1844 şi Milleriada

Mişael Lăiu & Florin Lăiu, octombrie 2009

Chiar şi cei care nu sunt de credinţa noastră ştiu că rădăcinile istorice ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea sunt în America secolului al XIX-lea.
Ne amintim cu evlavie de predicatorul baptist William Miller, care deși nu a intenționat formarea unei noi denominaţii religioase, stă la originea mai multor confesiuni moderne, printre care și Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Din acest motiv, toţi aceşti adventişti mai sunt cunoscuţi şi sub numele de milleriţi, iar mişcarea adventistă produsă de predicile lui Miller se mai numeşte Mişcarea Millerită.

William Miller, om al timpului său

Miller s-a născut la 15 feb. 1782, în Pittsfield, Massachusetts. Părinții lui au fost: căpitanul William Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina,fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. Miller a fost educat acasă de mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din districtul East Poultney. Nu se ştie dacă Miller a făcut şi alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a învăţat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.

În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, o aşezare care astăzi numără mai puţin de 4000 de locuitori, dar are un colegiu cu aproape 1000 de studenţi. Acolo familia Miller şi-a ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții publice, începând cu cea de polițist, ca ajutor de şerif. În 1809 a fost avansat ca sub-locotenent de poliție și mai târziu, a fost ales „judecător de pace”. La data de 21 iulie 1810, poliţistul William Miller a fost avansat la gradul de locotenent. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.

Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist. În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influienți oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creştinismul şi a devenit un mason activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“ găsim scrise următoarele:
„Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăţiei masonice, unde şi-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară şi în această regiune.”

În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susţine că Miller obţinuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toţi biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar şi mai târziu, după ce se va reconverti la credinţa baptistă în 1831, şi se va retrage din masonerie, Miller nu va dispreţui pe masoni şi nu va demoniza niciodată frăţia masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicaţii privitoare la masonerie, iar din scrisorile lui Miller reiese că s-a bucurat auzind vestea că atmosfera antimasonică din localitate se stinsese.

La izbucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent şi cu funcţia de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea şi rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a început să vadă victoria americană şi supravieţuirea lui personală, ca pe o adevărată minune, ceea ce intre în conflict cu teoriile deiste pe care le însuşise. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că Fiinţa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei ţări într-un mod special, salvându-ne din mâinile duşmanilor noştri. Un rezultat atât de surprinzător, neaşteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri superioare omului."

Convertirea şi misiunea lui William Miller

Ororile războiului, precum şi victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-şi reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney, cu gradul de căpitan (cum fusese tatăl său), apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credinţă de liber-cugetător, lipsită de orice speranţă, care nu oferea vieţii nici un sens. A început să conştientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui şi a sorei lui au accentuat această obsesie.

Ca urmare, căpitanul William Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credinţa baptistă a părinţilor, preţuind tot mai mult Biblia şi să luând poziţie publică împotriva deismului. El descrie cum amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă şi l-a întors la speranţa creştină care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu.
În urma reconvertirii, William Miller a început un studiu tot mai profund şi mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât şi pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deişti, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie şi nu de contradicţii. S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înţelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profeţiile cărţii lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeaşi seriozitate ca şi restul Bibliei.

Întemeindu-se pe profeţia din Daniel 8:14, după traducerea KJV (Unto two thousand and three hundred days; then shall the sanctuary be cleansed.), Miller a înțeles curățirea sanctuarului ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos (cf. 2 Pt 3). Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins şi plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. (calculând sincronic cu cele „70 de săptămâni” din Daniel 9). Un calcul nu prea complicat arăta că termenul profetic urma să se încheie undeva pe la anul 1843, peste douăzeci şi...!

Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller și-a scris concluziile lui într-un document de 22 puncte, unde articolul 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Iisus Hristos este aproape, „chiar la uși”, şi anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden, NY, manifestând o reticenţă excesivă de a vorbi în public despre aceste lucruri. Începutul predicării sale însă a trezit un mare interes printre credincioşi. Miller predica numai unde şi când era invitat, în orice biserică creştină.

În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole in ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reuşea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: Dovezi din Scriptură și istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843.

Marea ploaie de meteoriţi din noiembrie 1833 a sporit impactul predicării lui Miller. Generaţia anterioară îşi amintea de impresia copleşitoare pe care a creat-o cutremurul din 1775 (cu centrul la Lisabona) şi Joia Neagră din 1780. Aceste semne cosmice cu mare impact în lumea anglofonă respectau exact ordinea din Apocalipsă (cap. 6) şi toţi credincioşii se temeau că vine sfârşitul lumii. Odată cu anul 1833, Miller a fost acreditat oficial ca pastor baptist şi influenţa predicării lui a sporit.

