miercuri, 23 septembrie 2009

Despre tradiţia sfinţilor Părinţi, Bunici şi Nepoţi

Lui FP

[FP este un intelectual exasperat de existenţa „sectarilor”, un corespondent al prietenului meu S. Între alte argumente, FP a fost bombardat de S cu cu o suită de citate din Sfinţii Părinţi, care accentuau rolul esenţial şi primordial al Bibliei. La care, FP a răspuns (cu un limbaj puternic colorat emoţional ), că oricum ar fi, Părinţii nu puteau susţine Sola Scriptura, deoarece ei au fost principalii promotori ai tradiţiei ortodoxe. CORECT până aici. Nu pot reda aici răspunsul lui FP (cu sau fără culori), deoarece nu am libertatea de a-l publica pe blog.]

_________________

Nu-mi fac iluzii că s-ar găsi principiul Sola Scriptura la Părinţii Bisericii (bisericilor) tradiţionaliste. Dar cuvintele lor arată că ortodoxia acelor vremuri era mai aproape de Scriptură decât cea de astăzi. Ei făceau caz şi de tradiţii, şi de autoritatea Bisericii, dar Scriptura încă mai era considerată autoritate supremă, cel puţin pentru orientarea moral-spirituală a credinciosului, dacă nu pentru îndreptarea Bisericii în general. Dacă Părinţii Bisericii nu susţin Sola Scriptura, ei totuşi susţin Prima Scriptura.

De fapt, nici Luther nu a vrut să spună, prin Sola Scriptura, că orice tradiţie a Bisericii este de lepădat. Principiul acesta arată doar că Biblia este singurul standard obligatoriu şi autoritatea finală (supremă) în materie de credinţă şi practică religioasă. Alte lucruri sunt binevenite, ţin de autoritatea legitimă a Bisericii, de cultură, de frumuseţea tradiţiilor cu care ne-am obişnuit, dar toate acelea au o limită: cuvântul lui Dumnezeu.

Când o tradiţie, o credinţă, un rit, un sfânt, o enciclică sau chiar o decizie sinodală contrazice flagrant Scriptura, ba în multe cazuri contrazice şi tradiţia mai veche a Bisericii, acestea nu vin de la Acela care este Capul legitim al Bisericii, ci de la alţi capi care I s-au substituit cu timpul. Dacă chiar Părinţii Bisericii au greşit în unele privinţe, fiind inconsecvenţi, dând prea mult credit unor tradiţii, căutând uneori justificări biblice în favoarea lor (prin interpretări alegorice şi prin alte metode mistice cu care astăzi sunt acuzaţi „sectanţii”), cu atât mai mult cei care iau ca standard interpretarea Părinţilor şi nu Scriptura, se rătăcesc de la voia lui Dumnezeu.

Aceasta nu înseamnă „a limita pe Dumnezeu la o carte”. Dumnezeu nu poate fi limitat la o carte, dar nici la o singură tradiţie, nici la toate cărţile şi tradiţiile. Biblia împlineşte o nevoie pe care nici o altă sursă n-o poate înlocui. Este vorba de autoritatea obiectivă supremă PE PĂMÂNT care ar trebui recunoscută în mod normal de orice credincios evreu, creştin sau musulman. Din nefericire însă, evreii care vin cu aceleaşi argumente logice ale tradiţionaliştilor (ortodocşi/catolici), au pus sfânta lor tradiţie mai presus de Scriptură şi au fixat-o în Talmud, iar autoritatea rabinilor de a interpreta a fost pusă deasupra. Biblia este doar cântată în sinagogă şi se mai ţin oarecare predici, dar nu ai nici o şansă ca evreu să găseşti dovezile despre Christos în Vechiul Testament, pentru că interpretarea tradiţională, rabinică este standard teologic şi subiect tabu.

Musulmanii recunosc formal Vechiul Testament [VT], pe care-l numesc Tawrat wa-Zubbur, şi Noul Testament [NT], pe care-l numesc Ingil. Dar pentru că acestea sunt surse primare ale evreilor şi creştinilor, ei au ales ca autoritate supremă Coranul, sub cuvânt că Biblia ar fi fost alterată de evrei şi creştini, iar Coranul (pe care nimeni nu are voie să-l cerceteze cu adevărat, şi despre care nu se ştie cine l-a scris !) se crede că nu poate avea erori...

Printre creştini există nu puţini de aceeaşi mentalitate. Deşi pornesc de la texte sau pretexte biblice, ajung în final la autorităţi omeneşti (falşi profeţi, lideri harismatici şi decizii sinodale) care se supraordonează Scripturii. Mormonii au Cartea lui Mormon („Un Nou Testament al Domnului Nostru Iisus Christos”), Scientiştii (Christian Science) au cărţile teosofice ale lui Mary Baker-Eddy, Martorii lui Iehova nu au curajul să înţeleagă Biblia altfel de cum li se explică de la Watch Tower, prin reviste şi cărţi, etc. Dar şi protestanţii ortodocşi, care nu au profeţi sau lideri harismatici, au ca autoritate supremă crezurile dogmatice stabilite de sinoade mai vechi sau mai noi, precum şi tradiţia creştină „universală”, în oarecare măsură etc. În cazul celor mai mulţi, se ajunge tot la o consfinţire a tradiţiei. Prin urmare, se poate vedea că sectanţii şi tradiţionaliştii se aseamănă în această privinţă mai mult decât se crede. Marile biserici au doar avantajul vechimii şi al susţinerii politice din trecut, dar în esenţă nu este nici o diferenţă decât pretenţii fără acoperire.

Spuneaţi că „Hristos nu ne-a lasat o carte ci o BISERICA.” Da, ne-a lăsat o Biserică. Dar nu de biserici ducea lipsă lumea, nu de tradiţii religioase interesante. Erau destule „biserici”, chiar dacă se numeau altfel. El a întemeiat Biserica Lui pe propria Sa autoritate şi conducere prin Duhul Sfânt, o relaţie care este în armonie cu exemplul lui Iisus. Dacă El Însuşi, care este Fiul lui Dumnezeu, sub conducerea deplină şi permanentă a Duhul Sfânt, care vorbea la orice pas cu Dumnezeu, face trimitere în Evanghelie la ESTE SCRIS (Matei 4:4.6.; 21:13; 26:31; Luca 10:26 etc), atât când stă de vorbă cu teologii tradiţiei iudaice, cât şi atunci când stă de vorbă cu ucenicii Lui, sau cu diavolul Însuşi, cu atât mai mult Biserica (oricare ar fi), formată din muritori păcătoşi şi uşor de înşelat, trebuie să facă apela la prioritatea Scripturii.

Îmi vei spune că Iisus Şi-a întemeiat Biserica pe oameni. Este adevărat că Iisus a întemeiat Biserica şi pe o autoritate văzută, pe nişte oameni, pe care i-a înzestrat cu Duhul Sfânt, şi care, în mod natural au dat naştere unei tradiţii sfinte, atât prin viu grai, cât şi prin exemplu personal şi apel la Scriptură. Fraţii voştri de la Roma susţin chiar că Domnul Şi-a întemeiat Biserica pe un singur om, pe Sfântul Petru, care chipurile ar fi fost primul papă, indicându-ne astfel unde se află adevărata tradiţie şi adevăratul har mântuitor. Dar Iisus a arătat clar că această autoritate este relativă şi condiţionată, nu absolută. Când vezi ce autoritate încredinţează Iisus lui Petru în Matei 16, ţi se pare de necrezut („Tu eşti Petru / Kifa=stâncă; pe această piatră / stâncă voi zidi Biserica Mea, şi porţile Hadesului nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerului, ce vei dezlega va fi dezlegat etc...” – citez din memorie). Dar după câteva minute, Domnul i-a dat lui Petru faimoasa replică: „Înapoia Mea, Satano! Tu eşti piatră de poticnire pentru Mine, pentru că vorbele tale sunt gânduri omeneşti, nu vin de la Dumnezeu!” Domnul a vorbit aici lui Petru, nu ca unui individ favorizat, ci i-a vorbit ca unuia care reprezenta grupul ucenicilor Lui, care lua cuvântul în numele tuturor. (Ca dovadă, Iisus dă aceeaşi autoritate şi celorlalţi apostoli în Matei 18 şi în Ioan 20:22-23).

Această autoritate a Bisericii este fundamentală, într-adevăr, pentru că Biserica lui Dumnezeu este „stâlpul şi temelia adevărului” (1Tm 3:15), acesta este singurul rost al Bisericii, de a susţine adevărul, de a predica Evanghelia. Şi pe baza acestei predicări, oamenii se convertesc şi se clădeşte astfel Biserica. Dar dacă oamenii lui Dumnezeu, oricine ar fi ei – însuşi Petru, sau pretinşii lui urmaşi de la Roma, ori din alte locuri, mai mult sau mai puţin tradiţionale vorbesc din mintea sau burta lor, nu de la Dumnezeu, şi când îndrăznesc să-L corecteze chiar pe Christos, atunci ei împlinesc cu succes rolul Satanei, chiar dacă o fac poate inconştient, şi chiar dacă le putem găsi circumstanţe atenuante.

CEL MAI MARE PĂCAT AL BISERICII tradiţionale nu este nici materialismul mistic, nici introducerea unor dogme despre care apostolii nu aveau habar, ci credinţa că BISERICA NU A GREŞIT NICIODATĂ ŞI CĂ NU POATE GREŞI NICIODATĂ; deoarece, indiferent ce ar face, ea are asistenţa Duhului Sfânt în persoana liderilor legitimi. Aceasta este cea mai mare rătăcire, care nu permite nici unui orb să-şi deschidă ochii, deşi aceeaşi afirmaţie o fac cei de la Roma, ca şi cei de la Bizanţ după Bizanţ, acuzându-se reciproc că au schimbat lucrurile lui Dumnezeu, ori că nu s-au supus autorităţii legitime a Bisericii.

Când Iisus a dat apostolilor autoritatea de a lega şi dezlega, printre ei era şi Iuda Iscariot. De asemenea, când Iisus le-a promis că vor deveni înalţi judecători în împărăţia israelită a Lui Christos , era între ei şi Iuda (Mt 19:28). Dar cu toate că făgăduinţa dumnezeiască îl cuprindea ŞI pe el, această făgăduinţă era condiţionată pentru toţi. Dacă Petru nu s-ar fi pocăit, pierdea şi el premiul pentru totdeauna. Acelaşi Iisus a spus mai târziu (referindu-se la feciorul lui Simon Iscariot): „unul dintre voi este un drac”. Şi este ştiut că Iuda s-a pierdut.

Acest pericol spiritual a rămas permanent în Biserică. Singura diferenţă între apostoli şi urmaşii lor, este că pe măsura creşterii Bisericii s-au înmulţit şi dracii. Prezenţa lor în bisericile locale sau în locurile unde se iau cele mai importante decizii, în special în şcoli teologice, sau prin ascensiuni simoniace, a reuşit să deturneze multe biserici de-a lungul timpului, o parte tot mai largă a Bisericii universale. Împrejurările istorice au favorizat această tendinţă.

