Christos Eliberatorul
Exodul descrie marea eliberare a lui Israel din Egipt, care va fi invocată ulterior în toate vremurile de necaz ale lui Israel şi va deveni prototipul eliberării finale a Israelului spiritual, din Babilonul apocaliptic. Această mântuire istorică a fost imortalizată în toate sărbătorile israelite, de la Paşti la Corturi, şi s-a adăugat pentru totdeauna la semnificaţia Sabatului, conform textului deuteronomic al Decalogului.
Pentru o abordare creştină a oricărei scrieri biblice, pentru a-i înţelege lecţia evanghelică, este necesar să se observe, mai întâi, care este locul Domnului Christos în naraţiunea, profeţia sau tipologia ei, – desigur, fără a forţa aplicaţia !– ca să putem privi totul din perspectivă christocentrică.
Fiul lui Dumnezeu este prezent în Exodul, atât la modul istoric, cât şi tipologic. De la început (cap. 3), iniţiativa mântuirii din sclavie este luată de o Fiinţă misterioasă numită alternativ: Solul lui Iahwé („Îngerul Domnului”, în textul românesc) şi Dumnezeu. Acest Ambasador personal al Domnului, identificat cu Domnul Însuşi, Se recomandă lui Moise ca fiind Dumnezeul strămoşilor lui Israel, Dumnezeul legământului abraamic, iar Numele sacru pe care şi-L descoperă pentru prima dată – „Eu Sunt” ('ehyé < 'ahwé), adică El Este (Iahwé)[1] – capătă o accepţiune soteriologică, un sens de izbăvire, de mântuire. Numele acesta Se descoperă în vederea eliberării lui Israel din robie (Ex 6:2-8).
Dar Christos este prezent şi în sens figurat, tipologic, în persoana lui Moise, – profetul prin excelenţă, reprezentantul şi mijlocitorul lui Israel, singurul care se putea întâlni personal cu Dumnezeu, – în mana venită din cer, în stânca izvorului de apă, în simbolurile şi ritualurile specifice, instituite odată cu primul Paşte şi dezvoltate sistematic în cultul Sanctuarului: jertfa, preotul, lumina, tămâia, pâinea, perdeaua, chivotul şi sanctuarul însuşi. Chiar Israel, ca fiu al lui Dumnezeu, ca „întâi-născut”, este o umbră magnifică a Marelui Messía, Care avea să Se identifice cu poporul până acolo încât să recapituleze în propria experienţă, chiar în detalii, drumul lui Israel din Egipt în pustie, la Iordan şi mai departe, biruind acolo unde Israel, asemenea lui Adam, fusese învins (Mt 2:15, Os 11:1, Is 49:3-7).
După ce am stabilit baza hermeneuticii creştine a cărţii Exodului, putem studia ordinea etapelor acestei mântuiri memorabile, ca să vedem dacă nu cumva este o ordine de principiu şi tipică pentru felul în care Dumnezeu mântuieşte pe toţi oamenii. Într-adevăr, Christos nu Se descoperă evreilor în ţara robiei, ca să le dea o lege, după care să-i salveze, pe temeiul condiţiilor ei. El procedează exact invers. Mai întâi îi mântuieşte din Egipt pe cei ce cred, şi anume pe cei care-şi dovedesc credinţa prin împlinirea condiţiilor eliberării. Şi Domnul nu face distincţie între evrei şi egipteni, fiindcă unii egipteni cred şi, ca dovadă, se alătură poporului lui Dumnezeu.
Umblând nevăzut alături de omul ales, învăluit în coloana de foc sau de nor, întruchipat în imaginea lui Moise şi a miilor de miei (sau iezi) jertfiţi în casa robiei şi pe fugă mâncaţi în noaptea cinei pascale, Christos eliberează pe fiii lui Israel „cu mână tare şi braţ puternic”, înmulţindu-Şi minunile, provocându-le şi încercându-le credinţa la tot pasul. După ce îi eliberează şi astfel îi pregăteşte spiritual, Fiul lui Dumnezeu le dă Legea pe Sinai, la împlinirea a 7 săptămâni de la Exod, ceea ce se sărbătoreşte până astăzi în calendarul iudaic, sub numele de Şavuot (Cincizecimea, „Rusaliile”).
Legea, Decalogul, Legământul
Legea (Tora) cuprinde nu numai Decalogul, ci toate poruncile, preceptele şi instrucţiunile Domnului, cu aplicaţii specifice culturii şi cerinţelor timpului. Poruncile lui Dumnezeu sunt mult mai multe decât zece şi ele sunt destul de diverse în Lege: morale, ceremoniale, sanitare, juridice etc. Din punct de vedere al obligativităţii lor pentru israelit, toate aveau autoritate morală, ca şi interdicţia dată în Rai părinţilor noştri. Distincţia pe care o facem noi, între moral şi ceremonial, este pur şi simplu convenţională, didactică. Ea nu apare nicăieri, în mod explicit, în teologia biblică; nici în Vechiul, nici în Noul Testament. Această distincţie este sugerată, este implicită în natura fiecărui comandament, dar nu este învăţată în mod direct.
Pentru a înţelege perspectiva biblică, trebuie să mai adăugăm că, în ambele Testamente, rareori Decalogul este numit Legea. Cele mai multe referiri biblice la Lege, – de fapt, aproape toate – privesc întregul sistem religios care a fost dat lui Israel la Sinai.[2] În mod obişnuit, Decalogul este numit: Legământul,[3] Cele Zece Cuvinte[4] (Deka Logoi) sau Mărturia[5] (documentul Legământului).
Decalogul este un cod moral fundamental, un legământ cu zece clauze. Dacă ne uităm puţin la el, însă, vedem că nu cuprinde toate interdicţiile morale posibile. Multe alte comandamente morale au fost date după aceea.[6] Este uşor de observat că Domnul a vrut să dea lui Israel, în copilăria lui spirituală, doar un rezumat al interdicţiilor care se referă la cele mai obişnuite păcate. Dar fărădelegi ca: vrăjitoria, beţia, perversiunile, oprimarea săracilor, calomnia, nedreptatea la judecată, prostituţia şi multe altele nu apar în litera Decalogului. Ele sunt scrise în alte părţi din Lege. Decalogul este un rezumat foarte reprezentativ şi uşor de memorat, de la vârsta în care puiul de om a învăţat să-şi numere degetele.
Decalogul este, de asemenea, un datum special pentru poporul celor salvaţi. Dacă Christos a turnat asupra egiptenilor şi asupra zeilor lor 10 urgii, israeliţilor le-a descoperit într-o manifestare de nemaiîntâlnită grandoare şi solemnitate, 10 imperative morale care condamnă păcatul în diverse forme de manifestare: religioasă, socio-culturală şi psihologică.
Făgăduinţe mai bune
Este important să subliniem, însă, că Decalogul nu reprezintă o formă exhaustivă, pancosmică şi eternă a imperativelor divine. El este un cod cu aplicabilitate universală, dar este formulat, în mod evident, în condiţiile unui legământ pământesc, trecător şi limitat de propriile sale slove: este adresat muritorilor şi nu îngerilor („ca să trăieşti multe zile…”, „să-ţi cinsteşti părinţii…”, „să nu comiţi adulter”), este dat unui popor care a fost eliberat din Egipt, căruia i s-a făgăduit „ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” (cf. 20:12) şi nu Paradisul Nou sau Cerul.
