de cobre, înfocat, cumplit,
Oare nu-l strâng Eu şi-l păstrez la Mine,
Ascuns în vistierii, pecetluit,
Pentru-acea zi de răzbunări şi plăţi,
Pentru-acel timp de groază adunată ?
Căci e aproape ziua spaimei lor,
Şi ce li s-a gătit, soseşte-ndată.

Va judeca Iahwé poporul Său,
Da, EL va răzbuna pe robii Lui,
Când va vedea că mâna le-a slăbit,
Că printre ei nici sclav, nici liber nu-i.
Şi-atunci va zice: „Unde-s zeii lor,
Da, 'stânca' de-adăpost în care stau,
Care mănâncă săul jertfei lor
Şi vinul de libaţie li-l beau ?

Să se ridice ei să vă ajute,
Să vă ferească ei şi să v-asculte !"
Vedeţi, acum, că Eu, Eu sunt Acela
Şi nu există Dumnezeu ca Mine!
Eu pot ucide şi tot Eu dau viaţă
Dacă-am lovit, tot Eu apoi fac bine.
Din mâna Mea nu este-n veac scăpare.
Ridic spre ceruri braţul şi jur tare:

„Aşa cum Eu sunt viu în veşnicie,
De nu-Mi voi ascuţi sabia-fulger,
De nu voi pune mâna pe urgie,
Să Mă răzbun pe toţi vrăjmaşii Mei,
Pe cei ce Mă urăsc fără temei !
Voi îmbăta săgeţile-Mi de sânge,
Şi spada Mea din trupul lor va smulge,
Da, sânge de căzuţi şi de ... (?)
Şi capete lăţoase de vrăjmaşi.

Cântaţi voioşi cu neamul Lui, popoare,
Toţi fiii Lui I-aduceţi închinare !
Căci El va răzbuna pe robii Săi:
Pedeapsa o va-ntoarce spre cei răi,
Şi drept plătind vrăjmaşilor de-afară,
Va face ispăşire pentru ţară.

(Aştept critici, dacă aveţi ceva de comentat referitor la traducere sau la forma poetică. Nu mă interesează criticile de conţinut, fiindcă este doar traducere).

__________________________________________________

* Ieşurun = nume poetic foarte rar, dat de Moise lui Israel (Dt 32:15; 33. 26) şi preluat apoi de Isaia (44:2), de Iisus ben Sira (37:25) şi de comunitatea de la Qumran (Rugăciunile zilnice A: 4Q503 f29_32:6). Este un nume onorific, format din radicalul yashar (a fi drept, corect, cinstit, neted, întins, nesucit), cu terminaţia arhaică /-un/, ca şi numele lui Zabulon (ebr. Zebulun) şi Ieduthun / Iedithun.

miercuri, 18 iunie 2008

Scrisoare şi replică

Scrisoarea următoare a fost adresată primăriei unui oraş moldovenesc, de un preot al Bisericii majoritare, la 22 martie 1993. Am scris atunci o replică, pe care, de lehamite, n-am mai trimis-o. Tocmai am redescoperit-o, şi acum le postez pe amândouă, ca să se bucure internautul român de pitorescul nostru peisaj politico-religios şi de eternele noastre apucături mioritice.
Domnule primar şi onorat consiliu !
Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că în ultimul timp suntem întrebaţi tot mai des de foarte mulţi oameni, de ce în calitatea pe care o avem, nu luăm atitudine în legătură cu manifestările de la Casa de Cultură din oraşul.... unde pastorul neoprotestant Y.R. a transformat respectivul imobil într-un campus de prozelitism sectar.
De aceea această adresă se vrea exprimarea punctului nostru de vedere în acest sens, dar şi o interpelare a Domniilor Voastre în calitatea pe care o aveţi vizavi de destinul acestui oraş.
Menţionăm în primul rând că înţelegem să respectăm credinţa şi convingerile fiecărui om, aceasta fiind corolarul libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat şi una din manifestările autentice ale democraţiei. În acelaşi timp nu suntem de acord cu prozelitismul, ca mijloc prin care o biserică sau sectă religioasă face misiune în rândul credincioşilor altei biserici sau grupări religioase.
Amintim aici că acest fenomen, exceptând democraţia noastră originală şi cadru nesperat de generos oferit de românii ortodocşi, este condamnat, iar în alte părţi chiar interzis prin lege, de toate organizaţiile creştine internaţionale şi chiar de unele biserici şi grupări care îl practică (! ?). Ori este evident că această manifestare, ca şi multe altele, nu este altceva decât o dovadă tipică de prozelitism necinstit şi plin de tupeu în “curtea “ Bisericii Ortodoxe.
Cum am putea califica altfel prezenţa într-o casă de cultură (?) a unui neoprotestant timp de mai multe săptămâni, când acest cult are în zonă şi chiar în oraş case de rugăciune foarte încăpătoare, iar numărul adepţilor atât cât este el, dar mai ales “răbdarea şi perseverenţa” fratelui pastor ofereau posibilităţi mai mult decât suficiente de a-şi avertiza conadepţii despre “Sfârşitul Tragediei”. Între noi fie spus secta respectivă, chiar de la apariţia ei în America, în secolul trecut a mai prezis nu odată acest sfârşit imanent, care însă nu s-a concretizat niciodată.

Într-un loc cu o foarte frumoasă şi vie tradiţie şi credinţă ortodoxă, lângă două biserici ortodoxe şi într-un oraş cu o populaţie de peste 95% de ortodocşi, acest pastor transpiră să corupă pe bieţii români la o altă credinţă de aiurea.
Domniilor voastre şi celor ce aţi închiriat Casa de Cultură vă este chiar atât de indiferent că aceşti vântură lume, care se instalează discret dar sigur în ţara noastră, pe lângă conţinutul învăţăturii lor eretice, departe de cel al tradiţiei noastre creştine ortodoxe, răspândesc practici şi învăţături care lovesc în propria noastră identitate naţională şi în valorile noastre sacre ?
Ne întrebăm în ce măsură Dvs. mai consideraţi credinţa şi spiritualitatea creştin ortodoxă ca o componentă fundamentală a identităţii noastre de neam şi de ţară ? De ce se manifestă procesul de democraţie numai în acest domeniu unde nu se afectează în nici un fel factorii şi structurile puterii, fiindu-vă în acelaşi fel indiferent faptul că prin atitudinea Dumneavoastră loviţi grav credinţa şi spiritualitatea neamului nostru ? Permiţând aceste “evanghelizări” ale [cetăţenilor oraşului ], să fi uitat aşa de uşor Istoria Neamului şi faptul că noi suntem evanghelizaţi de două milenii, iar pentru credinţă şi ţară strămoşii şi înaintaşii noştri au sfinţit cu trupurile lor şi jertfa lor întreg ţinutul românesc ? Mărturie stau nepieritoarele nestemate cultural creştine care şi acum ne prezintă şi ne reprezintă în întreaga lume.
Oare intelectualii din ...... precum şi ceilalţi oameni ce cât de cât pretind că au o cultură completă asupra istoriei noastre să nu aibă nimic de spus despre aceste manifestări ?
Cunoaşteţi măcar un singur caz când mesageri ai nimănui să fi adus măcar odată un elogiu istoriei noastre, tradiţiei, datinilor şi obiceiurilor noastre româneşti ? Cred că nu, întrucât învăţătura lor nu are nici un fel de preţuire pentru aceste valori, iar casele de cultură şi căminele culturale zidite prin contribuţia ortodocşilor erau etichetate până mai ieri şi evitate de ei întrucât erau sedii ale celui necurat.
Oare n-ar fi cazul să sfătuiţi pe aceşti “generoşi evanghelişti” care sigur ne vor mai călca meleagurile, că ţările musulmane fundamentaliste (unde jignirea sentimentului naţional religios se pedepseşte cu pedeapsa la moarte ) şi alte ţări de pe mapamond, au mai multă nevoie decât noi de zelul lor misionar şi să nu mai profaneze prin obrăznicia lor şi puţinul din noi ce a mai rămas “neînchiriat şi nevândut”. Nădăjduim (încă) în sentimentele Dumneavoastră de buni români şi creştini şi că “Sfârşitul tragediei” acestor comercianţi fără scrupule de suflete ortodoxe, se va sfârşi şi în oraşul nostru.
[....]
___________________________________________________
CĂTRE PROTOPOPIATUL .... 29 aprilie 1993
Domnule presviter [...],
Bănuiesc că nu vă interesează părerile celor pe care îi detestaţi, dar am o brumă de speranţă că nu vă veţi putea abţine de a citi această foaie înainte de a-i da o altă destinaţie. Cuvintele acestea reprezintă o replică la scrisoarea pe care a-ţi adresat-o primăriei oraşului la 22 martie şi pe care v-am aşezat-o alături pentru a vă reaminti despre ce era vorba. Reacţia sfinţiei voastre era de aşteptat. Suntem obişnuiţi de mult să citim sau să auzim asemenea alarme disperate din partea părinţilor spirituali ai unei majorităţi care (ca orice majoritate!) nu s-a dezbărat de apucăturile totalitariste.

Ideea unui singur partid politic atotbiruitor nu este originală comunismului. Când cezarul Constantin (cel Mare!) a măritat Biserica cu Imperiul Roman, a avut aceeaşi revelaţie: să existe o singură biserică oficială, liberă de a-şi propaga opiniile moştenite sau dobândite. Necreştinii (păgâni sau evrei), precum şi creştinii care făceau opinie separată (şi pe care Biserica îi numea cu satisfacţie „eretici “/„sectanţi”), trebuia să se supună sau să sufere. Dacă aceasta este metoda lui Christos, şi dacă aşa procedează în mod legitim Biserica, în numele şi spiritul lui Christos, este de prisos să mai cercetăm. Biblia este plină de avertizări împotriva religiei intolerante şi fanatice, împotriva religiei tradiţionaliste şi politice.
Din scrisoarea Dvs. rezultă că îi invidiaţi pe ayatollahi pentru autoritatea deplină pe care o au în statul lor şi pe care o exercită împotriva „intruşilor” creştini. Înţeleg această empatie, pentru că, de fapt, aveţi aceeaşi religie: a intoleranţei, care nu se poate apăra numai prin cuvânt (având, adesea conştienţa slăbiciunii propriilor argumente), ci are nevoie şi de braţul autorităţii seculare.
Aici este „taina fărădelegii”, pe care Biserica a sfinţit-o de multă vreme: în Apocalipsa lui Ioan, pentru care vă suntem recunoscători că aţi păstrat-o prin secole ca să ajungă la noi, se vorbeşte despre o femeie-cetate, cu supra numele Babilon, vinovată nu numai de sângele multor martiri, dar şi de faptul că se prostituează cu împăraţii pământului. Dacă aceasta ar fi Roma păgână sau Imperiul ei, legăturile cu împăraţii pământului ar fi absolut normale. Dar dacă ea este Biserica decăzută (şi nu degeaba Sfântul Ioan s-a mirat văzând-o ! vezi Ap. 17: ) atunci se înţelege că logodnica lui Christos (Regele Regilor) a început să se prostitueze, unindu-se cu Imperiul Roman şi apoi cu statele succesoare.
Nu negăm faptul că, Dvs., fiind clerici, aţi primit autoritate. Dumnezeu să vă ajute s-o folosiţi spre binecuvântarea acestui neam şi a altor neamuri!. Dar nimic din lucrurile acestea întemeiate pe un trecut, pe vrednicia sau pe răspunderea altora, nu vă dă dreptul ca astăzi să monopolizaţi dreptul la cuvânt (/Cuvânt!) şi conştiinţele oamenilor. Chiar dacă aţi fi fii naturali ai Sfinţilor Apostoli (fiindcă unii dintre ei erau căsătoriţi, spre deosebire de arhiereii actuali: Mc.1:29-31), sau dacă aţi fi chiar apostolii lui Christos în persoană, am fi siliţi să nu vă dăm ascultare în unele privinţe, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel (vezi Gal.1:6-8).
Dumneavoastră confundaţi creştinismul cu naţionalismul şi Biserica universală, întemeiată de Christos cu o cultură naţională. Oare, pentru aceasta a murit Christos Domnul ? Ceea ce m-a impresionat în scrisoarea dumneavoastră (afară de o atitudine implacabilă – mai degrabă politică decât religioasă – şi de lipsa totală de sensibilitate creştină faţă de alte fiinţe umane), sunt calităţile de om politic şi cultural ale autorului.

