PEDEPSIŢI ÎN LIMBĂ

Hainele spiritului

Nu există nici o limbă sfântă, dar dacă am accepta sintagma, ar trebuie să recunoaştem că pentru operele literare, limba sfântă este aceea în care au fost create, iar pentru orice vorbitor, limba sfântă este limba maternă - în cazul nostru, limba română. Simplificând lucurile în mod nepermis, limba este un mijloc de comunicare, nimic mai mult. Dacă înţelegi şi te poţi face înţeles, nu contează ce şi cum spui, cât de curată e pronunţia sau gramatica, sau cu câte gesturi şi onomatopee îţi completezi vocabularul. Este ca şi cum s-ar spune că îmbrăcămintea are doar rolul de a ne proteja de agresiunile climatice. Toţi ştim însă că ţoalele au şi funcţii sociale, de aceea le îmbrăcăm zilnic, indiferent de climă. Şi nu ne mulţumim cu faptul că ele acoperă anumite părţi ale corpului, asigurând decenţa, ci suntem preocupaţi de estetica îmbrăcăminţii noastre şi a altora. Un om căruia nu-i pasă cum arată, nu se respectă pe sine şi nu respectă pe alţii.

Ca să ducem analogia până la capăt, stilul vestimentaţiei poate fi diferit, după cultură, stare socială, profesie, ocazie, etc., sau poate fluctua după direcţiile majore ale unei culturi, ori după capriciile modei. Bunul simţ ne ajută pe cei mai mulţi să evităm situaţiile penibile sau hilare. Natural, moda este schimbătoare şi toţi urmăm megatendinţele ei. Aproape nimeni nu se mai poartă azi în vechiul şi minunatul port popular. Nu era greşit cu nimic şi nu era dizgraţios acest port, totuşi el s-a schimbat. Oraşul a învins, Occidentul a învins. Ceea ce la început era ridiculizat şi condamnat ca fiind fandoseală boierească, a devenit normal şi obligatoriu, chiar dacă şi astăzi ne place să privim artişti îmbrăcaţi în portul popular. Dar ce aţi zice dacă am combina elementele: bocanci, ginşi strâmţi, brâu, ie şi broboadă la aceeaşi persoană ? Încercaţi să-i puneţi şi furca în mână ! (Suspectez că cititorii mai tineri nu vor şti dacă este vorba de tridentul lui Poseidon, sau de instrumentul cu care se manipulează paiele). Unui artist cu cămaşă şi iţari, îi punem în mâini un caval sau, hai un taragot, dar nu saxofonul, în timp ce vioara stă bine şi în mâinile ţiganului lăutar, şi în mâinile lui badea Ion, şi în mâinile Silviei Marcovici.

Anumite repere culturale au creat aceste legi nescrise, pe care şi subconştientul nostru le respectă. Din nefericire, însă, există şi oameni total lipsiţi de gust estetic. Am văzut doamne îmbrăcate curat şi decent, cu haină de piele maro închis, pantaloni negri destul de bărbăteşti şi broboadă verde cu fir de beteală (!). Limba suportă, de asemenea, schimbări majore în timp. Unele elemente străine sunt asimilate relativ repede, în mai multe registre ale limbii, în timp ce altele sunt reţinute doar în registrul tehnic, ori sunt utilizate într-o subcultură, cum ar fi lumea hackerilor şi a rockerilor, universul închis al unei confesiuni nepopulare, anumite argouri. Mă voi referi aici la fenomene stilistice care zgârie urechile, dinspre mediul religios pe care-l cunosc mai bine. Acestea nu sunt păcate strigătoare la cer. De acelea se va ocupa cerul la vremea lui. Este vorba de păcatul urâtului, în sensul în care se poate spune: „Cutare are idei profunde. Păcat însă că exprimarea este mimetistă, insipidă, stereotipică, de gust îndoielnic."

Jargon confesional ?

Este natural ca o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, să tindă spre un gen de izolare lingvistică, formându-şi în timp un jargon propriu. Se întâmplă în mod obişnuit în cadrul confesiunilor relativ noi şi mai puţin populare. Fenomenul este prezent şi în limbajul confesiunilor istorice, dar acest sector are avantaje statistice incomparabile: întotdeauna majoritatea vorbitorilor impune regulile jocului într-o limbă. Voi discuta mai târziu acest aspect. Limbajul specific al unui grup este simţit ca fiind foarte natural în interiorul grupului, dar din afară apare ca o păsărească sau ca o limbă de lemn. (Nu mă refer aici la limbajul „tehnic” teologic, care este unul de specialitate şi, de regulă, aconfesional). Nimeni nu pare dispus să-şi asculte propriul limbaj, sau limbajul de grup, cu o ureche din afară, cu urechea unui neiniţiat. Se înţelege că doar mesajul este sacru şi inalterabil, atunci când este vorba de cele sfinte.

Dacă scopul vorbitorului sau al scriitorului este acela de a fi bine înţeles de oricine, şi ca destinatarii să aibă o reacţie favorabilă, atunci trebuie depuse eforturi ca limbajul folosit să fie limbajul comun al societăţii în care trăim. Dacă dorim să colorăm limbajul, cum este de dorit adesea, să-l colorăm după standardele lingvistice şi literare ale societăţii în care trăim. Nu vom putea, şi nici să nu încercăm să impunem limbajul nostru publicului larg. Devierile şi strâmbăturile publice ale limbajului ar trebui sancţionate cumva. Un leu pentru fiecare greşeală ar îmbogăţi Academia.

Forme neologice perimate, maladaptate sau neadaptate

Când un autor sau vorbitor român vrea să se refere la facerea lumii, o va numi Facere sau Creaţie. Într-un anume mediu religios însă întâlnim termenul „creaţiune", rostit foarte natural, ca şi cum toată lumea se simte acasă cu el. Această „creaţiune" însă este un neologism care s-a învechit deja şi a ieşit din uz. Acelaşi fenomen include şi termenii: lecţiune (lecţie pentru şcoala biblică săptămânală), reformaţiune (Reforma din sec. XVI), şi alte neologisme franţuzeşti, englezeşti sau latineşti cu terminaţia -tion(em). Atenţiune este încă în uz, dar cu sens diferit („Atenţiune!"), în cazul formulele sau semnalelor de avertizare. Atenţie se foloseşte în toate celelalte cazuri („concentrarea atenţiei", „o atenţie specială", etc.). Cele două forme nu se pot substitui întotdeauna. Atenţie poate fi folosit întotdeauna, dar atenţiune este foarte limitat şi are toate şansele să dispară.

„Lecţiune” este recunoscut de dicţionare, dar se utilizează doar în filologie, referitor la diferitele forme de prezentare ale unui text, sau la modul critic de a-l citi pentru stabilirea versiunii originare. Studiu săptămânal se poate numi foarte natural lecţie sau studiu, iar pentru caietul trimestrial de studii se poate găsi, de asemenea, o denumire mai scurtă, dacă e nevoie.
Reformaţiune şi Reformaţie sunt termeni folosiţi în mod exclusiv în mediile religioase de inspiraţie occidentală: în grupurile adventiste, mileniste şi la greco-catolici se întâlneşte forma "reformaţiune", iar la baptişti şi la reformaţii ardeleni se întâlneşte forma "reformaţie"). Reformaţiune nu se găseşte în nici un dicţionar românesc, deşi alţi termeni cu sufixul -ţiune există, în ciuda faptului că nu mai sunt uzuali (admiraţiune, afirmaţiune, agitaţiune, abnegaţiune, ambarcaţiune etc.); iar reformaţie se întâlneşte ca o raritate în dicţionarul de sinonime, pentru ceea ce în mod normal se numeşte reformă sau protestantism. Care este riscul folosirii unor asemenea termeni?

Foarte probabil, vorbitorul sau autorul va fi înţeles, dar va fi perceput imediat ca aparţinând unei subculturi. Bunul gust dictează să alegem din multiplele forme posibile, pe cele mai comode. De ce să spunem, de exemplu, transsubstanţiaţiune, care există totuşi în DEX '98, şi să nu folosim sinonimul mult mai frecvent, mai scurt şi mai actual: transsubstanţiere ? Folosirea anglicismelor are riscurile ei. Râdem uneori de limbajul amestecat al românilor din diaspora americană, care plătesc biluri în loc de facturi, colă(n)esc în loc de a suna pe cineva la telefon, au geaburi în loc slujbe, merg la cort, în loc de tribunal, etc. Unii termeni englezeşti au şanse reale de adaptare în limba română, mulţi însă vor fi respinşi ca un corp străin, iar unii sunt admişi doar în limbajul colocvial (universalul "ochei", de exemplu!), sau în cel tehnic (blog, sait, maus, hard-disc, sámit, etc.).

Mă întreb ce rost are să „sumarizezi" un discurs, când poţi foarte simplu să-l rezumi. De ce să afirmi că preceptul universal, prezentat sub forma unui proverb, – hai să-i spunem aforism, maximă, adagiu, cugetare –, este o ... „epigramă” ?. Am suspectat imediat că autorul acestei exprimări a folosit un sens special al cuvântului epigramă, care există în engleză (epigram = vorbă sau maximă tăioasă), dar care nu a intrat în limba română, şi nici nu va intra, fiindcă nu este nevoie.