Când Biblia ne spune că Noul Legământ a fost întemeiat pe făgăduinţe mai bune, nu se referă la promisiunile omeneşti, ci la ale Domnului. Noul Legământ ne făgăduieşte în Christos viaţa veşnică, Cerul şi Pământul Nou, nu doar zile multe în Ţara Sfântă, cum ne promite slova Decalogului. Este limitat în literă şi pentru faptul că el se adresează în ebraică la persoana a doua, masculin, singular: evreului antic şi universului lui: nedoriţii zei casnici, soţia / soţiile, copiii, sclavii, vitele şi străinul rezident.
O altă limită a Decalogului, însă una foarte înţelept potrivită scopului pentru care a fost redactat acest cod, este aceea că imperativele lui sunt, în majoritatea cazurilor, negative. Cetăţeanului israelit i se interzice să-şi ucidă semenul, chiar dacă-i este vrăjmaş, dar iota Decalogului nu-i ordonă la fel de explicit să-şi iubească pozitiv aproapele şi să-i facă bine pe orice cale. Acest principiu este scris în altă parte a Legii.
Astfel Decalogul, ca imagine negativă a chipului divin, a caracterului desăvârşit, reprezintă doar clişeul prin care privim realitatea morală într-un mod întunecos, alb-negru şi inversat. Numai lumina lui Christos şi baia de Revelator şi Fixator a Spiritului Sfânt poate face să apară în vieţile noastre chipul moral al lui Dumnezeu.
Dispoziţia firii omeneşti de a se mulţumi cu umbra, cu religia motivată numai de teama pedepsei şi de speranţa moştenirii ţării promise este ilustrată în istoria lui Israel ca o demonstraţie a neputinţei Legii. Ea, Legea, cu toate poruncile ei, inclusiv „cele zece cuvinte ale Legământului” de la Sinai, a fost şi rămâne doar o disciplină necesară, un pedagog şi o oglindă. Când este scrisă în inimă de Spiritul Sfânt, ea nu se mai numără pe degete, pentru că nu se limitează la iotă. Acum „slujim Domnului într-un spirit nou, nu după vechea literă” (Rom 7:6), pentru că în Christos, Duhul Domnului este Stăpân, şi unde este El, acolo este libertate morală şi o slavă care nu poate fi atinsă sub Lege, nici chiar prin cea mai bună slujbă săpată în piatră, care este doar aducătoare de moarte şi de osândă (2Cor 3:7-18).
Domnul, însă, „ne-a făcut în stare să fim slujitorii unui legământ nou, nu al literei, ci al Spiritului; fiindcă litera omoară, dar Spiritul dă viaţă” (ibid. v. 6). „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Christos” (In 1:17). Avantajul celui ce priveşte mai sus de literă, evreu sau neevreu, contemporan cu Moise sau cu Pavel, nu este doar un exerciţiu etic pentru domesticirea şi dresarea unui animal social, ci mântuirea însăşi, izbăvirea deplină de păcat: „Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub Lege, ci sub Har.” Credinciosul care este fiu al lui Dumnezeu, iertat şi mântuit, nu este sclavul unei legi, oricare ar fi ea, ci sclavul iubirii transformatoare care l-a răscumpărat. O asemenea dragoste nu se dă înapoi de la litera imperativă, dar întotdeauna trece dincolo de iotă şi cirtă.
Problema noastră este că avem o Lege cu majusculă, pe care credem că o înţelegem, şi un „har” scris cu literă mică, în faţa căruia stăm contrariaţi şi neîncrezători. Dacă Galatenii au primit manifestările puterii Duhului prin „auzirea credinţei”, prin „zugrăvirea” lui Christos Cel Răstignit în faţa conştiinţei lor (Gal 2:1-5), şi nu prin faptele Legii, cum ar putea crede cineva, astăzi, că ultima revărsare a Duhului întârzie, nu din cauza profundei necunoaşteri de Dumnezeu, ci din cauză că nu se fac legiferări mai stricte, ori nu se adoptă un tip de legalism mai cult şi mai parfumat?
Cântarea lui Moise, aşa numita Cântare a Mării, este cântarea bucuriei mântuirii, înainte de primirea Legii. Înainte de Exodul 20 vin capitolele 12-14, cu eliberarea şi trecerea Mării, capitolul 15 cu Cântarea mântuirii, capitolul 16 cu mana din cer, capitolul 17 cu stânca dătătoare de apă, capitolul 18 cu un sfat providenţial venit de la Domnul pe o cale neconvenţională. Prin acestea, poporul este pregătit pentru marea sărbătoare de la Sinai, când va auzi glasul Celui Prea Înalt.
Limite şi dincolo de ele
Este interesant că Domnul alege Sinaiul (Horeb) ca loc al descoperirii Legii, adică exact locul în care Se descoperise lui Moise ca Dumnezeu al legământului abraamic şi Mântuitor al lui Israel. Acolo unde lui Moise însuşi îi pusese limite, ca să facă distincţie între ce este profan şi ce este sacru, Dumnezeu îl cheamă pe Moise lângă El, în văpaia şi fumul Sinaiului, printre îngeri, ca mijlocitor al Legământului, în timp ce poporului i se pun limite drastice. Aceste limite prefigurează toate poruncile şi legile pe care Dumnezeu avea să le transmită. Întâlnirea cu Dumnezeu nu este o experienţă fizică, exterioară. Nu deştepţii, nu curioşii, nu îndrăzneţii şi tupeiştii sunt cei aşteptaţi pe munte, ci numai cel chemat. Biblia ne dezvăluie că, înainte de rostirea Decalogului, poporul se mâniase pe Dumnezeu, nu putea suporta această limitare a accesului, sub pedeapsa cu moartea (chiar pentru animale: Ev 12:20-21), ceea ce ne arată că, deşi se spălaseră pe dinafară, inima lor nu era pregătită pentru primirea „cuvintelor vii” ale Legământului.
Uneori îi acuzăm pe bieţii israeliţi că ar fi greşit spunând: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex 19:5-8) ca răspuns la condiţiile de Legământ rostite de Însuşi Dumnezeu. Dar ce altceva mai bun, poate face omul, atunci când Dumnezeu propune sau impune, decât să spună „da”? Psalmistul spunea: „Jur – şi mă voi ţine de jurământ, – că voi păzi toate legile Tale cele drepte!” (Ps 119), şi nimeni nu l-a acuzat de încredere în sine. A lăsa lui Dumnezeu deciziile pe care noi înşine trebuie să le luăm nu este o virtute creştină.
Cât priveşte puterea acelui legământ, în ciuda faptului că era limitat în multe privinţe, el era adecvat situaţiei şi era absolut necesar ca disciplină pentru întregul popor, atât în pustie cât şi în ţara pe care, cu multă întârziere avea s-o primească. Această exercitare exterioară a moralei era şi este absolut necesară într-un stat, într-o instituţie. Dar ceea ce trebuie înţeles, este că, în ce priveşte religia personală (singura care duce la mântuirea sufletului), esenţiale sunt motivaţiile corecte: credinţa şi iubirea.