Oare este destul ca să poţi muri pentru o idee ? Ceea ce a făcut sfinţia voastră prin această adresă (fără efect, deocamdată, cât va îngădui Dumnezeu să mai respirăm până la următoarea şi ultima persecuţie), este gestul prin care, timp de multe veacuri întunecate şi însângerate, Biserica a manipulat autorităţile seculare, chiar când n-a reuşit să le subjuge. Biserica aceasta (de răsărit sau de apus, Roma veche sau a doua Romă, - nu-i nici-o diferenţă esenţială, aveţi acelaşi spirit - pardon, acelaşi duh ! ) a dovedit din plin ce poate, nefiind în stare să ducă la fericire popoarele lumii, în atingerea idealurilor pământeşti, cu atât mai puţin a condus sufletele la viaţă veşnică. Biserica istorică a simţit că singura ei şansă este de a ţine prostimea în ignoranţă cu privire la Scriptură (şi cu privire la alte lucruri!) de aceea a avut nevoie de ghearele statului pentru a-şi exercita pravilele şi canoanele.
Dacă n-ar fi apărut în lume ţări protestante şi guverne democratice, astăzi ţările ortodoxo-catolice ar fi rămas la nivelul secolului XII. Şi aceasta în cel mai bun caz, deoarece există şi reacţii naturale ale unui popor instigat la violenţă, aşa cum a fost reacţia Franţei din sec. XVIII (ţara cu cel mai catolic trecut !).
Sigur, veţi spune că popoarele ortodoxe n-au avut inchiziţii şi n-au făcut războaie religioase. Este adevărat că nici nu prea au avut ocazia (cu excepţia paulikienilor sau bogomililor pe care împăraţii prea creştini ai Bizanţului i-au trimis cu miile şi cu zecile de mii pe cealaltă lume). Dar dacă ar fi apărut şi pe acest sol călugări reformatori (cum au fost Luther şi alţi contemporani ai lui), ce ar fi făcut clericii dreptcredincioşi cu urmaşii acelora ? Ar fi avut mai multe şanse decât Kiril Lukaris?
N-avem nevoie să facem presupuneri pentru că, dacă în Ardeal majoritatea ortodoxă a fost oprimată de către majoritatea catolică a Imperiului, protestanţii – şi, mai ales neoprotestanţii – au înaintat numai cu jertfe în teritoriile de dincoace de Carpaţi. Toţi bătrânii noştrii care au primit adventismul în prima jumătate a acestui secol, sunt martori că, adesea jandarmii erau mai omenoşi decât preoţii, deoarece preoţii instigau autorităţile şi trimiteau tot felul de slugoi fanatici şi de pălmaşi beţivi întru întâmpinarea predicatorilor.
Oare, chiar atât de mult deranjează faptul că unii predicatori sunt străini sau că această confesiune nu este născută pe pământ românesc ? Dar pe Tudor Popescu, sau pe părintele Iosif Trifa, de ce nu i-au suportat cinstitele feţe arhiereşti ? De ce nu poate ortodoxia să lucreze cu cărţile pe faţă, să facă şi ea prozelitism cinstit, aşa cum legile oricărei ţări civilizate o permit, şi cum Christos a poruncit primilor creştini, în loc de a exploda de neputinţă duhovnicească, de câte ori aude de o evaghelizare „sectantă” ?

Ce altceva suntem noi toţi creştinii, decât o “sectă” evreiască (fiindcă astfel îi numea iudaismul – care era Biserica-mamă, strămoşească pe primii creştini)[1]. Şi pe ce cale a pătruns religia universală (şi ruptă de naţionalismul strămoşesc) a lui Iisus, dacă nu prin propovăduirea Evangheliei din casă în casă, din sat în sat, din om în om, aşa cum făceau sfinţii apostoli şi cum a făcut şi „Sfântul Andrei cel întâi chemat”. Desigur că predicarea Apostolului Andrei şi a colegilor şi urmaşilor lui a întâmpinat şi opoziţie. Vă imaginaţi că daco-geţii, bunii noştri străbuni, care erau majoritatea populaţiei, atât faţă de „intruşii” creştini (care puteau fi şi iudei şi greci, nu doar soldaţi şi comandanţi romani), cât şi faţă de legiunile ocupanţilor imperialişti romani (care n–au fost niciodată prea mulţi), n-au fost deloc deranjaţi de o religie străină ? Şi nimeni nu ştie exact cât timp a luat acest proces de încreştinare a unui neam care n-a uitat niciodată toate obiceiurile pre-creştine, autohtone sau împrumutate din cultura greco-romană.
Dar hai să-i lăsăm pe strămoşi în pace. Au făcut şi ei ce-au putut, şi la judecata de apoi vor trece la dreapta sau la stânga, fiecare după faptele lui, indiferent de naţionalitatea sau credinţele lor. Totuşi, a face astăzi un ideal din simpla conservare a ceea ce au gândit şi simţit înaintaşii, nu este o idee foarte inteligentă. De aceea sfinţia voastră nici nu aţi apelat la autoritatea Bibliei, pentru că, de fapt, nu apăraţi religia Scripturii, ci un sistem popesc ritualist-tradiţionalist – cu elemente de spiritualitate universală, cu oarecare urme de creştinism.
Aţi pus problema „destinului acestui oraş”, în mod ridicol, ca şi cum un om ar putea ţine sub control destinele lumii, sau ca şi cum adventismul ar însemna demolarea oraşelor şi vandalizarea căminelor culturale. Când intră rockeri sau alţi nebuni, în aceste sălaşuri culturale, sunteţi oare la fel de vigilent în apărarea sfintelor tradiţii strănoşeşti ? Mi-ar plăcea să vedeţi cum arată în unele ţări (chiar şi din Africa, Insulele Pacificului, etc.) aşezările adventiste, precum şi o mulţime de instituţii de învăţământ (de la grădiniţă la colegiu şi universitate), instituţii medicale şi altele. Sovieticii şi-au schimbat atitudinea faţă de noi după ce un ministru al lor a vizitat centrele noastre din SUA şi a înţeles adevăratul caracter al activităţii noastre mondiale.

Suntem puţini, în comparaţie cu domniile voastre, dar suntem răspândiţi pretutindeni. Ceea ce se întâmplă într-un colţ al lumii ne interesează pe toţi. Şi ţinem la ideea libertăţii de conştiinţă (care cuprinde şi libertatea neîngrădită a cuvântului, aşa cum o dorim şi altora), pentru că acesta este principiul elementar al Evangheliei. Iisus spunea:
„Faceţi altora ceea ce aţi vrea să vă facă ei vouă! (Mat. 7:12)
sau:
Duceţi-vă, blestemaţilor în focul cel veşnic,… fiindcă ori de câte ori aţi făcut (sau n-aţi făcut ) unul din aceste lucruri celor mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, mie mi-aţi făcut (sau nu Mi-aţi făcut !)” (Mat. 25:40.41.45-46).
Nu ne trimiteţi în ţările musulmane. Suntem noi şi pe-acolo, în suferinţă şi oprimare. Dacă sfinţia voastră ne poate asigura un asemenea tratament într-o ţară „creştină”, de ce să-i preferăm pe „păgânii" islamici? Şi dacă Dvs. consideraţi „prozelitismul” (cu sau fără ghilimele) ca o crimă, cum vă puteţi achita de sarcina pe care o aveţi ca păstor dreptcredincios, fără să încercaţi să-i aduceţi înapoi, cu cuvântul Evangheliei pe cei rătăciţi? Iisus spunea că aşa face doar păstorul cel bun. Poate intenţionaţi deja acest lucru.
Nu vă miră, oare, faptul că acest prozelitism nu se face în ambele sensuri şi că, de când este lumea, nu s-a auzit ca un adventist (sau alt neoprotestant) să devină, prin convingere, ortodox? Şi dacă, totuşi, aţi întâlnit vreunul, asiguraţi-vă de sănătatea lui mintală sau morală! Dacă vine unul la noi, însă, rareori se întoarce înapoi. Mulţi şi-ar da viaţa pentru această credinţă curată în Christos, ceea ce cu greu ar fi făcut-o în credinţa lor anterioară. (Vremurile lui Brâncoveanu au trecut; la testul comunismului, „majoritatea" aceasta cu care acum vă lăudaţi, şi-a păstrat credinţa „cum s-a putut”, în timp ce noi am ţinut-o, de regulă, pe faţă. Toată lumea a văzut că nu puteam fi îngenuncheaţi ca să renunţăm la ziua lăsată de Dumnezeu. De aceea ne-au şi respectat mulţi dintre stăpânii vremii.
Situţia convertirilor seamănă cu cea a emigrărilor. Se pleacă din est în vest; rareori invers. Rareori va prefera cineva cetăţenia română, cetăţeniei americane. De explicaţii nu este nevoie. Diferenţa esenţială este că noi suntem o mişcare religioasă orientată spre viaţă şi spre viitor, în timp ce Biserica pe care o reprezentaţi este, din nefericire, orientată spre trecut şi spre lumea morţilor. Ea este un grandios şi trist monument sub care zace în descompunere adevărata evlavie, iar cei pe care nu-i puteţi suporta sunt un simplu izvoraş în deşert.
Dacă am citit eu bine, sfinţia voastră spune că există ţări care au legi mai bune, care au ştiut să stăvilească prozelitismul. Că doar „democraţia noastră originală” încurajează libera circulaţie a ideilor. V-aş recomanda să citiţi cartea lui N. Iorga, Evoluţia ideii de libertate, unde aţi putea vedea că adevărata libertate civilă şi religioasă nu s-a născut în Europa – nici măcar în România noastră cea nesperat de generoasă şi de răbdătoare cu străinii care chipurile întotdeauna i-au vrut răul – ci în Statele Unite, de unde ideea a influenţat Europa şi alte zone ale Lumii Vechi.

Cât despre organizaţiile creştine care practică „prozelitismul” condamnându-l la alţii, să le fie ruşine! Ideea a început să circule şi printre protestanţi, fiindcă este foarte natural ca istoria să se repete. Protestanţii sunt şi ei destul de învechiţi acum, slujesc şi ei dogme sau interese politice, merg pe aceeaşi cale a bătrânei lor mame care s-a prostituat cu toţi împăraţii pământului. Aşa că, aceşti iniţiatori ai ecumenismului curent, în care ortodocşii s-au antrenat pe plan mondial, vor să refacă din cioburi Biserica Veche, folosind în locul iubirii creştine proiectul unor măsuri de constrângere, de oprire a „prozelitismului”. Chiar şi numai acest semnalment este suficient pentru a trăda adevărata identitate a acestui imperialism spiritual mondial, numit ecumenism, la care o importantă minoritate creştină nu va adera niciodată.
Cu sau fără tupeu, cineva trebuie să deschidă Biblia şi în „curtea “ Bisericii Ortodoxe. Şi aceasta pentru că, într-adevăr, sfârşitul acestei lumi este nu doar iminent, ci şi imanent fiindcă toţi credincioşii şi necredincioşii din lume îl presimt. Putea avea loc chiar mai demult. Sfântul Petru zicea cu peste 1900 de ani în urmă:
“…Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc se vor nimici, iar stihiile aprinse, se vor topi!” ( vezi 2Petru 3:12, ediţia sinodală din 1988).
Cum poate fi grăbită ziua aceea? În primul rând, numai cei ce iubesc pe Iisus au interes să o grăbească. În Mat. 24: 14 Domnul a arătat că acea dată depinde de Evanghelizarea (nu pocăinţa) întregii lumi, lucru care este gata de realizare (N-ar strica dacă aţi pune umărul şi Dvs. Pe lângă tot felul de simboluri şi ritualuri şi datini care ţin de domeniul sentimental, pentru cei care sunt copii la minte, de ce nu s-ar face ceva mai mult pentru bietul român?).
Iar dacă ne trimiteţi pe noi în Iran, haideţi să mergem împreună acolo, fiindcă sfinţia voastră crede că mandatul propovăduirii credinţei a fost încredinţat în exclusivitate preoţilor – desigur, preoţilor ortodocşi! Din câte ştiu eu, însă, rătăciţii de romano-catolici au lucrat şi lucrează mai mult pentru răspândirea creştinismului (aşa cum îl înţeleg ei) decât Biserica Dvs care întotdeauna are dreptate. Aş fi curios să ştiu cum interpretaţi aceste două versete biblice.
Admit că putem greşi. Şi Dvs. aţi observat că noi am prezis în secolul trecut timpul precis al Parusiei, ceea ce nu s-a realizat. Perfect adevărat, am greşit. Tocmai aceasta este diferenţa, că noi suntem o Biserică formată din fiinţe omeneşti, care greşesc uneori şi recunosc acest lucru, în timp ce Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi cea Romano-Catolică, susţin, fiecare în parte, că reprezintă adevărata Biserică, adevărata credinţă care n-a greşit niciodată şi nici n-ar putea greşi, fiindcă se află, chipurile, sub controlul permanent al Spiritului Sfânt. Problema controlului o înţelegeţi sfinţia voastră mai bine decât mine, deoarece lucrurile s-au petrecut în curtea Dvs.