Un anglicism care s-a adaptat în mod exclusiv în limbajul confesional este adjectivul (sic !) advent. Dicţionarul îl recunoaşte doar ca substantiv (advent, advénturi = perioada de patru săptămâni/duminici dinaintea Crăciunului, la catolici). În teologia occidentală, inclusiv americană, substantivul acesta (care este de origine latină: adventus= venire) are un uz teologic, aplicat la venirea lui Christos. Parusía, a doua venire a lui Christos se numeşte în engleză, "The Second Advent", pentru a se deosebi de prima Sa apariţie în lumea noastră, care se aniversează la Crăciun. În engleză, advent se poate referi adesea şi la venirea unui anumit eveniment important. Niciodată însă termenul acesta nu este adjectiv. Devenirea lui adjectivală a apărut prin traducerea stângace a unor expresii englezeşti ca: The Advent Movement („mişcarea adventă"), The Advent Message („solia adventă”), the Advent people („poporul advent"). „Advent" a devenit adjectiv din cauza terminaţiei „-ent” (ca şi „prezent”, „tranzient", „decent" etc.), când de fapt este un substantiv (ca şi ciment, curent, rulment etc.). În realitate, sintagmele menţionate se traduc cu: Mişcarea Adventului (sau Adventistă), mesajul Adventului (sau adventist) şi oamenii Adventului (adventiştii).

Privite dinspre curentul dominant al esteticii limbii, din afara subculturii confesionale, anumite expresii, care pentru un membru al grupului sunt foarte candide şi inspiratoare, se potrivesc ca o vestimentaţie combinată ad-hoc. Exempli gratia, "solia adventă", ca expresie, este o combinaţie inestetică dintre arhaismul biblic „solie”, (care în limbajul actual este complet înlocuit cu „mesaj") şi adjectivul pseudo-neologistic intrus „advent". Imaginaţi-vă următorul cuplu: o ţărancă încă frumoasă, bogată şi muncitoare, în vârstă de vreo 60 de ani, măritată de curând cu un un tânăr curat la suflet, precum şi semidoct, având doar jumătate din vârsta doamnei. Să zicem că sunt fericiţi împreună, cel puţin o vreme, ca toată lumea, dar nimeni nu îi va admira în cultura noastră ca o pereche potrivită. În literatură facem combinaţii asemănătoare doar atunci când dorim să creăm efecte umoristice.

Expresia „poporul advent” este nepotrivită nu numai din cauza falsului adjectiv „advent” (în loc de adventist), ci şi pentru uzul nepotrivit al substantivului "popor", în acest caz. Nu se spune niciodată „poporul catolic”, „poporul baptist”, „poporul ortodox” - chiar dacă un popor poate fi în majoritate de o anumită religie. Poţi spune „poporul român", „poporul albanez”, sau „poporul evreu”, fiindcă toate acestea trimit la etnicitate, dar nu poţi spune „poporul creştin”, „poporul masonic” sau „poporul hindus”, fiindcă acestea sunt categorii social-culturale transnaţionale. Chiar dacă în limba română „popor” mai înseamnă şi „populaţie”, „mase”, chiar dacă DEX '98 admite sensul de „totalitate a membrilor care aparţin aceluiaşi cult sau aceleiaşi parohii", precizează că este un sens învechit. Iar cuvintele sau expresiile care sunt învechite pentru majoritatea vorbitorilor unei limbi nu pot fi resuscitate de o minoritate care nu are nici voinţa nici şansele de a se impune în domeniul limbii. Rămân două posibilităţi: renunţarea la limbajul de lemn, sau rămânerea în relativă izolare culturală.

În această categorie aş pune în discuţie şi denumiri oficiale ale organizaţiilor eclesiastice. De exemplu, cuvântul englezesc „conference” este, oarecum, echivalentul termenului românesc „conferinţă”, dar cu o semantică mai dezvoltată. Poate însemna ligă sau federaţie teritorială (în sport). În unele confesiuni evanghelice din ţările de limbă engleză, pe lângă sensul natural de convenţie eclesiastică echivalentă cu sinodul sau conciliul (zonal sau general), „conference” are şi un sens derivat: un grup de biserici (congregaţii) locale, ai căror reprezentanţi se întâlnesc regulat în adunarea generală (conferinţă). Adventiştii români au preluat această accepţiune care a devenit oficială. În limbajul acestei comunităţi, conferinţa este totalitatea districtelor (câmpuri pastorale, parohii) de pe un teritoriu care cuprinde mai multe judeţe, oarecum echivalentul unei mitropolii. Aceeaşi denumire se foloseşte practic şi pentru comitetul executiv şi pentru sediul administrativ al conferinţei.

Nimic condamnabil în acest limbaj convenţional. Dar este demn de remarcat, că adventiştii de limbă franceză nu au introdus în mod servil şi inconştient o nouă semnificaţie a termenului în franceză, ci au preferat să traducă termenul „conference” prin „fédération”, un termen mult mai exact pentru limba franceză, şi care ar fi fost preferabil, în formă românească (federaţie) şi pe plaiurile mioritice. Evreii, de exemplu, îl folosesc cu succes. Dacă „federaţie” nu place, atunci să-i zică mitropolie. „Conferinţa” însă ţine de păsăreasca unui grup. Chiar dacă există în statutul oficial al Bisericii şi este cunoscut de unele autorităţi, denumirea aceasta nu poate fi imediat şi corect înţeleasă de o persoană din afara grupului. Denumirea este derutantă, fiindcă oricine aude cuvântul, se gândeşte la o adevărată conferinţă.

Denumirea de „biserică”, pentru o anumită congregaţie şi pentru locul de închinare/cult poate fi legitimată teologic, dar este o adaptare mai puţin fericită. Biserica este un locaş de cult, cu arhitectură şi funcţii specifice, cu multă încărcătură mistică, superstiţioasă. Biserica este şi acea instituţie eclesială istorică, impregnată de social-cultural şi politic. Nici un sens, nici celălalt nu sunt în acord cu credinţele confesiunilor noi evanghelice. Luther a fost foarte deştept când a respins termenul tradiţional „Kirche" şi în traducerea sa biblică a redat termenul grecesc Ekklesía (adunare, întrunire, convent, congregaţie) cu „Gemeinde” (comunitate, obşte).
În tradiţia evanghelică românească, limbajul credincioşilor s-a format, pe de o parte, prin traducerile biblice româneşti, în care termenul Ekklesía este redat întotdeauna cu Biserică (cu puţine excepţii confesionale, care ar prefera termenul „adunare”), şi pe de altă parte, prin reacţie faţă de eticheta de „sectă”, cu care creştinii majoritari îi cadorisesc de regulă pe minoritari. Ar fi fost însă mult mai potrivit să fie evitaţi termeni ca „Church”, „Kirche”, „Biserică”, care au încărcătură politică, la fel ca şi termenul „sectă".

„Sectă” este un termen universal compromis. Din nefericire, toate „bisericile” îl folosesc, cu sens peiorativ, când se referă la o „comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă”, sau la „un grup (închis) alcătuit din adepţii unei doctrine" (religioase, filozofice sau politice)”, cf. DEX '98. Grupul separat este întotdeauna demonizat, calomniat, asociat cu erezia şi marginalizat. Noi suntem dreptcredincioşii, cei care fac opinie separată sunt eretici şi sectanţi. Se consideră că o caracteristică esenţială a sectei este exclusivismul. Din acest punct de vedere însă, nu este deloc greşit să spunem că bisericile istorice, şi ele fragmente rupte dintr-o Biserică mai veche, care se confunda cu Imperiul, nu sunt altceva decât secte, pardon, megasecte. La origine, însăşi Biserica a fost o sectă evreiască. Din afară era privită ca asociaţie ilegală. La scurt timp după ce i-a fost recunoscut caracterul de adunare publică (Ekklesía), ea a devenit oficial instituţie de stat şi s-a menţinut astfel până în timpurile moderne, chiar şi în forme fragmentare.

La nivel popular, termenul „sectă” are valoarea unei înjurături. Se şopteşte că sectanţii jertfesc copii, că au ritualuri orgiastice, exact aşa cum povesteau păgânii despre creştini în primele trei secole. Cea mai sănătoasă soluţie este ca termenul să fie evitat, deoarece este în mod ireversibil contaminat. Şi orice înlocuitor s-ar prefera, să fie folosit cu suficient respect faţă de aproapele, potrivit Legii lui Christos: „Să faceţi altora exact ce aţi ca ei să vă facă!” Dacă nu este folosit cu respect, până şi cel mai frumos termen devine peiorativ.

Aş pune în discuţie şi expresia, de altfel nevinovată, „relaţia cu Dumnezeu / Iisus / Christos”. Este destul de clară ca sens. Totuşi formula mă jenează, fiindcă este străină limbajului comun. Nu mă refer la experienţa în sine. Când vorbim despre Dumnezeu, sau despre Domnul Christos, normal este să simţim toată măreţia şi căldura acestui Nume. Nu sunt de acord cu cei care văd în Dumnezeu doar un Pantokrátor, un suveran suprem distant. Dar nici să folosim expresii amicale, colegiale, sociologice despre trăirea noastră cu sau în Dumnezeu. Nu vreau să spun că trebuie să evităm exprimările calde, familiale, pe care şi Biblia le încurajează (Tatăl; Fratele Mai Mare; Te iubesc, Doamne etc.). Dar „relaţie” este un termen care ţine încă de limbajul oficial, îi stă bine într-un tratat, ori într-un proces verbal, dar nu lângă cuvântul cel mai încărcat de eternă frumuseţe. Este un neologism adaptat, înlocuind parţial termenul „legătură”, care nu are nici o vină.

Desigur, poţi avea relaţii / legături cu Dumnezeu, dar românul fuge de expresia aceasta, fiindcă este străină de sufletul lui. Românul nu zice nici măcar "legătură" cu Dumnezeu, ci "trăire" şi "trăitor", cuvinte mult mai bogate şi care, în acelaşi timp, redau mai bine expresia biblică (ebraică sau iudeo-elenistică) „umblarea (mersul) cu Dumnezeu". În spiritul limbilor semitice, purtarea sau modul de viaţă (trăirea) sunt redate prin metaforele „cale" / „drum”, „umblet” şi „a umbla”. De aceea, capitolul talmudic care reglementează toate situaţiile din viaţa evreului se numeşte Halakha (lit. „umblare").