Închinarea personală nu a fost rezervată timpurilor Noului Legământ, ci a fost trăită de toţi adevăraţii credincioşi: înainte de Sinai, la Sinai şi după aceea. Moise Însuşi, mijlocitorul legământului care, mai târziu, va fi numit „vechi”, a biruit păcatul fiindcă trăia sub Har, nu sub Lege, în timp ce mulţi dintre cei care se puteau lăuda cu conformarea faţă de Decalog (deoarece cârtirea, de pildă, sau pofta după carne nu sunt condamnate de litera celor 10 porunci!) au fost înghiţiţi de pământ sau de alte urgii ale Domnului.
Semnul salvării şi al libertăţii
Din perspectiva exegezei Apocalipsei, cartea Exodului este o mină de diamante. Nu numai paralela cu plăgile este instructivă, ci multe alte elemente din Apocalipsă: sângele Mielului, cântarea lui Moise şi a Mielului, semnul pe frunte sau pe mână, cele 12 seminţii ale lui Israel, cele 12 pietre scumpe, Cortul lui Dumnezeu care va locui cu oamenii – şi multe altele, în special împlinirea făgăduinţelor legământului în Apocalipsa 21. După cum cruţarea întâilor-născuţi, „în noaptea aceea” a fost condiţionată de semnul sângelui pascal pe tocul uşii, tot astfel eliberarea poporului de întâi-născuţi ai lui Dumnezeu de astăzi (cf. Ev 12:23) este condiţionată de prezenţa sigiliului lui Dumnezeu şi al Mielului pe frunte, în opoziţie cu ceata celor care au „pe frunte sau pe mână”, stigmatul Fiarei.
Întâmplător, probabil, dar totodată semnificativ pentru memoria noastră, versetul din Apocalipsa 13:16 este explicat cel mai bine de Exodul 12:16 (a se observa şi contextul !), unde, pentru prima dată în istoria mântuirii, expresia „un semn pe mână şi pe frunte” este aplicată unei zile de sărbătoare, Paştelui care comemora eliberarea din Egipt. Aceasta sugerează că semnul Fiarei apocaliptice este un fel de parodie a Paştelui.
În justificarea Sabatului, la motivul Creaţiei din Exodul 20, se adaugă în Deuteronom 5 motivul eliberării. Prin urmare, dacă Paştele era un semn al lui Iahwé „pe mână şi pe frunte”, şi dacă Sabatul săptămânal, prin excelenţă este semnul Dumnezeului Creator şi Mântuitor, atunci semnul Fiarei trebuie să fie un fel de anti-Paşti şi anti-Sabat, un pretins memorial al izbăvirii, dar în realitate un semn al religiei inventate de om, un fals teologic, istoric, politic şi juridic: ultima minciună în aplicarea legalistă şi pseudevanghelică a Decalogului.
Dar Mielul va birui, pentru că El este Cel Care Este, Care Era şi Care Vine, în timp ce Fiara era, nu mai este, şi are să vină pentru puţină vreme.
Înainte de apropierea eliberării, robia devenea tot mai aspră. E o modalitate a lui Dumnezeu de a Se apropia de noi cu mântuirea Sa, tot aşa cum, văzând pe Christos, demonizatul din evanghelii a început să se zvârcolească şi mai urât, înainte de a fi pentru totdeauna eliberat. „Dar cu cât îl asupreau mai mult [pe Israel], cu atât se înmulţea şi creştea…” (Ex 1:12). Aceasta sună ca o făgăduinţă a împlinirii misiunii, după binecunoscuta profeţie: „Lucrarea pe care n-a fost făcută în timp de pace şi prosperitate, va fi făcută în împrejurările cele mai grele şi în condiţiile cele mai descurajatoare.”
Interesant e că atât în Exod, cât şi în Apocalipsă este prezentă tema libertăţii de închinare. Marele test final şi universal din Apocalipsă vizează închinarea cerută de Dumnezeu şi adusă Lui în mod liber. În cartea Exodului, Moise nu cere lui Faraon eliberarea social-politică a unui popor de sclavi, pentru a-i instala în Canaan, care era cea mai bună provincie a Egiptului. Instruit de Dumnezeu, el cere pentru evrei doar libertatea de închinare, oricât de riscantă ar fi fost acordarea acestui drept natural. Israel cerea să plece nu la o slobozenie deşartă, într-o fabuloasă Americă a antichităţii, ci în pustie, cale de trei zile, pentru ca acolo să slujească Domnului, aşa cum a cerut El. Fără altă explicaţie.
De ce în pustie, de ce trei zile, de ce toţi, de ce şi copiii, de ce chiar şi animalele? Nici o explicaţie. Aşa este închinarea cerută de Dumnezeul lor, Care are dreptul să le ceară orice, oricum, oricât şi oricând, iar Faraon este obligat prin natura lucrurilor să recunoască în fapt, acestor sclavi, cel mai elementar şi mai important drept uman. De aceea, ei vor pleca şi nu vor lăsa în Egipt nici o unghie. Întoarcerea lor era subînţeleasă şi reacţiile verbale ale faraonului nu trădau nici o suspiciune politică, deşi el se temea că libertatea religioasă absolută ar crea precedente nedorite şi ar putea deschide calea altor libertăţi. De aceea s-a răzgândit, călcându-şi cuvântul de zece ori, până când, în sfârşit, s-a dus „ca plumbul în inima mării”.
Dumnezeu Exodului este protagonistul libertăţii. El chiar a contat pe faptul că orgoliosul faraon nu va agrea niciodată o asemenea filozofie politică. Îl cunoştea prea bine. Şi chiar pentru acest motiv l-a lăsat să ajungă faraon. Dacă Egiptul ar fi avut un suveran dispus să împlinească voia Domnului, Israel nu s-ar fi ales decât cu libertatea de închinare, pe când faraonul cel rău a dat Domnului posibilitatea, chiar dreptul de a face pentru Israel mai mult decât ceruse în mod oficial.
Slava Domnului
Imaginea rămasă pe retină la încheierea lecturii Exodului este momentul în care, după executarea şi instalarea Sanctuarului în pustie, după ce au făcut totul strict după chipul arătat de Domnul, Slava Fiului lui Dumnezeu, norul şi focul ceresc, a umplut Cortul (Ex 40:34-38), astfel încât nimeni nu mai putea intra acolo.
Imaginea este preluată de Apocalipsă, mai întâi în scenele premileniale ale încheierii lucrării lui Dumnezeu, când pământul va fi inundat de lumina cunoaşterii slavei Domnului (Ap 18) şi când se va încheia Judecata de Cercetare şi Iisus va inaugura împărăţia milenială a slavei (Ap 15). În forma cea mai plină, imaginea prefigurează descrierea comuniunii perfecte din Ierusalimului Nou, care este „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” şi are aceeaşi formă de cub ca „sfânta sfintelor” din Exodul. (Ap 21:3.7.22-27). Porţile acelea care niciodată nu se închid, se vor închide pentru o singură dată: în faţa celor care doresc doar eliberarea de vinovăţie, nu de păcat, în faţa celor care nu iubesc legământul credinţei şi iubirii faţă de Creator, ci şi-au întocmit dumnezei, religie, morală şi Evanghelie după gusturile lor, lucruri pe care Domnul nu le poruncise şi nici măcar prin gând nu-i trecuse. Asemenea glorificării Cortului Mozaic şi a Templului lui Solomon, cu ocazia inaugurării lor, ultima viziune postmilenială a Apocalipsei descrie Slava Domnului îmbrăţişând în curcubeie întreaga Cetate, străfulgerând prin ziduri de diamant şi lapis-lazuli, umplând-o cu norul tainei divine. În acest moment culminant, păcătoşii fără-de-lege şi trădătorii pitiţi sub Lege nu mai au acces acolo unde Legea şi Harul fac un singur Trup. Ele sunt asemenea celor două firi ale lui Christ: separate, dar inseparabile.