După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o campanie națională care a agitat populaţia oraşelor americane. O mulţime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenţiona fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mişcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos şi luau în serios revenirea Sa iminentă. Credincioşii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventişti erau invitaţi, fără a renunţa la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferinţe generale”, care erau prezidate de lideri aleşi. Unul dintre aceştia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mişcarea Millerită, cu puţine excepţii, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnalişti ostili.

Predicile lui Miller erau serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, şi conducea la pocăinţă, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credinţa aceasta ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare şi prin publicaţii care au trecut dincolo de graniţele ţării. Multe proprietăţi au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul a rămas necultivat. Nici un lider însă nu s-a îmbogăţit de pe urma acestor sacrificii. William Miller a fost printre primii care şi-au sacrificat averea.

În ciuda dorinței adepţilor lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârşitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire şi pierderea multor credincioşi care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiţi. Dar, ca şi datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:
„Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă. “

Deși la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mişcării. Nu se ştie exact cât de mulţi au fost adepţii acestei mişcări în perioada 1840-1844. Unii autori menţionează 50.000, alţii mult mai mult, până la 500.000. Depinde şi de momentul la care se referă numărul. După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar şi cei ce au rămas fideli mişcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, îşi amintea: „Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”

Miller nu a părăsit niciodată credinţa în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut încodată public că interpretarea lui trebuie să fie greşită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este ASTĂZI. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, fiind apoi înmormântat lângă casa lui din Low Hampton, NY. Astăzi, casa memorială a lui William Miller este muzeu naţional.

Moştenirea lui Father Wlliam Miller

După Marea Dezamăgire, adventiştii rămaşi în jurul lui Miller s-au constituit în Asociaţia Milenială Americană, dintre care unii s-au nimit mai târziu Adventişti Evanghelici. Aceste două denumiri care constituiau trunchiul principal al mişcării millerite aproape s-au stins pe la sfârşitul secolului 19. O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care nu s-a asociat cu pionierii noştri, a condus o mişcare de tip evanghelic-sionist, încurajând plecarea în Palestina şi constituirea de kibbutz-uri, întru împlinirea profeţiei şi aşteptarea Domnului. Această mişcare nu a dus la înfiinţarea unei noi confesiuni.

Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credinţa în nemurirea sufletului şi duminicalismul. Cei care încercau noi explicaţii şi raţionalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o eroare omenească de calcul pe undeva. Acest grup de adventişti există şi astăzi sub numele de Advent Christian Church (Biserica Creştină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei au fost influenţaţi de un alt grup adventist cu care s-au şi unit în secolul 20: mişcarea Life and Advent Union. Aceştia evidenţiau credinţa privitoare la starea inconştientă a morţilor şi anihilarea finală a păcătoşilor, precum şi o doctrină antitrinitară.

Un alt grup important considera că Iisus revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca urmare, încurajau manifestări neobişnuite de “bucurie” şi de “umilinţă”, cum ar fi dansul religios, mersul în patru labe, sărutul „frăţesc” (inclusiv între bărbaţi şi femei) etc. În 1876 a luat fiinţă mişcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”, cu un număr de peste 7 milioane de membri. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credinţa familiei lui (prezbiterieni /calvinişti) şi devenise deist, apoi se reconvertise la creştinism datorită predicării şi învăţăturii adventiste. Martorii [lui Rutherford] însă nu au plăcerea să-şi recunoască originile adventist-millerite, pretinzând că Russel ar fi avut o lumină originală. Mai mult, după moartea lui Russel, adepţii lui şi-au schimbat nu doar numele, ci au modificat drastic doctrina, producând schisme. Unii au rămas până astăzi sub vechiul nume de Bible Students.

Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiştii de Ziua a Şaptea, o Biserică mondială care se ridică la aproape 20 milioane de membri, în ciuda faptului că, după Marea Dezamăgire, numărul fondatorilor ei era neglijabil. Tentativele dezinteresate ale unor milleriţi, care au preţuit atât autoritatea supremă a Bibliei, cât şi rugăciunea credinţei şi legătura frăţească, fără a renunţa la experienţa adventistă prin care trecuseră, au format un grup care nu şi-au dat iniţial nici un nume, dar au fost numiţi de ceilalţi “adventişti sabatarieni”, sau porecliţi “adventiştii uşii închise”. Acest grup de numai câteva zeci de persoane şi-au clarificat primele punctele de credinţă distinctive în 1848 (sabatul zilei a şaptea, curăţirea sanctuarului, starea morţilor, spiritul profeţiei). În timp ce adventiştii care nu primeau sabatul deveneau tot mai divizaţi şi primeau noi rătăciri (cum ar fi invazia spiritismului de la 1848), adventiştii sabatişti au apărut şi crescut aproape din nimic, dezvoltând treptat înţelegerea doctrinei biblice şi a vieţii creştine.