Fiindcă veni vorba de „relaţie”, să spun câteva cuvinte şi despre verbul „a relaţiona”. DEX '98 îi recunoaşte în limba română doar sensul tranzitiv, şi acesta rar folosit: „A pune în relaţie ... două sau mai multe fenomene, evenimente etc.” Dar de curând, se foloseşte intranzitiv, venind din zona psihologiei de limbă engleză, cu sensul de „a avea relaţii sociale”. Întrebarea mea este: oare, cum se exprima românul înainte de a veni acest minunat termen „a relaţiona” ? Dacă putem dovedi că are viitor, să-l folosim (cu oarecare prudenţă). Dar dacă este doar o modă ? O altă expresie stereotipă stranie se foloseşte în legătură cu dedicarea sau dăruirea de sine lui Dumnezeu: „mă predau (ne predăm) lui Dumnezeu". E drept că în nici o limbă nu este populară experienţa aceasta. Dar în limba română, „a se preda" are preponderent un sens militar, după DEX '98: „a se recunoaşte învins şi a se pune la dispoziţia duşmanului, urmăritorului etc." Iată-L pe Dumnezeu pe post de inamic, de urmăritor. Imaginea nu este departe de adevăr, fiindcă în mod natural, omul fuge de Dumnezeu ca de o forţă ostilă şi adesea luptă împotriva lui Dumnezeu. De aceea este important să te predai, atunci când eşti somat. Dar folosită stereotip, expresia este nefericită. De ce să nu foloseşti alte expresii, de exemplu, că te-ai dedicat, supus, închinat, dăruit, dat lui Dumnezeu, etc.

O expresie ca „the Jewish nation” este acceptabilă în engleză, unde termenul „nation” are o vechime mai mare şi poate însemna popor, neam, naţie, gintă, seminţie. Dacă este însă calchiată în limba română, „naţiunea iudaică” (vorbind despre timpuri istorice, despre neamul evreiesc din antichitate) este o expresie nepotrivită. Conceptul de„naţiune” în limba română este modern, cu puternice semnificaţii politice. Nu mă interesează aspectul acesta în sine, fiindcă şi definiţiile politice sunt parazitate, dar în mod sigur, cei care au scris „Jewish nation" nu la aspectul modern al termenului s-au gândit. Dacă vreţi naţiune israeliană se poate, aşa cum vedem cu ochii, dar aici este o situaţie modernă. Când vorbim despre antici, nu spunem naţiunea dacă, naţiunea galică sau nabateeană. Acestea sunt popoare, neamuri, alteori doar populaţii.
Termenul de naţiune se foloseşte, de asemenea greşit şi în alte calcuri englezeşti, cum ar fi „mânia naţiunilor” (re Ap 11:18). Nu despre naţiuni este vorba acolo, ci de popoarele ostile poporului lui Dumnezeu, concept tradus de regulă cu termenul „păgânii” (la origine, neevreii !).

„Vreţi să mergem mai curând la cer?” Faceţi vă rog un sondaj de opinie şi puneţi direct această întrebare, dacă aveţi curaj. Nu este vorba de curajul de a mărturisi speranţa revenirii lui Christos şi a restabilirii dreptăţii şi fericirii în lumea noastră, ci curajul de a vorbi altuia într-o limbă pe care el o înţelege altfel. Se spune că un frizer credincios era foarte mustrat de cugetul lui că nu îi avertizează şi pe clienţii lui, şi nu le face cunoscută posibilitatea împăcării cu Dumnezeu. S-a hotărât în fine să acţioneze. Dregându-şi glasul şi înghiţind nodul, după ce tocmai îşi săpunise bine muşteriul şi era gata să pună briciul pe el, îl întreabă: „Domnule, scuzaţi-mă, sunteţi pregătit pentru moarte ?" Cam aşa sună în urechile unui ortodox expresia „dorim să mergem în cer". Şi este de neînţeles, în special când este cântată de copii. Atât de tineri ?
Când pocăitul zice că vrea să meargă la cer, nu se gândeşte la moarte, ci la revenirea lui Iisus, pe care o crede iminentă. Ştiind că Domnul va lua cu Sine la cer pe credincioşii Lui, în timp ce neascultătorii sunt sortiţi pieirii, ei doresc să fie printre cei răpiţi la cer. Dar mă întreb: suntem preocupaţi de ce va înţelege semenul nostru de altă religie când îmi exprim credinţa într-un limbaj cu care el nu este obişnuit?

Fereşte-te de omul unei singure cărţi

Dictonul acesta ar putea fi greşit, dar pentru motive practice merită luat în serios, în situaţia în care lăsăm ca limbajul nostru să fie influenţat de o singură carte, sau de un grup restrâns de cărţi, toate de aceeaşi factură literară: traduceri. Din nefericire, traducerile au adesea o încărcătură de calcuri care s-au perpetuat peste secole. Aşa se întâmplă chiar cu primele traduceri ale Bibliei. Greaca Septuagintei şi a Noului Testament nu este limbajul standard comun (koiné), ci acea greacă comună vorbită şi scrisă de evreii din diaspora. Adesea traducerea în limbile moderne a preluat formele imitative greceşti sau latineşti şi astăzi avem o serie de termeni şi expresii „biblice” care sunt pe lângă realitate. De exemplu, Lacul Galileii este de regulă „Marea” Galileii. Crăişorii, cnejii şi tiranii unor cetăţui canaanite sunt „împăraţi”, iar „ţara” este „pământul”.

Este Pavel „apostolul neamurilor”? Cred că da, fiindcă atunci când mergea în misiune intra întâi în sinagogă, la evrei, la neamurile lui, sau rudele şi fraţii lui, cum îi numea el, iar la sfârşitul Epistolei către Romani salută pe nume doar pe creştinii evrei, dintre care unii îi erau rude. În Noul Testament însă, termenul „éthne” (naţii, popoare, neamuri) se referă în cele mai multe cazuri, în mod tehnic, la neevrei. Termenul românesc Neamuri nu are acest sens decât în limbajul influenţat de traducerile biblice. Mai mult, uzul neotestamentar al termenului este tipic iudaic. Cândva, GOY însemna în ebraică (popor, neam) şi se folosea inclusiv cu referire la Israel, ca sinonim al lui ‘AM (neam, popor). Cu timpul, termenul a căpătat o culoare peiorativă, de „alt popor”, „popor străin”, „populaţie neisraelită”. În ebraica târzie însă termenul GOY nu se mai referă la un popor neevreu, ci la o persoană dintr-un alt popor, în sens distinctiv sau chiar peiorativ (echivalent cu „păgân”). Ce înţelege omul de pe stradă când îi vorbeşte despre Neamuri ? Las' să ne trăiască neamurile la toţi !

Este potrivită astăzi folosirea termenului „slăbănog”, în Evanghelii şi în comentariile lor? Nu putem găsi sinonime actuale? „Paralitic”, deja folosit şi în traducerile biblice, ar fi unul acceptabil. „Slăbănog” are astăzi sens peiorativ (referitor la un om slab, uscăţiv). Despre o mână înţepenită se poate spune că este „uscată” ? Este adevărat, că adjectivul grecesc folosit aici înseamnă uneori „uscat”. Dar el mai înseamnă şi „ţeapăn”, „rigid”. Mâna uscată înseamnă o mână „zvântată”, adică nu mai este udă. Sau poate însemna că este slabă, uscăţivă. Dar realitatea este că mâna îi era înţepenită.

„Neprihănit” şi „neprihănire” sunt termeni folosiţi cu un sens special, teologic în traduceri biblice evanghelice româneşti şi în scrieri dependente de acestea (cu referire la o stare sau trăire conformă cu voinţa / legea lui Dumnezeu). Limbile biblice, ca şi limbile în care s-a tradus Biblia, folosesc pentru acest concept termeni echivalenţi cu „drept”, „dreptate”, „corectitudine”, „justeţe” etc. Este adevărat că uneori nici dreptate nu se potriveşte. „Dreptul X” are în limba română sensul exact cerut de termenul ebraic şi de echivalentul grecesc. Dar denumirea acestei virtuţi mi se pare inexact numită în traducerile româneşti, fie că o numim „dreptate” (după obiceiul ortodox), fie că o numim „ne-prihănire”. Acesta din urmă este un termen negativ, destul de imprecis, având mai degrabă o sonoritate poetică decât teologică.

Propunerea mea este ca, indiferent de traducerea biblică folosită, să utilizăm cei mai adecvaţi termeni în explicaţiile şi comentariile necesare, în predici sau în orice alt mod de comunicare, fără să depindem exclusiv de termenii folosiţi în versiunea biblică pe care o folosim. Adjectivele care exprimă cel mai bine acest concept sunt, după caz: drept, nevinovat, corect. Iar substantivul care numeşte calitatea, poate fi numit uneori „dreptate”, dar adesea este „corectitudine”, ceea ce sună poate prea neologistic pentru unii, dar se pot găsi sinonime: e. g. trăire (purtare) dreaptă. În multe cazuri înseamnă nevinovăţie. Neprihănire însă este mai uzual cu sensul de feciorie, castitate, puritate. Principala problemă este că majoritatea românilor nu-l folosesc în sensul pe care l-a intenţionat Dumitru Cornilescu, fie-i binecuvântată amintirea.