Tare vă mai supăraţi Dvs. că bietul român este ademenit la o credinţă care vine „de aiurea"! Dar creştinismul sfinţiei voastre, cel „de 2000 de ani” s-a născut, oare, la Cernica sau la Voroneţ? Când au venit aici primii creştini, ei au venit, desigur, de aiurea. Şi cel puţin în unele aspecte, strămoşii aceia care se-nchinau dracilor şi-şi aruncau jertfele umane în suliţe, au primit treptat creştinismul. Sunteţi de părere că au fost mai înţelepţi ori mai toleranţi decât urmaşii lor actuali? Cum de şi-au trădat ei credinţa strămoşească?
Aşadar noi suntem „comercianţi fără scrupule [,] de suflete ortodoxe”. Dacă noi suntem comercianţi, domnule, suntem nişte faliţi. Fiindcă lucrăm numai în pierdere. Asta-i afacerea noastră. Dăm lui Dumnezeu cel puţin a zecea parte din toate veniturile noastre, pentru toate mijloacele necesare răspândirii Evangheliei oriunde şi oricând. Ce primim în schimb? Suflete ortodoxe sau ne-ortodoxe care ni se alătură ca fraţi. Dacă aceasta este o „afacere”, de ce n-o faceţi şi Dvs. ? Mie mi se pare că este mai rentabil să faci comerţ cu harul lui Dumnezeu, cu mila şi iertarea Domnului, oferind vorbe goale şi gesturi adânci, speculând credulitatea şi înclinaţia populară spre superstiţii. Pe tema aceasta se poate continua la infinit, dar nu mă ocup eu acum de ea. Se va trata în mod exhaustiv la judecata de apoi.

Suntem acuzaţi că stricăm nu doar ortodoxia credinţei, prin „ereziile” noastre, dar că răspândim şi „practici şi învăţături care lovesc în propria noastră identitate naţională şi în valorile noastre sacre”. Această frază necesită o traducere: Când arhiereii tradiţiei neamului evreiesc n-au mai găsit nici un argument de natură religioasă, pentru a acuza pe Iisus în faţa procuratorului roman, şi-au adus aminte că o acuzaţie politică ar fi singura care şi-ar atinge ţinta şi au găsit-o.
Mi se pare mie că Dvs sunteţi mai grijuliu faţă de identitatea noastră naţională, decât de cea umană sau creştină, care sunt universal valabile (sau, mă rog, ar trebui să fie!). S-ar putea ca noi, „sectanţii", prin accentuarea aspectului uman şi universal-creştin, să neglijăm uneori aspectul naţional. Nu mă refer la datoriile patriotice, ci la aspecte pur culturale. (Ce-i drept, faţă de unele avem chiar rezerve de conştiinţă!). Dar ideea că noi răspândim practici şi învăţături ce lovesc în identitatea naţională este uluitoare. Cei ce ne cunosc chiar şi superficial n-ar subscrie la o asemenea acuzaţie.

Care anume dintre practicile adventiste loveşte atât de crunt în românitatea românului? Este vorba, oare, de faptul că noi interzicem cu desăvârşire, enoriaşilor noştri, alcoolul, carnea de porc, tutunul şi alte otrăvuri? Sau de faptul că nu suntem de acord cu călcarea celor zece porunci, oricât ar fi de identificabile, aceste păcate, cu culturile diferitelor ţări? Dar cel puţin aceste lucruri dacă le-ar fi trăit creştinii, n-ar mai fi avut succes Islamul în ţările Africii şi ale Asiei. Acum însă teritoriile sunt ocupate de ei (şi aceştia nişte dreptcredincioşi !) iar noi cu greu putem intra acolo, fiindcă, deh, suntem creştini!

Dvs. susţineţi că ortodoxismul răsăritean este componentă fundamentală a identităţii neamului şi ţării noastre. Că adică, dacă am fi preferat, de exemplu, jurisdicţia centrului de la Roma, odată cu schisma din anul 1054, n-am mai fi fost români. N-ar fi fost exclus să devenim români turciţi, de exemplu, aşa cum au păţit toţi dreptcredincioşii din Asia Mică şi unii din Albania, Bosnia şi Bulgaria.
Vă înţeleg îngrijorarea, dar trebuie să recunoaşteţi că este o problemă pur sentimentală, care nu are nici o legătură cu realităţile şi legile istoriei. Timpul curge într-un singur sens şi nu-i pasă de lacrimile sau de zâmbetul nostru. Culturi clădite în secole, sunt înecate într-o singură generaţie de apele istoriei, şi noile sinteze culturale care apar sunt considerate de noile generaţii ca fiind un avans, un progres, chiar semnul identităţii lor naţionale.
Cine poate să facă dreptate în asemenea probleme? Noi nu ne-am pus de gând s-o facem, mai ales că noi nu avem de gând să adunăm vechime la istoria Bisericii noastre. Noi mergem înainte, cu orice risc pământesc, iar restul lucrurilor vor fi îndreptate de ziua glorioasei reveniri a Mântuitorului. Nimic nu poate fi veşnic, domnule presviter! Oare lucrul acesta nu se poate afla cel puţin din Crezul creştin ortodox, dacă credeţi că are vreo legătură cu destinul Bisericii?

Dvs. nu v-aţi pus întrebări cu privire la semnificaţia cuvintelor „… şi iarăşi va să vie cu mărire, ca să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu avea sfârşit”? Biserica se laudă cu vechimea ei de 2000 de ani, dar în lumina învăţăturii apostolice, care arată că noi trebuie să grăbim venirea Lui printr-o viaţă curată şi împlinire a însărcinării evanghelice, vechimea aceasta este, mai degrabă, o ruşine. Şi n-aş vrea s-o punem asupra altora, deoarece rătăcirile Bisericii din trecut le putem considera ca lecţii şi pentru noi; ei erau strămoşii noştri spirituali, ca şi ai sfinţiei voastre, fiindcă noi n-am apărut din vid la anul 1844.

Reprezentăm comunitatea unei tradiţii ca şi dumneavoastră. Există tradiţii de mişcare (de revenire, de reformă, de întoarcere la Biblie) şi tradiţii de conservare a statu quo - ului spiritual. Permiteţi-ne să ne urmăm tradiţia noastră. Ideea succesiunii apostolice, la o analiză serioasă, nu prea este apostolică, adică n-o veţi găsi în Biblie, oricât ar fi ea de frumoasă. Adevărata succesiune este spirituală (sau duhovnicească, dacă vreţi!). Succesiunea trupească, politică, culturală, instituţională, nu au mai mare valoare înaintea exigenţelor divine decât rândul la coadă la prăvălie, unde poţi să rămâi până la sfârşit ca să cumperi, sau te poţi răzgândi, pe lângă faptul că, între timp se poate termina produsul aşteptat şi ţi se oferă altceva. Succesiunea cu adevărat apostolică este spiritual-condiţionată, şi nu depinde doar de ritualul hirotonisirii, care, în sine însuşi, nu conferă o autoritate mai mult decât omenească (şi, chiar în acest caz, oamenii mai şi desfac ceea ce tot ei fac!).

Dacă aceşti „mesageri ai nimănui” au adus vreodată „elogii istoriei, tradiţiei şi datinilor româneşti”? Eu, personal am auzit cuvinte de apreciere la evangheliştii străini care ne cunosc, şi nu încurajăm un spirit de depreciere a naţionalităţii, sau a unor tradiţii nevinovate. Dar este adevărat faptul că evangheliştii străini (ca şi cei români) nu adună oamenii în săli de cultură, plătind din buzunarul lor, pentru a aduce elogii unor lucruri care, oricât de bune ar fi, sunt secundare şi trecătoare. Nu aceasta este misiunea unui apostol. Altcineva trebuie s-o facă.

Apostolii n-au vizitat ţările vecine pentru a elogia culturile autohtone. Uneori, în treacăt, au adus anumite aprecieri (cum este exemplul Sfântului Pavel), dar nu acesta este mesajul apostolic. Dacă românul are un trecut de apreciat, precum şi mărturii valoroase ale acestui trecut, lucrurile bune sunt evidente şi nu aşteaptă laudele nimănui.

Pe Dvs. vă impresionează, poate, cel mai mult, strămoşi ca Ştefan cel Mare (şi sfânt!), care, nu contează că era „de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat” şi afemeiat, deoarece a fost un voievod patriot şi a zidit multe mănăstiri. Foarte bine, e preferinţa Dvs. Mă mir că Biserica l-a sanctificat atât de târziu, după multe secole. Contemporanii lui ar fi fost mai în drept să aprecieze. Eu însă prefer pe Alexandru cel Bun, dacă este vorba să facem istorie. „Mari” au fost multe nume ale lumii, dar eu nu am găsit trei nume de domnitori cu supranumele de „bun”. De ce Alexandru? Pentru că într-un secol de cruntă intoleranţă medievală, a oferit azil politic şi permisiune de „prozelitism” predicatorilor husiţi care erau hăituiţi de Biserica Catolică din Ardeal, Polonia şi Moldova.
Din ce motive a făcut-o ? Politic, ar fi putut mai degrabă să n-o facă. Religios, ar fi trebuit să favorizeze pe ortodocşi. Mai rămân motive strict umanitare sau spirituale, care ţin de adevăratul creştinism. Prefer astfel de sfinţi vizibili şi benefici, oricăror umanoizi extraordinari care ar fi putut muri pentru credinţa lor, dar s-au ruşinat să trăiască pentru credinţa lui Iisus.
Argumentaţi că poporul vă trage la răspundere că nu luaţi atitudine împotriva „invaziei” unei culturi străine care ameninţă existenţa sfintei tradiţii pământene. Dacă acesta este rolul creştinismului, acela de a conserva diferite tradiţii şi culturi locale, de a alimenta naţiunile cu un sentiment de înfumurare originală, eu ştiu că religiile anterioare puteau face destul de bine acest lucru – şi, poate, cu mai puţin fanatism. Grija pe care o manifestaţi, această închinare la cult-ură, întinzându-vă protecţia asupra unei casei de cultură, peste care nici Dumnezeu, nici Constituţia nu v-au pus paznic, vă trădează adevăratele griji.
Ştim că nu simpatizaţi cu ideea drepturilor fundamentale ale omului, care a fost inclusă în constituţia Ţării. Ar fi de mirare ca o Biserică de veche tradiţie totalitaristă să gândească altfel. Ştim că în cele din urmă, veţi reuşi să împingeţi majoritatea poporului spre o nouă formă de totalitarism (de stânga sau de dreapta, nu are importanţă!). Dar chiar dacă nu mai credeţi în judecata de apoi, amintiţi-vă că „harul preoţesc" nu vă va da imunitate înaintea Dumnezeului dreptăţii. Fiindcă judecata începe de la Casa lui Dumnezeu (I Petru 4:17-18; Ez 9:6) şi oricine crede că stă sub acelaşi acoperiş cu Dumnezeu, ar trebui să nu uite acest fapt.
În realitate îmi pare destul de rău că, la o primă întâlnire pe calea literelor, trebuie să vă vorbesc pe tonul acesta. N-aş dori să vă jignesc sub nici o formă şi m-aş bucura să am ocazia de a vă dovedi că vă doresc din inimă tot binele pământesc şi ceresc pe care mi-l doresc şi mie. Mă întreb dacă nu cumva aţi fost ofensat de atitudinea vreunui credincios sau, pur şi simplu, vă temeţi că majoritatea [cetăţenilor din ...] vor îmbrăţişa adventismul şi ca urmare vor scădea veniturile Bisericii?
Mă îndoiesc că s-ar întâmpla aşa-ceva. Creştinismul nostru este destul de auster, iar pe oameni, chiar dacă îi veţi sili să intre în Biserica noastră, sau le veţi propovădui Evanghelia aşa cum o facem noi, probabil că majoritatea lor nu vă va asculta. Şi atunci, singurul mod de a avea un loc onorat în societate este de a fi pe placul majorităţii, şi de a merge pe calea cea largă. Chiar dacă în Evanghelie ar fi numai acest text care arată că adevărul nu se află pe calea mulţimii (Mat.7:13-14), Bisericile majoritare ar trebui să fie mai reticente în a utiliza termenul de sectă. Şi, în definitiv, dacă noi, protestanţii suntem „secte”, ce sunt ortodocşii, pravoslavnicii, greco-catolicii, heterodocşii răsăriteni, decât nişte secte mai mari, nişte cioburi ale Bisericii Imperiale Romane şi apoi Bizantine, care s-a spart în mai multe bucăţi, din diverse motive pământeşti?
Care jumătate a Bisericii este adevărata mamă, cea occidentală sau cea răsăriteană? Fiecare susţine că dreptatea este de partea sa. Şi este adevărat că Biserica Romană s-a îndepărtat treptat şi foarte mult de Evanghelia originală a lui Iisus. Răsăritenii n-au făcut rău că s-au despărţit de Roma, dar au făcut acest lucru prea târziu, mai degrabă pentru nişte fleacuri, în timp ce principalele erezii promovate de Roma, fuseseră deja asimilate în Răsărit.