Aţi afirmat: „Mintuirea nu vine din Biblie. Poti citi Biblia mult si bine. Fara sa te impartasesti de Tainele Mintuitorului Hristos prin biserica esti mort.” Este o simplă pretenţie clericală, fiindcă mulţi s-au mântuit până la Christos fără euharistie. Sfinţii Moise şi Ilie au venit din rai să-L încurajeze pe Iisus în ultimele zile (Lc 9:30-31). Ei au fost luaţi la cer, unul fără să vadă moartea, iar celălalt după moarte. Nici unul din ei nu a gustat vreodată Cina Domnului, care nicăieri în Scriptură nu este numită taină, şi nicăieri nu se spune că este mântuitoare în sine. Este o comemorare sfântă a Jertfei lui Iisus, care este singurul temei al mântuirii. Nicăieri nu se spune în Scriptură că împărtăşirea însăşi te mântuieşte. Bineînţeles, că mântuirea nu vine prin simpla citire sau cunoaştere a Bibliei. Dar Biblia este descoperirea lui Dumnezeu şi în ea găsim pe Christos, cu principiile Lui. Tradiţia este cu totul insuficientă în această privinţă. Dumnezeu a mântuit, într-adevăr şi milioane de analfabeţi, dintre care unii au fost manipulaţi de cei care erau cu cartea în mână. Dar El îi va trage la răspundere, atât pe cei care au avut ocazia să se lumineze şi au iubit mai mult întunericul, cât mai ales pe cei care au avut cartea în mână, dar s-au orientat după credinţele şi practicile analfabeţilor, ca să fie populari, ca să nu scape poporul din mână etc.

Da, se poate spune că Biblia este insuficientă, dacă lipseşte asistenţa Duhului Sfânt, care vine să întâmpine dorinţa sufletului de a cunoaşte pe Dumnezeu. De asemenea, se poate spune că, în unele cazuri, ai nevoie de diferite surse de informaţie (dicţionare, concordanţe, enciclopedii, comentarii etc.) ca un ajutor pentru a înţelege mai bine Biblia. Dar tradiţia creştină (chiar cu cele acceptabile) nu este ABSOLUT NECESARĂ PENTRU MÂNTUIRE, fiindcă Iisus a spus femeii samaritence: „Voi, samaritenii, vă închinaţi ne având cunoştinţă, pe când noi, evreii, ne închinăm având cunoştinţă; fiindcă MÂNTUIREA VINE DE LA EVREI.” Aceasta însemna că în ce priveşte ortodoxia, doctrina religioasă, învăţătura despre datoria omului faţă de Dumnezeu (rezumată în Decalog) şi despre credinţa în harul iertător şi ajutător al lui Dumnezeu, manifestată prin pocăinţă şi rugăciune, chiar Vechiul Testament însuşi era suficient. Noul Testament nu face decât să personifice în Iisus Christos, în mod strălucit, absolut şi perfect această religie, dar nu aduce în schimb una mai populară sau mai mistică. Iisus nu a venit pentru a schimba o tradiţie cu alta, o superstiţie cu alta. El a venit să aducă lumii viaţa, nu prin misticism, ci prin cunoaşterea Lui, prin credinţa în El şi prin urmarea Lui.

Este foarte adevărat că în primele două generaţii creştine (în oarecare măsură şi în a treia şi a patra...), transmiterea adevărului religios prin viu grai a fost o sursă care completa Vechiul Testament, fără să se substituie. Evanghelia era transmisă prin viu grai de cei care fuseseră martori ai faptelor. Aceste lucruri s-au putut transmite şi peste o generaţie, două, dar este absolut nerealist şi nefondat să se creadă că cele mai importante doctrine şi practici, sau oricum unele esenţiale, au fost neglijate în scris, preferând să fie transmise exclusiv oral. ÎN SPECIAL CÂND ACESTEA SUNT DOVEDITE ÎN CONFLICT CU NOUL TESTAMENT. Mărturia scrisă este mai credibilă decât cea orală. Martorii oculari au credibilitate, dar cei care au auzit de la alţii în forme natural mistificabile, prin generaţii, nu pot avea acelaşi credit.

Pe lângă autoritatea VT scrisă, exista şi autoritatea implicită a apostolilor. Înainte de a fi scris ceva, autoritate lor nu era mai slabă. Cuvântul lor trebuia să fie respectat în Biserică. Şi adesea era respectat. Scrierile lor nu au fost făcute cu scopul de a mai adăuga un testament la Biblie, ci pentru a întări în scris cele spuse prin viu grai, pentru a exista norme de educare şi disciplinare a Bisericii, şi pentru a accentua principiile creştine, învăţăturile Domnului, morala şi speranţa creştină. Acestea au rămas în mod natural ca norme, fiindcă veneau de la apostoli şi de la conducătorii Bisericii, care erau reprezentanţii lui Christos. Altfel spus, aceste învăţături erau în mod practic „canonice”, înainte de a fi puse în scrise şi înainte de a se fi alcătuit şi decis forma canonului NT.

Da, există şi situaţii, destule, în care Biserica are autoritate, în afară de cele scrise, pentru că în anumite privinţe, de exemplu în dreptul bisericesc, Biblia trasează principii, nu face o listă exhaustivă de reguli. Biserica are autoritatea ca, pe temeiul principiilor biblice, să facă reguli interne, să ia decizii în diverse situaţii date (şi care pot fi foarte diferite de cele descrise în Biblie). În acest caz, există întotdeauna nevoia despre care vorbeşte Pavel în 1Cor 11:33-34, de a „rândui ce mai trebuie rânduit”. Este necesară, deci, autoritatea Bisericii, care trebuie recunoscută şi respectată de credincioşi. Dar dacă teologii Bisericii se consultă şi fac un sinod în care decid să desfiinţeze unul din principiile sau una din învăţăturile Bibliei, s-o adapteze la corectitudinea politică a vremii, sau să ne dăruiască „troieni”, inovaţii care vin în conflict categoric cu cele primite, Biserica îşi depăşeşte rolul şi îşi arogă privilegii dumnezeieşti (aşa cum a făcut, din nefericire).


În concluzie, textul din 2 Timotei 3:16-17 nu susţine acea formă caricatural-antiprotestantă pe care o descrieţi în legătură cu sloganul Sola Scriptura. Sensul textului este explicat în continuare, în capitolul 4 (divizarea pe capitole este artificială) : „Proclamă Cuvântul lui Dumnezeu, insistă asupra lui, în timp favorabil sau nefavorabil! Mustră, avertizează, încurajează, cu toată răbdarea şi cu simţ didactic, fiindcă va veni timpul când nu vor mai îndura învăţătura sănătoasă, ci după propriile dorinţele dorinţe îşi vor face grămezi de învăţători, având mâncărici la auz, şi întorcându-şi urechea de la adevăr, O VOR ÎNDREPTA SPRE POVEŞTI. Tu însă fii treaz [neameţit de băutură – aici figurat] în toate situaţiile, întâmpină relele cu răbdare, fă-ţi munca de evanghelist, împlineşte-ţi cu adevărat slujba. ”) Aici este vorba de Vechiul Testament, aşa cum spui, dar nu este pus în contrast cu Evanghelia predicată oral de apostoli, nici în contrast cu NT, care încă nu era scris, ci în opoziţie cu poveştile prezise, care aveau să devină foarte populare printre creştini, datorită acumulării de grămezi peste grămezi („επισωρεύω”) de învăţători noi. Şi într-adevăr, au venit şi grămezi de mituri (poveşti, legende, etc.) mai târziu, care să ia locul Evangheliei curate.

Întotdeauna când am citit argumente ortodoxe sau catolice în favoarea tradiţiilor bisericeşti, am observat că se face confuzie între tradiţiile postbiblice şi oralitatea prebiblică sau parabiblică existentă în orice cultură, adică transmiterea informaţiilor prin viu grai în orice timp, în orice loc, în orice religie. Să fie limpede, că nu avem nimic împotriva tradiţiilor orale în sine. Nu oralitatea deranjează, ci aşezarea acesteia ca judecător deasupra documentelor scrise şi venerate de toată suflarea creştină. ACEASTA ESTE PROBLEMA.

Informaţia orală din 2Tim 3:8 pe care o aduceţi ca argument în favoarea autorităţii tradiţiei creştine, nu este convingătoare. Faptul că Pavel menţionează numele tradiţional al vrăjitorilor egipteni (nume fără îndoială legendare, care nu aveau cum să fie tradiţii orale păstrate din vremea lui Moise !!!), nu este o dovadă a veridicităţii tradiţiei la modul general. Cel mult, aceasta ar confirma TRADIŢIA EVREIASCĂ drept cea mai veche şi mai vrednică de urmat (dacă vă place!), ceea ce ar contrazice chiar învăţătura lui Iisus, care în Evanghelii se bate mereu cu tradiţiile fariseice, NU PENTRU CĂ ERAU TRADIŢII ORALE, ci pentru că se substituiau poruncilor lui Dumnezeu, pentru că erau puse DEASUPRA, şi pentru că erau impuse poporului ca OBLIGATORII, legând ceea ce Dumnezeu nu a legat şi dezlegând ceea ce El nu a dezlegat. Evreii scriseseră multe alte cărţi moraliste, mai mult sau mai puţin imaginare, unele chiar istorice, preluate parţial în canonul Septuagintei, cu oarecare diferenţe la ortodocşi şi catolici, şi chiar între ortodocşi. Acestea au avut oarecare influenţă educativă asupra lor în perioada post-biblică. Unele din ele fixau în scris tradiţii orale. Dar pretenţia fariseilor că aceste tradiţii provin de la Moise, şi că au aceeaşi valoare cu Legea scrisă, a fost înfruntată vehement de Iisus. Dacă ortodocşii cred în aceste tradiţii orale, de ce nu urmează neabătut învăţătura rabinică, pentru că ea pretinde şi astăzi acelaşi lucru?

Sunt mult mai multe cazuri în NT de citări sau aluzii la alte surse decât cele biblice. Nu doar Iuda se inspiră din Apocriful lui Enoh, pe care-l menţionaţi, ci şi Petru, în ambele lui epistole (1Pt 3:19-20; 2Pt 2:4-6 etc. cf. Iuda 1). Iar citatele extrabiblice din NT nu sunt doar din surse populare iudeo-creştine, ci uneori chiar din surse păgâne. Pavel citează din poeţi greci ( e.g. FA 17:28), pur şi simplu, ca modalitate retorică. Dacă cineva însă ar considera că acest citat are la bază o teologie a priorităţii tradiţiilor, şi că acel „Imn către Zeus” (vezi http://www.spindleworks.com/library/rfaber/aratus.htm), din care citează, ar consacra mitologia greacă drept sursă de învăţătură dumnezeiască, şi că am putea cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, citind isprăvile şi aventurile lui Zeus, ideea ar fi cu totul deplasată. Nu îndrăznesc să cred că vreun ortodox serios s-ar încumeta să ia în serios asemenea surse, dincolo de argumentul retoric al apostolului.

Textul din Filipeni 4:9, de asemenea, nu fixează supremaţia tradiţiilro bisericeşti asupra Bibliei, ci arată că noii convertiţi din Filippi trebuiau să urmeze atât învăţătura cât şi exemplul personal al apostolului. Dacă însă exemplul ar fi fost în conflict cu Scriptura, ce aveţii de spus? Probabil bieţii filipieni nu s-ar fi prins, poate cei mai mulţi l-ar fi urmat, şi-i putem scuza oarecum. Dar Pavel spunea că exista chiar pentru el riscul ca, după ce a predicat altora, el însuşi să fie respins de Dumnezeu, ca exemplul negativ... (1Cor 9:27). Prin urmare, nu este suficientă corectitudinea doctrinară (ortodoxia), ci şi consevenţa faptelor, principiu VALABIL PENTRU ORICE CONFESIUNE.