Dependenţa de traducerile biblice merge până acolo că în loc să se folosească formele actuale ale numelor unor popoare sau personaje istorice, se folosesc forme arhaice depăşite. Bibliile româneşti au, de exemplu, numele Cir în loc de Cirus / Cyrus; Dariu în loc de Darius; hetiţi în loc de hitiţi; horiţi în loc de hurriţi; haldei în loc de caldeeni etc. Aceste diferenţe crează o nejustificată izolare lingvistică faţă de terminologia manualelor de istorie şi a altor scrieri de popularizare a istoriei. Este adevărat că numele latineşti sau greceşti terminate în –us / -os au fost românizate în timp, şi formele românizate au rămas în scrieri cu caracter arhaic sau popular (Darie împărat, Chir împărat), cu frumuseţea lor de poveste. Dar numele respective apar în cărţi istorice ale Bibliei, iar acea terminaţie latină (-us) este etimologică, nu latinizantă.
Cyrus provine din gr. Kyros, care redă originalul elamit Kuruşi (Pers. Kawaruşa, Bab. Kuraş, ebr. Koreş). De asemenea, Darius este, la origine, Darayavahuş. De aceea, şi în lb română se respectă această terminaţie în literatura istorică, şi se scrie Cirus (Cyrus), Darius; nu Cir şi Dariu. Forma „Cir” sună hilar, dacă ne amintim că, în unele regiuni româneşti, „cir” înseamnă „terci”. Cir stă bine lângă ştir, pir şi tibişir, dar nu ca valahizare a numelui lui Cirus cel Mare.

Am fost martor la un examen în care o studentă credincioasă vorbea despre „împăratul Cir”, iar profesorul, un universitar de marcă, nu înţelegea despre ce este vorba. Am putea să-i scădem puncte profesorului că nu ştia lecţia asta, dar mai degrabă hai să se adapteze minoritarii la limbajul standard, până la ceva mai bun. Cauzele alienării lingvistice religioase Cauzele izolării lingvistice şi crearea unui jargon confesional ţin de sursele de limbă literară ale confesiunii. O anumită traducere biblică (după părerea mea, din punct de vedere stilistic toate sunt defectuoase, chiar dacă sensul este redat cu oarecare fidelitate) crează un anumit limbaj în cadrul unui grup religios.

Literatura confesională, predicile, studiile teologice, mass-media, cântece şi versuri, toate acestea întreţin în mod inconştient cercul vicios, fiind atât efectul, cât şi cauza fenomenului. Relativa izolare culturală, culturalizarea intensă şi predominantă prin mijloacele menţionate, începând cu Biblia şi cu alte cărţi traduse, toate acestea determină un limbaj închis. Oricât ar fi de bune nişte cărţi, traducerile nu sunt mijlocul cel mai potrivit de a-l învăţa pe român limba română. Mă refer la gustul limbii, nu la simpla comunicare. Această izolare este parţial explicabilă; concepţia diferită despre lume şi filosofia specifică de viaţă au uneori şi darul de a înstrăina cultural pe credincios, întrucât fiecare cultură este impregnată de elemente filosofice şi morale specifice. Între creştinismul care se sileşte să rămână autentic şi secularismul pur, vopsit în roşu sau într-o culoare mai creştinească, este o prăpastie mare.

Să fiu bine înţeles, nu blamez cu nimic preferinţele religioase sau teologice ale cuiva. Pledoaria mea în acest caz este doar pentru limba română. Accente improprii şi ortografie discutabilă Termenul „sabat” se accentuează corect pe ultima silabă, atât în originalul ebraic (şabbath), cât şi în echivalentul francez prin care termenul a intrat în limba română (sabbat). Cu toate acestea, -- poate datorită influenţei engleze, dar posibil şi din alte motive – nu puţini credincioşi pronunţă cu accentul pe prima silabă.

Alţi termeni au suportat de asemenea mutaţii „confesionale” ale accentului. De exemplu: IS-rael, IZ-rael sau Iz- RA-el, în loc de Iss-ra-EL (cu accentul pe ultima este corect). Într-un cuvânt, se preferă preferă accentuarea englezească, în locul celei franceze, deşi limba română depinde de franceză în majoritatea neologismelor, iar în aceste cazuri şi ebraica preferă accentul pe ultima, ca în franceză. În ce priveşte ortografia, există încă mult haos. Pe de o parte, este nevoie de oarecare flexibilitate, fiindcă ortografia are uneori rol stilistic. Dar când apar anumite stereotipe ortografice nejustificate, simple obiceiuri confesionale care riscă să fie greşit înţelese, bine ar fi să se intervină cu o anumită autoritate, pentru uniformizarea unora dintre ele. Referindu-se la instituţia biblică, istorică sau actuală (confesională, oficială), unele publicaţii religioase folosesc în mod consecvent majuscula. Alţii însă scriu peste tot cu minuscule, cu excepţia denumirilor oficiale (şi uneori nici în aceste cazuri). Pe de altă parte, anumite noţiuni de importanţă teologică denominaţională sau din pură obişnuinţă (Cuvânt, Evanghelie, Sabat, Templu, Evrei, Neamuri, Filisteni). Dar nu există consecvenţă, fiindcă nu toate conceptele socotite de maximă importanţă sunt scrise cu majuscule (credinţă, har etc.). Christos este numit Mântuitorul, întotdeauna cu majusculă, ca şi atunci când este numit Creatorul. De ce Mântuitorul este cu majusculă, iar alte calităţi cu minusculă, nimeni nu ştie.

De asemenea, dintr-o inerţie istorică, fără nici o justificare teologică, unele confesiuni (evanghelicii şi catolicii) din România scriu numele Isus cu un singur „i”, în timp ce ortodocşii l-au schimbat de mai mult timp în Iisus (cu dublu „i”). Limba română, datorită preferinţei majorităţii ortodoxe, cere ortografia Iisus, care are o justificare în istoria transliterării din greacă, deşi pronunţia numelui este aceeaşi. De asemenea, românul este obişnuit cu varianta greco-slavă a numelui Hristos. Este oare mai normal să scriem şi să pronunţăm Cristos, aşa cum fac de regulă, baptiştii, catolicii, martorii lui Iehova etc. ? Problema nu este confesională, ci de limbă şi ortografie convenţională. Eu folosesc ortografia „Iisus Christos”, alegând această a treia formă (Christos), care este împăciuitoare (cuprinde şi pe C şi pe H), păstrează pronunţia tradiţională (ch = /h/ gutural), este folosită atât în literatura ortodoxă cât şi în literatura seculară. Şi, în ultimul rând, dar important pentru mine, majuscula C arată mai bine decât forma agresivă a majusculei H. Poate l-aş accepta pe H, dacă ar putea fi ornamentat mai atrăgător. Aşa cum arată, seamănă cu o ghilotină, ori cu un scaun electric, obiecte mai dificil de asociat cu Mântuitorul. Există deci şi motive subiective, personale. Există deasemenea şi forme permise sau permisibile. Nu totul trebuie standardizat.

În general, există reticenţă faţă de altă ortografie decât cea moştenită. Eu găsesc că şi ortografia are un rol important, în ce priveşte deschiderea sau izolaţionismul unui grup. Când ai un mesaj despre care crezi că este important, nu îl transmiţi printr-un limbaj „marcat”, făcut pentru a trezi suspiciuni şi discuţii inutile, ci printr-un limbaj comun, perfect transparent, deschis către marea cultură, pentru ca dialogul (sau disputa, dacă este cazul) să se concentreze asupra mesajului, fără să ne împiedicăm de limbaj.

Dacă este scuzabil să nu ştii o limbă străină, dezinteresul faţă de propria limbă este de neiertat, păcat împotriva culturii. Avem nevoie, chiar şi cei mai şcoliţi intelectuali, să fim tot mai „pedepsiţi în limbă” – cum se spunea pe vremea lui Şerban Vodă – mai educaţi în ştiinţa şi arta limbii.

DEFĂIMAREA MORŢILOR

Păcat !
Calomnia este în acelaşi timp păcat şi contravenţie, o „afirmaţie neadevărată şi tendenţioasă, care atinge reputaţia şi onoarea cuiva". Când este vorba de cei vii, aceştia se pot apăra, apelând la instanţă. Ce ne facem, însă cu morţii? Ei nu se pot apăra. Nu ştiu cum explică psihologii faptul că oamenii sunt atât de natural înclinaţi spre interpretarea negativă a faptelor semenilor, spre judecarea motivelor lor. Când este vorba de ai noştri (familie, prieteni), avem tendinţa naturală de a-i apăra de orice acuzaţie care circulă, reacţionând adesea cu indignare înspumată. Când este vorba însă de un individ antipatic, sau de unul de care ne „doare la bască", suntem natural înclinaţi să credem orice zvon nefavorabil. Concluzia este că nu ne iubim semenii, în general, fiindcă suntem mult mai înclinaţi să le aplicăm „dreptatea”, decât compasiunea şi dreapta apărare a numelui.
Un fenomen destul de frecvent, în cercurile creştine, este defăimarea nejustificată a unor personaje biblice, de la ironizare până la demonizare. În diverse luări de cuvânt, în predici sau publicaţii, probozirea şi săpunirea unor personaje, pe de o parte, ca şi idealizarea nerealistă a altora, de dragul moralizării, sunt parte din viaţa de „credinţă”. Credinţă în părerile unora şi în ecoul propriilor noastre păreri.
Dumnezeu este principalul personaj biblic. Dacă ne obişnuim să judecăm în mod deformat, favoritist, fără să respectăm prezumţia legitimă de nevinovăţie, Dumnezeu Însuşi va deveni obiectul cenzurii noastre şi ne vom asasina propria conştiinţă. Şi dacă te obişnuieşti cu judecarea morţilor, curând vei trece la judecarea celor vii.
Înţelegând bine că şi destinatarii mei virtuali sunt personaje care merită acelaşi respect, nu doresc să blamez nici măcar pe anonimi, fiindcă şi eu am căzut de atâtea ori în capcana falsei caracterizări. Slavă Domnului că am ieşit din cleştele moralizărilor ieftine, sau cel puţin aşa cred.