După 1860, milleriţii sabatişti au adoptat stilul de viaţă sănătos şi organizarea ca Biserică sub numele de Adventişti de Ziua a Şaptea. După 1888 au căpătat un pronunţat accent evanghelic şi un puternic avânt misionar, în America şi peste ocean. Între 1890-1830 au reuşit să se dezbare treptat de influenţele antitrinitariene. Dar nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii şi divizări pe motive diverse, unele din ele fiind deosebit de scandaloase pe plan mondial (vezi episodul Waco). Totuşi, în timp ce credincioşii care au rămas pe platforma adevărului au fost binecuvântaţi de Dumnezeu în mod special, ca indivizi şi ca organizaţie, celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric şi ca impact social, totalizând la un loc mai puţin de 200.000, aşa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult 100.000), “Mişcarea de Reformă” (c. 35.000), Davidienii şi alţii (foarte puţini).

În ciuda rătăcirilor omeneşti, care nu ocolesc nici o Biserică, Mişcarea Millerită ne învaţă că iubirea lui Iisus ne reuneşte, şi că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 „trebuie să fie crezul nostru”, aşa cum spunea Ellen White. Speranţa Revenirii lui Iisus a creat o mişcare interconfesională care a zguduit bisericile şi oraşele Americii în sec. 19, deşi era practic neorganizată. Astăzi avem de învăţat şi din greşelile milleriţilor, pe care cei care nu le cunosc, le repetă. Cea mai mare eroare însă nu a fost interpretarea greşită a textului din Daniel 8:14, ci tendinţele divizive şi greşelile de după 1844, în special opoziţia multor lideri faţă de noile descoperiri care veneau din Scriptură şi acceptarea, în schimb, a unor „lumini noi” care s-au dovedit a fi întuneric vechi. Cei care ascultă însă de porunca Domnului, păstrând unitatea şi iubirea frăţească, vor fi binecuvântaţi ca şi pionierii, cu o mai bună înţelegere a Cuvântului şi cu darul Duhului Sfânt, iar în final vor fi martorii glorioasei Reveniri a lui Iisus, pe care părinţii noştri milleriţi au aşteptat-o cu toată dăruirea de sine.

1844 a trecut, şi mulţi se întreabă până astăzi ce împlinire a avut profeţia descoperită de Miller. Pe scurt, profeţia se referea la începutul procesului Judecăţii premileniale, pe care trebuie s-o facă Dumnezeu, în cer, înainte de Revenirea lui Iisus. Este cea mai importantă fază a Judecăţii de apoi, în care se hotărăşte ireversibil destinul nostru veşnic. Privind această Judecată prin imaginea pământească a curăţirii Sanctuarului (din Leviticul 16), precum şi prin imaginea parabolelor Împărăţiei rostite de Iisus, înţelegem că nu doar în cer se petrece ceva de la 1844 încoace. Spre pământ au fost trimişi „cei trei îngeri” care zboară cu un mesaj pentru toate popoarele, anunţând nunta împărăţiei şi acceptarea uniformei cereşti – haina cea albă a meritelor lui Iisus şi a ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu. Acesta este mesajul adventist, care este proclamat din 1844, şi care îşi are izvorul istoric în predicarea lui William Miller.
________________________________________
Note:

[1] Sau liber-cugetător. Deismul este o filozofie idealistă, numită şi „religia naturală”, care postulează existenţa unui Dumnezeu Creator al universului, care după Creaţie a lăsat universul să se descurce singur pe baza legilor naturale. De obicei, deiştii neagă orice revelaţie divină, orice scriere inspirată şi orice intervenţie supranaturală. Iluminismul, liberalismul teologic, raţionalismul sunt toate forme de deism. Deismul a fost filozofia principală a mişcărilor politice secularizante din Europa şi America, a militat pentru drepturile omului mai mult decât bisericile, a susţinut separarea între stat şi biserică. Unii dintre primii preşedinţi americani au fost deişti.

[2] După Wikipedia, „Poultney (town), Vermont”, personalităţile istorice cunoscute au fost Ebenezer Allen, pionier al localităţii; Heman Allen, congressman; Horace Greeley, editor jurnalist, reformator şi politician; George Jones, co-fondator al ziarului New York Times; Marcellus Jones, soldat; William Miller, predicator; Ethan Smith, pastor congregaţional, autorul cărţii View of the Hebrews, despre care se crede că ar sta la baza Cărţii lui Mormon, „tradusă” mai târziu, de Josph Smith; Oliver Cowdery, membru congregaţional, adept al sectei Noii Israeliţi. (Aceştia se ocupau cu ghicirea locurilor unde sunt ascunde comori, iar Cowdery se va asocia cu Joseph Smith, părintele mormonilor, despre care mormonii cred că a descoperit şi tradus „tablele de aur”, povestind în „egipteană reformată” adevărata istorie a evreilor şi a amerindienilor. Joseph Smith, împreună cu alţi lideri mormoni, a fost ucis în 1844 de către protestanţi, după care a început marea expansiune spre vest a mormonilor. Mormonismul s-a dezvoltat în paralel cu millerismul, primind însă prea puţină influenţă millerită).