Am dori să trăim în pace, făcând fiecare cât şi cum ne-a luminat Dumnezeu până acum. Noi nu dorim război, mai ales că lupta ar fi inegală, şi numai o tabără ar folosi metode „neortodoxe". Dar dacă doriţi război, război să fie. Nu avem nici un mijloc prin care să ne opunem. Dumnezeu ne-a poruncit să mergem înainte, şi nu-L putem refuza. Dvs doriţi să instigaţi forţele statului împotriva noastră, forţe care şi aşa sunt destul de slabe, din punct de vedere moral, după o lungă perioadă de ploconire în faţa unui regim care a profitat de serviciile multor colegi de-ai sfinţiei voastre. Conflictul între aceste două tabere spirituale este inevitabil, chiar dacă Dvs aţi putea face punte din propriul trup, ca şi Christos. A fost o şansă pentru oraşul Dvs., chiar şi pentru Dvs. Şi aţi făcut totul ca s-o înlăturaţi.
Împotriva cui credeţi Dvs. că luptaţi, de voiţi să chemaţi în ajutor toate puterile pământului? Împotriva unor oameni imperfecţi şi slabi, care îşi sacrifică averile şi timpul pentru a sluji Evanghelia şi fericirea veşnică a semenilor? Nu, ci împotriva Adevărului, care este mai tare decât toţi şi care vă va învinge!
______________________________________
Notă:
[1] Noul Testament foloseşte termenul hairesis - partidă, sectă, şcoală, facţiune, disensiune, opinie, preferinţă, erezie – vezi FA 5:17, ibid.24:5.14, ibid. 26,5 şi 28:22, 2 Petru 2.1.

joi, 12 iunie 2008

Sărac în duh (cu duhul) înseamnă cât mai puţin inteligent?

Scurt comentariu la calcul ebraic din Mat 5:3
Un calc, este o copiere exactă, cuvânt cu cuvânt, a unei expresii idiomatice sau a unei formule sintactice specifice altei limbi. Regretatul George Pruteanu numea formele cele mai idioate ale acestui fenomen, „sindromul tambour d’instruction" (în cuvintele coanei Chiriţa din teatrul lui Alecsandri), o expresie care nu este altceva decât traducerea „exactă", „inerantă" în franceză a expresiei româneşti tobă de carte.
Numai în româneşte poate fi cineva tobă de carte. În alte limbi oamenii pot fi şi săraci cu duhul... Numai că „sărac cu duhul” nu are nici o legătură cu sărăcia sau cu prostia, la fel cum ştiinţa de carte nu are nu seamănă nici cu toba mare, nici cu toba mică. Mai degrabă prostia are nevoie de tobe.
Totul ar fi simplu dacă, înainte de a traduce, profesioniştii ar înţelege bine ce a intenţionat autorul să spună. În schimb, traducătorii tradiţionali ai Bibliei au redat de obicei cuvintele, înaintea ideilor, respectând până şi topica originală a frazei, probabil gândind că şi aceea trebuie să fie inspirată de Dumnezeu, de vreme ce aşa apare în textul original. Metoda aceasta funcţionează în multe cazuri, dar adesea crează probleme, deoarece toate limbile folosesc expresii idiomatice al căror sens este diferit de conectarea logică a sensurilor termenilor componenţi.
Redarea verbatim a vorbirii aramaice sau ebraice în greacă nu este în armonie cu principiile unei traduceri profesionale moderne (traducere dinamică). Pentru evrei, expresia ענוי־רוח ‘anwé ruahh, sau variantele ei: עניי־רוח ‘anyé ruahh, sau ענוי־הרוח ‘anwé/‘anyé [ha]ruahh („săraci în duh / cu duhul”) avea sens religios acceptabil. Dar românul nu are cum să înţeleagă altceva din această expresie, decât o sublimă felicitare adresată idioţilor, retardaţilor, naivilor, blegilor şi tonţilor, „calităţi” care inspiră mai degrabă milă sau zâmbete, decât aprecieri.
Expresia „sărac în duh” (spirit) nu se găseşte în ebraica biblică, dar există expresii asemănătoare, care ne pot ajuta să înţelegem fenomenul lingvistic:
דכאי־רוח dak'é-ruahh = „zdrobiţi în duh / cu duhul”, i. e. umiliţi, necăjiţi (Ps 34:19)
תעי־רוח to‘é-ruahh = „rătăciţi în duh / cu duhul", i. e. rătăciţi moral, ajunşi la pierzanie (Is 29:24)
קצר־רוח qăţar-ruahh = „scurt în duh”, i.e. iute la mânie, temperamental (Pr 14:29)
ארך־רוח 'érekh-ruahh = lung în duh / cuduhul, i. e. răbdător, îngăduitor, tenace (Ec 7:8)
גבה־רוח găvah-ruahh = înălţat în duh / cu duhul, i. e. arogant, mândru, pretenţios (Ec 7:8)
שפל־רוח şăfal-ruahh = înjosit la duh / cu duhul, i.e. smerit, umil, modest (Pr 16:19)
עצובת־רוח ‘aţuvat-ruahh = întristată în duh / cu duhul, i .e. deprimată, mâhnită (Is 54:6)
קשת־רוח qăşat-ruahh = „grea în duh / cu duhul", i.e. suflă din greu, apăsată, mâhnită (1S 1:15)
נכה־רוח năké-ruahh = lovit în duh / la duh, i. e. abătut, mâhnit (Is 66:2)
Expresia „sărac în duh / cu duhul” apare numai în ebraica târzie, de exemplu în Manuscrisele de la Marea Moartă: ענוי־רוח ‘anwé ruahh, sau עניי־רוח ‘anyé ruahh, (Sulul Războiului 1QM 14:7; 4Q491 f8_10i:5; Hodayot / Imnuri 1QHa 6:14).
Mi-ai cerut varianta din Peşitto (NT siriac / arameo-creştin) la Mat 5:3. Iat-o, cu o traducere „săracă în duh”, cuvânt cu cuvânt:
Tubey-hon lă-miskené' bă-ruhh, dă-di-lhon malkutha' da-şmayya.
'bine de ei, de săracii în duh, căci a lor [este] împărăţia a cerurilor.
După cum se vede, Peşitto nu aduce nimic nou. Textul grec al evangheliei, indiferent dacă este sau nu o traducere, cel puţin spusele lui Iisus ar trebui luate ca „traduceri", fiindcă Iisus nu în greacă le-a exprimat. În iudeo-aramaica timpului, expresia folosită de Iisus trebuie să fi fost
‘anwé sau ‘anyé este pluralul unui termen care se găseşte şi în ebraica biblică (‘anaw / ‘aniy).
Deşi sunt doi termeni diferiţi, îi putem trata ca pe unul singur, deoarece au o ortografie asemănătoare, care se confundă adesea, provin din aceeaşi rădăcină ‘anaw > ‘aná (a fi umilit, smerit, înjosit, necăjit). ‘aniy este folosit predominant cu sensul de nevoiaş, sărman, biet, lipsit, sărac, slab, pricăjit, iar ‘anaw (care este mult mai rar) ar avea sensul de blând, aplecat, pios. Lexiconul HALOT arată însă că aceşti termeni nu sunt fundamental diferiţi, iar din punct de vedere scribal s-a făcut adesea confuzie între ei. Întrucât starea de smerire are în ebraică sens fizic (sărăcire, chin, înjosire socială etc.), vorbitorul adaugă cuvântul רוח ruahh (spirit, stare sufletească), pentru a preciza că este vorba de o stare morală, spirituală, sufletească.
Dacă încercăm să reconstituim expresia în dialectul iudeo-aramaic vorbit de Iisus (după Targume), aceasta ar putea fi în forme asemănătoare cu ebraica: עניי־רוח ‘anyé ruahh, עניי־רוחא
‘anyé ruhha', sau מסכני־רוחא maskéné-ruhha'. Prima variantă, comună ambelor limbi şi mai obişnuită, cu mai multă probabilitate a fost folosită de Iisus, dar nu ştim sigur. Termenul miskén / maskén, este de origine babiloniană (muşkenu = om de rând, din clasa de jos) şi denumeşte pe oamenii de rând. În ebraică, termenul înseamnă sărac (Dt 8:9; Ec 4:13; 9:15-16).
De aici, prin intermediul limbii arabe, termenul vechi oriental a intrat în spaniolă (mesquina), apoi în italiană (meschino), franceză (mesquin), română (meschin), având astăzi sensul de josnic, ordinar. Iată cum alunecă sensul spre nuanţe diferite (deşi în acest caz, conservarea este remarcabilă). La fel în limba română, ordinar înseamnă, de fapt, obişnuit, de rând, dar în mediul popular, termenul este folosit numai cu sensul de „josnic”. Desigur însă că Iisus nu a felicitat pe cei „meschini cu duhul", nici pe cei „calici cu duhul”, nici pe cei „nepricopsiţi cu duhul”...
Expresia „sărac în duh” nu înseamnă nimic mai mult sau mai profund decât „smerit”, „umil”, „oropsit”, în contrast cu aceia care vor puterea, împărăţia lumii acesteia, şi dacă se poate şi pe cealaltă, tot pentru motive egocentrice. Observaţi acordul cu promisiunea făcută în dreptul fiecărei fericiri:

1. smeriţi („săraci în duh”).-------------- domnia cerească (= vezi la nr. 8)
2. care plâng ----------------------------vor fi mângâiaţi
3. blânzi, non-violenţi ---------------- -vor moşteni pământul
4. flămânzi şi însetaţi de dreptate ---- vor fi săturaţi
5. miloşi---------------------------------miluiţi
6. curaţi la inimă -------------------------vor vedea pe Dumnezeu
7. împăciuitori ---------------------------numiţi „fii ai lui Dumnezeu” (D-zeul păcii)
_____________________________________________________________________
8. persecutaţi pentru dreptate------ domnia cerească (vezi prima relaţie) etc...Bucurie în aşteptarea ei.

În ce priveşte traducerile existente, unii au înţeles că este normal să găsească un echivalent modern al derutantului ebraism:

GWN "Blessed are those who recognize they are spiritually helpless.
BFC «Heureux ceux qui se savent pauvres en eux-mêmes....
FBJ "Heureux ceux qui ont une âme de pauvre....
Deşi traducerile menţionate nu sunt, după părerea mea, făcute pe temeiuri lingvistice, ci mai degrabă derivă dintr-o interpretare teologică mai rezonabilă a expresiei cu pricina, ele sunt un pas înainte. Eu aş traduce simplu: „smeriţi”/„umili”, sau chiar... „amărâţi" / „oropsiţi".

luni, 9 iunie 2008

110. Psalm al lui David

Traducere critică FL, după textul ebraic tradiţional şi după Versiuni, cu emendări şi versificare.
1. Aşa vorbi Iahwé Domnului meu:
„Şezi ici la dreapta Mea,
până voi face pe vrăjmaşii Tăi,
treaptă de tron sub talpa Ta !
2. Sceptrul puterii Tale,
întinde-l, din Sion, Iahwé,___________(Sau: Iahwé îl va întinde din Sion)
şi-ntre vrăjmaşii Tăi domneşte ! ______(Sau: va stăpâni între vrăjmaşii Tăi!)