FP: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” 2 Tesaloniceni 2:15

Ce anume din acest verset consfinţeşte inovaţiile de mai tîrziu ale Bisericii, care au devenit predanii după sute de ani ? Apostolii învăţau prin viu grai şi prin scris, desigur. Dacă ei nu ne-ar fi lăsat ceva scris, ce am cunoaşte despre adevăratul Christos şi despre religie? Mai nimic ! Dacă chiar cu documente scrise, unii preferă să meargă pe lângă, cu atât mai mult în lipsa Scripturii. Şi repet, nu există doar tradiţie, ci multe şi diverse tradiţii sacre, atât în creştinism, câr şi în afară. Dacă tradiţia este un principiu fundamental, atunci orice tradiţie este valabilă. Iar dacă am pretenţia că doar tradiţia creştină este veritabilă, atunci care anume din tradiţiile creştine? Cea din Apus, cea din Răsărit, sau din alt loc? Chiar şi unele tradiţii vechi, comune tuturor bisericilor, nu prezintă garanţie, dacă nu sunt validate de Sfânta Scriptură. Cât timp sunt simple obiceiuri, ele nu constituie o problemă, dar când se impun ca dogme şi ca obligaţii de credinţă mântuitoare, ba chiar şi prin legi, aşa cum a fost de-a lungul secolelor, se dă pe faţă adevărata lor origine, de inovaţii antice şi medievale, devenind vechi şi venerate tradiţii, care au întunecat Evanghelia.

FP: „Apropo - dacă ţi-au sucit minţile (prin casele voastre de rugaciune care sunt sinagoga satanei, Ap 2:9, asta nu înseamnă că ea contrazice predania, trebuie atent de analizat totul.”

Trec peste jignirile gratuite pe care le aduci, şi subliniez că ai făcut o afirmaţie care este periculoasă pentru unele din predaniile voastre: „trebuie atent de analizat totul”. Adevăratul spirit al tradiţionalismului cere să crezi, să te supui orbeşte şi să nu verifici nimic. Sau să analizezi numai superficial, doar cu scopul de a găsi argumente împotriva ereticilor, nu pentru cunoaşterea voiei lui Dumnezeu. Cu această ultimă şi splendidă afirmaţie (TREBUIE DE ANALIZAT ATENT TOTUL) ai ieşit din ortodoxie. Cineva s-ar putea să ia în serios cuvintele tale şi, ca urmare să devină....”sectar”, ca toţi aceia care au analizat „atent” (şi dezinderesat!).

FP: „Grupurile eretice nu-si puteau sprijini invataturile pe Sfanta Traditie caci ele veneau din afara Bisericii, si prin urmare singurul mod in care puteau argumenta se baza pe fortarea sensului Scripturii si pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinti ai Vechiului Testament.”

Erezia este un fenomen de alterare a credinţei Bisericii, nu un atac din afară. În afara Bisericii era păgânismul, cu superstiţiile lui, filozofiile etc. Grupurile eretice, începând cu gnosticii, au fost CREŞTINI care preferau să renunţe la Vechiul Testament, eventual şi la unele scrieri apostolice, combinând evanghelia cu filosofia, şi pretinzând că au cunoştinţe tainice (primite prin descoperiri îngereşti), care depăşesc doctrina apostolilor şi care sunt mântuitoare. Aşa cum spunea Ioan (1 Ioan 2), „ei au ieşit dintre noi, ca să se arate că, de fapt nu erau dintre ai noştri...”. Erau deci creştini dizidenţi. Adesea veneau şi ei cu pretenţii tradiţionale. „Evanghelia după Toma”, despre care vorbeai, ce altceva este? Ei pretindeau că ei u o tradiţie diferită, care provenea de la apostolul Toma.

Este adevărat că în vremurile acelea Biserica se apăra cu tradiţia apostolică, pentru că Biserica a fost şi a rămas în bună parte conservatoare în acele vremuri. Ea s-a opus acelor erezii care erau foarte diferite de credinţa şi practica Bisericii, s-a opus acelor erezii care loveau frontal Biserica, dar nu a fost pregătită să se opună celor care s-au strecurat puţin câte puţin, prin convertirea masivă a păgânilor, de la Constantin încoace, sau prin teologi ai Bisericii care cochetau cu forme mai „acceptabile” de gnosticism sau de pagano-creştinism popular. Biserica nu a poruncit tam-nesam, de exemplu, ca oamenii să venereze moaşte. A fost un obicei popular tolerat ici şi colo, apoi s-a răspândit, unii clerici superficiali l-au încurajat, iar în cele din urmă, s-au luat decizii înalte pentru a face din acest obicei o „predanie”. De unde a venit predania aceasta? De la care apostol? Nici măcar Iuda nu este vinovat de asta.

Au existat dispute serioase în Biserică în acele vremuri. Clerul conservator al Bisericii ştia că povestea asta este o inovaţie. Unii s-au opus pe faţă şi au fost pedepsiţi de Biserica-Stat. După aceea, în Biserică n-au mai crâcnit mulţi. Unii s-au separat de Biserica mare, din diverse motive, unele mai biblice, altele particulare. În orice caz, a fost multă confuzie semănată, iar Iisus a promis: „Amin vă spun că orice răsad pe care nu l-a răsădit Tatăl Meu, va fi smuls din rădăcină!” (Mat 15:13). La ce se referea Iisus, dacă citim atenţi contextul în Evanghelie?

FP: „Care traditie prezinta mai mare credibilitate, Traditia Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de traditii moderne protestante care nu au radacini dincolo de Reforma protestanta?”

Aceeaşi întrebare se poate pune, înlocuind în propoziţie „tradiţiile moderne protestante” cu „tradiţie apostolică a Bisericii Catolice”, sau înlocuind cu „tradiţia iudaică” --- fără îndoială, mult mai veche decât toate tradiţiile creştine.


FP: „In cazul asta, ce face ca traditia fariseilor sa fie falsa, iar a bisericii adevarata? Sursa!”

Răspunsul este perfect derutant, pentru că, în ambele cazuri, sursa ne scapă. Există doar pretenţia cu privire la sursă. Fariseii pretindeau că acele obiceiuri extrabiblice, pe care ei le considerau LA FEL DE IMPORTANTE ŞI OBLIGATORII ca şi Biblia, provin de la Moise şi, implicit, de la Însuşi Dumnezeu, PE CALE ORALĂ. Aşa susţine mozaismul ortodox până astăzi. Sursele unor tradiţii creştine sunt uneori cunoscute în istorie, alteori nu mai sunt cunoscute cu precizie, de aceea, cel puţin cele mai răspândite şi mai vechi sunt pretinse a fi de la apostoli. Problema nu este în a face distincţie aici între Moise şi apostoli, ci în a face distincţie între pretenţie şi realitate, între sfinte păreri şi simple dovezi. În multe cazuri însă, sursa reală a unei tradiţii va fi dificil de identificat. De aceea, pentru siguranţă, cea mai bună idee este aceea susţinută de apostoli: să confruntăm toate pretenţiile cu „stă scris”, cu VT şi cu mărturiile personale ale apostolilor.

FP: „Hristos a aratat clar sursa traditiei fariseilor atunci cand o numeste "datini omenesti" (Marcu 7:8). Dar Apostolul Pavel, referindu-se la Traditia Crestina, spune, "Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat." (1 Corinteni 11:2).”

Este o exagerare să spui că aici Pavel vborbeşte de „tradiţia creştină”, aşa cum este ea astăzi. Conceptul de tradiţie implică multe generaţii, în timp ce Pavel se referă la învăţăturile pe care le-a „predat” direct celor care acum le scria. Termenul grecesc pe care corect l-aţi identificat cu sensul de tradiţie, predanie, etc. (παράδοσις), înseamnă simplu, a preda, a da pe mâna cuiva, a transmite, fie că este vorba de două persoane, sau de o singură generaţie, fie de o transmitere din mână în mână, sau din generaţie în generaţie.

Cât priveşte afirmaţia lui Pavel, „Caci am primit de la Domnul ceea ce v-am predat... " (1Cor 11:23), textul arată limpede că nu se referă la nişte mistere care nescrise nicăieri, ci la Cina Domnească, o „predanie” predată de Însuşi Christos tuturor apostolilor, pe care mai târziu Evanghelia o confirmă documentar. Textul nu este un cec în alb pentru orice învăţătură a Bisericii despre care nu s-a scris nimic, cu atât mai mult nu poate valida acele datini care contrazic litera şi spiritul Sfintei Scripturi, pentru că unii pretind, fără temei, că ar proveni (pe cale orală) de la Sfinţii Apostoli.

FP: „Sursa ei este Hristos, Care a dat-o in mod personal Apostolilor prin tot ce a spus si facut, cu un continut atat de vast incat "lumea intreaga nu ar cuprinde cartile" (Ioan 21:25).”

Afirmaţia Apostolului Ioan nu se referă la doctrine şi practici religioase fundamentale, rezervate domeniului oral, ci se referă la mulţimea FAPTELOR LUI IISUS. Puteţi verifica.

FP: „Deci dupa tine ceea ce nu e scris in Biblie, ar trebui aruncat la gunoi. De ce ? Ca asa vreti voi sectarii. Sunteti voi autoritate. de cind?....”

Autoritatea noastră nu are nici o importanţă. Este vorba de autoritatea supremă a Bibliei în a judeca orice credinţă. Nu zicem că trebuie aruncat totul la gunoi. Unele lucruri pot fi păstrate cu plăcere, fiind în acord cu Scriptura. Altele pot fi tolerate în mod condiţionat, dar nu impuse. Iar altele, în fine, trebuie părăsite ca fiind vinovate, păcătoase, cauze de pierderi sufleteşti. Nu noi, „sectarii”, decidem. Verificaţi voi amănunţit, apoi veţi şti ce păstraţi şi ce aruncaţi. Nimeni nu are dreptul să desfiinţeze idolii altuia.

FP: „Apostolii au transmis aceasta cunoastere intregii Biserici, care, fiind cea care inmagazineaza aceasta cunoastere, a devenit "stalpul si temelia adevarului" (1 Timotei 3:15).

Amice, aceeaşi pretenţie o are şi Biserica Catolică, aceeaşi succesiune apostolică reclamă şi ea, ba chiar mai viguros şi cu mai mare număr. Apostolul dă instrucţiuni episcopului Timotei: cum să administreze Biserica, predicând „învăţătura sănătoasă”, pentru că rolul Bisericii este acela de a susţine adevărul. Biserica este susţinătorul adevărului în lume, deci este important ce învaţă şi ce exemplu dă. Aceasta vrea să spună Pavel, şi nu că Biserica ar fi sursa şi temeiul adevărului, în sine însăşi, indiferent ce scorneli ar preda.

FP: „Scripturile nu contin erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca sa nu fie intelese fara interpretarile date de Parintii luminati de Duhul Sfant.”

Ce garanţie ai tu, că Sfinţii Părinţi au fost mai luminaţi de Duhul Sfânt decât Sfinţii Bunici sau Sfinţii Nepoţi ? Ajutorul Duhului Sfânt este dat oricărui laic care doreşte (1Ioan 2:20.27). Dacă cineva îşi arogă calitatea de Părinte, care să se substituie conştiinţelor noastre de prunci neajutoraţi, şi să ne dreseze şi să ne educe manipulativ pe calea cea dreaptă, uitând că suntem adulţi şi fiinţe raţionale, acel părinte are duhul lui Antihrist, despre care Iisus ne-a spus: „Să nu numiţi pe nimeni Părinte pe pământ !...” (Mt 23:9). Nu vorbim aici despre anumite pasaje obscure, care şi după ce au fost explicate de Părinţi sau de Strănepoţi rămân tot obscure sau şi mai încurcate. Dumnezeu nu a pus nimic esenţial pentru mântuire în asemenea pasaje.