[3] Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 13.

[4] Sylvester Bliss, Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 52–53.

[5] Karaiţii sunt o sectă iudaică foarte conservatoare, care se întemeiază pe Biblia ebraică, fără Talmud.

[6] O minoritate care prefera numele de Church of God s-a separat în perioada aceea, nu doar pe motivul adoptării numelui confesional, ci şi cu atitudini şi doctrine specifice: respingerea escatologiei adventiste (inclusiv a doctrinei Judecăţii şi Sanctuarului), preferinţă pentru sărbătorile calendaristice iudaice, ostilitatea faţă de organizarea generală (preferinţe congregaţionaliste), ostilitate faţă de James şi Ellen White, respingerea Spiritului Profeţiei, şi neacceptarea doctrinelor despre reforma sănătăţii şi despre Trinitate (care au fost acceptate de adventişti după această schismă). Church of God are multe divizări şi ramuri, cea mai faimoasă fiind The Worldwide Church of God, din care provenea marele şahist Bobby Fisher, şi care difuzează larg revista Plain Truth. În ultimii ani, aceşti churchofgodişti au devenit faimoşi prin faptul că au părăsit în mod oficial Sabatul, pe care îl susţinuseră peste 120 de ani. Le-ar plăcea unor „prieteni” ai noştri ca şi noi să urmăm exemplul acesta...

De ce te fereşti de Biblie?