_____________________________________
[1] Aceste variante ale Numelui sunt forma veche, de aspect imperfect a verbului haway > hayah (a fi), cu sensul: „El Este / Era / Va fi”.
[2] Ex 24:12 pare să fie singurul caz în care Legea (Tora, nomos) se referă în mod direct la Decalog. În alte locuri, scriitori inspiraţi se referă la cărţile lui Moise, la Vechiul Testament în general, la religia iudaică sau la unele legiuiri specifice.
[3] Nu 10:33, Dt 9:9.11.15, Ap 11:19 e. a.
[4] Ex 34:28, Dt 4:13, 10:4.
[5] Ex 25:16.21.22, Ap 15:5 e. a.
[6] Ex 22:21-31, 23:1-9, Lev 18:5-26, 19:13-18.26-37 e. a.
joi, 27 decembrie 2007
Învăţăturile lui Nea Goe către Mamiţa, Mamiţica şi toate domniţele basarabe
Parabola dovleacului
Sensul cuvintelor se pierde cu trecerea timpului. Extins frecvent în aplicaţie figurată, sensul figurat devine propriu, iar vechiul sens moare. Exempli gratia, latinii spuneau dovleacului testa. Latina provincială însă a aplicat, mai întâi în glumă, apoi tot mai serios cuvântul testa, părţii superioare a corpului omenesc, care seamănă cu dovleacul la formă şi, adesea, la conţinut. Aşa se face că românii au moştenit de la tărtaca râmlenilor vorba t'éstă >ţeastă, iar francezii până azi numesc capul tête („cap”), deşi amândouă popoarele aveau cuvinte uzuale, atât pentru cap, cât şi pentru dovleac. Încurcala limbilor de la Vavilon nu a încetat, după cum se vede.
Dar nu de scârba metamorfozei dovlecilor am intervenit eu în discuţie, ci pentru că unele cuvinte cu greutate etică tind să rămână fără conţinut real. Între acestea avem jenantul termen decenţă. Spunem astăzi, de exemplu, că dorim să avem şi noi un „trai decent”. Dar când vorbim aşa, nu ne gândim la ce se cuvine din partea noastră, – adică bună-cuviinţă, – ci ne gândim la ce ni se cuvine, la ce ne convine. Se întâmplă chiar să fim mai sensibili / sensibile la erori de étiquette, adică de „eticuţă”, decât la greşeli majore de etică.
Lingvistică pentru (a)uzul delfinelor
Termenul decenţă este un neologism francez, cu sensul de respect al bunelor moravuri, bună-cuviinţă, pudoare. La rândul lor, verii francezi l-au moştenit din latină, unde decentia însemna convenienţă, uz, bună-cuviinţă, de la verbul deceo (a se cuveni, a se cădea, a fi potrivit). Cu alte cuvinte, ne întâlnim aici cu ceea ce este mai mult decât o estetică morală, pe care o întâlnim în toate cazurile în care spunem: e frumos, sau nu-i frumos să faci asta…; se cade, sau nu se cade; se cuvine, sau nu se cuvine. Un om bun, un om moral, cel puţin în sensul negativ (că nu face rău), este numit cumsecade.
Frumuseţea aceasta, însă, fie că-i zicem decenţă, fie bună-cuviinţă, nu are în mintea omului aceeaşi greutate ca alte principii sau comandamente morale. De exemplu, nu spunem niciodată că este indecent să asasinezi sau să acuzi pe nedrept. Acestea sunt crime absolute, condamnate de o etică universală, înscrisă adânc în conştiinţa tuturor oamenilor. În schimb, când ne referim la maniere, la comportament, termenul decenţă este uzual, cu aplicaţie mai restrânsă sau mai largă. Cineva poate să fie decent sau indecent în gesturi, vorbire, obiceiuri, îmbrăcăminte şi altele de felul acesta.
Pentru noua generaţie, nu de calculatoare, virtutea aceasta este prea puţin atractivă, pentru că se vede în ţesătura acestei virtuţi o urzeală întinsă de generaţiile anterioare. Cuvântul decenţă are aroma de colivă a unei valori tradiţionale; este opinia babalâcilor care şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul şi au ajuns, în fine, la „neprihănirea prin îmbătrânire”. A devenit chiar indecent să sfătuieşti pe cineva la decenţă, iar dacă este vorba de sfatul unui bărbos (care mai este şi chior!) adresându-se unor domnişoare bine crescute, aceasta ar fi culmea obrăzniciei.
Este şi în Biblie ?
Prima obiecţie – a subconştientului domniilor voastre, fiindcă dialog real nu există de mult! – este că lucrurile acestea nu au nici o relevanţă morală, sau cel puţin că ele ţin numai de morala socială, convenţională şi nu sunt „de drept divin”. Dar obiecţia nu este întemeiată, fiindcă Biblia recomandă şi chiar impune decenţa ca imperativ divin. Pavel, înainte de a înroşi butucul cu sângele său, ne-a lăsat, ca şi Petru, uzul unor termeni care circulau în lumea greco-romană: euskhēmosynē (decenţă, pudoare, respect), kósmios (ordonat, frumos, respectabil, simţit), aidōs (reverenţă, modestie feminină), sofrosynē („cuminţenie”, purtare rezervată, modestă şi autocontrolată, considerată de minte sănătoasă). Principalele citate biblice în care se găsesc aceşti termeni sunt:
„Părţile considerate mai puţin onorabile ale corpului sunt tocmai acelea pe care le acoperim mai onorabil, şi ce avem indecent este tratat cu cea mai mare decenţă” (FBJ).1 Corinteni 12:23.[1]
„Vreau, de asemenea, ca femeile, să se îmbrace într-o manieră decentă, cu pudoare şi modestie” (LSG). 1 Timotei 2:9. [2]
Nu încerc să fac aici o demonstraţie de forţă, turnând pe o pagină tot ce spune Biblia cu privire la asemenea lucruri. Bag seama că, oricum, argumentul autorităţii nu mai ţine în faţa noii generaţii, aşa că nu voi insista. Am preferat să mă concentrez asupra noţiunii de decenţă, ca un simplu exerciţiu de conştiinţă şi de logică. Fiind un termen care nu impune măsuri precise, ci te obligă să gândeşti şi să acţionezi din principiu, este cazul să vedem care este esenţa principiului şi ce anume stă la temelia decenţei.
Răspunsul rapid, aproximativ corect, dar incomplet ar fi: „cei şapte ani de acasă.”