3. A Ta este jertfirea şi domnia:
în ziua vitejiei Tale, ________________(Sau: în ziua naşterii Tale)
în strălucire sfântă apărut, ___________(Sau: Pe munţii sfinţi)
din sânul aurorei,
ca roua Te-am născut !"
4. Da, S-a jurat Iahwé,
şi gândul nu Şi-l va schimba:
„Tu Preot vei rămâne-n veac,
ca Melchisédec, umbra Ta!"
5. La dreapta Ta, Iahwé,
în ziua răpştii Lui zdrobeşte regi.
6. Şi-aduce peste naţii judecata,
de umple văi cu leşurile lor,
şi capete zdrobeşte-n ţări întregi.
7. Cel ce I-a dat moşii, I-a dat domnie:
De-aceea-Şi ţine fruntea cu mândrie.
__________________________________
Comentarii filologice

1. Rostirea lui Iahwé — Domnului meu:
„Şezi [ici] la dreapta Mea,
până voi face pe vrăjmaşii Tăi,
treaptă de tron* sub talpa** Ta !

* hadom = cuvânt împrumutat de la egipteni, care înseamnă „scăunel pentru picioare", cu referire la tronul regal. În acest caz este o metaforă a îngenuncherii vrăjmaşilor.
** Lit. pentru picioarele tale (variante MS: pentru piciorul tău).
2. Sceptrul puterii Tale,
întinde-l,* din Sion, Iahwé,
şi-ntre vrăjmaşii Tăi domneşte* !

* TM şi LXX redau în v. 21 şi 2b aceeaşi versiune a textului ebraic, unde apar în paralel, verbele: yšlħ (El va întinde [sceptrul]) şi rdh („stăpâneşte!"). Dar BHS propune în aparatul critic o corectare a textului, fie citind ambele verbe la viitor pers. III (yšlħ=El va întinde; wrdh=şi va stăpâni), fie citindu-le la imperativ, II sg. (šlħ= întinde !; wrdh = stăpâneşte!). Am ales aici a doua variantă, care are inconveninetul că YHWH îl numeşte pe Messia YHWH. Este în armonie cu Exodul 3 şi cu alte teofanii ale Trimisului lui YHWH, dar este neobişnuit. Dacă alegem prima versiune, atunci trebuie să prespunem că aici vorbeşte psalmistul, şi că citarea s-a încheiat la sfârşitul v. 1.
Aşa cum arată textul, (dacă nu cumva şi sufixele pronominale au fost corupte, fapt atestat ici-colo, în alte pasaje biblice), sufixele pronominale şi verbale ebraice folosite, sugerează că acceaşi persoană vorbeşte în expresiile: dreapta MEA, vrăjmaşii Tăi, piciorul Tău; puterea Ta, vrăjmaşii Tăi, cu Tine (a Ta), vitejia Ta, Te-am născut (de 7 ori referirea clară la pers. II sg.). La începutul vs. 4, autorul reia referirea la Dumnezeu: „IHWH S-a jurat şi nu se va răzgândi:", după care citează, în următoarele două hemistihuri, jurământul Domnului, după care, ultima stanţă sunt cuvintele autorului. Este posibil să ne imaginăm că şi în v. 2 autorul ia din nou cuvântul.
În acest caz, imperfectul ebraic poate fi înţeles aici ca iusiv („să-l întindă”), iar verbul paralel, citit ca waw+infinitiv s-ar referi în acest caz, tot la IHWH (ceea ce apare nesatisfăcător în context). Aşa cum este scris, nu poate fi interpretat decât ca imperativ pers. II sg. sau ca waw+perfect (viitor) pers. III sg. (va stăpâni în mijlocul vrăjmaşilor Tăi). Dar este posibil ca Dumnezeu să vorbească în continuare lui Messia, referindu-Se la Sine ca IHWH, la persoana III sg. În acest caz, ambele verbe trebuie citite la viitor, pers. III sg. Probabil voi adopta această soluţie, dar este imposibil fără corectarea textului.
Când are ca obiect (complement direct) mâna, toiragul etc., verbul šlħ nu înseamnă „a trimite", ci a întinde. Nu trimitem mâna în pom (vezi Gn 3:22; Ex 4:4), şi la fel „trimiterea" toiagului nu înseamnă decât a-l întinde, în acest caz nu ca gest invocator al miracolului (ca la Moise), nici ca gest al bunăvoinţei regale (ca în Estera), ci ca gestul hotărârii divine de a da lui Messia autoritatea supremă.

3. A Ta-i* jertfirea cea de bună voie:**
* Textul ebraic este citit aici în moduri diferite: ¿mk se poate citi ‘amkhá (poporul Tău), aşa cum au preferat masoreţii, sau ‘imkhá (cu Tine, la Tine, de partea Ta), aşa cum au preferat LXX.
** ndbt se poate citi nădabot (jertfe voluntare, spirit de sacrificiu spontan şi liber, dăruire de sine, nobleţe, generozitate), sau nădibat / nădibot (nobilitate, origine aleasă, eugeníe, evgheníe, demnitate). Interesant este că şi în limbi europene, „nobil” are ambele sensuri: de neam ales, sânge boieresc, dar şi generos (care provine de la genus = neam/naştere). LXX a citit aici ultimul sens.

3b. în ziua vitejiei* Tale,
* Termenul ħyl, citit ħáyl are sensul de forţă (fizică), forţă militară (armată), forţă economică (bogăţie), forţă morală (curaj, bravură, virtute, vrednicie, capacitate), forţă social-politică (aristocraţie). Asocierea cu yom (zi) în context trebuie să limiteze aceste posibilităţi. Cel mai bun lexicon (HALOT) ridică din umeri, deoarece expresia yom ħáyl nu mai apare nicăieri. Mai întâi, sugerează câteva sensuri (forţă ?, tineret ?, chemare la oaste, intrare în oaste ?), după care propune lectura lui ħyl ca infinitiv al vb. ħyl (ħīl) = (a da) naştere în dureri. În acest caz, ar fi o anticipare a sensului ultimului verb din verset (Te-am născut), deci un paralelism poetic credibil.

3c. în strălucire* sfântă**,

* Cuvântul ebraic hadré este pluralul lui hadar / héder (glorie, splendoare regală, slavă, podoabă, onoare, etc.). HALOT recomandă pentru acest caz sensul de drepturi regale, privilegii regale, insemne regale. Pluralul se poate folosi uneori ca denumire abstractă a unei calităţi (e.g. rahamim = îndurare; sălihot = iertare).

** Termenul ebraic qódeš înseamnă sfinţenie, dar când este asociat altor ubstantive, ar sens adjectival (e.g. splendoare sfântă); qódeš descrie în mod obişnuit anumite lucruri sau ritualuri de la sanctuar, sau chiar sanctuarul ori o încăpere din el. Fiind vorba şi de preoţie în context, acest sens secundar este posibil. LXX citeşte aici των αγιων, expresie care nu trebuie înţeleasă ca „a sfinţilor”, fiindcă n-ar corespunde cu textul ebraic, ci ca genitiv al pluralului neutru τα αγια („cele sfinte”), folosit în mod obişnuit cu referire la sanctuarul întreg, sau cu privire la oricare din încăperile lui (Ex 36:1; 38:24; Ev 9:8.12.25). Această traducere este doar o altă înţelegere a termenului ebraic, aşa cum am arătat mai sus. Ca o construcţie naturală în ebraic, acest tip de expresie se traduce în mod normal citind subst. qódeš în sens adjectival: splendoare regală sfântă sau podoabe sfinte. Din cauza asemănării literelor D şi R în ebraică, şi a freceventelor confuzii scribale (în special în cazul numelor), şi pentru că expresia harré-qódeš (munţi sfinţi) este uzuală, referindu-se la dealurile pe care era aşezat Ierusalimul (Ps 87:1), în timp ce expresia hadré-qódeš nu se mai întâlneşte în altă parte (deşi există o formă înrudită: hadrat-qódeš = măreţie / îmbrăcăminte sfântă 1Cr 16:29; 2Cr 20:21; Ps 29:2; 96:9), uni au tradus "pe munţii sfinţi" (NET, NRS).

3d. din sânul aurorei*,

* Termenul ebraic este scris consonantic mšħr. LXX l-au citit miš-šáħar (din zori, dis de dimineaţă) şi l-au tradus cu „înainte de luceafăr", din motive poetice. Acest sens se armonizează cu metafora rouei din următorul hemistih. Lecţiunea masoretică vede aici un substantiv mišħar care, după HALOT ar fi sinonim cu šáħar (auroră, zorii dimineţii). Cert este că acest substantiv nu se mai găseşte nicăieri, în Biblie sau în afara ei. BHS propune să se citească šáħar, considerând consoana mem ca fiind o dittografie (repetare eronată a consoanei anterioare -- tip de eroare scribală cunoscută).
Rezultatul ar fi: „din pântecele aurorei (dimineţii)". Există în Biblie nume ebraice de tipul Şaharáim, Ahişáhar etc., care dovedesc legătura dintre momentul naşterii şi numele copilului născut dis de dimineaţă. Termenul šáħar poate fi comparat cu derivatul abstract šáħarut (prima tinereţe), care este asociat cu yaldut (copilărie) în Ecl 11:10. În arabă, şaħr înseamnă, de fapt, prima tinereţe. De notat că, după lecţiunea masoretică, sinonimul yaldut ar fi prezent în următorul hemistih.
O altă lecţiune posibilă este citirea cuvântului mšħr ca məšaħħér („trezit devreme", „harnic”, „silitor”, „grăbit", „care iese în întâmpinare", „doritor", „căutător”, „nerăbdător"; „care alungă [vrăji]"). Această variantă ar permite să traducem: „din pântece ieşind devreme (grăbit, nerăbdător)", sau: „din sânul doritor / harnic".


3e. ca* roua** Te-am născut*** !"
* Cuvântul ebraic lk, citit ləkha (Ţie, pentru Tine etc.) în TM, şi care nu pare să aibă sens aici, este propus de Barthelemy (4 CTAT 748) pentru a fi citit lekh (du-Te, ieşi). LXX nu are nici un cuvânt corespunzător. Prezenţa acestui cuvânt e dificil de justificat. BHS propune eliminarea lui L ca fiind o greşeală, şi citirea lui K împreună cu termenul următor: kəτal (ca roua). L ar putea fi indiciul unui vocativ arhaic.

** Prezenţa rouei aici pare neobişnuită, dar metafora este folosită (Iov 38:28; Is 26:19, „rouă de lumină", Os 4:6). LXX nu traduce acest cuvânt (τal), probabil pentru că nu i-a găsit sensul. Însă tocmai pentru că e o lecţiune dificilă, trebuie să fie originală. Nu există indicii pentru a suspecta aici un adaos scribal.

*** Termenul yldtyk este citit yalduté-ka (copilărimea Ta / adolecenţii Tăi) în TM, în ideea că oastea menţionată mai sus e formată din tineri. Militarii trebuia să aibă cel puţin 20 de ani, nu erau copii sau adolescenţi. LXX a conservat în acest caz o lecţiune corectă (yəlidtí-ka = Te-am născut). Citirea aceasta este atestată şi în surse greceşti, patristice, şi în Vulgata. În acest caz, chiar şi CTAT, care în mod obişnuit justifică textul masoretic, acceptă lecţiunea LXX, observând relaţia tematică cu Ps 2:7 („astăzi Te-am născut"). CTAT traduce: Cu Tine-i principatul (domnia), în ziua vitejiei Tale, pe munţii sfinţi, din sânul aurorei, ieşi ca roua -- Eu Te-am născut !

4. Da, S-a jurat Iahwé, şi gândul nu Şi-l va schimba: „Tu Preot vei rămâne-n veac, ca Melchisédec, preumbrirea Ta (sau: după legea sa) *!"
* În felul, maniera, după legea, rânduiala, categoria lui ....
5. La dreapta Ta, Iahwé,*
în ziua mâniei Lui zdrobeşte regi.

* Deşi TM are aici apelativul Adonai (Suveranul), reprezentat şi în LXX (Kyrios), Targumul atestă prezenţa originală a numelui sacru IHWH. Tendinţa cunoscută era exact în sens invers. Se înlocuia IHWH cu Adonai. Masoreţii nu au înlocuit, ci doar au indicat prin vocalizare să se citească Adonai (sau Elohim, după caz). Dar în perioada greco-romană, anterioară masoreţilor, s-au făcut şi modificări în text.