— Te ştiam inteligent, Teofile! Mereu aduci vorba de cartea aceea primitivă, expirată şi neştiinţifică. Cum poţi crede aşa ceva în secolul 21?
— Vrei să spui, Cosmofile, că este bătrână, demodată şi simplă ! Scuză-mă, eşti profesor; ai citit vreodată Biblia?
— Ca orice intelectual, acolo. Dar ce poate fi atât de serios în ea?
— Ce anume ai citit şi ce ai înţeles?
— Am început să citesc de la Facere. Mariana, fosta prietenă, era pocăită şi insista să citesc Biblia. Toată, auzi ! Am sărit pasajele plicticoase: cărţile lui Moise, cronici, liste, rugăciuni, prorocii, proverbe, cântări... Am survolat câteva fabule de-alea din Evanghelii, m-a impresionat pe moment povestea fiului risipitor, dar de pe la Pantelimon încolo, n-am mai suportat. Anyway, astea se fumau acum 2000 de ani.
— Amice, în lume există într-adevăr lucruri care sunt bune, dacă sunt noi. Dar există şi lucruri care sunt cu atât mai bune, cu cât sunt mai vechi. Religia este vioară de maestru, nu Airbus. Ţi-e ruşine cu bătrâna Biblie pentru că nu o cunoşti, ai prejudecăţi împrumutate. Unii au faţă de Biblie acea reacţie de adolescent, care se jenează faţă de colegi să fie văzut în compania părinţilor, sau a bunicilor. Este o criză de pubertate intelectuală, prelungită şi nejustificată. Bibliei îi datorăm tot ce este mai bun din cultura şi civilizaţia actuală. Dacă i-ai fi dat o şansă reală, citind-o cu toată inima, cu toată mintea şi cu tot interesul de a afla adevărul despre ea şi din ea, ai fi avut acum numai aprecieri pentru înţelepciunea, frumuseţea şi veşnica ei prospeţime. Ai tratat-o mai neserios decât pe prietenele tale succesive, cu care te lauzi, ironizându-le.
— O fi importantă pentru unii ca tine, această cârjă psihologică, dar ea nu ţine de viaţa reală. Este pentru religie şi Biserică – pardon, biserici !
— Te înşeli. Biblia nu ţine doar de Biserică, ea este valoroasă şi în afara religiei. Poţi s-o studiezi pentru istorie, artă literară, filosofie, morală etc. Iar cel mai important lucru în viaţa reală este speranţa şi sensul, o „cârjă” pentru care, de fapt, mă invidiezi. Am un sprijin bun pentru viaţă şi o speranţă pentru veşnicie. Ştiinţa, tehnica, plăcerile, elevate sau vulgare, sunt cârje care te conduc numai până la mormânt, sau se frâng cu mult înainte. În faţa abisului disperării şi morţii, numai Biblia stă în picioare.
— Teofile, Biblia ta e o colecţie de mituri, legende şi miracole puerile. Cum să-mi clădesc eu speranţa pe nişte poveşti?
— Nu mă mir că vorbeşti aşa. Dacă trăieşti cu păreri de împrumut, dacă te laşi manipulat de societatea mondenă, care nu are altă filosofie decât exploatarea plăcerilor, „fără prejudecăţi”, dacă preferi decretele arogante ale scepticilor care se citează unii pe alţii, suspectând şi discreditând cuvântul lui Dumnezeu, vei rămâne ignorant şi fudul în plasa necredinţei care va afecta şi soarta elevilor tăi. Acuzaţia pe care o aduci Bibliei este foarte serioasă, de viaţă şi de moarte. De aceea trebuie să înveţi s-o citeşti cu adevărat. Pretenţiile Bibliei merită verificate cu orice preţ, fiindcă ni se adresează. Şi nu avem alternativă.
Cât priveşte relaţia Bibliei cu mitologia, dimpotrivă, Biblia manifestă o aversiune organică faţă de mitomania oricât de „sacră”:
Ir 8:8b-9 „Degeaba s-a pus pe treabă condeiul mincinos al cărturarilor...?”
Za 13:2-3 „...voi scoate ...din ţară pe falşii profeţi şi spiritele necurate. Şi dacă va mai profeţi cineva astfel,... chiar părinţii lui îi vor zice: ...Tu nu vei trăi, fiindcă ai spus minciuni în numele lui Iahwé...”
1Tm 4:7 „Fereşte-te de miturile profane şi băbeşti.”
2Pt 1:16 „...v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Christos, nu luându-ne după mituri bine ticluite, ci ca martori oculari ai descoperirii Maiestăţii Sale.”
— Este interesant ce citeşti. Şi eu am simţit că autorii aceştia par oameni cinstiţi, nu degeaba unii au mers până la moarte. Dar şi oamenii sinceri pot transmite istorisiri înflorite, fără valoare istorică. „A fost odată ca niciodată” nu poate fi o sursă credibilă.
— Permite-mi să-ţi citesc numai câteva introduceri la asemenea istorisiri, şi concluzia îţi aparţine:
Lc 3:1 „În al 15-lea an al domniei lui Tiberius Caesar, pe când Pontius Pilatus era procurator al Iudeii; Irod, tetrarhul Galileii; Filip, fratele lui, tetrarhul Itureei şi Trahonitei; Lisania, tetrarhul Abilenei; şi în zilele arhiereilor Hanan şi Kayafá, cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan fiul lui Zaharia în pustie.”
Est 3:7 „În luna întâi, adică luna Nisan, în al 12-lea an al împăratului Xerxe, s-au aruncat „purim”, adică zarurile, înaintea lui Haman...”
1Rg 6:1 „În al 480-lea an după ieşirea israeliţilor din Egipt, Solomon a început construcţia templului lui Iahwé, în al patrulea an al domniei lui peste Israel, în luna Ziv, care este luna a II-a.”
Dt 1:3 „În al 40-lea an, în luna a XI-a, în ziua întîi a lunii, Moise a spus israeliţilor tot ce-i poruncise Iahwé să le spună.”
Gn 7:11 „În al 600-lea an al lui Noe, în luna a II-a, în ziua a 17-a a lunii, chiar în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele marelui adânc şi s-au deschis stăvilarele cerului.”
Ţi-aş putea citi o mulţime de consemnări asemănătoare în Biblie, dar nu vreau să te plictisesc. Precizia istorică este spectaculoasă şi autorii se adresează în mod direct contemporanilor lor, nu au urmărit să înşele pe nimeni. Vezi, de exemplu, introducerea lui Amôs: „Cuvintele lui Amos, un păstor din Tecoa, ...pe vremea lui Ozia, regele Iudeii, şi pe vremea lui Ieroboam ben-Ioaş, regele Israelului, cu doi ani înaintea cutremurului.” Acel cutremur devenise un reper cronologic, încât şi profetul Zaharia, după secole, avea să-l menţioneze (Za 14:5).
— Teofile, nu bănuiam că Biblia ar putea fi atât de exactă ca istorie. Totuşi, minunile acelea sunt suspecte. Mi se par multe, puerile şi inaccesibile nouă.