Adevărata doctrină biblică este întemeiată pe mai multe referinţe, şi anume pe texte suficient de clare, care se armonizează reciproc. Dacă Iisus sau Apostolii ar fi transmis oral porunci precum cultul morţilor (al Fecioarei, al sfinţilor) şi al materiei sfinţite (venerarea moaştelor, aghiasma, tămâia, lumânările; venerarea imaginilor prin închinare şi sărut, etc.), iar în scris n-au făcut decât aluzii obscure, înseamnă că pe deoparte nu au ştiut că porunca scrisă are mai mare credibilitate, iar pe de altă parte, au uitat, ori nu le-a păsat că Biblia descurajează mentalitatea păgână. Cum este posibil ca aceste lucruri, pe care orice ortodox le socoteşte cele mai importante (împreună cu succesiunea apostolică, taina preoţiei, şi alte taine), să nu fie deloc menţionate în Scriptură? (Desigur, cu excepţia acelor texte obscure, înţelese numai de clerici!). Părinţii au avut nevoie să manipuleze textul ca să le iasă interpretările. Să dau şi un exemplu: pasajul din Ez 44:2, care se referă clar la o cetate-templu ce avea să fie construită după exil, a fost luat alegoric ca o referire la... pururi-fecioria Mariei. Cu asemenea argumente se poate dovedi ORICE.

În final ai pus în discuţie principiul raţionalismului. Ai dreptate, raţiunea umană nu trebuie aşezată deasupra descoperirii dumnezeieşti. Rolul raţiunii, atunci când este călăuzită de Duhul, este să identifice şi să ajute la înţelegerea adevărului. Nenorocirea este că Biserica deveine foarte raţionalistă, când este vorba de a-şi justifica dogmele, aşezând raţiuni teologice incorecte deasupra afirmaţiilor clare ale Bibliei. Pe de altă parte, tot pentru apărarea aceloraşi dogme, încurajează tactica mistică, obscurantistă, „crede şi nu cerceta”. A judeca Scriptura înseamnă a fi raţionalist. Dar a folosi raţiunea pentru a judeca (teoretic) credinţele care promovează falsul în locul Bibliei, sau în numele ei, a-ţi folosi judecata sănătoasă pentru înţelegerea Scripturii, nu este raţionalism, ci simplă datorie de conştiinţă. Raţiunea este cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu prin creaţie. Ea singură ne deosebeşte de necuvântătoare.

FP: „....Parinti, care s-au dovedit a fi oameni drepti si sfinti,”

Dumnezeu va judeca cine au fost adevăraţii drepţi şi sfinţi. Până atunci, Noul Testament numeşte pe toţi credincioşii SFINŢI, aşa cum probabil ştii, fără distincţie de cler şi laici, fără distincţie de treaptă de sfinţenie (2Cor 1:1; 13:13; Ef 6:18; Fip 1:1; 4:22). De aceea, Sfântul Vasile, Sfântul Moise, Sfântul Luther sau Sfântul FP poartă creştineşte acelaşi titlu care reprezintă dedicarea, indiferent de performanţele faptelor, sau cum este interpretată duhovnicia lui, într-o tradiţie sau alta. Ori eşti sfânt (dedicat lui Dumnezeu/Christos), ori nu eşti, şi astfel nu ai nici o şansă de viaţă veşnică. Orice popă de ţară, orice mirean are dreptul şi posibilitatea de a studia şi înţelege cu mintea lui. Probabil că „Sfinţii Părinţi” n-au visat că păcătoşii strănepoţi îi vor venera, şi vor face din ei, mai degrabă o piedică în calea Adevărului.

În ce priveşte interpretarea, nu era nevoie să dispreţuieşti fără temei hermeneutica protestantă în general. Există principii şi reguli de interpretare, mă refer la acelea care sunt de bun simţ, în special când este vorba de texte mai puţin clare. Este necesară uneori verificarea traducerii textului (prin compararea versiunilor, prin consultarea specialiştilor în domeniu, sau în mod direct (dacă ai învăţat limbile biblice, care astăzi sunt la îndemâna oricui). Uneori este necesară compararea manuscriselor (ceea ce ţine de critica textuală şi de opţiunile traducătorilor). În fine, cele mai importante reguli sunt respectarea logicii discursului (contextul literar/textual), respectarea contextului istoric şi respectarea unităţii şi integrităţii teologice a Scripturii.

De obicei sectologii şi apologeţii bisericilor tradiţionaliste descriu pe „pocăiţi” ca pe unii care citesc Biblia în manieră literalistă, sau care pervertesc intenţionat sensul, dar în realitate, acestea sunt erori generale ale creştinilor, şi se pot găsi oriunde s-a citit vreodată Biblia (începând, repet, cu Părinţii) . Există însă mai mult bun simţ în interpretarea asta pe care o numeşti „sectară”, decât în acelea tradiţionaliste, care literalizează ceea ce a fost intenţionat să se înţeleagă figurat şi alegorizează ceea ce a fost intenţionat să se înţeleagă literal.

FP: „Trebuie sa citim Biblia, ea este cuvantul lui Dumnezeu. Dar ca sa-i intelegem mesajul trebuie sa ne asezam cu umilinta la picioarele sfintilor care s-au dovedit "implinitori, nu numai ascultatori ai cuvantului" (Iacov 1:22), si care prin vietile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura.”

Bine că admiţi nevoia cercetării Cuvântului lui Dumnezeu. Dar dacă înţelegerea ei trebuie cpndiţionată de mintea unor sfinţi din trecut, noi spunem, categoric, NU. Potrivit textului pe care l-ai citat, noi înşine trebuie să fim împlinitori, nu numai ascultători, tocmai de aceea trebuie să se citească Scriptura în Biserică şi să se încurajeze citirea ei în cămin şi studiul particular. Nu este voia lui Dumnezeu să cerşim în umilinţă lumină de la Părinţii morţi, când Dumnezeul cel Viu stă permanent la dispoziţia oricărui credincios, care se pocăieşte şi se roagă. Interpretarea Scripturii nu este un privilegiu al celor care au avut performanţe duhovniceşti sau etice. Ea este dreptul oricărui om şi datoria oricărui creştin.

FP: „Atunci cand avem intrebari cu privire la scrierile Apostolilor, sa mergem la aceia care i-au cunoscut pe Apostoli, la sfinti ca Ignatiu din Antioha si Polycarp.”

Ignaţiu şi Policarp au cunoscut de la apostoli cam cât am cunoscut eu de la străbunici. În copilăria lor, cei doi au auzit poate de Ioan, ultimul apostol care mai rămăsese în viaţă. Scrierile lor nu dovedesc mult în privinţa aceasta. Ele sunt ca nişte predici-testament lăsate Bisericii. Din nefericire, s-au făcut şi interpolări în scrierile acestor părinţi (ele fiind mult mai rare decât cele biblice), aşa încât este dificil de a interpune epistolele lui Ignaţiu şi Policarp. între credincios şi Scriptură. Dacă Părinţii ar fi crezut că au aceeaşi valoare cu epistolele lui Iacov şi Iuda, le-ar fi adăugat în Canon, alături de a(le) lui Clement etc. Dar ele nu au decât valoare de sursă pentru istoria teologiei.

FP: „Sa intrebam Biserica, daca vrem sa nu fim aroganti, daca vrem sa nu ne auto-amagim.”

E bine să întrebăm Biserica, atât pe aceasta, cât şi pe cealaltă şi pe celelalte, de ce nu. Putem afla multe lucruri interesante, dar nu există în aceste răspunsuri o garanţie suficientă. Cel mai sănătos este să bem de la izvor.

FP: „TE rog frumos, atita timp cit esti sectar, evita-ma. CInd devi ortodox stam de vorba.”

Ai mai văzut tu, ortodocşi stând de vorbă între ei despre asemenea lucruri?

FP: „Bunul DUmnezeu sa aiba mila de tine si de familia ta, sa va lumineze sa treceti la dreapta credinta.”

Mulţumesc pentru urare, ceea ce îţi doresc şi ţie!

FP: „Sunt peste 30 000 secte si toate sustin ca sunt adevarata biserica a lui Hristos.”

Argumentul acesta este ca şi al ateilor: „Există atâtea religii şi atâte scripturi care pretind că sunt revelate, toate pretinzând că sunt calea unică spre cer.” În primul rând, vă place să umflaţi cifrele enorm. În toată istoria omenirii nu au existat 30.000 de religii şi secte. În al doilea rând, multe aşa numite secte nu sunt decât versiuni ale aceleiaşi credinţe manifestate istoric sau geografic. Faptul că creştinismul secolelor 2-6 era reprezentat de multe facţiuni religioase şi politice şi de secte, înseamnă oare că Biserica a fost un proiect greşit al lui Christos? Nici tradiţionaliştii nu formează o unitate, fiindcă există mai multe biserici ortodoxe, iar catolicismul are şi el facţiunile lui. Este adevărat că tradiţionalismul este ceva mai omogen, din cauză că laicatul este destul de secularizat , nu foarte interesat de religie, iar clerul predă aceeaşi poezie învăţată de la Părinţi. Teologia biblică, chiar când este dezvoltată (aşa cum este la catolici), nu are autoritate asupra teologiei sistematice (dogmaticii). Sistemele totalitare, prin natura lor, par să producă mai multă unitate. Dar aceasta nu este unitatea aceea sănătoasă şi cerească pentru care Se ruga Iisus (Ioan 17).

24 de comentarii:

Agnusstick spunea...

Excelentă argumentare! Să fi avut vreun efect? E prea multă nesiguranţă şi prea mult efort în a gândi totul de la capăt, făcând propriile greşeli şi omisiuni de care, poate, nu are cine să te scape. Nu am de gând să încerc măcar să citesc toată Patristica (se ştie oare exact cu cine începe şi cu cine se sfârşeşte?), bănuiesc că şi ei i se poate aplica o hermeneutică failibilă. O idee mai bună pare a fi să te rogi să-ţi pice în mâini, în afară de Biblie, cărţile din care poţi afla masa critică de idei mântuitoare. Fără a uita că rugăciunea şi propunerea nu garantează asistenţa Duhului... Greu şi scump se obţine, şi totuşi e fără bani şi fără plată!

F G L spunea...

Mulţumesc pentru comentariu. Nu cunosc efectul. În cazul nefericit menţionat, probabil nu a avut efect. Dar este posibil ca să ia aminte alţii. Nu prea mulţi însă, nu-mi fac iluzii.
Nu am înţeles ce cărţi ar putea fi acelea
"în afară de Biblie, ...din care poţi afla masa critică de idei mântuitoare." Şi care se obţin atât de greu..., cu rugăciuni etc.

Mântuirea se găseşte simplu la ea acasă, la izvorul ei, şi cum zicea Iisus Samaritencei "vine de la evrei", sau lui Zacheu "mântuirea a intrat în casa ta!"
Numele lui Iisus înseamnă "mântuire", aşa că nu este nici o taină unde o putem găsi. Iar Biblia este cel mai mare dar pe care ni l-a lăsat. Sau ca să fiu mai precis, după cântarea lui Luther (Ein Feste Burg...), în limba română există o strofă care sună aşa:

Să nu se-atingă de CUVÂNT,
Să-l lase cum en CARTE.
CUVÂNTUL şi cu DUHUL SFÂNT
Ne sunt a noastră parte.