Reabilitarea lui Ezechia
S-a întâmplat acum douăzeci şi cinci de ani să citesc interviul final dintre profetul Isaia şi regele Ezechia (Is 39). Monarhul făcuse o mare gafă politică şi spirituală, cu ocazia venirii ambasadei caldeene la Ierusalim, din partea regelui babilonian Marduk-apal-iddin II (722-710; 703-702 AC). Ca urmare, profetul a fost trimis să-i dezvăluie lui Ezechia consecinţele stupidităţii excelenţei sale: caldeenii aveau să vină peste strănepoţii lui, iar Ierusalimul, cu toate bogăţiile acelea, avea să cadă în mâinile străinilor. Replica regelui a fost redată astfel:
Ezechia a răspuns lui Isaia: ,,Bun este cuvântul pe care l-ai rostit din partea lui Iahwé" Şi a adăugat: „Pentru că va continua să fie pace şi siguranţă în zilele mele!” (Is 39:8).
Cum interpretaţi aceste cuvinte ale regelui? Eu aşteptam ca nenorocitul să cadă la pământ şi să spună ca Iov: „Mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă!", sau asemenea lui Saul şi lui David: „Am păcătuit,... m-am purtat ca un nesocotit!" În schimb Ezechia se mulţumea să observe că în timpul vieţii lui va fi bine. În urechile mele de moralist, replica lui suna ca a lui Ludovic XV (regele premergător Revoluţiei): „După mine, potopul !" Aveam şi argumente. Legasem aceste cuvinte nelegiuite de unele antecedente la fel de dubioase din viaţa lui Ezechia. Făcuse într-adevăr oarecare reformă iconoclastă, dar oare nu era el fiul apostatului Ahaz şi tatăl stricatului Manase ? Când Domnul l-a anunţat prin profet să-şi pună familia în ordine, fiindcă în scurt timp va muri în urma bolii de care suferea, Ezechia, în loc să zică: „Să trăiţi, am înţeles!", s-a apucat de bocit şi de rugăciuni, până L-a determinat pe Dumnezeu să zică: „Ei, uite, mai ia de la Mine, aici, cincsprezece ani!" (Şi în subtext: „Dar ai să vezi tu, cum ai să te încurci în viaţa asta, de care nu vrei să te dezlipeşti !"). I-a dat astfel peste 5000 de zile, aşa cum pe vremuri turnase stoluri de prepeliţe peste israeliţii care bombăneau după cărnurile Egiptului, ascunzând în acest dar şi pedeapsa meritată, ca să-i sature odată. Când profetul i-a anunţat lui Ezechia noua şansă, necredinciosul a replicat: „De unde ştiu eu dacă va fi aşa? Ce semn îmi dă Domnul că peste câteva zile voi merge sănătos la Templu, aşa cum ai zis?". În fine, Dumnezeu i-a dat un semn incredibil (n-ar fi trebuit, că nu merita!"), şi încă fără să-l certe. Apoi l-a lăsat să calce în străchini....
Toate se legau bine. Replica din Is 39:8 era ultimul cuvânt înregistrat al acestui rege, şi eram destul de nesigur de soarta veşnică a lui Ezechia. Nici nu vreau să-mi amintesc dacă nu cumva l-am pus şi în predică. Această atitudine era încurajată de atmosfera „spirituală”, creată în jurul bietului Ezechia de iluştrii mei înaintaşi anonimi. În orice predică sau lecţie biblică în care se pomenea Ezechia, personajul apărea ca exemplu preponderent negativ: era greşit motivat, egocentric, nespiritual, „neconsacrat”. Auzi! Să îndrăznească el să insiste la Dumnezeu! Să nu accepte voia Domnului!
Dar în scurt timp aveam să fiu dezumflat şi eliberat de raţionamentele mele atât de cereşti. Răsfoind cartea „Profeţi şi Regi“, a Ellenei Gould White, am găsit o altă interpretare a motivaţiilor lui Ezechia, una binevoitoare, fără suspiciuni răutăcioase. Faptul că altcineva a putut să privească în ochi acelaşi personaj într-un mod diferit, m-a încurajat la mai multă atenţie în studiul caracteriologic al eroilor Bibliei. Ezechia era conştient de gafa pe care o făcuse. Nu avea nimic de obiectat împotriva dreptei pedepsei care era îndreptată spre tronul lui. Dar regele era impresionat de faptul că Dumnezeu, chiar şi în acest moment, nu l-a pedepsit după merit, în schimb a ţinut cont de zelul lui din trecut pentru Dumnezeul adevărat şi împotriva cultelor populare.
Regele nu privea viitorul cu nepăsare, el ştia că viitorul este în mâna lui Dumnezeu, şi că chiar pedeapsa anunţată asupra urmaşilor era condiţionată. Dacă ei aveau să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu, dacă aveau să fie credincioşi legământului, pedeapsa avea să fie amânată din generaţie în generaţie. Încercaţi să întrepătrundeţi (aşa cum se întâmplă în realitate), cele patru generaţii blestemate din Porunca a Doua, cu cele o mie de generaţii binecuvântate din aceeaşi poruncă (Ex 20:5-6), observând condiţionalitatea promisiunilor şi ameninţărilor. Ezechia nu era nepăsător cu privire la urmaşi, ci recunoscător că Dumnezeul îl cruţase. Eu îl judecasem greşit. De fapt, ce drept avusesem să-i fac proces de intenţie? Când Dumnezeu îl anunţase că va muri, era oare, aceasta, exprimarea unei decizii absolute şi necondiţionate a Cerului? Sau era mai degrabă o provocare la unele acţiuni urgente: să-şi pună ordine în propria familie – „casa lui David”! Nu era, mai degrabă o încurajare a rugăciunii credinţei? Nu arată Biblia că anumite lucruri se pot negocia cu Dumnezeu? Cuvintele rugăciunii lui, pomenind lui Dumnezeu propriile fapte bune, pot fi interpretate ca îndreptăţire de sine, fariseism, bizuirea pe meritele personale (Is 38:3). Dacă ar fi aşa încă, găsim că mulţi alţi sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit la fel, sub inspiraţie:

„Să-Şi aducă aminte de toate ofrandele tale, şi să primească arderea jertfelor tale!" (Ps 20:3)
„Al Tău sunt! Mântuieşte-mă, căci eu caut poruncile Tale." (Ps 119:94)
„Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, ...şi nu uita faptele mele evlavioase ...!" (Ne 13:14)
„Ba încă am lucrat mai mult decît toţi...." (1Cor 15:10)

Dar concluzia unora este şi mai stranie. În loc să-l reabiliteze pe Ezechia, ei blamează şi restul sfinţilor care se exprimă în Biblie într-un mod similar: Erau sub imperiul „vechiului legământ”, nu ajunseseră încă la spiritualitatea Evangheliei, etc. Un personaj foarte puţin „evanghelic” (după criteriile unui creştinism psihologizant, care fuge de Porunci şi de Dreptate) este Ilie. Un ţărănoi aspru, fanatic, legalist, la prima vedere. Era în stare să ucidă cât ai clipi, un batalion de preoţi sau de militari. Dar orice aţi spune despre un asemenea tip de credincios, Dumnezeu l-a înălţat la cer fără să vadă moartea, onoare pe care n-a făcut nici chiar Fiului Său. Dar acesta este un alt subiect.
Mi-ar plăcea (sunt puţin răutăcios în acest caz!) să văd pe avocaţii resemnării credincioase într-o situaţie asemănătoare cu a lui Ezechia: ce ar face ei înşişi dacă ar fi în locul lui? Ar fi satisfăcuţi cu dulcea sentinţă a odihnei, sau ar mai cerşi zile de la Bunul Dumnezeu? Eu unul, deşi simt că aventura vieţii stă nu doar sub semnul harului divin, ci şi sub ameninţarea fatalităţilor oarbe (mi-aş dori demonstraţia contrarie!), cred că viaţa este o binecuvântare de la Dumnezeu, şi că un dar mai mare ca viaţa nu există. Veţi spune că mântuirea este mai mare. O fi, dar ea este mai mare, tocmai ca garanţie a continuării vieţii într-o formă şi într-o lume mai bună. Viaţa este viaţă, în ambele cazuri. Viaţa este cel mai mare dar. Iar Dumnezeu este atât de bogat în viaţă, încât are de unde da, dacă vrea. Şi nu este dovadă de obrăznicie să-I cerem la nevoie.
Să ne imaginăm că Ezechia ar fi răspuns, ca şi Abraam: „Mulţumesc Doamne, de cei cincisprezece ani, şi nu Te supăra pe robul Tău că mai îndrăznesc, numai de data aceasta. Ştiu că nu sunt decât praf şi pulbere înaintea Ta, dar Ţi-aş mai cere .... încă cincisprezece ani peste cei cinsprezece!" Cum ar fi răspuns Dumnezeu? Ce credeţi că ar fi zis? Cum Îl cunoaşte frăţia voastră pe Dumnezeu?
Unii se grăbesc să calculeze că, în aceşti ultimi cincisprezece ani, Ezechia, nu numai că a expus babilonienilor tezaurele lui, acţionând ca un trădător şi uitând să se laude cu Acela care de mai multe ori îl mântuise, ci a dat naştere prinţului Manase, care se va dovedi cel mai stricat rege iudeu. Raţionamentul este absurd. Dacă omul păcătuieşte, mânjind darul lui Dumnezeu, nu înseamnă că darul divin este cauza răului, ci slăbiciunea şi rătăcirea omenească. Unii trag concluzii asemănătoare la moartea cuiva: Probabil acum a fost pregătit pentru rai, de aceea Domnul l-a luat la El. Oare? Dacă aşa ar fi cazul, Domnul i-ar „lua” subit, în primul rând, pe copilaşi şi pe cei proaspăt botezaţi – fiinţele cele mai candide. Când Ezechia a zis Domnului: „Adu-Ţi aminte ce am făcut...!", el voia, fără îndoială, să spună: Nu este o investiţie greşită, Doamne, dacă-mi mai dai zile, fiindcă ştii cum m-am purtat ! Tot aşa mă voi purta ! Dar el avea nevoie să înveţe, ca şi David, că nu putem avea încredere în bunele noastre intenţii şi că avem nevoie permanentă de harul lui Dumnezeu. Aceasta este o lecţie pe care nimeni n-a depăşit-o.
Mai târziu, aveam să descopăr că versul Psaltirii (116:15 / 115:6 lxx), „scumpă (adică dragă, de dorit) este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El" se traduce, de fapt: „Costisitoare (grea) este în ochii lui Iahwé moartea celor devotaţi Lui". Este exact contrariul. Scumpă este viaţa lor, gândul că aceştia trebuie să moară este inconforabil pentru Dumnezeu. Contextul acestui vers, verificaţi, nu se referă la împăcarea cu moartea, ci la mulţumire pentru izbăvirea de la moarte. Dumnezeu iubeşte viaţa, iubeşte oamenii.