6a. El pedepseşte naţiile păgâne, şi umple văile* cu leşuri,

* Ebr. gwywt (gəwiyyôt) = cadavre, confirmat în LXX (πτωματα). Dar ca obiect al verbului ml? (a fi plin, a umple) este straniu. Cf. CTAT, Syrohexapla conţine aici „văi” (g?ywt = cit. ge?ayot, cf. Ez 32:5) în loc de trupuri. Alţii au preferat lecţiunea g?wt (ge?ut) = mândrie, măreţie, maiestate (IHWH e plin de măreţie). BHS propune o corectură care include ambele forme, ca un joc de cuvinte: "El umple văile (ge?ayot) de leşuri (gəwiyyôt)".

6.c şi capete* zdrobeşte-n tot pământul.
*Spre deosebire de TM, LXX şi Vulgata au aici pluralul (κεφαλας, capita), ca în Targum (ryšy mlky?). După BHS există un MS ebraic cu varianta r?šy, care poate fi o urmă a pluralului, deoarece lecţiunea ro?šiy (capul meu) nu ar avea sens aici.

7a. Cel care-I dă moşii*, pe tron*** L-a pus:**
De-aceea El Îşi ţine fruntea sus.

*Prezenţa pârâului aici (mai precis, un wadi, o vale prin care curge apa în sezonul ploios) este stranie. Exprimarea: „În drum El bea din pârâu, de-aceea capul Îşi ridică (= de-aceea e triumfător)" este dificil de acceptat, chiar dacă este atestată şi în LXX şi în Vulgata. NIV propune o variantă de traducere la subsol: „The One who grants succession will set him in authority,” care se bazează pe o lecţiune diferită, originală a textului consonantic. mnħl poate fi citit minnáħal = din pârâu, sau mənaħħēl (care dă în stăpânire cuiva o moşie).
** yšth se poate citi yištê (va bea), sau se poate corecta în yšyth (cit. yəšitô = Îl va pune / aşeza / numi).
***Expresia bdrk, care a fost citită baddérekh (în drum, lângă drum, din mers), poate fi citită în armonie cu cele de mai sus, după sugestia lui Dahood, care a găsit în ugarită termenul drkt cu sensul de domnie. autoritate regală. Forma ebraică similară era, probabil durk > dórek, iar HALOT, la articolul דרך dă şi un alt sens, la sfârşit (nr. 7), descoperit prin cercetare (דרך = putere, forţă). În sprijinul acestui sens se dau ca evidenţă: Ier 3:13, Os 10:13, Ps 138:5b ( 4a), Pr 31:3. De asemenea, verbul darak pare să aibă şi sensul de a primi putere, a veni la putere (Nu 24:17). Această lecţiune secundară, deşi neatestată nicăieri, este soluţia ideală, dacă nu se găseşte o explicaţie mai rezonabilă pentru citirea masoretică.

duminică, 8 iunie 2008

Gn 2:2 "în ziua a şaptea", sau "a şasea" ?

Pro(-)scris întreabă:

"In ziua a sasea Dumnezeu Si-a desavarsit lucrarile pe care le facuse, iar in ziua a saptea s-a odihnit, dupa toate lucrarile pe carele facuse" (Septuaginta, Polirom). Septuaginta afirma (spre deosebire de textul ebraic)ca Dumnezeu si-a terminat lucrarile in ziua a sasea (contra TM : "in ziua a saptea").

Porunca a 4-a din Decalog spune:

"Căci în şase zile a făcut Iahwé cerul, pământul, marea şi tot ce e-n ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit"

Astfel, pare sa fie o concordanta mai buna intre versiunea LXX a Gen 2:2 si porunca din Decalog: Dumnezeu si-a terminat lucrarile in ziua a sasea (vineri) pentru a se
odihni sambata. Ce parere aveti despre "problema" asta?


Florin Lăiu: Dragă Pro(-)scrisule, văd că eşti şi pro-citit. Am observat această neconcordanţă între TM (Textul Masoretic = ebraic tradiţional), pe de o parte, şi G (Versiunea Greacă, legendar numită LXX/Septuaginta = "a celor 70") împreună cu PS (Pentateucul Samaritean), pe de altă parte. În textul ebraic, în Targum şi în Vulgata se exprimă ideea că "Dumnezeu şi-a încheiat lucrarea în/cu ziua a şaptea", iar în Textul Samaritean, în Versiunea Greacă şi în Siriacă apare că "Dumnezeu şi-a încheiat lucrarea în ziua a şasea".
În asemenea circumstanţe, traducătorul şi exegetul trebuie să facă mai întâi critică textuală, ca să decidă care sens va fi redat şi teologizat. Critica textuală înseamnă nu numai un inventar al tuturor versiunilor relevante, ci şi o evaluare a fiecărei variante, o explicare a cauzelor diferenţelor textuale, o decizie în favoarea variantei considerate corectă.
Orice abordare critică implică folosirea unor criterii. Pentru unii, criteriul mai important ar fi cel statistic: care variantă este majoritară. Dar acesta nu poate fi un criteriu sănătos în asemenea situaţii. Adevărul (ştiinţific sau religios) nu se stabileşte pe criterii democratice. Oamenii de ştiinţă nu reprezintă majoritatea populaţiei terestre, dar le acordăm mai mare credit în domeniul lor, decât acordăm chiar bunului simţ.
Un alt criteriu ar fi cel teologic. Bineînţeles că este important ce teologie susţine o versiune sau alta, dar preferinţele noastre teologice nu au fost neapărat interesul primordial al autorilor. Dacă exprimarea este logică, are şanse să fie şi originală. Mai mult, exprimarea poate păstra urme ale formei originale, chiar dacă ni se pare absurdă sau inacceptabilă teologic.
Un alt criteriu este vechimea relativă a versiunilor. Dacă avem nouă versiuni sau manuscrise care se exprimă la unison, şi un singur manuscris diferit / versiune diferită, însă aceasta din urmă este mai veche, criteriul vechimii este mai puternic. În cazul nostru, toate versiunile se pot reduce la două: Textul Masoretic şi Versiunea Greacă. Celelalte sunt fie prea târzii, fie prea dependente de una din acestea două.
Cele mai vechi manuscrise ebraice tradiţionale datează din jurul anului 1000 e.n. Dar comparaţia cu Manuscrisele de la Marea Moartă arată că Textul Masoretic îşi are originea într-o versiune ebraică foarte prezentă la Qumran, cu circa 200 ani î.e.n. Versiunea Greacă ("Septuaginta") este reprezentată mai întâi de un manuscris din secolul al IV-lea al erei creştine (Codex SInaiticus), dar există dovezi că traducerea a fost începută în secolul al III-lea î.e.n., iar unele manuscrise de la Qumran atestă adesea forme din Versiunea Greacă.
În ce priveşte cele mai vechi manuscrise existente, TM şi "LXX" sunt într-o acerbă competiţie teologică, "LXX" fiind întemeiată pe un manuscris mai vechi, dar ambele versiuni fiind adesea reprezentate de manuscrise ebraice descoperite la Qumran. Este adevărat că "LXX" conţine unele soluţii, acolo unde TM este greşit, însă ea este o versiune cu dezavantaje în faţa TM:
1. Este traducere, nu text ebraic.
2. Studiile făcute demonstrează că traducătorii, uneori, au tradus targumic, interpretativ, iar alteori au făcut greşeli, din diverse motive) în timp ce TM este de un conservatorism înfiorător, fidelitatea faţă de buche este dusă până la extrem, până la superstiţie. Tocmai aceasta îi dă un credit aparte. Se poate demonstra că până şi ortografia şi o serie de presupuse erori ortografice reflectă variante arhaice).
3. În timp ce TM este un text autoritar, standard, al iudaismului ortodox palestinean, "LXX" şi PS sunt versiuni ale iudaismului neortodox, reprezentând pe evreii elenişti şi pe samariteni. (Toată discuţia aceasta însă are importanţă filologică doar, pentru că în practică, ambele au fost acceptate cândva de evrei, ambele sunt acceptate astăzi de creştini --"LXX" a fost o principală sursă citată de autorii NT, uneori cu tot cu greşeli evidente !).
Ar fi interesant să ştiu cum ar fi arătat textul Genezei după un MS de la Qumran. Nu am cunoştinţă dacă fragmentele păstrate din Geneza conţin versetul pe care îl discutăm. Dar cred că nu conţin, deoarece BHS nu oferă la subsol mici o referinţă la Q în acest caz. Eu nu am copii ale cărţilor biblice de la Marea Moartă (cu excepţia fragmentelor din Daniel şi a sulului lui Isaia), dar am acces permanent la scrierile sectare de la Marea Moartă. Şi am găsit o referinţă indirectă în Cartea Jubileelor (4Q216 7:4), unde, referindu-se la Creaţie, se afirmă (în traducerea mea):

„Aceste 4 'categorii' [e.g. fiarele câmpului, vitele, târâtoarele şi omul] le-a făcut în ziua a VI-a. În total a făcut 22 de 'categorii', şi Şi-a terminat toată lucrarea Lui în ziua a VI-a: tot ce este în cer, pe pământ, în mări şi în oceanele subterane, la lumină, la întuneric şi în toate. Şi ne-a dat apoi ca mare semn ziua Sabatului, în care El S-a odihnit..."