Cultura moştenită şi cultura "TeensNob"
Într-adevăr, un instinct al ruşinii, al decenţei, nu există. Acestea se învaţă şi se dezvaţă. Ieri am văzut la metrou (pentru a mia oară!) un băiat şi o fată care se gustau reciproc, simţindu-se atât de liberi şi nestingheriţi de prezenţa altora, ca şi cum ar fi fost în cadrul cel mai intim. Nu vreau să-i condamn, nu vreau să le veştejesc romanţa. Până la urmă, în condiţii pe care nu le discutăm aici, oricine are dreptul la dragoste. Şi ce a lăsat Creatorul mai frumos „sub soare”, vorba înţeleptului, sau chiar sub lună, decât dragostea? Dacă i-aş fi privit cumva, prin gaura cheii, aş fi găsit motive să-i admir. Şi dacă aş fi fost jenat, totuşi, aş fi fost jenat mai degrabă de gestul meu. Însă ei erau acolo, rezemaţi în văzul tuturor, în plin preludiu la unison. Aş fi curios să ştiu ce gândeau ceilalţi călători. Cei mai mulţi priveau în altă parte, simţind, probabil, că este indecent să-i deranjeze cu priviri insistente...
Dacă trebuie să vorbim de educaţie, de unde ştie Mamiţica ce este decent? Ce drept are ea să legifereze raportul dintre respectabil şi penibil, dintre vizibil şi invizibil, pe pielea altuia? O fi învăţat şi ea de la Mamiţa, poate, şi tot aşa, mergând înapoi, ajungem la baba Eva. Dar de ce să mergem înapoi, când toată lumea merge înainte, şi avem acum criterii mai plăcute decât gusturi şi valori neinteresante, recomandate de babaci ? Ei şi-au trăit viaţa lor, noi o trăim pe-a noastră. Ce, parcă eu nu ştiu că şi Mamiţei îi plăcea, pe vremea ei, să se poarte mai degajată decât îi comanda a’ bătrână? Şi babei Eva i-a plăcut, în tinereţe, să se expună, să rişte, să treacă peste limitele alea fără noimă. Mamiţa nu înţelege că expunerile în sine sunt inocente şi că bărbaţii sunt stricaţi la minte că se gândesc la prostii. Biata Bat-Şeba, cu ce era ea vinovată că îşi exhiba frumuseţea în propria ei grădină ? Regele era păcătosul, că îşi făcuse palatul prea aproape şi era prea odihnit !
Necazul cel mare pentru logica decenţei vestimentare feminine este că principiul decenţei pare a fi a-moral. În aplicaţie – singurul mod care face principiul viabil – , totul derivă din opiniile şi gusturile altora, adică din cultura în care te-ai născut. Iar acest „născut” trimite întotdeauna la generaţia anterioară. Cu alte cuvinte, dacă vrei să ştii exact ce anume şi cum anume este decent, nu trebuie să întrebi nici gusturile tale, nici părerile prietenilor, nici măcar Biblia. (Biblia îţi dă principiul aplicat în contexte culturale străvechi; nicăieri Biblia nu-ţi dă modele şi măsuri precise, valabile în România anilor 2000 plus). De aceea trebuie să ceri părerea celor care au stabilit limitele decenţei. Dumnezeu a stabilit doar impertaivul decenţei. Forma şi limitele decenţei sunt stabilite prin tradiţie locală, şi nu se pot face salturi uriaşe fără să-ţi rupi gâtul. Sunt limite convenţionale. Nu absolute, dar obligatorii. În ultimele generaţii ele au devenit tot mai largi, ca să le poţi accepta şi domnia ta şi să n-ai scuză.
Dat fiind că noţiunea de decenţă se referă la limite stabilite de generaţii, şi pentru că ea este prezentată în Scriptură ca o virtute creştină, esenţială în închinare şi în toată purtarea, Dumnezeu îţi porunceşte ca, în anumite privinţe, să faci aşa cum au stabilit alţii. Conştiinţa nu are o autonomie absolută. Ea este formată de părinţi, de societate şi apoi de cultură – în care Biblia se presupune că ocupă locul întâi la creştini. Dacă ai fi crescut în pădure, cu vulpile şi mistreţii, conştiinţa ta autonomă n-ar fi avut nici o idee de decenţă, fiindcă tot ce ţine de buna cuviinţă, modestie, pudoare, sunt nişte farafastâcuri de care numai fiinţele umane au habar. Din fericire – sau din nefericire, nu contează, – naturaleţea de care ai vrea să te bucuri, trebuie să fie mereu stânjenită de simţul vigilent al decenţei, adică al raportării la privirile străine.
Din nefericire, din aceleaşi motive pentru care unii băieţi încep să fumeze, sau să-şi agaţe tot felul de draci în urechi şi în limbă, fetiţele devin mai îngrijorate de ceea ce vor zice colegele sau colegii, decât de părerea părinţilor, sau de opinia publică în general. Lumea lor, aceea care contează, se reduce la subcultura unei vârste în care snobismul şi primitivismul riscă să devină virtuţile supreme.
De ce cred că a imita cultura tânără este snobism, în timp ce adoptarea părerilor părinteşti în anumite domenii este o virtute reală? Nu numai de dragul Poruncii a Cincea, care are primul loc pe scara comandamentelor de etică socială, ci pentru că snobismul cultivă un pui de orgoliu stupid al „deşteptării”, al „progresului” cultural, care umblă după aprecierile altora, ori se teme de neacceptarea şi ironiile lor. El adoptă mimetismul cultural ca mod de viaţă, ne având un criteriu mai înalt decât că „aşa se poartă”. Prostia tot mai îndrăzneaţă a stelelor de cartier sau de gazetă, care dă tonul, devine etalon pentru fetiţa noastră deşteaptă… Principiul decenţei, însă, implică motivaţii cu totul diferite. Acolo este vorba de oarecare smerenie, sau – dacă este respingător acest cuvânt – , de o modestie a inimii, o ruşinare sănătoasă şi înseninată.
Ruşinea se învaţă
Virtutea decenţei feminine, această respectuoasă ruşine care dictează până şi forma şi măsurile unei rochii, este reprezentată în reguli care, nu numai că vin din generaţia anterioară, dar sunt făcute tocmai pentru a proteja (de) privirile masculine. Nu ştiu foarte precis care este aici sexul mai slab, dar cu siguranţă că indecenţa sfidătoare sau strategică nu este tărie morală. Nici inocenţa infantilă de a-ţi purta corpul cât mai degajat de orice acoperire responsabilă nu indică o inteligenţă superioară. Faptul că decenţa vestimentară are în primul rând rostul de a crea o atmosferă de respect, şi nu de beţie erotică, este definitoriu. Eşti îmbrăcată decent sau indecent, în primul rând faţă de privirile bărbaţilor, indiferent de vârsta sau starea lor civilă. Ochii Domnului n-ar fi deranjaţi niciodată, dacă n-ar fi la mijloc ochii domnilor şi domnişorilor. Dacă nu poţi înţelege chestia asta, domniţă, este pentru că nu eşti bărbat şi n-ai nici o vină. Ai motive chiar să te mândreşti că nu eşti ca mine. Principiul decenţei, însă, nu cere în primul rând să înţelegi totul, ci să te conformezi. Aceasta se învaţă de la generaţiile anterioare, de la Mamiţica şi Mamiţa, dacă ele ştiu lecţia cea dreaptă.