Ce ai, frate, cu Iacob ?
Adesea am fost martor la exerciţii orale în care patriarhul Iacob era judecat de credincioşi bineintenţionaţi. Era un înşelător, răutăcios şi mincinos, n-a avut o adevărată trăire cu Dumnezeu. Abia la pârâul Iabbok s-a pocăit el şi nici atunci complet, fiindcă după aceea încerca să-l mituiască pe Esau cu câteva turme, aşa cum încercase să-l mituiască şi pe Dumnezeu cu promisiunea zecimii. Prin tot ce făcea, încerca să înşele, să se descurce „fireşte”, nu „prin credinţă". Nici o mirare că a fost şi el înşelat toată viaţa, fiindcă a primit după faptele lui.
Trebuie să vă spun că mie îmi este foarte drag acest Iacob şi n-am să permit să vă atingeţi de morţii mei. Iacob a avut o viaţă cinstită, a fost un om generos, un bun familist şi iubitor de Dumnezeu. Un om plin de vigoare bărbătească, şi totuşi potolit şi blând, care a fost în stare să slujească paisprezece ani pentru femeia iubită, şi care, totuşi a fost nedreptăţit atât de crud. Mai degrabă naivilor li se întâmplă asemenea lucruri decât şmecherilor. Convingerea mea este că sermonetele noastre moraliste şi evanghelice se topesc în faţa lui Iacov ca sentinţele guralive ale prietenilor lui Iov.
Eroarea numărul unu: că numele lui Iacob înseamnă înşelător, şi că numele ebraice erau un fel de preziceri. Geneza ne spune clar ce au intenţionat părinţii, când l-au numit Iacob. La naştere, copilul apucase călcâiul geamănului său, care i-o luase înainte. Or, călcâiul se numea ’aqīb. De aici derivă şi verbul ’aqab (a fi următorul, a urma) care mai târziu a căpătat şi sensul de a urmări de aproape, a se furişa, a trăda, a împiedica. Lexicoanele cele mai bune spun că în numele proprii, verbul ’aqab înseamnă „a proteja”. Este dificil să ştim azi cu exactitate ce a gândit Rebecca atunci, dar este ştiut că adesea denumirile ebraice erau jocuri de sensuri. Babel înseamnă în realitate Poarta Zeilor, dar în ebraică autorul îi dă, în mod sarcastic, sensul de „bâlbâială" şi „bla-bla”. Boierului căruia la naştere îi fusese dat numele Nibl (harpă) sau poate Nabul/'Nbal (nobil), i s-a strâmbat mai târziu numele în Nabal (stricat, bun de nimic, vezi 1S 25:25). Să nu-mi spuneţi că părinţii l-au numit Nabal din faşă.
Numele Ya'qob (Iacob) n-a fost intenţionat de părinţi ca „înşelător”, aşa cum decurge din unele bla-blauri spirituale amatoriceşti. Cel mai bun lexicon ebraic (HALOT) arată că numele acesta era uzual în limbile învecinate, în combinaţii ca: Abdi-yaqubbu, Yaqub-ba’l, Yahqub-ila, Yaqubi, Yaqqub-eda, Ya’qub-'il. Forma lui întreagă ar fi fost Ya’qub-'il (Dumnezeu să-l ocrotească). De asemenea, în araba clasică, limbă înrudită cu ebraica, ya’qub este potârnichea regală (de stâncă). Cum unele nume biblice sunt nume de animale (Ribqa/Rebeca = viţică; Leia = antilopă; Rachel= mioară; Ţippor[a]/Sefora= pasăre; Iona = porumbel; Oreb=corb; Zeeb=lup; Laiş=leu; Hamor=măgar, etc.), nu este exclus ca şi numele lui Iacob să fi avut iniţial semnificaţie animalieră.
Nu ştim exact ce au intenţionat părinţii cu acest nume, dar putem fi siguri că n-au intenţionat să-l numească înşelător. Dacă îi spui copilului „derbedeule” în fiecare zi, să nu te miri că îşi va lua în serios misiunea când va creşte mare. Când Dumnezeu l-a făcut pe diavol, i-a dat un caracter strălucit şi l-a numit Luceafărul, Fiul Zorilor.
Interpretare răutăcioasă şi nedreaptă a numelui lui Iacob a făcut-o mai târziu Esau. Dacă Dumnezeu i-a schimbat apoi numele în Iśra-'il (Dumnezeu luptă), aceasta nu a fost decât o curăţire a blamului aruncat de Esau, şi nu o abandonare a numelui în sine. Peste secole, când Dumnezeu avea să vorbească prin profeţi, numele Israel şi Iacob aveau să fie folosite interschimbabil, fără semnificaţii contrastante. Ambele se referă la poporul lui Dumnezeu, ambele au aceeaşi demnitate. A socoti că numele cuiva este o fereastră spre sufletul sau destinul lui, este pură superstiţie, cu nimic mai serioasă decât astrologia, ghicirea în palmă sau în ce mai doriţi.
Eroarea numărul doi: Iacob avea un caracter înşelător, pentru că a înşelat pe fratele său cu lintea şi cu binecuvântarea, a înşelat pe tatăl său cu pielea iedului, apoi a înşelat pe Laban cu nuielele şi cu turmele. Ba a căutat să negocieze chiar cu harul lui Dumnezeu, încercând un târg de tipul „do ut des”, promiţând zeciuială: „dacă îmi vei da...., atunci eu Îţi voi da....".
Mai întâi, să zicem că fiul tău ţi-a furat din buzunar, apoi l-a furat şi pe frate-său. Clar, în familie a apărut o problemă. Dar băiatul a crescut mare, a învăţat munca şi valoarea banului şi acum nu mai este tentat de asemenea „soluţii”. Poate fi numit „hoţ” un om, pentru că a comis cândva, în împrejurări dificile, 2-3 furturi? Poate fi caracterizat cineva mincinos, pentru că în unele circumstanţe mai mult sau mai puţin nescuzabile, a minţit? Dacă în joc este numele copilului tău, eşti de acord că o asemenea etichetă este nedreaptă. Dar dacă este al altuia, rămâne scris pe scoarţa ta că este un hoţ sau un mincinos. Tare mă tem că Dumnezeu nu vede lucrurile aşa. Iov zicea (13:26)

Oare să-mi scrii pedepse-atât de-amare,
Şi să-mi socoţi greşeli din tinereţe ?

Iov ştia că Dumnezeu n-ar face una ca aceasta, că nu este felul Lui să urmărească pe cineva toată viaţa, pentru nişte greşeli, deşi este adevărat că, uneori, pentru învăţarea unei lecţii neînvăţată la timp, Dumnezeu aduce mustrări şi la bătrâneţe. Probabil nu puţini dintre voi aţi câştigat în mod necinstit un examen, sau cineva poate şi-a „achiziţionat” într-un mod neortodox un partener de viaţă. Şi indiferent dacă v-aţi pocăit sau nu de ele, toate acestea au trecut. Ar fi drept să fiţi numiţi acum înşelători sau desfrânaţi? Caracterul se referă la un fel de a fi, la obiceiurile create, nu la o faptă sau altă. Desigur, există şi caracterul ascuns, pe care uneori nu-l cunoaştem. Ce ai face dacă ai avea cutare ocazie sau ispită în cutare împrejurare „favorabilă”, ţine în profunzime de caracter. Până şi ce visăm, ziua sau noaptea, constituie în oarecare măsură caracterul. Dar etichete ca „înşelător”, nu se pun pentru asemenea subtilităţi, ci pentru fapte repetate care au creat obiceiuri. Evanghelia îl numeşte pe Iuda hoţ, diavol şi vânzător, pentru că hoţia era obiceiul lui, perfidia şi dorinţa de supremaţie erau permanenţele lui, iar vânzarea lui Iisus, deşi unică, a fost un păcat ireversibil, picătura care a umplut paharul.