Mai există, totuşi, un criteriu important în critica textuală, acela al variantei mai dificile (lectio dificilior). În cazul nostru, expresia "ziua a şasea" este uşor de explicat ca o corectură teologică mai veche pentru presupusa formă originală "ziua a şaptea". Se pare că de multă vreme s-au împiedicat oamenii de exprimarea masoretică, aparent nenaturală, în orice caz, mai dificilă. Dar tocmai această dificultate conferă mai multă greutate textului, dacă nu se găseşte o explicaţie mai simplă şi mai credibilă pentru varianta opusă. Termenii ebraici pentru "a şasea" şi "a şaptea" nu se pot confunda, ca să suspectăm o confuzie a copistului. De asemenea, nu ne putem imagina că forma presupusă originală ("în ziua a şasea"), care este fără probleme, ar fi fost schimbată de cineva în mod intenţionat, într-una mai dificilă ("în ziua a şaptea").
Este foarte posibil ca autorul să fi dorit să exprime ideea că sabatul, ca timp de odihnă şi sărbătoare spirituală, este el însuşi o creaţie divină, dar diferită, cu care Creatorul a încoronat săptămâna. Astfel ziua a şaptea nu este în mod simplu ziua în care Dumnezeu n-a mai făcut nici o creaţie materială, ci El s-a oprit din creaţia materială pentru a-i da omului cea mai mare valoare spirituală: întâlnirea cu Creatorul Însuşi, într-un timp sacru, fixat în mod arbitrar de Dumnezeu, ca semn al autorităţii Lui supreme. Textul ebraic permite traducerea: „[Odată] cu ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a încheiat toată lucrarea..."
În acest caz, limita Creaţiei materiale a lui Dumnezeu nu ar fi sfârşitul zilei a şasea, ci ziua a şaptea în întregime. Aşa au înţeles mai mulţi traducători moderni (e.g. în multe traduceri engleze: NET, NIV, CSB, GWN, NAS, NAU „by the seventh day"). Dacă a fost intenţionat acest sens, depinde de un studiu mai serios al sintaxei ebraice (este discutabil dacă aceeaşi expresie, „bay-yom haš-šăbi’yí" putea fi folosită în două accepţiuni diferite, la o distanţă atât de mică una de alta. Se întâmplă mai degrabă în jocuri de cuvinte intenţionate !). Acest sens subtil (sabatul ca o creaţie în sine) nu este folosit frecvent, dar este prezent (Mc 2:27: „Sabatul a fost făcut pentru om....").
Pe de altă parte, lectura G cu „ziua a şasea" nu este de exclus ca un candidat serios la originalitate. Pe lângă faptul că este prezentă în "LXX" (→ Siriacă), în Biblia samariteană şi în scrierile de la Qumran, deci are o reprezentare largă şi foarte veche, se poate accepta cu condiţia unei explicaţii simple pentru prezenţa lecţiunii mai dificile în TM. De exemplu, să presupunem că textul original avea forma următoare (ca în textul grecesc sau samaritean):
A încheiat Dumnezeu în ziua a şasea _______ lucrarea ___pe care o făcuse.
Si s-a odihnit ______în ziua a şaptea de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.
În acest caz, este posibil ca privirea copistului să fi alunecat eronat la cuvântul "a şaptea" din al doilea rând, datorită asemănării acestuia cu primul rând. Acesta este un tip de greşeală atestată în alte pasaje biblice. Există şi alte diferenţe între cele două versiuni majore ale Bibliei, în Geneza. Adesea varianta din LXX apare ca un efort de completare. Sau în unele cazuri reprezintă, probabil, varianta originală. Cine ştie exact? Cei mai mari experţi în domeniu nu se armonizează întotdeauna. Volumele de Critique Textuel de l'Ancien Testament (CTAT) ale lui Dominique Barthélémy sunt impresionante, cu date exhaustive şi analize detaliate. Adesea însă învăţatul dezamăgeşte prin lipsa lui de viziune critică. Pur şi simplu, după toate piruetele filologice cade în picioare cu TM. Nu este interesat să "ghicească" mai adânc decât textul ebraic actual.
Pe de altă parte, există cartea marelui filolog evreu Emanuel TOV, "Textual Criticism of the Hebrew Bible", extrem de bogată în date şi de critică, indispensabilă oricărui exeget. Tov nu caută să scoată TM deasupra, ca pe un text inerant, ci evaluează imparţial meritele fiecărei versiuni şi este chiar un mare cunoscător al „Septuagintei". Ca să am o opinie definitivă asupra formei celei mai probabile din Geneza 2:2, ar trebui să am o experienţă mult mai bogată decât aceea pe care o am. Datele pe care le avem nu sunt suficiente pentru a decide, iar experţii sunt împărţiţi, unii traducând LXX, alţii traducând TM, fără să treacă dincolo de text, fiecare cu convingerea că textul preferat este cel corect.
Mulţumesc Pro(-)scrisule pentru că mi-ai creat ocazia să reiau critica textuală a acestui verset. După cele arătate mai sus, chiar dacă nu pot avea deocamdată un cuvânt definitiv (deoarece ar trebui să am şi o explicaţie perfect convingătoare pentru presupusa eroare din TM), înclin spre versiunea G pe care o propui, întrucât se corelează şi cu textul poruncii din Decalog, pe care îl citezi, şi este de asemenea susţinut de scrierile de la Marea Moartă.
Din fericire însă, textul nu creează probleme doctrinale. Indiferent ce variantă s-ar alege, sensul este acelaşi, că ziua a şaptea a fost sfinţită / dedicată de Dumnezeu omului prin exemplul propriei Lui sabatizări (opriri de la lucru). Singura problemă „teologică” este că teologii înţeleg despre ce zi este vorba aici, dar de regulă preferă interpretări fantastice sau corect-politice: a şaptea eră, o odihnă continuă, una din şase zile (oricare), ziua întâi devenită a şaptea printr-o numerotare distractivă (începând cu ziua de luni!), şi aşa mai departe. După cum ar fi zis Mark Twain: „Eu nu am probleme cu textele dificile ale Bibliei, ci cu acelea pe care le înţeleg!"

sâmbătă, 7 iunie 2008

„A binecuvântat şi sfinţit ziua ........."

1. Ce este binecuvântarea
Există diverse sensuri teologice cu care sunt umplute aceste două verbe: binecuvântat şi sfinţit. Există de asemenea sensuri populare. Termenii sunt folosiţi astăzi exclusiv în limbajul religios, dar Biblia îi ia din limbajul popular.
„Bine-cuvântarea" (blago-slovirea) este antonimul blestemului şi înseamnă urare de bine (Gn 24:60), o urare în care este implicat Dumnezeu ca izvor al oricărui bine. Cineva poate binecuvânta pe Dumnezeu, adică îşi poate exprima în mod direct, prin rugăciune, dorinţa ca Dumnezeu să fie lăudat, vorbit de bine („Binecuvântat/lăudat să fii Tu Doamne!" Ps 119:12) -- aşa cum încep mai toate rugăciunile iudaice (Baruch atta Adonai!), motiv pentru care rugăciunea de mulţumire (la masă etc.) se mai numeşte berakhá. În mod indirect spunem: "Dumnezeu să fie lăudat!".
De asemenea, cineva poate binecuvânta pe semenul său, adică îi poate ura de bine: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate !" Sau, simplu: „Sănătate!".
Salutul este o urare / binecuvântare de fiecare zi. Există însă şi urări speciale, făcute într-un cadru solemn, religios, care înseamnă invocarea harului lui Dumnezeu în favoarea cuiva. Există, în fine şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra cuiva. Dar când Dumnezeu este Cel care urează de bine, El nu invocă o putere mai înaltă care să împlinească urarea, ci urarea Lui este promisiune pe care El Însuşi Se leagă s-o împlinească. De aceea, termenul de „binecuvântare" s-a extins şi asupra rezultatelor binecuvântării, aşa cum este cazul altor termeni din limbile biblice sau din limba română.
Binecuvântarea este, de regulă, condiţionată, ca şi blestemul. Dumnezeu decide continuarea binecuvântării sau a blestemului, cu condiţia credincioşiei (Dt 11:26-28; 23:5; Pr 26:2; Mal 3:10). Dar binecuvântarea, ca expresie a iubirii lui Dumnezeu, are şi aspecte necondiţionate. Unele binecuvântări fizice vin şi peste buni şi peste răi (Mt 5:45).
Binecuvântarea divină se dă şi altor creaţii, nu doar persoanelor. Tot ce ţine de universul existenţei omului lui Dumnezeu este binecuvântat: vieţuitoarele lumii, munca şi roadele ei, hrana zilnică (Gn 1:22; Ex 23:25; Dt 7:13; 28:4-5.8.12; Iov 1:10; Ps 65:10), rodul viţei (Is 65:8), averea celui credincios, posesiunile (2S 6:12; Pr 20:21), locuinţa (Pr 3:33). Bunurile spirituale sunt, de asemenea bnecuvântate: judecata bună (1S 25:33), cetatea sfântă (Ier 31:23), împărăţia mesianică (Mc 11:10; 2S 7:29).
Pe lângă acestea, timpul însuşi, ca măsură a vieţii, este binecuvântat. Oamenii îşi binecuvântau sau îşi blestemau zilele lor, după caz (Iov 3:1.3; Ir 20:14). Iar Creatorul lumii, de la început a binecuvântat în mod special ziua a şaptea între toate zilele săptămânii (Gn 2:1-2; Ex 20:11).

2. Moştenitorii binecuvântării
Binecuvântarea este o temă obsesivă, dominantă în scrierile lui Moise. Cărţile cu cele mai frecvente referiri la binecuvântare sunt Geneza (0,244 %), Psalmii (0,213 %) şi Deuteronomul (0,194 %). Este specifică Genezei tema binecuvântării întâiului născut. Primul băiat moştenea parte dublă la împărţirea averii părinteşti (Dt 21:17), deoarece era desemnat să moştenească şi autoritatea şi responsabilitatea patriarhală faţă de familia, clanul sau tribul pe care-l reprezenta. El era "domnul fraţilor lui", fratele mai mare (Nenea, Bădia).
Aceste drepturi erau transmise printr-un act solemn de binecuvântare, cu aşezarea simbolică a mâinilor, şi se rostea uneori sub inspiraţie profetică, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Până la Moise, legea întâiului născut avea atât valoare civilă (social-politică), precum şi religioasă. Întâiul-născut era preot şi domn, uneori şi profet. La alte popoare, oficiul patriarhal de rege-preot s-a păstrat mai bine de un mileniu după Moise.
Întrucât nu întotdeauna primul născut era primul şi în virtuţile spirituale, patriarhii, sub călăuzirea lui Dumnezeu, dădeau dreptul de întâi născut unui alt fiu, mai tânăr. Alteori, Dumnezeu Însuşi lua iniţiativa de a alege pe un altul decât alesul naturii. Nu de puţine ori, preferinţa divină trezea invidia şi ostilitatea fratelui mai mare, a celui cu dreptul de rege-preot, ostilitate care putea duce uneori până la vărsare de sânge. Următoarele cazuri sunt emblematice:
  • Cain şi Abel (Dumnezeu a preferat pe Abel, cu jertfa ascultării din credinţă: Gn 4:3-5; Ev 11:4)
  • Sem, Ham şi Iafet (Este neclară ordinea naturală, dar Sem pare să nu fi fost cel mai mare: Gn 9:26; 10:21; 11:10).
  • Elam, Aşşur, Arpacşad, Lud, Aram (Gn 10:22.24; 1Cr 1:24-27). Deşi Elam este trecut ca fiind întâi-născutul lui Sem, patriarhii monoteişti provin din linia lui Arpacşad.
  • Avram, Nahor şi Haran (Gn 11:26-27; 12:4). Din calcule reiese că Avram nu era cel mai mare, deşi pe el l-a ales Dumnezeu.
  • Isaac şi Ismael (1Cr 1:28; Gn 16:11; 17:19). Fiul mai tânăr a fost preferat, atât pentru caracterul lui, cât şi pentru că era al primei soţii (Gn 21:10; 25:5-6).
  • Iacov şi Esau (Gn 25:26-27; Rom 9:13). Erau gemeni, dar Iacov se născuse al doilea. Dumnezeu l-a ales pe Iacov de la naştere.
  • Ruben, ...Levi, Iuda, .... Iosif (Gn 37:2-3; 48:5; 49:8-10.26; 1Cr 5:1-2). Iacov a preferat de la început până la sfârşit pe Iosif, primul născut al soţiei alese, şi lui i-a dat în final partea dublă şi poziţia de domn.
  • Efraim şi Manase (Gn 48:14-20; Dt 33:17; Ir 31:9). Efraim era, de fapt, al doilea născut, dar a primit întâietatea.

Principiul moştenirii binecuvântării a rămas acelaşi în continuare. Criteriile Lui Dumnezeu sunt neschimbătoare. Şi în Israel, Dumnezeu a respins pe unii şi a acceptat pe alţii.

  • Iuda şi Iosif/Efraim (ca triburi: Ps 78:67-68; Os 4:17). Deşi Dumnezeu alesese pe Iosif, al cărei prim moştenitor era Efraim, mai târziu Dumnezeu a renunţat, şi a dat întâietate lui Iuda. Mai târziu, Efraim împreună cu majoritatea triburilor evreieşti au dispărut din istorie, din cauza necredincioşiei lor. Iar tribul lui Iuda, împreună cu Beniamin, Levi şi resturi din alte triburi, a continuat să reprezinte poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, şi aceştia sunt selectionaţi de condiţiile exilului babilonian şi ale repatrierii. Venirea lui Messia, în persoana lui Iisus din Nazaret, precum şi Evanghelia vestită de apostolii Lui prin Duhul Sfânt, au fost ultima ocazie a lui Israel ca popor ales.
  • Israel şi Biserica (poporul ales: Ier 6:10; 9:26; Mc 12:9; 21:43; Rm 2:28-29; 9:6-13; 10:12; Gal 3:28; 6:15-16; Col 3:11; Lc 15:11-32). Un „popor" ales nu pe criterii etnice sau rituale, ci pe criterii spirituale (Ev 12:23). Respingerea Evangheliei şi persecutarea creştinilor a făcut ca dreptul de întâi-născut să treacă de la Israel, la Biserică:

Dar istoria s-a repetat şi în cadrul Bisericii. Nu tot ce se numeşte Biserică este Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă „a fost odată":