Când erai o fetiţă şi nu-ţi făceai probleme că umblai complet dezbrăcată, Mamiţica te-a învăţat că este ruşine să apari aşa adorabilă şi triumfătoare în public. Ea ţi-a repetat de mai multe ori, într-un caz sau în altul, ba chiar exemplul ei te-a învăţat că există un sentiment care se numeşte ruşine. Altfel n-ai fi ştiut. „Nu face asta, că e ruşine!” „Ia pe tine rochiţica, repede, că vine ’nea cutare şi e ruşine să te vadă aşa!” Cu timpul, în special odată cu vârsta primelor roze, motivaţia devine mai serioasă şi, cu toate că în locuri speciale, – în care în mod convenţional, decenţa are alte limite (de exemplu, la plajă) – te poţi purta mai aproape de copilărie, nu poţi face acelaşi lucru pe stradă, cu atât mai puţin în locul şi timpul de închinare. Cred că şi domnia ta, duducă, simţi că am dreptate, fiindcă am văzut că, atunci când te aşezi, cauţi zadarnic să-ţi acoperi cu geanta mândreţe de genunchi. Dacă tot ai intenţionat să-i expui, lasă-i, rogu-te, la vedere!
Of !
Poate vei zice că, în generaţia lui Pavel, decenţa arăta prea înfofolită şi îmbrobodită şi, dacă astăzi nimeni nu mai cere respectarea acelor limite, înseamnă că decenţa nu mai este actuală. E adevărat, s-au schimbat limitele, dar nu principiul. Şi, poate că eşti de acord, există şi o limită maximă a permisiunii, pe care tu însăţi n-ai trece-o. Repet, limitele nu sunt acelea stabilite acum 3000 de ani, sau chiar acum 100 de ani, nu sunt cele din Iran, nici cele din unele ţări negre, mai dezbrăcate. Vârsta şi locul pot muta hotarele concrete, dar adevăratele limite, singurele care au sens în acest caz, sunt acelea care depind de psihologia masculină. Or aici, diferenţa poate fi doar de centimetri.
Lipsa de gust în îmbrăcăminte este un semn rău, dar nu este neapărat indecenţă. Culori rău potrivite sau o croială „balcâză şi lălâie” sunt dizgraţioase, dar nu neapărat indecente. Când însă anumite părţi strategice sunt tot mai dezgolite, sau când /asemenea simbolurilor Apocalipsei !), îmbrăcămintea în acelaşi timp acoperă şi descoperă, „virtutea” aceasta se cheamă indecenţă sau curată neruşinare. Am zis curată, fiindcă am descoperit că, în cele mai multe cazuri este vorba de inconştienţă parfumată şi nu de provocare.
Este, oare, decent ca o doamnă de şaizeci de ani să apară în public cu sânii pe jumătate dezgoliţi şi cu o fustiţă rămasă de pe când era pionieră? Toţi bărbaţii (i-am luat în calcul numai pe cei normali!) vor fi de acord că este un spectacol penibil. Şi aceasta, probabil, fiindcă este vorba de o vârstă respectabilă. Dacă doamna chiar a intenţionat o provocare, riscă să trezească reacţia inversă, de lehamite.
Dar ce ziceţi dacă este o domnişoară de, să zicem, 18 ani, una foarte agreabilă, îmbrăcată pe măsura doamnei sus proscrise? Ei, bine, indiferent de intenţia bietei fete, reacţia masculină va fi între spaimă şi extaz, un amestec de atracţie şi derută, dar în nici un caz nu va provoca respect – singurul condiment care dă gust uman şi chiar divin dragostei. Fetele vor să fie frumoase, şi, cele mai multe sunt, în ciuda grijilor pe care şi le fac în mod inutil. Dar dacă idealul lor de frumuseţe şi dragoste nu aşează pe primul loc respectul de sine şi de semeni, frumuseţea lor este un pericol social, iar dragostea – o emoţie de libelulă.
Puţină condescendenţă, duduie!
Dumnezeu a dat femeii o demnitate infinit mai mare decât unei pisicuţe sau unei gazele. Ea nu are nevoie să-şi expună pielea, fiindcă şi aşa, pentru privirile păcătoase, chiar cojoacele Dochiei sunt transparente. Cu atât mai mult o mai-puţin-decât-decentă vestimentaţie feminină va deturna Porunca a Zecea, chiar pentru privirile unui sfânt, de la imperativul negativ, la cel pozitiv. Frumuseţea naturală inspiră atracţie oricărui bărbat normal, dorit sau nedorit. Această atracţie însă, oricât ar fi ea de plăcută şi nevinovată, nu este o virtute. Şi sticleţii sunt atraşi la fel de femelele speciei lor. E frumos, dar nu e nici o virtute în asta. În cazul omului, jocul speciei nu este suficient ca să-şi merite numele de dragoste. Omul este chipul lui Dumnezeu şi numai el e capabil de adevărată dragoste. Şi animalele iubesc în felul lor, unele chiar sufleteşte, dar dragostea adevărată începe acolo unde deasupra flutură flamura respectului. Numai omul este capabil de respect. Animalul ştie doar de instinct, de atracţie sau teamă. Iar un instinct al decenţei, nici măcar la om nu există.
Unele domniţe vor spune că bărbaţii care au fantezii nepermise când văd, întâmplător, nişte genunchi de damă, sunt obsedaţi, sunt anormali. Pardon!!! Bărbaţii sunt de altă părere. Chiar şi dreptul Iov, care era însurat şi de zece ori tată, simţea că nu face bine să-şi oprească privirile asupra vreunei domnişoare, chiar dacă, pe vremea aceea fetele erau incomparabil mai acoperite... (Iov 31:1). Bărbatul, domnişoară drăguţă, nu este un triceratops cu cravată, dar nici nesimţit ca o riglă. Este, pur şi simplu, o altă creatură. Dacă vrei să fii respectată de soartă, atunci respectă-l, oricine ar fi şi oriunde rişti să-l întâlneşti.
În ce mă priveşte, eu m-am obişnuit într-atât cu spectacolul acesta, încât tind să nu-l mai bag în seamă. Vă scuz pe toate, imaginându-mi că sunteţi nişte fetiţe de 8 ani. Şi poate chiar aşa sunteţi. Dar pentru că există printre voi şi termeni de comparaţie, nu puţine doamne şi domniţe îmbrăcate d e c e n t, care îmi inspiră şi respect, nu pot să nu observ diferenţa. Iar de diferenţa aceasta nu mai răspund eu.
Acum, săru’mânuţele, duduie, şi încă o vorbă. Dacă ai citit aceste învăţături şi crezi că decenţa nu contează, să ştii că scrisoarea asta va fi citită şi de băieţii buni. Iar pentru ei, asemenea fleacuri contează.
FGL, Cernica 2001
______________________________________
[1] Ultima propoziţie este tradusă în alte versiuni occidentale astfel: „cu cât sunt mai puţin decente, cu atât le tratăm mai decent” (TOB); „cele pe care este indecent să le numim sunt tratate cu grijă specială” (BFC); „şi membrele noastre care nu sunt decente sunt cele mai frumos îmbrăcate” (DRB); „astfel, noi ferim cu grijă de ochii altora acele părţi care nu trebuie văzute” (NLT).
[2] După alte versiuni, „să aibă o ţinută decentă; şi găteala lor modestă şi rezervată…” (FBJ); „să se îmbrace după o modă decentă, cu modestie şi 'simplicitate'…” (BFC); „să poarte îmbrăcăminte decentă şi potrivită şi să nu atragă atenţia asupra lor prin felul în care…” (NLT); „să poarte îmbrăcăminte potrivită şi să se împodobească liniştit şi modest” (NJB).