Să fii iubit!
FL

Agnusstick spunea...

Mulumesc şi eu de răspuns. Nu e cazul meu, nu citesc decât întâmplător despre ce ar trebui să înţeleg din Biblie. Totuşi, miliardele de pagini scrise pe această temă -- incluzând patristica -- sunt citite, şi au impact important. Mă refeream la faptul că, de unul singur, fără a-ţi confrunta înţelegerea cu alţii, poţi rătăci copios. De aici nevoia de asistenţă a Duhului la capitolul idei care să te ducă sau readucă la ce stă scris pentru tine. Din păcate, deşi nu este o situaţie ideală, stă scris pentru fiecare, şi Domnul ne întreabă cum citim. Toţi ar trebui să fim hermeneuţi, pentru că întrebarea Lui e personală.

F G L spunea...

Dragă Agnusstick (I)
Răspunsul tău mi se pare al unuia care este familiar cu fenomenele acestea. Devenit între timp agnostic? Sau doar prudent? Sau pur şi simplu copleşit de necazuri mai apropiate decât haina ?
Anyway, meriţi mai multă atenţie, doar că acum sunt teribil de ocupat şi nu pot oferi timp şi nervi de calitate.
Ai dreptate, s-a scris enorm în domeniu. Şi dacă nu ai pe cineva sau ceva care să-ţi spună ce este mai semnificativ (ceea ce comportă oricum nişte riscuri), vei citi la întâmplare, sau vei citi un soi de cărţi persuasive, dar care nu te învaţă să gândeşti. O carte din ultima categorie face cât o mie din prima.
Este un spectacol trist să vezi pe cineva că nu mai este în stare să înţeleagă Biblia cu normele minime de bun simţ, pe care i le-a dat Dumnezeu, din cauză că ... a studiat teologie. Mai bine ar fi studia critică literară, filologie, lingvistică, istorie şi s-ar fi descurcat cu mai multă demnitate.
Sunt fericit că din tinereţe mi s-au dat înclinaţii spre o minimă atitudine critică şi multă curiozitate. Acestea m-au condus la experienţe în care spiritul mistic (credinţa, de care nu mi-e ruşine) şi spiritul critic (raţiunea), pentru care nu simt nevoia să roşesc, m-au ajutat să-mi găsesc echilibrul intelectual în înţelegerea Bibliei ca Revelaţie divină adresată atât minţii, cât şi conştiinţei. M-am dezvoltat multă vreme ca autodidact, ceea ce a fost un mare avantaj. Dar lipsa unui maestru sau a unor cărţi de profil este şi un dezavantaj. Am însă avantajul că nu-mi poate nimeni scoate din minte concluziile la care am ajuns, în special când experienţa include şi erori personale, din care se învaţă mai mult decât din ale altora.
Referitor la patristică şi la orice subiect de teologie sistematică, eu aş prefera sursele mai degrabă decât comentariile. Cea mai mare nevoie este aceea de publicare a surselor în original şi în traducere, cu un aparat critic concentrat, nu literatură în care predomină filozofia mistică şi retorica. Recunosc că aceasta din urmă este mult mai atractivă, dar tinde să diminueze luciditatea. Când postul este considerat mai important decât deschiderea (cu modestie) a unui lexicon, sau când rugăciunea pentru iluminare spirituală este considerat un exerciţiu suficient şi mai bun decât simpla citire şi căutare a voinţei lui Dumnezeu în SURSA indicată de El, este prea puţină lumină. Aceasta este concluzia mea din experienţă, fiindcă le-am trăit pe toate acestea şi ştiu că fiecare mijloc are o anumită valoare.

F G L spunea...

Dragă Agnusstick (continuare)
Ai dreptate că "fără a-ţi confrunta opiniile cu alţii, poţi rătăci copios". Această autosuficienţă poate fi în cazul unora un simplu act de naivitate, dar în alte cazuri este expresia unei încrederi în sine, a vanităţii oarbe, conjugată cu o mentalitate bolnăvicioasă, conspiraţionistă, care naşte "monştri" --- pe care îi numim de obicei eretici.
Da, asistenţa Duhului, despre care vorbeai este o nevoie absolută. Eu am observat însă că în ce priveşte înţelegerea adevărului biblic, Duhul este dat nu pentru a înlocui cercetarea, ci pentru a o încuraja, pe de o parte, şi pentru a-i asigura calitatea spirituală, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, Duhul este acela care modelează sufletul şi conştiinţa, păstrând modestia şi docilitatea necesare, dar şi ascuţind spiritul critic (care aşa cum ar trebui să ştie toată lumea, nu trebuie confruntat cu criticismul, cu spiritul de cârcotaş sau de raţionalist. De regulă, hipercriticii sunt mai puturoşi la minte decât cercetătorii raţionali care au respect pentru Revelaţie şi credinţă.

Da, "stă scris" poate fi înţeles subiectiv şi variat. Dar eu mă refeream la rolul educativ major al Scripturii, nu la diverse probleme textuale. Când este vorba de datoriile moral-religioase ale omului către Dumnezeu şi către aproapele, sau când este vorba de cunoaşterea căii mântuirii, Biblia este suficient de clară. Nu este nevoie să ştie cineva totul dintr-odată. În Biblie găsim tot felul de cazuri încurajatoare, care ne arată că Dumnezeu iubeşte şi acceptă oamenii simpli care uneori ştiu foarte puţin, dar ceea ce ştiu, fac cu toată inima. Biblia este pentru educaţie continuă, de la grădiniţă la post-universitate. Este aşa fel scrisă încât să incite interesul spiritual şi intelectual al oricărei categorii omeneşti. Are genuri variate, stiluri diferite, poţi s-o citeşti după diferite metode, şi pe orice cale ea te va răsplăti.
Ai dreptate, aşa întreba Iisus: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Dar ceea ce a urmat nu a fost o lecţie de hermeneutică, ci morala era: "Simplu, a inţeles bine. Du-te şi fă cum ai înţeles!" În acest sens, toţi ar trebui să fim hermenuţi, cum zici. Dar în celălalt sens, este suficient dacă unii reuşesc să meargă înaintea altora, atât cât să fie în stare să-i ajute şi pe aceştia.
Să fii iubit !

ovidiu constantinescu spunea...

e semn de mare ignoranta sa crezi ca un om oarecare din zilele noastre are aceeasi capacitate (autoritate) de a intelege Scriptura precum Parintii Bisericii din trecut...

de asemeanea sa afirmi ca transmiterea prin carte primeaza in fata transmiterii orale?! nimic mai ne-adevarat!
in orice Traditie ortodoxa din lumea asta, nu doar crestina, ci musulmana, hindusa, daoista, iudaica ... accentul s-a pus in primul rand pe transmiterea orala; punerea pe hartie a Textelor Sacre e deja semnul unei... stingeri.

asa a fost de cand e Lumea... bine ca ne-am trezit noi, oamenii moderni, sa fim mai grozavi, mai destepti, mai... sfinti decat "batranii".

ignoranta, spun Vedele hinduse, este sursa tuturor pacatelor.

Pro(-)scris spunea...

Domn profesor... ma dezamagiti. Eu nu-s ortodox, dar prafu se alege de multe din "argumentele" dvs daca ma pun sa le disec. Din (ne)fericire lungimea articolului ma scuteste de un asemenea "canon".

Ma rezum doar la cateva "contre" zamislite de survolarea epistolei dvs.

1. Pomeniti de autoritatile extra-biblice ale mormonilor,martorilor, scientistilor. Uitati insa ca azs s-au nascut in aceeasi perioada a istoriei cu acesti eretici,si ca au, ca si ei,o sursa extra- : pe EGW. Ati ocolit-o ...malc.

2. MÂNTUIREA VINE DE LA EVREI. - nu se refera musai la VT. In contextul loc(as)ului de inchinare corect, Domnul indica (doar) spre spiritul corect,neaservit circumscrierii teritoriale ...

3. Daca este dreptul si datoria oricarui Gheorghe,Ion,Vasile sa citeasca Biblia, nu este de nasul oricui intelegerea corecta. Dovada: toti (neo)protestantii care, pe aceeasi Biblie si pretinzand inspiratia aceluias Duh, au interpretati ireconciliabile pe aceelasi text.

4. Va sunt foarte incomozi parintii apostolici(si nu ma mira...), motiv pentru care n-aveti deloc scrupule sa va serviti de metodele inaltei critici (cu care va este atacata Biblia), pentru a-i ataca. Din nefericite pt dvs, ei sunt cei in prezenta carora nu puteti reinventa/"restaura" crestinismul. Decat minimalizandu-i/anihilandu-i sperati la ceva succes. Dar nu mor leii cand vor lupii...

5. In final, "Sola Scriptura" sta sau cade? Este "prima Scriptura" mai aproape de realitate?

Cat despre "corectitudinea" "reconstituirii" azs a credintei/traditiei apostolice, lumea e lamurita: prin lentile EGW istoria Bisericii de pana la Reforma se reduce la cateva pagini in "Tragedia Vecurilor", in care nu e loc nici macar de pomenirea numelor parintilor apostolici/bisericesti, d-apai de vietile si invataturile lor...

Deci...ce naste din pisica, soareci mananca.

Agnusstick spunea...

Vă mulţumesc din nou pentru timpul, nervii şi atenţia acordată până acum (calitatea mi se pare că vă urmează în demersuri, deci poate ar trebui să mulţumim împreună).
Nu sunt agnostic, nici dezamăgit de limitele mele în calitatea şi cantitatea cunoaşterii lui Dumnezeu. Prudenţa mi se pare o calitate social-democrată, foarte bună într-o lume în care mai întâi trebuie să fii liberal din tot sufletul pentru a ajunge la talanţi valoroşi, dar care te pot subjuga şi duce la criză. Extrapolând din experienţa proprie, mi se pare că înţelegerea Bibliei nu poate încremeni vreodată, la nici un nivel, oricât de multă cercetare am face, oricât de liniştiţi am fi că am atins fundamentele, că am acoperit toate detaliile. Este mereu posibil un sens suplimentar, complementar, ornamental, exploziv, esenţial diferit prin detalii miniaturale, ocultat de chiar ceea ce ni se părea că-l clarifică, ba chiar şi cu totul opus sau dislocat faţă de ce avem la un moment dat ca indivizi, grupuri sau generaţii. Nu înţeleg de ce pe unii îi sperie atât de mult asta, mergând până la nevoia de a fixa şi simplifica uraganul -- nestând în ochiul acestuia. Marea frumuseţe mi se pare tocmai în interdicţia de a relativiza sensurile (devenind idolatri), existentă simultan cu obligaţia de a o face, clipă de clipă, fiecare (altfel eşuăm ca leviţi răi samariteni). Mă simt chemat să fiu un fariseu hermeneut maniacal, obsedat de sensul riguros al textului, dar şi de aplicaţia lui momentană, nu numai întru legalism (ceea ce este legitim, dacă este şi corect, adică după voia Lui de acum şi aici), ci şi în vederea unei eventuale reevaluări surprinzătoare a sensului, ce nu ar trebui să-mi scape din vedere -- pentru că totul este scufundat într-un Duh viu care însufleţeşte actorii şi luminează literele. Totul are voie să fie, câteodată, simplu şi clar, dar nu cred că este mereu la fel, acelaşi vector pentru fiecare, tot timpul. Dacă a existat scena din Ghetsimani, asta nu se poate nici acum, pentru noi -- iar cel întrebat de Domnul poate că s-a pierdut în detalii, deşi înţelesese. Avem de ales tot timpul, automatismul şi reflexele superficiale ne pot pierde.
Mai văd un rost al informării şi comunicării adiacente studiului biblic: nu toţi putem avea darurile analitice şi sintetice cerute, nici timpul necesar pentru a surprinde complexitatea, logica implacabilă şi unitatea transtextuală a unor obiecte teologice cum ar fi Planul mântuirii. Dar oricum nu cred că putem renunţa la filtrul critic, indiferent de statutul sursei (fără a căuta nod în papură, desigur).
Har şi spor!