  • Biserica istorică şi Rămăşiţa Bisericii (2Pt 3; Rm 11:22; 2Tim 3:1-5.12-17; 4:1-4; Ap 2:9; 3:9; 12:17; 14:12). Biserica se identifică pe criterii spiritual-morale, nu pe criterii instituţional-mistice, tradiţionaliste, politice, majoritare.
3. Binecuvântarea de „întâi-născut" a sabatului
Înainte de primele referinţe la binecuvântarea dreptului de întâi născut, Geneza ne vorbeşte despre binecuvântarea întregii creaţii:
  • Binecuvântarea vieţuitoarelor (Gn 1:22), în vederea înmulţirii lor.
  • Binecuvântarea primei perechi umane (Gn 1:28), ca să se înmulţească şi să guverneze natura.
  • Binecuvântarea zilei a şaptea (Gn 2:3), ca repaus fizic şi spiritual pentru om (Mc 2:27).
Autorul nu menţionează binecuvântarea pentru fiecare creatură, de fiecare zi, deşi rezultă din alte locuri că toate sunt binecuvântate de Dumezeu. Ziua a şaptea a săptămânii este tratată ca şi cum ar fi o fiinţă vie, care încoronează seria binecuvântărilor de la Creaţie, şi care are parte nu numai de binecuvântare, ci şi de sfinţire. Expresia "binecuvântat şi sfinţit" este unică în Biblie, referindu-se în mod exclusiv la Sabatul săptămânal, de două ori (Gn 2:3; Ex 20:11).
Perioada Creaţiei are 7 zile şi se subliniază că a rămas de atunci ca exemplu de program de muncă şi odihnă pentru om. Fiecare zi a Creaţiei are frumuseţea ei şi unicitatea ei. Se poate dezbate la infinit dacă ziua apariţiei luminii (I - "duminică") este superioară zilei apariţiei aştrilor pe cer (IV - "miercuri"), sau dacă nu cumva ziua în care Dumnezeu a creat prima pereche umană şi a făcut prima nuntă (VI - "vineri"). Dumnezeu însă nu a hotărât să celebreze creaţii disparate, singulare, nici măcar extraordinara creaţie a omului. Binecuvântarea de cea mai mare zi din săptămână, n-a primit-o prima zi, în ordine cronologică, ci ultima, a şaptea.
Acest tipar ne aminteşte de alegerea lui Iacov, care trece peste primii şase fii ai Leii (facem abstracţie de fiii sclavelor) şi îl alege pe al şaptelea fiu, pe Iosif, fiul Rahelei. De asemenea, la alegerea unui rege dintre fiii lui Işai, Samuel este silit să-i treacă în revistă pe toţi (1Cr 2:13-15; 1S 16:6-10: Eliab, Abinadab, Şama/Şimea, Netaneel, Radai, Oţem), după care, să-l ungă în final pe al şaptelea, pe ciobănaşul David, puţin apreciat în propria familie (1S 16:11-13; Ps 27:10). Iisus, de asemenea, contestat de fraţii Săi, era cel mai tânăr din familie, al şaptelea sau mai mult (Iacov, Iosif/Iose, Simon, Iuda, şi cel puţin două surori: Mt 13:55-56; Mc 6:3).[1] Iisus era primul şi singurul născut al Mariei.
Este evident că, într-un ciclu de 7 zile, neîntrerupt, singura zi comemorativă şi distinctivă care poate menţine relevanţa şi semnificaţia săptămânii este ultima. Dacă Dumnezeu ar fi creat o săptămână în care toate zilele să fie la fel, lipsa de distincţie distruge însăşi ideea de ciclu săptămânal. Săptămâna şi sabatul sunt de nedespărţit. Odihna, sărbătoarea, vin ca o încununare a muncii, nu invers. Dumnezeu a binecuvântat astfel ultima zi, cea care poartă numărul simbolic al lui Dumnezeu. De aceea se şi spune: „Mai bun sfârşitul... decât începutul...!" (Ecl 7:8). Sau: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic!" (Rm 9:12), „...cei din urmă vor fi cei dintâi!" (Mt 19:30), „Cel mai mic între voi..., acela este mare!" (Lc 9:48), „cel mai neînsemnat dintre apostoli....[ dar] am lucrat mai mult decât toţi!" (1Cor 15:9-10).
Ca semn că sabatul este binecuvântat în mod special, el a primit o parte triplă de jertfe (şase miei pentru arderea de tot în sabat: Nu 28:9-10, în comparaţie cu cei doi miei de fiecare zi: Nu 28:4), subliniind astfel semnificaţia lui evanghelică. De asemenea, cele 12 pâini prezentate Domnului erau aduse şi schimbate în fiecare Sâmbătă (Lv 24:8).
În timp ce ziua întâi, pe motive teologice obscure, aduse de unii Părinţi (ziua luminii, ziua a opta, ziua învierii etc.), a devenit dominantă în Biserică, impunându-se prin metodele Celui Rău (minciuna şi constrângerea), ziua a şaptea, ultima, Cenuşăreasa, este totuşi singura unsă ca regină a zilelor. Tratată şi astăzi ca "ultima" chestiune care ar merita discuţie în teologie, Dumnezeu o va aduce în curând în prim plan, ca test universal al ascultării care vine din credinţă şi iubire, ca semn universal al protecţiei divine pentru poporul lui Dumnezeu în timpul ultimelor plăgi, ca stindard al eliberării şi al adevăratei libertăţi (Ap 7:2-3; 11:19; 12: 17; 14: 7.12; Iac 1:25).
4. Sfinţenia permanentă a sabatului
Unii credincioşi care n-au învăţat să citească Biblia cu adevărat, nu văd nimic deosebit în expresia mozaică din Gen 2:1-3. Ei spun: Acolo scrie că Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Dar nu că ar fi fost dată omului o asemenea poruncă !
O asemenea logică este de necrezut. În primul rând, Creatorul Însuşi, acelaşi Dumnezeu, când vorbeşte de pe Sinai, poruncind, explică (Ex 20:8-11 ):

„Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci tot lucrul tău. Dar ziua a şaptea este sabat în cinstea lui Iahwé, Dumnezeului tău: să nu faci nici-o lucrare în ea – nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Iahwé cerul, pământul, marea şi tot ce e-n ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Iahwé ziua Sâmbetei şi a sfinţit-o."

Ce altceva înseamnă sfinţirea acestei zile, dacă nu o deosebire ai ei de zilele profane, în care ne ocupăm cu lucrurile noastre, bune dar seculare, trecătoare. Dacă în celelalte zile muncim pentru câştigarea existenţei, ne mai şi distrăm uneori sau ne concentrăm mintea şi conversaţiile la subiecte obişnuite, sfinţirea înseamnă încetarea acestor lucruri şi dedicarea întregii zile unor preocupări contemplative, religioase, festive şi caritabile, de împrospătare spirituală şi fizică.
Sfinţirea unei zile din partea lui Dumnezeu înseamnă mai întâi că El Însuşi a tratat-o diferit de celelalte zile, nemaicreând nimic, ci bucurându-Se de existenţa şi menţinerea propriei creaţii. În al doilea rând, sfinţirea sabatului din partea lui Dumnezeu înseamnă şi faptul că El l-a dedicat, l-a consacrat ca un memorial al iubirii, puterii şi înţelepciunii Lui creatoare. Dumnezeu nu a făcut săptămâna pentru sine, ci ca exemplu pentru om. El putea crea totul într-o clipă. Dar pentru a lăsa omului exemplu, Dumnezeu a făcut o creaţie în şase zile şi, pentru acelaşi motiv, S-a odihnit în ziua a şaptea.
Sabatul biblic (Sâmbăta) a fost de la facerea lumii binecuvântat şi sfinţit.
  • Este posibil, oare, ca Dumnezeu să retragă Sâmbetei binecuvântarea pe care i-a dat-o de la început ? David se ruga: „Binecuvântă, dar, casa robului Tău, ca să rămână veşnic înaintea Ta, fiindcă ceea ce binecuvânţi Tu, Iahwé, rămâne binecuvântat în veci!"(1Cr 17:27). În Christos, care este „mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci", dinastia lui David s-a înveşnicit, şi făgăduinţa lui Dumnezeu s-a împlinit (Rom 9:5; 2Cor 11:31). Creatorul este binecuvântat în veci (Rom 1:25). Are cineva dreptul de a transforma binecuvântarea Creatorului în blestem, sau a o transfera asupra altor lucruri ?
  • Este posibil, oare, ca sfinţenia dată de Dumnezeu zilei alese de El de la început, să înceteze cumva, sau să fie transferată asupra altei zile ? Oamenii sfinţi îşi pot pierde sfinţenia, prin necredinţă şi neascultare. Dar instituţiile spirituale ale lui Dumnezeu, odată declarate sfinte, nu pot fi considerate profane.
  • Este posibil, oare, ca ziua aleasă de Dumnezeu pentru a încorona săptămâna lucrărilor pe care El le-a declarat "nespus de frumoase şi bune" (Gn 1:31), să-şi înceteze valabilitatea?
  • Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dăruit omului, în Paradis, munca, sabatul şi căsnicia, să renunţe la vreuna din ele, înainte de sfârşitul lumii? Omul a inventat în schimb lenevia, hoţia, sclavagismul, impunerea celibatului, sexul liber, căsătoriile gay, iar în locul sabatului a pus mai multă muncă pentru unii, mai multe distracţii pentru alţii, sau a înlocuit Sâmbăta cu o zi despre care se zice că este sfântă, dar nimeni nu ştie exact cine a sfinţit-o, cu ce ocazie, în ce pasaj biblic s-a făcut transferul, şi în ce constă sfinţenia ei.
  • Este posibil, oare, ca Dumnezeu să anuleze sărbătoarea instituită de El înainte de Cădere, din cauza abrogării unor legi instituite mult mai târziu, cu privire la păcat?
  • Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dat oamenilor sabatul, pe vremea când nu exista nici un popor, să-l desfiinţeze odată cu sistemul legal al statului evreu?
  • Este posibil, oare, ca Christos, Dumnezeul Creator al lumii şi al sabatului (In 1:3; Col 1:16-17), venind în trup omenesc, să aleagă o altă zi de închinare, mai plăcută firii omeneşti, şi opusă zilei care Îi dezvăluie divinitatea?
  • Avea nevoie, Domnul Christos, de o comemorare săptămânală a învierii Lui, când creştinii deja practicau o comemorare anuală? Şi dacă are fi absolut necesară sărbătorirea săptămânală a învierii, este nevoie, oare, ca aceasta să submineze şi să înlocuiască sabatul Domnului?
  • Dacă oamenii au ales o altă zi săptămânală de repaus şi închinare, sub pretextul Învierii Domnului, de ce nu comemorăm săptămânal şi moartea Domnului, ba chiar şi naşterea Lui? Cu ce sunt mai puţin importante naşterea şi jertfirea Lui? De ce se aşează astfel minunea supremă a puterii Lui mai presus de minunile supreme ale iubirii Lui?
  • Prin sărbătoarea săptămânală, trebuie să comemorăm, oare, un eveniment (Creaţia, Mântuirea, etc.), sau îl sărbătorim pe Acela care este singurul Mântuitor, pentru că este Creatorul?
  • Nu cumva, prin înlocuirea sabatului lui Dumnezeu, cu sabatul Bisericii şi al Imperiului „preacreştin", dăm pe faţă un spirit păgân, o teologie ocultă şi o îndrăzneală blasfematoare ?
Dacă prima carte a Bibliei ne învaţă de la început respectarea sabatului, ultima carte ne transmite acelaşi semnal:

11:19 În clipa aceea s-a deschis templul ceresc al lui Dumnezeu, şi s-a văzut chivotul[2] legământului Lui în templul Lui. Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi mare grindină.

12:17 Atunci Balaurul s-a mâniat pe Femeie şi s-a dus să facă război cu cei care mai rămăseseră din sămânţa ei: păzitorii poruncilor lui Dumnezeu, care au mărturia lui Iisus.

14:7-12 „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă,
că a venit ceasul Judecăţii Lui,
şi închinaţi-vă Celui Care a făcut cerul şi pământul,
marea şi izvoarele apelor!”

[.....................................]
„Dacă se închină cineva Fiarei şi Chipului ei,
şi primeşte semn pe frunte sau pe mână,
va bea şi din vinul furiei lui Dumnezeu,
[.........................................]
Aici se vede statornicia sfinţilor
care păstrează poruncile lui Dumnezeu
şi credinţa în
Iisus!”

____________________________________________
Note de subsol
[1] Fraţii aceia, numiţi pe nume în Evanghelie, erau doar fiii lui Iosif, după cele mai mari probabilităţi. Iosif era, cu siguranţă, mult mai în vârstă decât Maria, deoarece a dispărut din povestirea evanghelică de mult, înainte de botezul lui Iisus. Această tăcere cu privire la el nu se poate interpreta altfel, decât că murise deja. Fiii lui Iosif, în acest caz, erau dintr-o căsătorie anterioară, de care Iosif a fost dezlegat prin moartea soţiei. Era destul de obişnuit în antichitate ca femeile să moară la naştere.
[2] Chivotul Domnului întregului pãmânt: Ios 3:11, 13; Ps 97:5; Mi 4:13; Zah 4:14; 6:5.