— Amice, eu îţi propun să le numeri, dacă crezi că sunt prea multe, apoi să le împarţi la două milenii şi să-mi comunici raportul. Apoi te rog să calculezi şi numărul miracolelor publice faţă de cele consumate în particular. Frecvenţa miracolului a fost ridicată în timpul marilor personalităţi ca: Moise şi Iosua, Ilie şi Elisei, Iisus şi apostolii. În secolele de după exilul babilonian, până la Iisus, nu sunt menţionate minuni publice. Poate timpurile noastre sunt la fel. Eu ştiu însă că şi astăzi au loc minuni, dar ele se consumă adesea într-un minunat anonimat, pentru că nimeni nu le publică (şi e păcat!), în timp ce şarlatanii grosolane şi false minuni sunt proclamate ostentativ. Dacă credinţa şi salvarea ta depind de o minune, Dumnezeu va face asta pentru tine. Dar El preferă cărările naturale şi pregăteşte premii speciale pentru cei satisfăcuţi cu dovezi mai puţin senzoriale: Ioan 20:29 ,,Tomo, – i-a zis Iisus – tu ai crezut pentru că M-ai văzut. Ferice de cei ce au crezut fără să fi văzut!”
— Ştiu, asta e cu Toma necredinciosul. Cred că şi eu cobor din seminţia lui.
— Nu uita, Cosmofile, că Iisus nu l-a respins, deşi l-a mustrat fin. Iisus îi iubeşte şi pe necredincioşi. Pavel deasemenea a fost un necredincios, fiindcă n-a crezut până nu a văzut. Dar Iisus li S-a descoperit în mod supranatural şi i-a făcut pe amândoi apostoli.
— Teofile, s-ar putea să fie adevărat ce zici tu. Mariana nu ştia toate astea. Totuşi, mă tem de acest Dumnezeu al Bibliei, care seamănă cu al Coranului. Dacă dumnezeieştile măceluri şi distrugeri scrise acolo sunt istorice şi după voia Domnului, atunci chiar că nu mă atrage Biblia ta. Dumnezeul acesta pare o fiinţă crudă şi capricioasă.
— Îmi pare foarte rău că ai asemenea imagine despre Dumnezeul Bibliei, dar nu mă mir. Tu ai nevoie să te convingi studiind istoria biblică punct cu punct. Sunt multe pasaje biblice care arată că Dumnezeu este drept, şi de altfel nu ar avea nici un folos din nedreptate (cf Iov 34:12-17). Dimpotrivă, El este inventatorul milei, al dreptăţii şi demnităţii. El a creat dragostea de bărbat şi femeie, iubirea de mamă, florile şi aştrii, creierul omului însetat de sens şi de frumuseţe.
Este adevărat, că unele evenimente biblice sunt foarte dure. Însă cele mai multe din acestea sunt justificate pe loc. Altele nu sunt imediat explicate. Biblia învaţă că lumea noastră se află într-un război cu Dumnezeu şi într-o înşelătoare alianţă cu extratereştrii care au făcut o revoluţie împotriva Lui. În război există sânge, trădare, confuzie, moarte, înfrângeri şi victorii. Războiul încă nu s-a încheiat. Istoria şi desfăşurarea lui este complexă şi plină de curse. Dar este pasionant să urmăreşti iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu în toate acestea.
Există şi multe percepţii greşite ale relatărilor sângeroase. Multe dintre acestea reprezintă conflicte omeneşti, ca şi acelea, mult mai multe şi mai crude, din istoria extrabiblică. Holocaustul, de exemplu, s-a desfăşurat în afara istoriei şi teologiei biblice. Există, deasemenea, cazuri în care textul original joacă renghiuri traducătorilor. După cucerirea cetăţilor amonite, David nu a tranşat pe locuitori lor cu ferăstraie şi topoare, nu a trecut cu grapa peste ei, şi nu i-a ars în cuptoare de cărămizi, aşa cum apare în cele mai multe traduceri tradiţionale la textele paralele din 2S 12:31 şi 1Cr 20:3; ci i-a pus la tăiat cu ferăstraie şi topoare, la săpat şi la făcut cărămizi. Le-a uşurat munca, dându-le cele mai bune unelte (de fier, nu de lemn, sau de piatră). În plus, aceste munci le-au efectuat în propria lor ţară, nu au fost deportaţi în Israel pentru aceasta.
Iată cum se schimbă uneori imaginea, când ai curiozitatea să compari diverse traduceri biblice. Dar cele mai multe probleme de percepţie nu vin din erori de traducere, ci din prejudecăţi, din lenea de a studia şi din nevoia de pretexte pentru respingerea voiei lui Dumnezeu. Când citim, este nevoie să ne asigurăm că vom fi călăuziţi de Spiritul cel Bun, pentru ca nu cumva spiritele cele rele să ne sugereze observaţii eronate şi concluzii greşite.
Nu există însă imagine mai înfiorătoare decât aceea în care Fiul lui Dumnezeu Însuşi, dezbrăcat de gloria cerului, este descris cum se lasă ţintuit pe crucea nedreaptă şi strigătoare la cer, acceptând cele mai cumplite suferinţe sufleteşti şi trupeşti, doar ca să ispăşească păcatele noastre, din care cele mai grave sunt: nepăsarea, necredinţa şi nerecunoştinţa.
— Teofile, aproape că aş dori să aflu mai mult despre Biblie şi din Biblie. Dar, vezi tu, religia aceasta, dacă o iei în serios, îţi ia totul. Tot ce face viaţa colorată şi cu sens devine tabu. Viaţa se umple de recitări de rugăciuni şi ajungi un habotnic urât de toţi prietenii... Pentru ce?
— Pentru viaţa şi fericirea ta veşnică şi pentru salvarea altora prin tine. Ba chiar şi pentru calitatea vieţii acesteia, care este incomparabil mai fericită cu Dumnezeu, decât cu gloata celor ce trăiesc pentru „pâine şi jocuri”. Motivul cel mai profund este că tu eşti dator lui Dumnezeu, cu datorie de iubire, fiindcă El este nu numai Creatorul tău, dar şi Mântuitorul Tău, care a jertfit atât de mult, doar ca să te recupereze din răzvrătire şi moarte şi să-Şi împartă veşnicia cu tine. Oare asta nu înseamnă nimic?
Într-adevăr, Biblia îţi cere totul, dar îţi oferă mult mai mult. Iar tu, pentru că nu te-ai informat corect cu privire la cerinţele ei, nu ştii de ce fugi. Dacă ai cunoaşte cu adevărat imperativele ei pozitive şi negative, ai înţelege că cerinţele lui Dumnezeu sunt atât de bune şi drepte pentru tine şi pentru toată lumea, încât tu însuţi ţi le-ai impune, din motivaţii pe care acum nu le poţi întrevedea.
Mă bucur că doreşti o mai bună cunoaştere a Bibliei. Explicaţiile mele au fost insuficiente, dar în ocaziile următoare putem relua, pe larg şi câte una, obiecţiile tale. Cu ce ai prefera să începem?
— Înainte de orice, simt nevoia să mă conving că Biblia este istorică şi nu mitologică. M-ai pus pe gânduri, Teofile, dar am nevoie de certitudini.

