Cântarea de mărturie a lui Moise

Florin Lăiu. Traducere critică versificată (nefinalizată)

Deuteronom 32 (cf. cap. 31:1.16-21)

Voi ceruri, ascultaţi cuvântul meu,
Pământ, auzi-mi vorba bătrânească !
Să picure ca ploaia sfatul meu,
Şi graiul meu ca bura să stropească,
Ca pârpăra pe pajişte să sară,
Ca ropotele-n ierburi să tresară.

Căci voi chema pe Dumnezeu pe Nume,
Pe-al nostru Domn, Iahwé; daţi slavă Lui !
El, Stânca! Ce perfectă-I e lucrarea,
Şi cât de dreaptă cale, legea Lui!
El credincios e, fără strâmbătate,
El este drept în totul şi cinstit.
Dar ei nu-s fii, ci pagube şi greşuri:
Un neam pidosnic şi un leat sucit !

Aşa Îl răsplătiţi voi pe Iahwé ?
Neam prost, bun de nimic şi fără minte !
Oare nu El ţi-e Tată şi Stăpân ?
El te-a făcut şi El îţi e Părinte !
Adu-ţi aminte zilele străbune
Socoate-n urmă anii, leat cu leat.
Pe tatăl tău întreabă-l şi-ţi va spune,
Bătrânii tăi îţi vor grăi curat:

Când Cel de Sus a răspândit popoare,
Şi le-a-mpărţit frumos pământul Său,
Le-a pus atâtea haturi şi hotare
Cât numărul de fii de Dumnezeu.
Dar partea lui Iahwé-i poporul Lui,
Şi Iacob – lotul Lui de stăpânire.
El l-a găsit într-un pământ deşert,
Într-un pustiu cu urlete-n neştire.

Iahwé şi numai El îl va purta,
Fără vreun zeu străin prin preajma Sa.
Îl va sui frumos pe culmi de lume
Hrănindu-l dintr-un câmp cu roade bune.
Din stâncă îi va da să sugă miere,
Şi untdelemn gustos din pietre seci,
Smântâna de la vaci, lapte de oaie,
Său de cârlani, grăsime de berbeci,

Şi tauri din Başan şi iezi cu ciuguri,
Rărunchii graşi ai bobului de grâu...
Şi va bea mustul, sângele de struguri.
Se ospătează Iacob, e sătul,
Şi-l văd pe Ieşurun* dând din picioare.
– Te-ai dres, te-ai ghiftuit şi te-ai umplut,
Şi părăseşti pe Cel ce te-a făcut,
Nesócoţi Stânca ta mântuitoare ! –

Ah, L-au făcut gelos prin zei străini,
L-au supărat cu scârbe din vecini,
Jertfind unor şeitani nedumnezei,
Abia sosiţi, necunoscuţi de ei,
Zei pripăşiţi pe-aici, zei venetici,
Pe care nu-i ştiau ai lor bunici.

Şi ai uitat pe Cel ce te-a născut,
Pe Dumnezeu, pe Stânca născătoare.
Da, S-a scârbit Iahwé de ce-a văzut,
De fii şi fiice neascultătoare!
Şi-a zis atunci: „Îmi voi întoarce faţa,
Şi voi vedea ce soartă vor avea,
Căci sunt un leat sucit şi pus pe harţă,
Copii necredincioşi şi poamă rea.

M-au provocat cu-ai lor nedumnezei,
Şi M-au scârbit cu fleacurile lor.
Am să-i provoc şi Eu printr-un neam prost
Şi am să-i supăr printr-un nepopor.
Căci foc în nări Mi s-a aprins mânia,
Care va arde-adânc până-n Şeól,
Mâncând de zor recoltele cu glia,
Cu temelii de munţi, într-un pârjol.
Nenorociri cu vârf le voi trimite,
Şi-i vor mânca săgeţile-Mi cumplite.
Lihniţi de foame, mistuiţi de friguri
Vor fi, şi prinşi de-amarnică turbare.
Le voi trimite-n carne colţi de fiară,
Şi înfocat venin de târâtoare.