F G L spunea...

Dragă D-le Ovidiu C

Sunteţi un fenomen tipic acestei Biserici în faza ei modernă. Mentalitatea tradiţională are încredere mai degrabă în valorile lumii acesteia, în poveştile tuturor popoarelor şi culturilor, decât în Cuvântul lui Dumnezeu care se opune categoric religiilor vulgare, materialist-mistice şi superstiţioase, cu toată frumuseţea lor culturală. Exact în acest punct se trage linia de despărţire dintre cei care cunosc voia lui Dumnezeu şi cei care sunt ignoranţi în ce priveşte această voie, pentru că ei cred sincer că Dumnezeu este cunoscut cel mai bine prin tradiţii orale. Dacă aţi cunoaşte cu adevărat Scriptura, nu aţi mai putea compara una cu alta. Ca să nu mai vorbim de Vede şi de alte mitologii sapienţioase.

În opinia Dvs., despre care nu îndrăznesc să spun că este ortodoxă (fiindcă ortodoxia totuşi recunoaşte prioritatea Scripturii), aservirea faţă de tradiţii se cheamă cultură creştină şi certitudine religioasă, iar preocuparea cu studiul Bibliei şi cu poruncile ei care fac discriminare între tradiţii este ignoranţă. Mă pot mândri cu acast tip de ignoranţă.

Aşa au gândit şi Părinţii, care au îngăduit "cu pogorământ" să intre în Biserică tot felul de gunoaie din lumea greco-romano-barbară, pentru a se potrivi spiritului timpului, exact aşa cum astăzi mulţi creştini tradiţionalişti consideră că nu e nici o problemă dacă îţi sporeşti spiritualitatea "ortodoxă" cu experienţe şi cugetări ale misticismului indian sau chinezesc, ori dacă incluzi sub slogane pseudo-creştine, relaţii bune cu spiritismul, teosofia, antroposofia, new age.
Interesant mi se pare că toţi aceşti sincretişti, pretind că sunt ortodocşi, fac caz de nişte Părinţi care, dacă ar trăi astăzi, i-ar excomunica pe mulţi "fii", nu se tem de rătăcirile orale de nici o culoare, dar se tem de "sectari", pentru că aceştia vin cu Cartea statutară.

Ce să mai zic? Din punct de vedere socila-politic şi cultural-economic aveţi tot dreptul să credeţi ce doriţi, dar în sens spiritual, aveţi nevoie de avertizare, pentru ca nu cumva la Judecata de Apoi să spuneţi că nu aţi ştiut.

Este adevărat că religia întemeiată pe oralitate convine multora, atât clerului, cât şi laicilor; este mai creativă şi mai lucrativă. Cu cele Zece Porunci şi cu predicarea Evangheliei nu faci mare afacere, chiar dacă-ţi pui mintea. Dar cu o icoană făcătoare de minuni, sau cu nişte sfinte nimicuri, creşte afluenţa. Aşa cum spuneaţi Dvs., se întâmplă în toate marile religii, la care eu adaug: ...religii întemeiate pe oralitate, mistică şi obedienţă, atitudini care sunt confundate cu smerenia.

"ignoranta, spun Vedele hinduse, este sursa tuturor pacatelor."

Proverbul acesta nu a ieşit din mintea poporului, ci din mintea unora care sunt principalii responsabili şi administratori ai religiei care a ţinut India în ignoranţă.

Realitatea este că nici măcar ignorarea Bibliei nu este sursa tuturor păcatelor (deşi multe păcate vin din această ignorare, adesea voluntară). Dar cele mai multe păcate vin din natura rea a omului, din preferinţa pentru rău care este programată genetic.

Biblia are însă nu doar cunoştinţe, ci şi soluţii, "tratament" pentru aceste rele, fiindcă ne îndreaptă spre Evanghelie. Tradiţia ne îndreaptă spre oameni, spre visare, spre liniştire a conştiinţei, spre înstrăinare de Dumnezeul cel Viu.
Tradiţionalismul este principiul fundamental al păgânismului universal.

Agnusstick spunea...

Întrebare pe care o doresc neinflamantă: Cum ştiu Gheorghe, Florin sau Liviu că nu vor fi peste vreo 5 secole Sf. Gheorghe, Sf. Florin sau Sf. Liviu, tineri Nepoţi ai Bisericii Universale? Căci s-ar putea, din smerenie, să se lase prematur de hermeneutică.

F G L spunea...

Pro-scrisule dragă,
Ştiam că îţi va displăcea osteneala mea, mi-am asumat toate aceste „riscuri”, când am scris ce am scris.
1. Nu am inclus autoritatea extra-biblică din adventism, pentru simplul motiv că această autoritate este oficial considerată subordonată Bibliei (după propriile indicaţii ale Ellenei White). Eu nu am menţionat pe respectivii religioşi pentru faptul că AU surse extra, tot aşa cum nu mă deranjează existenţa unei tradiţii (orale sau scrise). Dar trebuie să avem un standard suprem şi comun, altfel nu ajungem nicăieri.

2. Rostirea lui Iisus „MÂNTUIREA VINE DE LA EVREI” se referă la toate tensiunile dintre samariteni şi iudei. De la iudei vine Scriptura (samaritenii aveau doar parte din ea, şi aceea modificată), de la iudei vine adevăratul cult (adevărata închinare), chiar dacă locul închinării în curând nu avea să mai fie important. Şi de la iudei venea Christos, întruchiparea mântuirii noastre a tuturor celor care credem. Vezi, te rog, Rom 9:4-5. Sper să zici şi tu Amin. Evreimea este, aşa cum vezi, născătoare de Christos (care este Dumnezeu), dar L-a născut numai după trup, cum bine zicea Părintele Nestorie (uite că am găsit şi Părinţi !).
3. Ştiu eu că nu orice Gigel care citeşte poate înţelege totul corect. Dacă e vorba de probleme textuale, afirmaţii încurcate, etc., nu va putea. Dar Dumnezeu nu aşteaptă să studiem Biblia ca să-i dezlegăm şaradele. Acestea sunt chestiuni secundare şi neesenţiale scopului pentru care ne-a fost dată Scriptura. Exemplul negativ pe care-l dai de la neo-protestanţi nu este altceva decât o dovadă că orice compromis, în ce priveşte principiul primatului Scripturii, duce la varietate doctrinară păcătoasă.
4. „Înalta critică” are ei şi poate ajuta uneori. Dar aici nici măcar nu a fost vorba de înalta critică, ci de critica textuală, care constată că există variante mai scurte şi variante mai umflate ale unei scrisori. De aici, nu e greu să te îndoieşti şi de alte zise, DACĂ SUNT EXPRIMATE LUCRURI CONTRARE SCRIPTURII ŞI NEVEROSIMILE PENTRU PERIOADA TIMPURIE PRETINSĂ. Se cunosc cazuri reale de interpolare şi de fals. Creştinii au fabricat „Actele lui Pilat”, „Mărturia lui Josephus” despre Christos, „Donaţia Constantiniană” şi alte „documente” extrem de necesare. Dă-mi voie să nu am încredere neţărmurită în asemenea fenomene. Trebuie să mai şi gândim.

5. Sola Scriptura este un principiu corect, dacă este înţeles aşa cum a fost gândit iniţial, adică în contextul eclesial şi teologic al vremii, nu în sens radical, etimologic. Din motive de claritate, aş vorbi despre un primat al Scripturii, ca autoritate supremă de a judeca orice credinţă şi cult creştine.

Am mai discutat despre „Marea Luptă”. Noi nu folosim această carte ca o prezentare standard a istoriei creştinismului. Autoarea nu a intenţionat aceasta. De asemenea, ea a sfătuit să nu se folosească scrierile ei în arbitrarea disputelor de exactitate istorică. Ea ne prezintă în carte o filozie a istoriei şi un sens al istoriei creştinismului, folosind ca material de bază câteva momente esenţiale din istoria creştinismului, acordând Reformei mai mult spaţiu, apoi escatologiei şi apocalipticii biblice cel mai mult spaţiu. Bine ar fi să citeşti şi introducerea cărţii. Cât despre părinţii apostolici sau bisericeşti, în ce capitol din carte le-ai face loc? În marele capitol „Apostazia”, sau în vreunul din capitolele despre prereformatori şi reformatori? Care a fost rolul fundamental al acestor Părinţi în legătură cu Biblia? Au fost ei în stare să-şi dea viaţa pentru una din învăţăturile ei, sau mai degrabă au încurajat poveştile omeneşti? Cred că este nedrept să vorbim despre toţi folosind acelaşi termen general. „The Great Controversy” este însă o carte esenţial protestantă ca spirit şi biblică (evanghelică şi apocaliptică), aşa cum este adventismul însuşi. De ce îi ceri tu, mai mult decât pretinde?

F G L spunea...

Dragă Agnusstick,
Mulţumesc pentru noul reply.
Cred că sunt de aceeaşi opinie că cercetarea şi înţelegerea Bibliei nu pot încremeni, că o veşnicie avem de învăţat. Dacă însă această cercetare nu aduce şi certirudini în domeniul moralei, religiei şi al cosmoviziunii, certitudini pe care unii le văd păcătoase, înseamnă că Dumnezeu ne-a dat Scriptura numai ca să se joace cu noi. Bine şi aşa, dar cam ouţin. Realitatea este că suntem muritori şi păcătoşi, iar acest adevăr nu poate fi întâmpinat cu ceva mai puţin decât o certirudine.
„...ba chiar şi cu totul opus sau dislocat faţă de ce avem la un moment dat ca indivizi, grupuri sau generaţii. Nu înţeleg de ce pe unii îi sperie atât de mult asta..”.
Amigo (mi se pare că te recunosc în sofie şi stil!), este natural ca omul religios să se teamă de prea mult teren mişcător. În special când exegeza devine tot mai speculativă şi critica devine tot mai puţin autocritică. Până la urmă, nevoia de adevăr religios a omului simplu, nu se confundă cu nerăbdarea pmului de ştiinţă de a mai descoperi o chestie originală prin care să răstoarne generaţii de savanţi. El se apropie de Scriptură cu bunul simţ al celui care crede cuvintele ei, care ne asigură că Dumnezeu ne descoperă acolo tot ce este esenţial unei trăiri drepte şi mântuirii veşnice. În aceste lucruri nu poţi descoperi în fiecare zi altceva, nu poţi pune noi şi noi baze, nu poţi smulge mereu rădăcinile. O asemenea critică se autodistruge.
Duhul Viu care ne conduce într-o exegeză corectă este Acelaşi care a inspirat pe autori. Dacă cineva găseşte în text altceva decât au dorit autorii, poate fi o chestie interesantă şi nu zic că n-ar avea un suns...., dar nu este ceea ce mă interesează pe mine.
Ai spus deasemenea multe lucruri foarte bune, nu le mai comentez. Multe urări şi ţie !

Agnusstick spunea...