Cât de adânc este ADÂNCUL ?

Gabi [întreabă]:

Apocalipsa 20, 3 "L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme."

Termenul tradus cu Adanc aici este abyssos /abis. Noi... interpretam aceasta aruncare in adanc/abis ca ramanerea Satanei si a ingerilor lui pe pamant singuri, pentru 1000 de ani, neavand pe cine sa mai insele. Nu credem ca adancul este un alt spatiu, sau adancul pamantului.

După alţii, Biblia ar contrazice aceasta explicatie. In Luca 8, 31 demonii Il implora [pe Iisus] sa nu le porunceasca sa se duca in Adanc/ABYS. Este acelasi cuvant folosit in Apocalipsa.

Asadar, este adancul la care fac referire demonii acelasi cu adancul din Apocalipsa 20? Daca nu este, care sunt motivele pentru care nu ar fi? Motive lingvistice, exegetice, etc. Iar daca cele doua adancuri/abisuri sunt acelasi lucru, atunci avem o problema pentru ca daca Adancul este de fapt, tot acest pamant, atunci demonii nu aveau de ce sa se teama sa ceara intrarea in turma de porci. Doar tot pe pamantul asta ramaneau.

Dragă Gabi

Îţi mărturisesc că nu înţeleg prea bine logica demonilor. Şi n-aş porni de la cuvintele lor pentru a explica Apocalipsa sau orice altceva. Termenul grecesc ἄβυσσος (abyssos) are cel puţin două accepţiuni biblice:

1. Este în multe cazuri (în special în VT) traducerea termenului ebraic תְהוֹם təhōm = oceanul primordial, oceanul subpământean, marea, adâncul apei.
2. În uzanţă specific grecească, ἄβυσσος (etimologic "fără fund") este echivalent cu termeni ca genune, prăpastie, adâncul pământului. Uneori apare ca sinonim cu închisoarea mitologică a Tartarului unde au fost aruncaţi îngerii rebeli. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tartarus

Apocalipsa foloseşte aici, evident, al doilea sens: imaginea mitologică a abisului în care zeii au întemniţat pe titani. La această operaţiune se referă şi Petru folosind verbul

ταρταρόω (tartaroo = a arunca în Tartar: 2Pt 2:4). Aşa cum Domnul Iisus în pildele Lui Şi-a permis să folosească şi mitologia fariseică referitoare la Şeol (Hades), cu cele două sectoare ale lui ("Sânul lui Avraam" şi "Iazul de foc" / "Gheena", cf. Lc 16), şi aşa cum Petru foloseşte metafora aruncării titanilor în Tartar pentru a o aplica la aruncarea din cer a îngerilor rebeli, în Apocalipsă Acelaşi Iisus foloseşte un limbaj imagistic mitologic, pentru a ne transmite o învăţătură. În viziune, Ioan vede cu siguranţă scena descrisă în Apocalipsa 20:

1. un înger pune mâna pe balaur
2. îl leagă pe balaur cu lanţuri
3. îl aruncă în fântâna abisului (deci o fântână care duce în fundul pământului)
4. pune capacul deasupra lui şi îl încuie cu cheia
5. pecetluieşte intrarea abisului

Dacă abisul din viziune reprezintă un spaţiu subteran real în care va fi aruncat diavolul, atunci înseamnă că şi celelalte elemente sunt reale în mod literal, fizic: Satan este un balaur, poate fi legat cu lanţuri şi încuiat sub cheie, iar abisul acela corespunde la suprafaţă unui loc geografic, unde există în realitate o fântână, un coş vulcanic sau ceva asemănător, care duce în fundul fărăfundului. De acord?