Pe uliţi pruncii vor cădea sub săbii,
Iar prin odăi va trece fíor crunt;
Şi vor pieri fecioarele, flăcăii,
Sugarul şi bărbatul cel cărunt...
Am zis: „Acum i-aş face bucăţele,
Pomina lor din lume să se şteargă !”
Dar m-am temut să nu-Mi provoc duşmanul,
Vrăjmaşii lor greşit c-or să-nţeleagă,
Şi c-or să spună: „Ba, a noastră-i slava,
Căci nu Iahwé a săvârşit isprava !"
Da, sunt popor lipsit de sfat şi minte,
Nu au în ei înţelepciune trează.
De-ar fi deştepţi, ar înţelege totul,
S-ar mai gândi la cele ce urmează.

Cum să alunge-un singur om o mie,
Şi doi să fugărească zece mii,
De nu i-ar fi trădat chiar „stânca” lor,
Şi dacă nu-i vindea Iahwé de vii ?
Căci „stânca” lor nu e ca Stânca noastră;
Vrăjmaşii noştri pot s-o recunoască.
Da, via lor e viţă de Sodomă,
O vie din podgoriile Gomorei
Strugurii lor sunt poamă otrăvită,
Ciorchini de fiere, de mănânci şi ghiorăi.

Iar vinul lor, venin e de balauri,
Scuipat de cobre, înfocat, cumplit,
Oare nu-l strâng Eu şi-l păstrez la Mine,
Ascuns în vistierii, pecetluit,
Pentru-acea zi de răzbunări şi plăţi,
Pentru-acel timp de groază adunată ?
Căci e aproape ziua spaimei lor,
Şi ce li s-a gătit, soseşte-ndată.

Va judeca Iahwé poporul Său,
Da, EL va răzbuna pe robii Lui,
Când va vedea că mâna le-a slăbit,
Că printre ei nici sclav, nici liber nu-i.
Şi-atunci va zice: „Unde-s zeii lor,
Da, 'stânca' de-adăpost în care stau,
Care mănâncă săul jertfei lor
Şi vinul de libaţie li-l beau ?

Să se ridice ei să vă ajute,
Să vă ferească ei şi să v-asculte !"
Vedeţi, acum, că Eu, Eu sunt Acela
Şi nu există Dumnezeu ca Mine!
Eu pot ucide şi tot Eu dau viaţă
Dacă-am lovit, tot Eu apoi fac bine.
Din mâna Mea nu este-n veac scăpare.
Ridic spre ceruri braţul şi jur tare:

„Aşa cum Eu sunt viu în veşnicie,
De nu-Mi voi ascuţi sabia-fulger,
De nu voi pune mâna pe urgie,
Să Mă răzbun pe toţi vrăjmaşii Mei,
Pe cei ce Mă urăsc fără temei !
Voi îmbăta săgeţile-Mi de sânge,
Şi spada Mea din trupul lor va smulge,
Da, sânge de căzuţi şi de ... (?)
Şi capete lăţoase de vrăjmaşi.

Cântaţi voioşi cu neamul Lui, popoare,
Toţi fiii Lui I-aduceţi închinare !
Căci El va răzbuna pe robii Săi:
Pedeapsa o va-ntoarce spre cei răi,
Şi drept plătind vrăjmaşilor de-afară,
Va face ispăşire pentru ţară.

(Aştept critici, dacă aveţi ceva de comentat referitor la traducere sau la forma poetică. Nu mă interesează criticile de conţinut, fiindcă este doar traducere).

__________________________________________________

* Ieşurun = nume poetic foarte rar, dat de Moise lui Israel (Dt 32:15; 33. 26) şi preluat apoi de Isaia (44:2), de Iisus ben Sira (37:25) şi de comunitatea de la Qumran (Rugăciunile zilnice A: 4Q503 f29_32:6). Este un nume onorific, format din radicalul yashar (a fi drept, corect, cinstit, neted, întins, nesucit), cu terminaţia arhaică /-un/, ca şi numele lui Zabulon (ebr. Zebulun) şi Ieduthun / Iedithun.