Sensul cuvintelor se pierde cu trecerea timpului. Extins frecvent în aplicaţie figurată, sensul figurat devine propriu, iar vechiul sens moare. Exempli gratia, latinii spuneau dovleacului testa. Latina provincială însă a aplicat, mai întâi în glumă, apoi tot mai serios cuvântul testa, părţii superioare a corpului omenesc, care seamănă cu dovleacul la formă şi, adesea, la conţinut. Aşa se face că românii au moştenit de la tărtaca râmlenilor vorba t'éstă >ţeastă, iar francezii până azi numesc capul tête („cap”), deşi amândouă popoarele aveau cuvinte uzuale, atât pentru cap, cât şi pentru dovleac. Încurcala limbilor de la Vavilon nu a încetat, după cum se vede.
Dar nu de scârba metamorfozei dovlecilor am intervenit eu în discuţie, ci pentru că unele cuvinte cu greutate etică tind să rămână fără conţinut real. Între acestea avem jenantul termen decenţă. Spunem astăzi, de exemplu, că dorim să avem şi noi un „trai decent”. Dar când vorbim aşa, nu ne gândim la ce se cuvine din partea noastră, – adică bună-cuviinţă, – ci ne gândim la ce ni se cuvine, la ce ne convine. Se întâmplă chiar să fim mai sensibili / sensibile la erori de étiquette, adică de „eticuţă”, decât la greşeli majore de etică.
Lingvistică pentru (a)uzul delfinelor
Termenul decenţă este un neologism francez, cu sensul de respect al bunelor moravuri, bună-cuviinţă, pudoare. La rândul lor, verii francezi l-au moştenit din latină, unde decentia însemna convenienţă, uz, bună-cuviinţă, de la verbul deceo (a se cuveni, a se cădea, a fi potrivit). Cu alte cuvinte, ne întâlnim aici cu ceea ce este mai mult decât o estetică morală, pe care o întâlnim în toate cazurile în care spunem: e frumos, sau nu-i frumos să faci asta…; se cade, sau nu se cade; se cuvine, sau nu se cuvine. Un om bun, un om moral, cel puţin în sensul negativ (că nu face rău), este numit cumsecade.
Frumuseţea aceasta, însă, fie că-i zicem decenţă, fie bună-cuviinţă, nu are în mintea omului aceeaşi greutate ca alte principii sau comandamente morale. De exemplu, nu spunem niciodată că este indecent să asasinezi sau să acuzi pe nedrept. Acestea sunt crime absolute, condamnate de o etică universală, înscrisă adânc în conştiinţa tuturor oamenilor. În schimb, când ne referim la maniere, la comportament, termenul decenţă este uzual, cu aplicaţie mai restrânsă sau mai largă. Cineva poate să fie decent sau indecent în gesturi, vorbire, obiceiuri, îmbrăcăminte şi altele de felul acesta.
Pentru noua generaţie, nu de calculatoare, virtutea aceasta este prea puţin atractivă, pentru că se vede în ţesătura acestei virtuţi o urzeală întinsă de generaţiile anterioare. Cuvântul decenţă are aroma de colivă a unei valori tradiţionale; este opinia babalâcilor care şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul şi au ajuns, în fine, la „neprihănirea prin îmbătrânire”. A devenit chiar indecent să sfătuieşti pe cineva la decenţă, iar dacă este vorba de sfatul unui bărbos (care mai este şi chior!) adresându-se unor domnişoare bine crescute, aceasta ar fi culmea obrăzniciei.
Este şi în Biblie ?
Prima obiecţie – a subconştientului domniilor voastre, fiindcă dialog real nu există de mult! – este că lucrurile acestea nu au nici o relevanţă morală, sau cel puţin că ele ţin numai de morala socială, convenţională şi nu sunt „de drept divin”. Dar obiecţia nu este întemeiată, fiindcă Biblia recomandă şi chiar impune decenţa ca imperativ divin. Pavel, înainte de a înroşi butucul cu sângele său, ne-a lăsat, ca şi Petru, uzul unor termeni care circulau în lumea greco-romană: euskhēmosynē (decenţă, pudoare, respect), kósmios (ordonat, frumos, respectabil, simţit), aidōs (reverenţă, modestie feminină), sofrosynē („cuminţenie”, purtare rezervată, modestă şi autocontrolată, considerată de minte sănătoasă). Principalele citate biblice în care se găsesc aceşti termeni sunt:
„Părţile considerate mai puţin onorabile ale corpului sunt tocmai acelea pe care le acoperim mai onorabil, şi ce avem indecent este tratat cu cea mai mare decenţă” (FBJ).1 Corinteni 12:23.[1]
„Vreau, de asemenea, ca femeile, să se îmbrace într-o manieră decentă, cu pudoare şi modestie” (LSG). 1 Timotei 2:9. [2]
Nu încerc să fac aici o demonstraţie de forţă, turnând pe o pagină tot ce spune Biblia cu privire la asemenea lucruri. Bag seama că, oricum, argumentul autorităţii nu mai ţine în faţa noii generaţii, aşa că nu voi insista. Am preferat să mă concentrez asupra noţiunii de decenţă, ca un simplu exerciţiu de conştiinţă şi de logică. Fiind un termen care nu impune măsuri precise, ci te obligă să gândeşti şi să acţionezi din principiu, este cazul să vedem care este esenţa principiului şi ce anume stă la temelia decenţei.
Răspunsul rapid, aproximativ corect, dar incomplet ar fi: „cei şapte ani de acasă.”
Cultura moştenită şi cultura "TeensNob"
Într-adevăr, un instinct al ruşinii, al decenţei, nu există. Acestea se învaţă şi se dezvaţă. Ieri am văzut la metrou (pentru a mia oară!) un băiat şi o fată care se gustau reciproc, simţindu-se atât de liberi şi nestingheriţi de prezenţa altora, ca şi cum ar fi fost în cadrul cel mai intim. Nu vreau să-i condamn, nu vreau să le veştejesc romanţa. Până la urmă, în condiţii pe care nu le discutăm aici, oricine are dreptul la dragoste. Şi ce a lăsat Creatorul mai frumos „sub soare”, vorba înţeleptului, sau chiar sub lună, decât dragostea? Dacă i-aş fi privit cumva, prin gaura cheii, aş fi găsit motive să-i admir. Şi dacă aş fi fost jenat, totuşi, aş fi fost jenat mai degrabă de gestul meu. Însă ei erau acolo, rezemaţi în văzul tuturor, în plin preludiu la unison. Aş fi curios să ştiu ce gândeau ceilalţi călători. Cei mai mulţi priveau în altă parte, simţind, probabil, că este indecent să-i deranjeze cu priviri insistente...
Dacă trebuie să vorbim de educaţie, de unde ştie Mamiţica ce este decent? Ce drept are ea să legifereze raportul dintre respectabil şi penibil, dintre vizibil şi invizibil, pe pielea altuia? O fi învăţat şi ea de la Mamiţa, poate, şi tot aşa, mergând înapoi, ajungem la baba Eva. Dar de ce să mergem înapoi, când toată lumea merge înainte, şi avem acum criterii mai plăcute decât gusturi şi valori neinteresante, recomandate de babaci ? Ei şi-au trăit viaţa lor, noi o trăim pe-a noastră. Ce, parcă eu nu ştiu că şi Mamiţei îi plăcea, pe vremea ei, să se poarte mai degajată decât îi comanda a’ bătrână? Şi babei Eva i-a plăcut, în tinereţe, să se expună, să rişte, să treacă peste limitele alea fără noimă. Mamiţa nu înţelege că expunerile în sine sunt inocente şi că bărbaţii sunt stricaţi la minte că se gândesc la prostii. Biata Bat-Şeba, cu ce era ea vinovată că îşi exhiba frumuseţea în propria ei grădină ? Regele era păcătosul, că îşi făcuse palatul prea aproape şi era prea odihnit !