Pentru mine toate aceste elemente arată doar că Satan în timpul acela nu va mai avea acces la oameni, că va fi izolat în mod absolut: adâncul, lanţurile, cheia şi pecetea, toate spun acelaşi lucru, că i s-a luat orice libertate şi orice acces, că a ajuns în anticamera pedepsei finale.

În ce priveşte rugămintea demonilor din Evanghelie, am motive să înţeleg că nu se referă la un abis mai real.

1. Prima ciudăţenie este că, dacă acceptăm, de exemplu, uzul original ebraic al termenului "abis" /"adânc", situaţia este paradoxală şi ironică: după ce li s-a dat voie demonilor să "intre" în porci, s-au aruncat în valuri, adică în adânc (abis). Bineînţeles, nu ei au pierit, ci porcii.
2. A doua ciudăţenie este că teama demonilor de pedeapsă este exprimată în trei moduri diferite:

a. Lc 8:31 Şi dracii rugau stãruitor pe Isus sã nu le porunceascã sã se ducã în Adînc.
b. Mc 5:10 Şi Îl ruga stãruitor sã nu-i trimeatã afarã din ţinutul acela.
c. Mat 8:31 Dracii rugau pe Isus şi ziceau: ,,Dacã ne scoţi afarã din ei, dã-ne voie sã ne ducem în turma aceea de porci."

Avem deci trei mărturii diferite cu privire la ce spuneau dracii. Mărturia lui Luca (cercetător, nu martor ocular, vezi Luca 1:1), mărturia lui Marcu (Ioan Marcu din Ierusalim era gazda lui Iisus şi martor la unele din evenimentele din Săptămâna Patimilor) care nu fusese prezent la eliberarea posedaţilor. Al treilea, Matei este singurul dintre cei trei care a fost martor ocular. El singurul ne spune că erau cu acea ocazie doi demoniaci, dar discuţia lui Iisus cu ei este mai puţin spectaculoasă în varianta lui Matei. El spune doar că demonii au rugat pe Iisus ca, dacă El intenţionează să le smulgă prada umană, atunci să le dea în schimba prada porcină. Ei nu pot trăi fără să facă rău, fără să se bucure de distrugeri. Dar nu numai uciderea unor animale era plăcerea lor aici, fiindcă şi dacă ele rămâneau în viaţă, demonii îi învăţaseră pe oameni să le sacrifice şi să le consume, în ciuda Legii.
Miza era aici sufletele celorlalţi oameni din zonă. Ei aveau să constate că demonii găzduiţi de cei doi îndrăciţi le distruseseră porcii după ce au ieşirea din ei, aşa că în loc să se bucure de vindecarea şi pocăinţa a doi nenorociţi, ei au început să blameze pe Iisus că le-a distrus porcii. Iubeau mai mult porcăria decât omenia.

Care a fost "teama" demonilor? Că vor fi trimişi în mitologicul Abis? Că vor fi alungaţi din acel ţinut pe care-l preferau? Sau că nu li se va permite să intre în porci? Eu cred că mărturia evangheliştilor trebuie luată împreună, că dacă interesează detaliul este mai sigur ce ne-a rămas de la martorii oculari. Dar adesea nici martorii oculari nu povestesc exact la fel, fiindcă observaţiile sunt subiective şi parţiale.

Din acest episod nu învăţăm nimic despre identitatea adâncului. Contextul ne ajută să înţelegem că în toate cele trei istorisiri demonii se tem că li se va lua prada fără să aibă o altă pradă, fără să se asigure că vor putea parazita în continuare alte fiinţe. Or aceasta este şi parte din pedeapsa care li se dă la sfârşit. Vor sta într-o inactivitate totală, având timp să mediteze o mie de ani. Drepţii au fost înviaţi şi înălţaţi la cer (Ioan 14:1), păcătoşii au fost incineraţi instantaneu odată cu civilizaţia aceasta (2 Petru 3, Ap 19 ultimul verset), iar la tronul lui Dumnezeu şi în alte lumi nu-i mai primeşte nimeni pe îngerii rebeli. Acestea sunt lanţurile, aceasta este cheia şi acesta este adâncul. Altminteri, ar trebui să credem în poveşti cu balauri cu şapte capete....