Stimate domnule profesor, mai întâi aş vrea să mă asigur că nu mă confundaţi cu altcineva (nu că ar avea o mare importanţă asta, dar aduce confort): sunt fostul Teleiosepithimia, şi sunt într-adevăr catolic prin închinare (v-am răspuns pe blogul lui Polihronu la "Păcate teologice", dar nu cred că aţi mai revenit asupra comentariilor). Marea mea rugăminte era legată de ultimul meu comentariu, pe acest articol despre nepoţi, ce nu a mai apărut. Nu asta este problema, ci faptul că aş fi vrut să-l recitesc, pentru că a devenit între timp important pentru mine, şi aş vrea să-mi clarific un pic gândurile, pe care confruntarea cu articolul şi gândurile dumneavoastră mi le-au agitat. Dacă nu vă răpesc prea mult timp, v-aş fi recunoscător dacă mi l-aţi putea returna pe mail, în cazul în care nu cumva s-a pierdut pe drum. Vă mulţumesc oricum şi vă doresc toate cele bune şi sfinte.

F G L spunea...

Dragă Agnusstick
Am rămas cu impresii bune despre comentariile tale. DIn nefericire, acum nu am timp să mă ţin cu toată consecvenţa de asemenea dialoguri.
Ştiu că am publicat pe blog orice comentariu, chiar dacă era critic, negativist, şi de regulă am şi răspuns câte ceva. De obicei le-am şters din inbox după ce le-am publicat pe blog. Mai am în căsuţa poştală doar ultimul tău mesaj şi patru din răspunsurile mele. Dacă îmi dai o adresa privată la florin.laiu@gmail.com îţi trimit tot ce am în contul gmail în legătură cu tine.

Doar la început am avut oarecare bănuieli referitoare la identitatea ta, dar am înţeles repede că probabil nu ne cunoaştem în mod direct. De nick-ul Teleiosepithimia îmi amintesc. Dar e adevărat că am intrat destul de rar pe blogul Polihronului.

Dacă un comentariu al tău s-a pierdut cu adevărat îmi pare rău sincer. După cum te poţi convinge, nu puteam avea motive să-l fac pierdut, însă în acest moment nu-l găsesc.

Până la ceva mai bun, Domnul să-ţi răsplătească interesul faţă de adevăr, precum şi închinarea cu care te identifici !
Cu simpatie,
FL

Cezar spunea...

Apreciez eleganta exprimarii dar si argumentele dvs. Trebuie insa sa recunoasteti ca in analiza dvs sunteti subiectiv. Treceti prea usor de la abordarea nou=testamentara la realitatea de astazi, fara sa tineti cont de 2000 care sunt la mijloc. De asemenea nu faceti pomenire nici de traditia actuala a bisericii dvs(oricare ar fi ea). Stiti bine ca exista ... multe importate din spatiul ortodox.

F G L spunea...

Dragă Cezar,
Nu mă îndoiesc că pot fi subiectiv, dar nu cred că asta e problema în textul meu de mai sus. Replica mea nu a intenţionat să fie exhaustivă. Şi apoi eu nu condamn ideea de tradiţie, sau tradiţiile, oricare ar fi ele, ci resping acele tradiţii care sunt condamnate de Scriptură, sau care se opun principiilor Scripturii. În rest, există tradiţii care pot fi tolerate sau încurajate, după caz.

Cezar spunea...

Nu sunt specialist pe problematica traditilor, insa lucrurile cu siguranta pot fi discutate. Nu intentionez sa deschid acest subiect deocamdata. Referitor la subiectivitatea dvs, pe care o recunoasteti, ar mai fi ceva de spus, insa nu insist. Intr-un lucru cred ca gresiti si anume cand spuneti: "CEL MAI MARE PĂCAT AL BISERICII tradiţionale nu este nici materialismul mistic, nici introducerea unor dogme despre care apostolii nu aveau habar, ci credinţa că BISERICA NU A GREŞIT NICIODATĂ ŞI CĂ NU POATE GREŞI NICIODATĂ" . Daca imi permiteti, doresc sa dezvoltam acest subiect intr-un spirit academic. Cred ca gresiti. Argumentele dvs nu sunt la subiect. Vorbiti de Biserica atunci cand ea nu era instituita. In fine, pentru inceput ash vrea sa ramanen in spatiul biblic, iar pe urma sa incercam o formulare dogmatica. Iertati !

F G L spunea...

Dragă Cezar,

Afirmaţia mea (CEL MAI MARE PĂCAT AL BISERICII tradiţionale nu este nici materialismul mistic, nici introducerea unor dogme despre care apostolii nu aveau habar, ci credinţa că BISERICA NU A GREŞIT NICIODATĂ ŞI CĂ NU POATE GREŞI NICIODATĂ")-- este, dacă vrei polemică, nu e formulată academic (vei găsi astfel de fraze şi la Pavel sau la alţi autori mai cu autoritate şi mai luminaţi!). Dar chiar dacă nu e formulată academic şi îi lupseşte precizia, eu am contat pe faptul că aceia cărora li se adresează, adică adepţii teologiei tradiţionalist-mistice, vor înţelege.
Poate am exagerat sau, dacă se dovedeşte, pot recunoaşte că am greşit, apreciind că aceasta este eroarea cea mai mare. Dar eu am socotit-o aşa, pornind de la fapul că aceasta este o premisă fundamentală care nu permite Bisericii să-şi revizuiască ortodoxia, să se pocăiască, să regăsească drumurile cele vechi. Afirmaţia lui Iisus din Matei 16, că porţile Hadesului nu vor înfrânge Biserica Sa, este interpretată oficial ca o garanţie a imunităţii dogmatice a instituţiei istorice a Bisericii. Aşa interpretează şi catolicii şi ortodocşii. Nuanţele, dacă există, nu sunt importante (deşi este mai multă înţelepciune în principiul colegial, decât în principiul monarhic). Cert este că Bisericile istorice nu au recunoscut niciodată că au greşit "ex-cathedra". Doar conciliile "ereticilor" (de exemplu, cele iconoclaste)sunt lipsite de asistenţa Duhului.... Bisericile protestante sunt mult mai realiste în această privinţă, deşi nu se preocupă de implicaţiile practice ale failibilităţii Bisericii.
În ce mă priveşte, mă bucur că fac parte dintr-o Biserică normală, care recunoaşte că poate greşi, şi care, în timp şi-a revizuit anumite poziţii. Cred că numai o asemenea comunitate, dispusă să se confrunte permanent cu Scriptura, poate beneficia de ajutorul Duhului în aşa fel încât porţile Hadesului să n-o înfrângă. Dar Iisus S-a referit la Biserică în sens programatic, accentuând natura ei spirituală, în luptă cu forţele iadului. Nu se referă la supravieţuirea instituţională (şi Sinagoga supravieţuieşte, şi multe alte religii vechi), ci este o asigurare că, oricât ar fi de asaltată de forţele răului (prin erezii, schisme, divizări, apostazie, persecuţie etc, Biserica nu va dispărea, ci în final va învinge Porţile INfernului. Să nu uităm că Dumnezeu a dat un exemplu al acestei victorii prin Ghedeon. Nu mulţimea, şi nu continuitatea instituţională aduce victoria.

Cezar spunea...

Va rog sa nu ma intelegeti gresit. Cand spun spirit academic, ma refer la modul discutiei noastre(stiintific, argumentat si in smerenie, nu cu duh de cearta si cu "batalie pe versete"). De aceea vreau sa evitam o polemica, care sa dezbine in loc sa uneasca. Sa nu uitam ca discursul teologic adevarat este cel care aduna in unitate si ne introduce in spatiul asemanarii noastre cu Dumnezeu. Deoarece scopul omului este sa intrupeze, sa nu filosofeze. Desigur acest lucru nu se poate decat daca noi vrem(SMERENIE). Cred ca prin aceste consideratii generale, am intrat pe aceiasi unda de gandire.
Referitor la Biserica. Nu numai pe textul dvs se bazeaza infailibilitatea Bisericii. Sunt o multime, ash dori sa amintesc urmatorul "Si iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor."Mt 28;18 - (mandatul misionar-ecclesial). Atat timp cat Hristos este capul Bisericii, noi trupul, pe langa asta si promisiunea Mantuitorului ca va veghea asupra Bisericii. Mi se pare firesc sa inteleg prin aceasta faptul ca El fereste Biserica de erezie. De asemenea pornind de la acest verset , St. Papadopoulos argumenteaza existenta Sfintilor Parinti ca persoane care in timpul unei mari crize teologice, au fost luminati prin excelenta de Duhul Sfant, pentru o mai adanca experiere a adevarului astfel ca prin contributia lor sa rezolve criza existenta. Daca imi este permis, iata cum de la un verset scripturistic, am desclansat un discurs referitor la importanta Parintilor bisericesti care alaturi de scriitori bisericesti sunt Intrupare a Traditiei si a etosului Bisericii(tot Papadopoulos o spune) dar si aparatori ai adevarului in Biserica. Ash vrea sa luam act si de In 14,6 "Adevarul" ... care este capul Bisericii. De asemenea, rugaciunea care trebuie facuta in "Duh si Adevar". Iata Adevarul ca pe o premisa fundamentala a Bisericii, pe care Hristos a mentinut-o de-a lungul veacurilor in Biserica Sa. Cum pot spune ca sunt in Adevar, daca Biserca si`ar reconsidera pozitia referitoare la acesta ? Cum m-as putea inchina in Adevar? De unde stiu ca acuma sunt in Adevar, daca Biserica isi schimba frecvent pozitia? Aceasta este pe scurt opinia mea si a noastra despre Biserica. Iertati !

F G L spunea...

Dragă domnule/părinte/frate Cezar,

Am înţeles iniţial că nu doriţi să intraţi într-o controversă, dar fără să vrem, toţi cei care ne repectăm credinţa, într-un fel sau altul, suntem aruncaţi într-o controversă care este mult mai mare decât bănuim, şi care polarizează lumea, ca răspuns la întrebarea: care este autoritatea supremă căreia te închini? Te închini Creatorului sau creaturii?
Apreciez spiritul Dvs. irenic şi respectuos. Am toată simpatia faţă de oamenii care-şi iubesc Biserica şi tradiţia căreia îi aparţin. Bineînţeles că o discuţie pe tema aceasta (şi pe orice temă) se poate face mai bine. Dar sper să mă puteţi înţelege şi Dvs. că principala mea ocupaţie, datoria mea, nu este alimentarea unui blog, sau exersarea smereniei de dragul ei. De aceea, tot ce scriu aici, este în fugă şi cu riscurile de rigoare. Având în vedere importanţa subiectelor (la care am fost provocat de alţii), îmi dau seama că este mai bine să scriu ceva decât să ignor subiectul.

Când doi oameni smeriţi şi paşnici discută în mijlocul unei hale metalurgice trebuie să răcnească unul la altul ca să se poată auzi. Iar pentru răspunsurile urgente, când nu ai timp să răscoleşti toată biblioteca istoriei dogmelor, sau în special după ce ai citit totul şi ai rămas derutat, Biblia rămâne îndrumătorul sigur şi sursa cea mai curată.
„De aceea vreau sa evitam o polemica, care sa dezbine in loc sa uneasca.”

Pe cine să mai dezbine, frate? Creştinătatea este deja dezbinată cu mult înainte de Luther, iar impunerea autorităţii omului deasupra autorităţii Scripturii în Biserică a adus cele mai multe dezbinări. Însă nu dezbinarea a fost neajunsul major, ci timpul în care Biserica era una, dar coruptă şi totalitară. Până la urmă, simţiţi şi Dvs. că nu dogmele sau apartenenţa ecleziastică ne unesc în cel mai înalt grad, ci o anumită spiritualitate în care trăieşte cea mai mare poruncă a lui Iisus: „Fă-i semenului aşa cum ai vrea să-ţi facă el ţie!”.