Linte şi zecime
De ce se spune că, în cazul cu ciorba de linte, Iacob s-a dovedit un înşelător? A fost doar un comerciant normal, a profitat de nevoia fratelui, aşa cum profită orice negustor, dar târgul a fost cinstit. Iacob l-a iubit suficient pe Esau ca să-i dea ce avea el mai mare nevoie. Iacob preţuia demnitatea de prim-născut mai mult decât o preţuia Esau. Cu siguranţă că, aşa cum recunoştea el însuşi, dreptul de întâi născut nu-i servea lui Esau la nimic. Scriptura nu-l blamează în acest caz pe Iacob (deşi fapta lui nu se poate spune că a fost inspirată de Dumnezeu). Dimpotrivă, blamat este în acest caz Esau, ca „desfrânat şi profan, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut" (Ev 12:16). Şi se adaugă, că de aceea, Dumnezeu nu a păstrat pentru el binecuvântarea specială (v. 17).
Pe Iacob îl putem înţelege dacă analizăm situaţia din casa părintească. Dumnezeu hotărâse de mult ca al doilea („Următorul”, „Călcăierul”) să aibă întâietatea. Dar El nu dezvăluise acest secret lui Isaac, ci Rebecii (Gen 25:23). Isaac putea să creadă că ideea soţiei lui este de la Dumnezeu, sau putea să n-o creadă. Şi a ales să n-o creadă. El uitase că Dumnezeu vorbise Evei şi Sarei, şi putea să vorbească şi femeii lui. De ce nu? Ataşamentul orb al lui Isaac faţă de Esau, care compensa caracterul paşnic şi domestic al tatălui, l-a decis să-i dea lui Esau binecuvântarea de întâi-născut, chiar dacă acesta era un om lipsit de interes spiritual, un aventurier care punea plăcerile vieţii mai presus de orice: se căsătorise cu fete păgâne, nu învăţase să-şi stăpânească trupul, nici măcar în ce priveşte mâncarea. Chiar dacă mărturia descoperită de Dumnezeu Rebecii era diferită, Isaac rămăsese orb – la propriu şi la figurat.
Imaginea lui Esau trezeşte oarecare admiraţie la prima vedere, dar nu-ţi trebuie mult şi vei simţi oroare: o milă amestecată cu dezgust şi groază. Nu ştii la ce să te aştepţi din partea lui. Blamând pe Iacov ca înşelător, mulţi nu observă că Esau avea un caracter de ucigaş, ca şi strămoşul său Cain. Numai Dumnezeu l-a scăpat pe Iacov din mâinile lui. Pe cinstite, Esau nu primeşte atâta săpuneală moralistă din partea credincioşilor. Există o explicaţie psihologică aici? De asemenea, creştinii nu obişnuiesc să condamne la fel de zgomotos nestăpânirea lui Esau în faţa foamei. Foamea acută scuză şi canibalismul pentru unii! Mai degrabă îl blamează pe Iacob că a speculat momentul. Nu a fost o idee foarte inspirată, probabil, însă Iacob n-a făcut-o din răutate, ci din observaţia amară că Esau nu are nimic comun cu cele sfinte, şi că taică-său – preotul şi profetul clanului, culmea spiritualităţii patriarhale, nu ştia ce face. Iacob era în realitate un om sensibil. Nu a fost niciodată răutăcios cu cineva. Nu a avut niciodată intenţia de a-l elimina pe Esau pe căi necinstite. Esau însă trebuia eliminat.
Dreptul de întâi-născut conţinea poziţia de şef al familiei, „domnul fraţilor", care avea obligaţii spirituale şi civile majore, dar atrăgea şi moştenirea unei părţi duble de avere. Domnul voia să le dea pe amândouă lui Iacob, aşa cum şi Rebecca dorea. Esau nu era atât de interesat de poziţia aceasta în sine, de aceea a şi vândut-o pe o porţie de mâncare. Dar era foarte interesat de „binecuvântare”, atât în sensul moştenirii părinteşti, cât şi în transmiterea ei mistică prin mâinile tatălui: partea dublă de la părinţi, plus roua cerului şi alte rourele care să-i vină mereu de la Dumnezeu, în mod necondiţionat.
Pe de altă parte, Iacob nu era interesat cu prioritate de cele materiale. Ca dovadă, a lăsat fratelui său toată averea şi a plecat. Mai târziu, deşi a văzut că Laban îl înşela, Iacob i-a păzit aceluia turmele cu toată credincioşia. Ce fel de om era acesta?

„Iată, am stat la tine două zeci de ani; oile şi caprele nu ţi s'au stărpit, şi n'am mîncat berbeci din turma ta. Nu ţi-am adus acasă vite sfăşiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi. Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ţi-am slujit patrusprezece ani pentru cele două fete ale tale, şi şase ani pentru turma ta, şi de zece ori mi-ai schimbat simbria. Dacă n'aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mîinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mîinilor mele, şi ieri noapte a rostit judecata.” (Gen 31:38-42 CNS).

La întoarcere, Iacob era dispus să mai dea şi de la el lui Esau, ceea ce a şi făcut, plecându-se înaintea lui cu toată umilinţa. I-a recunoscut şi domnia şi moştenirea integrală de la tata, absolut totul. Aşa arată un om egoist, un înşelător?
Fără îndoială, că în trăirea cu Dumnezeu, experienţa lui Iacob a crescut, de la o cunoaştere indirectă a lui Dumnezeu („Dumnezeul tatălui meu"), până la o cunoaştere directă, mai personală („Dumnezeul meu"). Dar faptul că iubea şi respecta pe Dumnezeul părinţilor era o virtute, aşa cum este cazul fiecărui credincios care iubeşte şi respectă religia părinţilor lui. Nu poate fi blamat cineva pentru asta, cu atât mai mult cu cât se întâmplă ca Dumnezeul adorat de părinţi să fie adevăratul Dumnezeu, chiar dacă nici ei nu-L cunosc complet. Iacob era încă în faza de adorator al Dumnezeului părinţilor, închinător sincer, dar încărcat cu sentimentul vinovăţiei şi nesigur cu privire la viitor. De aceea, Dumnezeu i S-a descoperit la Betel, în visul acela cu scara dintre cer şi pământ, căruia Evanghelia îi dă semnificaţii mesianice (cristologice).
A fost reacţia lui Iacob o tentativă păgână de a-L folosi pe Dumnezeu? Resping hotărât această interpretare. Cuvintele lui Iacob la Betel sunt cuvintele multor altor sfinţi, care, la nevoie, au făcut voturi (juruinţe) lui Dumnezeu. Exprimarea condiţionată nu înseamnă îndoială sau punerea de condiţii meschine lui Dumnezeu, ci rostirea solemnă a unui vot de dedicare şi autodedicare, după cum era obiceiul religios. Ar trebuie să mai lăsăm logica noastră deoparte şi să împrumutăm logica autorilor şi eroilor biblici, fiindcă nu e drept să-i judecăm după înalta noastră „spiritualitate”.
O întrebare ca aceasta: „Unde este Dumnezeul lui Ilie?" (2K 2:14), poate fi interpretată ca o blasfemie, ca îndoială majoră, sau chiar ca exprimare a dispreţului (vezi Ps 42:3.10; 79:10; 115:2; Ioel 2:17; Mal 2:17; 2Rg 18:34; Ier 2:28). Dar acest „unde este" era un mod de a implora prezenţa lui Dumnezeu, de a-I invoca Numele, ca să acţioneze. Dacă nu-l cunoşti pe Elisei, poţi spune multe prostii, judecându-i cuvintele şi faptele, dar dacă începi să-l cunoşti, eşti mai atent. Comparaţi cuvintele lui Iacob şi ale lui Elisei, cu cazurile Eliezer (Gen 24:42), Moise (Ex 34:9), Ghedeon (Jud 6:36), Ana (1S 1:11), Ilie (1Rg 18:21; 2Rg 1:10), leprosul vindecat (Mat 8:2) etc. Toţi aceştia s-au adresat lui Dumnezeu, în mod respectuos, cu condiţionalul „dacă”, şi toţi au fost binecuvântaţi. Mulţi dintre cei care se feresc de asemenea voturi sau invocări, nu au nici credinţa, nici respectul sau iubirea acestor eroi ai Scripturii. Cazul îmi aminteşte de altă interpretare diletantissimă, cu referire la Geneza 3: discursul şarpelui este sensibil drăcesc, tocmai pentru că începe cu adverbul „oare” (!) Dar oare Dumnezeu şi sfinţii nu folosesc această vorbuliţă în Scriptură?
Dumnezeu promisese binecuvântări lui Iacob la Betel, şi Iacob a crezut şi a fost încurajat de acel vis. Tocmai de aceea a hotărât atunci să facă un vot şi o experienţă spirituală cu Dumnezeu, în intenţia ca Dumnezeul tatălui său să devină şi Dumnezeul său personal. Ce este mai natural decât să spui: „Frumoase promisiuni mi-ai făcut, Doamne ! Mă temeam că am rămas fără viitor, iar Tu îmi promiţi acum nu doar călăuzire, ci şi binecuvântări nenumărate. Mi-ai promis că îmi vei da o situaţie materială, de care am atâta nevoie pentru a întemeia şi întreţine o familie. Aşa, şi numai aşa voi putea să-Ţi dau şi eu zecimea mea, din ceea ce Tu îmi vei da. De aceea fac un jurământ solemn: dacă vei face cum ai promis, mă oblig să-Ţi dau ţie zecimea mea, aşa cum oamenii dau zecime regilor care îi guvernează (Gen 14:20; 1S 8:15.17). Tu vei fi Împăratul meu pentru totdeauna."
Iacob a căzut în mâna lui Laban, iar Laban, fără scrupule, a profitat de el cât a putut, l-a tratat ca pe o slugă, ca pe ultimul fraier. Iacob, de altă parte, a făcut doar unele imprudenţe omeneşti. Spre deosebire de Eliezer cu două generaţii în urmă, Iacob nu şi-a pus credinţa la probă înainte de a ajunge la fântâna dorurilor. Unii spun că Dumnezeu i-o pregătise pe Leia, majoritatea o vor pe Rahela. În realitate nu ştim dacă Dumnezeu ar fi avut un plan neschimbător în această privinţă. Din cursul faptelor, reiese însă că nici Leia, nici Rahela nu erau pregătite cu adevărat pentru o căsnicie sfântă şi monogamă. Ambele erau în stare de compromis, ambele au conspirat cu tăticu şi au păstrat tăcerea, iar cea mai iubită era şi cea mai superstiţioasă – încă spera că terafimii (spiritele strămoşilor) casei îi vor aduce fertilitate şi prosperitate.
Iacob, exaltat la vederea Rahelei, promite lui Laban şapte ani de robie, deşi Dumnezeu Însuşi prevăzuse în legile Lui cu un an mai puţin, chiar pentru un sclav evreu. Laban a înţeles de aici că Iacob este o fântână nesecată de generozitate şi slujire, şi în consecinţă, l-a speculat cât a putut. Ştia că de dragul Rahelei va face orice.
Biblia are ceva frumos de zis în privinţa dragostei lui Iacob (Gn 29:20), dar pe de altă parte, face din aceasta o metaforă a aservirii, în contrast cu eliberarea materială şi spirituală (Os 12:12-13). Scenariul devine şi mai interesant, când te gândeşti (faceţi calculul) că Iacob era acum în a treia tinereţe, un bărbat de vreo 70 de ani. E drept, pe vremea aceea oamenii trăiau multe decenii peste sută şi erau mult timp sănătoşi şi tari. Dar în mod obişnuit se căsătoreau pe la vreo 30 de ani (Esau probabil avea şi nepoţi!). Fetele lui Laban trebuie să fi fost mult mai tinere, dar pe atunci calculul diferenţial nu era descoperit. Lui Iacob nu-i trecuse prin gând vreodată să-şi ia două sau mai multe soţii. Exemplul lui Abraam şi Isaac era instructiv. Esau nu avusese „prejudecăţi”, dar Iacob era un idealist sănătos. Chiar faptul că rămăsese mai degrabă fecior până la 70 de ani, decât să-şi ia o soţie păgână, este elocvent.