Aceasta nu are nevoie de explicaţii şi probabil că nu a fost formulată doar pentru laici, sau doar pentru un cadru strict naţional sau confesional.
Vorbiţi frumos despre discursul teologic. M-aş bucura şi eu să scriu cu garda jos, poezii ca altădată, sau să mă ţin numai subiecte de cercetare care interesează pe toţi. Dar sunt conştient că rătăcirile predominante din religiile sau non-religiile lumii rod sufletele în jurul meu, trimit la pierzare suflete pentru care Christos a murit. De aceea sunt revoltat şi întristat. Nu vreau să filozofez, vreau doar să citesc inteligent, să gândesc şi să transmit ce învaţă Biblia, cartea după care toţi vom fi judecaţi.
"Si iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor."Mt 28;18 - (mandatul misionar-ecclesial).

Textul este asigurarea Domnului că va fi permanent cu Biserica Lui misionară. În v. 19-20, Iisus îi trimite în misiune pe ucenicii Lui. Acolo nu erau doar cei 11, ci toţi urmaşii Lui, pentru că se menţionează că această adunare generală avea loc în Galileea (v. 10.16; Mc 14:28), şi că unii „s-au îndoit” (v. 17 -- nu puteau fi dintre cei 11 !), ceea ce sugerează că este întâlnirea menţionată de Pavel în 1Cor 15:5, unde veniseră „peste 500 de fraţi”).

Ca să vorbim în termeni actuali, erau atât „clerici” (cei 11, cei 70), cât şi o majoritate de „laici” (circa 500). Aceasta arată, pe de o parte, că mandatul misionar era încredinţat tuturor urmaşilor Lui, nu doar apostolilor profesionişti; că toţi cei care credeau în El cu adevărat aveau o parte din misiunea Bisericii (evident, nu toţi ca învăţători sau păstori, ci după darurile încredinţate: cf. 1Cor 12), şi că aceia care primiseră darurile lui Dumnezeu, aveau dreptul să facă misiune în acelaşi Nume al lui Iisus, chiar dacă nu aveau hirotonia apostolilor şi nu făceau parte din numărul lor (Mc 9:38-41; Lc 9:49-50).

F G L spunea...

lui Cezar (continuare)

În parabolele Împărăţiei, Iisus repetă mereu expresiile „mulţi chemaţi, puţini aleşi!” şi „mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi” şi invers... În pildele acestea se vorbeşte tocmai despre lucătorii lui Dumnezeu, despre cei angajaţi ca să lucreze pentru El (Mt 19:30; 20:16; 22:14). Iuda Iscariot fusese printre cei dintâi. Maria Magdalena printre cei din urmă. Nu este o regulă să fie aşa, dar şi în cursul istoriei creştinătăţii, întâietatea efectivă în misiunea Bisericii nu au avut-o întotdeauna cei cu vechime mai mare şi rang mai înalt, ci adesea nişte ţărani, ca valdenzii din văile Piemontului, lollarzii englezi, husiţii din Cehia şi mulţi alţii (nici românii n-au dus lipsă de asemenea oameni blamaţi pe nedrept: Iosif Trifa, Teodor Popescu, Dumitru Cornilescu etc.).Ierarhii au tins să pactizeze cu puterea mai degrabă, să facă politică bisericească şi de stat, şi să impună credinţa sub forma unori dogme sinodale, în loc să-i înveţe pe oameni carte.
În concluzie, această misiune a fost în modul cel mai larg încredinţată tuturor creştinilor, iar asistenţa promisă de Iisus este de înţeles în acest context, condiţionată de identitatea şi consecvenţa misiunii şi a mesajului („învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!” v. 20, şi nimic ALTCEVA: Mt 15:12-13). Asigurarea aceasta nu este semnarea unui cec în alb, indiferent ce ar fi făcut pe viitor cei 500 şi urmaşii urmaşilor lor spirituali sau naturali. Parabola paulină a măslinului neagă orice succesiune necondiţionată a realităţii instituţionale a Bisericii (Rom 11:17-22). A hirotoni pe cineva care nu este vrednic (după criteriile Evangheliei) nu înseamnă a-i transmite lui un har, ci a prelua asupra ta păcatele lui (1Tim 5:19-22). Domnul avea să fie cu Biserica până la sfârşit. Dar aceasta nu presupune că toţi cei prezenţi atunci aveau să supravieţuiască până la sfârşitul lumii, că nici unul dintre ei nu putea părăsi credinţa, sau că urmaşii lor legitimi aveau să fie înzestraţi cu Duhul Sfânt şi chiar cu infailibilitate, în ciuda necredinţei (Mt 28:17). Succesiunea adevărată este spirituală şi condiţionată de credinţa şi ascultarea de adevăr. În mod ideal, trebuie să fie instituţională, dar în mod real şi practic, situaţia este adesea diferită. Cei care dovedesc că sunt membre ale trupului Lui, acţionând în Numele Lui şi la porunca Lui, indiferent de numărul lor şi de interconectarea lor (care uneori a fost imposibilă, din motive practice), toţi aceştia au drept cap pe Iisus. Un trup care are toate dovezile că este de la Petru şi Pavel etc., dar este neînsufleţit, ori însufleţit de un duh străin, nu este trupul lui Iisus, chiar dacă se poate documenta că a fost.
Dvs. trageţi concluzia din acest verset că Domnul a promis să ferească Biserica de erezie. Nu reiese în mod necesar de aici, dar se poate admite ca o idee implicită. Însă chiar dacă în mod explicit ar fi promis Iisus aici ajutor continuu împotriva ereziei, promisiunea nu putea fi decât condiţionată. Toate promisiunile lui Iisus şi ale lui Dumnezeu sunt condiţionate. Ele sunt sigure, dar numai în condiţiile specificate în contextul apropiat, sau în contextul general al Evangheliei. Natura umană inconsecventă face ca aceste promisiuni să se împlinească preferenţial, selectiv, numai cu cei care împlinesc condiţiile. Şi cum întotdeauna în istoria mântuirii gloatele şi instituţiile susţinute de ele nu au iubit preţul adevăratului creştinism, cei care au urmat pe Iisus au fost o minoritate risipită, sub diferite nume, în afara Bisericii istorice sau, adesea, în interiorul ei.

F G L spunea...

lui Cezar (continuare 2)

Cu privire la erezie, ar mai fi de spus că nu orice eroare teologică este erezie. După uzul biblic, termenul „hairesis” este folosit atât cu sensul de „sectă” (saduchei, farisei, creştini, iudaizanţi, FA 5:17; 15:5; 24:5, 14; 26:5; 28:22; 1Cor 11:19; Gal 5:20), cât şi cu sensul de “erezie”. În ultimul caz, erezia este descrisă ca un curent disident distructiv, care înseamnă lepădarea de Domnul şi Mântuitorul Christos (2Pt 2:1) şi compromiterea mesajului creştin prin învăţături şi fapte ruşinoase. Cineva poate avea o înţelegere greşită a unor chestiuni doctrinare sau practice.

Meandrele Istoriei creştinătăţii au adus multă confuzie şi s-au creat facţiuni, schisme, confesiuni, denominaţii, reuniri, asocieri etc., bune sau nebune; s-au răspândit idei prin scrieri şi predicare, toate acestea producând destulă ceaţă. Dumnezeu a îngăduit acestea, pentru a-i încerca pe credincioşi, însă El promovează Adevărul, nu rătăcirea, fiindcă numai Adevărul eliberează (In 8:31-32). Când rătăcirea este ridicată la rang de cult sau de credinţă, chiar dacă se face cu sinceritate, Dumnezeu este înjosit, iar mântuirea sufletelor este în risc. De aceea trebuie să luptăm permanent pentru Adevăr, pentru „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1)”, fiindcă Adevărul evidenţiază adevărata imagine a Dumnezeului Mântuitor şi identifică pe adevăraţii credincioşi.

Părinţii Bisericii au fost oamenii timpului lor, oameni cu calităţi şi defecte, cu învăţături drepte şi cu erori sau chiar cu rătăciri mari. Nu putem discuta despre ei în bloc, dar un singur lucru este clar, că asistenţa Duhului Sfânt este condiţionată de armonia cu Logosul întrupat şi cu Logosul scris. Nici un alt fel de sfinţenie şi desăvârşire mistică nu apără de rătăcire. Departe de a rezolva crize teologice şi spirituale, nu puţini dintre ei le-au alimentat. Să dau ca exemplu pe Augustin, cu credinţa în predestinaţie, sau pe Tertulian, cu simpatiile lui pentru fanatismul montanist. Oamenii aceia au fost destul de diferiţi între ei, unii nu foarte echilibraţi, alţii mai sensibili la dreptate şi adevăr, mulţi bineintenţionaţi, dar în general cu ambiţiile lor omeneşti şi dând prea mare credit tradiţiei, filosofiei, politicii, în comparaţie cu Scriptura. De aceea, se potriveşte avertizarea serioasă a lui Iisus de a nu numi pe nimeni pe pământ „Părinte” sau „Învăţător”, în sensul acesta (Mt 23:9-10).

Sunt de acord că aceşti părinţi şi învăţători au apărat Adevărul, dar din nefericire, au apărat şi rătăciri. Minciunile, când îmbătrânesc, capătă un statut mai venerabil şi este dificil să le ignori sau să le respingi. Nu vreau să condamn – cine ştie ce-aş fi făcut pe vremea lor !? Dar vreau să avem privirile îndreptate în direcţia adevărată (Evrei 12:1-3). Christos este Adevărul. Şi oricine rămâne în El, păzind poruncile şi învăţăturile Lui, este în adevărata Biserică, chiar dacă ea ar fi formată dintr-o singură familie, ca la început de lume ! (Mt 18:18-20). Exagerez doar pentru a observa adevărul simplu al Evangheliei, în contrast cu cel discutabil, relativ, parţial şi adesea înşelător al Tradiţiei.

Sentimentul meu este că aveţi o trăire creştină reală, am toată simpatia şi aprecierea faţă de cei care-şi iubesc şi apără Biserica din care fac parte, credinţa părintească. Aşezându-mă imaginar în locul Dvs. îmi dau seama că mi-ar fi extrem de greu să admit că Biserica mea ar fi greşită. În cele din urmă, harul lui Dumnezeu este acela care ne ţine pe toţi în El. Nu cred în ecumenism, dar cred în legătura iubirii creştine, care strânge la un loc pe toţi cei care, în mod liber, aleg să slujească adevărul, oridecâteori primesc o înţelegere mai bună a lui.

Aproape că m-a apucat utrenia cu slujba asta de vecernie...

Toată stima! Şi Dumnezeu să vă răsplătească sentimentele bune cu experienţe pe măsură !
FL

C.N.I. spunea...

Cine poate lua in serios o religie aparuta in statul NY in secolul al XIX si a carei grila de citire a bibliei sint scrierile "inspirate" ale unei oarecare profetese?
Da, prefer traditiile unor bunici a caror racordare la traditia apostolica este mult mai plauzibila decat elucubratiile doamnei White.
C. Ilea

F G L spunea...

Dragă CNI, puteţi găsi replica mea pe blog, deoarece ocupă mai mult spţaiu.

Cu stimă,
Florin Lăiu