Beat nu înseamnă beţivan
Există însă greşeli minore în viaţă care produc efecte majore. Dreptul Lot nu ar fi gândit vreodată să-şi ademenească fiicele la incest. Dar în condiţii speciale, când soţia îi murise în condiţii tragice, iar el era cu siguranţă profund afectat, şi poate fiicele chiar semănau cu mama lor când era ea tânără... Sub influenţa vinului (pe care i l-au servit fetele, fără să-şi trădeze intenţiile), dreptul Lot a făcut ceea ce n-ar fi făcut treaz. Se accentuează surpriza lui, la trezire. La fel se exprimă surpriza şi în cazul lui Iacob: „Şi dimineaţa, iată că era Leia!"
Se spune că Iacob ar fi fost păcălit de vălul care acoperea complet mireasa în noaptea nunţii. Eu nu pot crede aşa ceva. Un om care a fost în stare să se stăpânească şaptezeci de ani şi apoi încă şapte, nu se repede asupra miresei lui ca asupra unei prăzi, fără să schimbe un cuvânt. Un om sensibil ca Iacob nu ar fi tratat fata ca pe un obiect, fără să vorbească cu ea, fără să se joace cu ea, ca orice îndrăgostit normal. În mod natural, Iacob i-ar fi auzit vocea, şi chiar dacă ea tăcea, pentru a nu fi descoperită, obiceiul cerea să se desvelească. Vă imaginaţi că Leea ar fi stat cu ţolul în cap toată noaptea şi mută ca un lemn? Halal mireasă! Scenariul însă este cu totul diferit.
În Gen 29:22 suntem informaţi că Laban, cu ocazia acestei nunţi de pomină, a dat un ospăţ, la care a invitat pe toţi oamenii din localitate. Mare mirare că zgripţorul de Laban se dovedeşte atât de generos. (Cine ştie ce afacere mai avea el în minte!). Este ştiut că Siria în care locuia Laban, ca şi mare parte din Canaan, au fost întotdeauna locuri renumite în vinuri. Localnicii erau fără „prejudecăţi”, iar ospăţul, în limba Canaanului, se numeşte „mişté" (lit. o băută). Desigur, această denumire se folosea pentru orice fel de ospăţ, dar la banchetele anticilor nu lipsea băutura din struguri: mai tare, mai botezată sau chiar dulce, după preferinţa fiecăruia. Ar fi fost mare mirare, dacă la nunta lui Iacob nu s-ar fi băut, sau dacă la o nuntă cu vin trăsnit, Iacob ar fi fost singurul care să aleagă mustul. S-ar fi pomenit gestul lui în Scripturi, aşa cum sunt pomeniţi recabiţii.
Nu ştiu cum va fi fost educat Iacob în această privinţă, dar acum era o zi unică în viaţa lui. A încercat să fie popular cu lumea, să se ospăteze cu cărnuri alese şi să-şi stingă setea cu vinuri pretenţioase. Laban însuşi, sau fiii acestuia l-au îndemnat, interesaţi, iar naivului nu-i trecea prin minte până unde ar putea merge josnicia hapsânului socru. Încă o dovadă că Iacob nu era un înşelător. Omul pus pe înşelat îşi face tot felul de griji, nu are încredere în nimeni, este mult mai circumspect. Hoţul îşi pune lacăte peste tot, iar mincinoşii nu cred nici în jurăminte. Iacob însă a fost toată viaţa o pradă uşoară a înşelătorilor. Când fiii lui, mai târziu, i-au adus presupusa haină a lui Iosif, el nu a bănuit fapta lor oribilă, deşi cunoştea relaţiile mioritice dintre ei.
Iacob a greşit de mai multe ori în viaţă, dar adesea greşeala este în altă parte decât unde o vedem noi. Greşelile lui pot fi înţelese şi pardonabile, chiar dacă pe unele a trebuit să le plătească foarte scump. Aşa este viaţa: unii plătesc mai puţin, alţii mult mai mult decât merită. Până se va reaşeza domnia dreptăţii.
În fine, o altă acuzaţie de înşelăciune este adusă lui Iacob în cazul folosirii stratagemei cu nuielele puse în adăpători, pentru a ajuta natura să-i fie favorabilă. Nu am nici o expertiză în genetică, dar până la proba contrarie, refuz să cred că influenţa mediului este atât de puternică, încât zebrele privite de viitoarele mame ar putea lasă dungi pe pielea fătului. Nici chiar aşa! Iacob, fără îndoială, avea încredere în metoda nuielelor, probabil era un obicei al păstorilor, iar el credea. A fost acesta un procedeu necinstit ? Biblia afirmă că Dumnezeu Însuşi a fost complice cu Iacob în acest exerciţiu inutil (Gen 31:5-13). Inutil ca şi postul lui Daniel. Trei săptămâni postise, dar Dumnezeu îi ascultase rugăciunea din primul moment (Dan 10:2-3.12). L-ar fi ascultat şi dacă nu postea? L-ar fi favorizat Dumnezeu pe Iacov şi fără metoda nuielelor? Unde este aici loc de acuzaţii? De ce spun unii că Iacob căuta să înşele pe Laban? Iacob negociase corect cu Laban, iar acesta se dovedise de fiecare dată incorect. Iacob era obligat să se apere, pe vreo cale. Recunosc că tentativele lui erau inutile, dar ideea că omul trebuie să-şi apere drepturile, în limitele convenţiilor sociale, făcând ceva, fără să aştepte doar intervenţia divină, nu este nici infracţiune, nici păcat. Dacă Dumnezeul cerului nu i-a reproşat aceasta lui Iacob, de ce să i-o reproşăm?
Mai mult, felul în care Iacob vorbeşte despre Dumnezeul lui, rememorând descoperirea de la Betel, arată că Iacob era deja un om al lui Dumnezeu, chiar dacă avea încă multe de învăţat. Chiar şi după momentul Iabbok, Iacov a mai avut de învăţat. Dar suferinţele lui nu au fost plata înşelăciunii.
Caracterizarea lui Iacob în această scrisoare este incompletă. Am intenţionat doar să-i spăl numele, pe cât se poate. Să păstrăm simţul proporţiilor şi să ne pocăim de teologia aceea de inspiraţie pseudoevanghelică, care pune semn de egalitate între erori şi orori: „Toate păcatele sunt la fel; nu există păcat şi păcăţel" Ei bine, eu nu mai cred într-o asemenea afirmaţie stranie, care nu este nici biblică, nici rezonabilă, nici justă. Chiar în această lume, dreptul civil face distincţie între fapte şi fapte, pe diferite criterii: dacă a fost cu intenţie, dacă este un minor sau un adult, dacă are un nume bun sau este un recidivist, etc. Dumnezeu nu poate fi mai nedrept decât oamenii, nu poate fi absurd.

Robul acela, care a ştiut voia stăpînului său, şi nu s'a pregătit deloc, şi n'a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n'a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s'a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s'a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Lc 12:47-48).

Nu avem dreptul să-i judecăm pe alţii după mirosul nostru spiritual. Dacă îi citim pe eroii Bibliei în contextul literar şi cultural-istoric al Sfintei Scripturi, avem şanse să-i înţelegem mai bine decât atunci când îi demonizăm, sau îi idealizăm în mod nejustificat, în numele nu ştiu cărei evanghelii. De ce să nu fim mai degrabă avocaţii decât judecătorii altora, până la o documentare mai bună? Îi putem trata pe eroii Bibliei ca pe fraţii, părinţii şi copiii noştri. Este adevărat, ei nu se vor supăra de gafele noastre, pentru că sunt morţi. Iar dacă ar fi vii, şi-ar aminti de propriile lor gafe. Însă ce gândeşte, oare, Dumnezeu, şi ce zic îngerii, care au fost prezenţi în toate cotloanele trecutului, când aud rostirile şi răstirile noastre despre aceia pe care ei i-au călăuzit pas cu pas pe calea învierii?