Necazul cel mare pentru logica decenţei vestimentare feminine este că principiul decenţei pare a fi a-moral. În aplicaţie – singurul mod care face principiul viabil – , totul derivă din opiniile şi gusturile altora, adică din cultura în care te-ai născut. Iar acest „născut” trimite întotdeauna la generaţia anterioară. Cu alte cuvinte, dacă vrei să ştii exact ce anume şi cum anume este decent, nu trebuie să întrebi nici gusturile tale, nici părerile prietenilor, nici măcar Biblia. (Biblia îţi dă principiul aplicat în contexte culturale străvechi; nicăieri Biblia nu-ţi dă modele şi măsuri precise, valabile în România anilor 2000 plus). De aceea trebuie să ceri părerea celor care au stabilit limitele decenţei. Dumnezeu a stabilit doar impertaivul decenţei. Forma şi limitele decenţei sunt stabilite prin tradiţie locală, şi nu se pot face salturi uriaşe fără să-ţi rupi gâtul. Sunt limite convenţionale. Nu absolute, dar obligatorii. În ultimele generaţii ele au devenit tot mai largi, ca să le poţi accepta şi domnia ta şi să n-ai scuză.
Dat fiind că noţiunea de decenţă se referă la limite stabilite de generaţii, şi pentru că ea este prezentată în Scriptură ca o virtute creştină, esenţială în închinare şi în toată purtarea, Dumnezeu îţi porunceşte ca, în anumite privinţe, să faci aşa cum au stabilit alţii. Conştiinţa nu are o autonomie absolută. Ea este formată de părinţi, de societate şi apoi de cultură – în care Biblia se presupune că ocupă locul întâi la creştini. Dacă ai fi crescut în pădure, cu vulpile şi mistreţii, conştiinţa ta autonomă n-ar fi avut nici o idee de decenţă, fiindcă tot ce ţine de buna cuviinţă, modestie, pudoare, sunt nişte farafastâcuri de care numai fiinţele umane au habar. Din fericire – sau din nefericire, nu contează, – naturaleţea de care ai vrea să te bucuri, trebuie să fie mereu stânjenită de simţul vigilent al decenţei, adică al raportării la privirile străine.
Din nefericire, din aceleaşi motive pentru care unii băieţi încep să fumeze, sau să-şi agaţe tot felul de draci în urechi şi în limbă, fetiţele devin mai îngrijorate de ceea ce vor zice colegele sau colegii, decât de părerea părinţilor, sau de opinia publică în general. Lumea lor, aceea care contează, se reduce la subcultura unei vârste în care snobismul şi primitivismul riscă să devină virtuţile supreme.
De ce cred că a imita cultura tânără este snobism, în timp ce adoptarea părerilor părinteşti în anumite domenii este o virtute reală? Nu numai de dragul Poruncii a Cincea, care are primul loc pe scara comandamentelor de etică socială, ci pentru că snobismul cultivă un pui de orgoliu stupid al „deşteptării”, al „progresului” cultural, care umblă după aprecierile altora, ori se teme de neacceptarea şi ironiile lor. El adoptă mimetismul cultural ca mod de viaţă, ne având un criteriu mai înalt decât că „aşa se poartă”. Prostia tot mai îndrăzneaţă a stelelor de cartier sau de gazetă, care dă tonul, devine etalon pentru fetiţa noastră deşteaptă… Principiul decenţei, însă, implică motivaţii cu totul diferite. Acolo este vorba de oarecare smerenie, sau – dacă este respingător acest cuvânt – , de o modestie a inimii, o ruşinare sănătoasă şi înseninată.
Ruşinea se învaţă
Virtutea decenţei feminine, această respectuoasă ruşine care dictează până şi forma şi măsurile unei rochii, este reprezentată în reguli care, nu numai că vin din generaţia anterioară, dar sunt făcute tocmai pentru a proteja (de) privirile masculine. Nu ştiu foarte precis care este aici sexul mai slab, dar cu siguranţă că indecenţa sfidătoare sau strategică nu este tărie morală. Nici inocenţa infantilă de a-ţi purta corpul cât mai degajat de orice acoperire responsabilă nu indică o inteligenţă superioară. Faptul că decenţa vestimentară are în primul rând rostul de a crea o atmosferă de respect, şi nu de beţie erotică, este definitoriu. Eşti îmbrăcată decent sau indecent, în primul rând faţă de privirile bărbaţilor, indiferent de vârsta sau starea lor civilă. Ochii Domnului n-ar fi deranjaţi niciodată, dacă n-ar fi la mijloc ochii domnilor şi domnişorilor. Dacă nu poţi înţelege chestia asta, domniţă, este pentru că nu eşti bărbat şi n-ai nici o vină. Ai motive chiar să te mândreşti că nu eşti ca mine. Principiul decenţei, însă, nu cere în primul rând să înţelegi totul, ci să te conformezi. Aceasta se învaţă de la generaţiile anterioare, de la Mamiţica şi Mamiţa, dacă ele ştiu lecţia cea dreaptă.
Când erai o fetiţă şi nu-ţi făceai probleme că umblai complet dezbrăcată, Mamiţica te-a învăţat că este ruşine să apari aşa adorabilă şi triumfătoare în public. Ea ţi-a repetat de mai multe ori, într-un caz sau în altul, ba chiar exemplul ei te-a învăţat că există un sentiment care se numeşte ruşine. Altfel n-ai fi ştiut. „Nu face asta, că e ruşine!” „Ia pe tine rochiţica, repede, că vine ’nea cutare şi e ruşine să te vadă aşa!” Cu timpul, în special odată cu vârsta primelor roze, motivaţia devine mai serioasă şi, cu toate că în locuri speciale, – în care în mod convenţional, decenţa are alte limite (de exemplu, la plajă) – te poţi purta mai aproape de copilărie, nu poţi face acelaşi lucru pe stradă, cu atât mai puţin în locul şi timpul de închinare. Cred că şi domnia ta, duducă, simţi că am dreptate, fiindcă am văzut că, atunci când te aşezi, cauţi zadarnic să-ţi acoperi cu geanta mândreţe de genunchi. Dacă tot ai intenţionat să-i expui, lasă-i, rogu-te, la vedere!
Of !
Poate vei zice că, în generaţia lui Pavel, decenţa arăta prea înfofolită şi îmbrobodită şi, dacă astăzi nimeni nu mai cere respectarea acelor limite, înseamnă că decenţa nu mai este actuală. E adevărat, s-au schimbat limitele, dar nu principiul. Şi, poate că eşti de acord, există şi o limită maximă a permisiunii, pe care tu însăţi n-ai trece-o. Repet, limitele nu sunt acelea stabilite acum 3000 de ani, sau chiar acum 100 de ani, nu sunt cele din Iran, nici cele din unele ţări negre, mai dezbrăcate. Vârsta şi locul pot muta hotarele concrete, dar adevăratele limite, singurele care au sens în acest caz, sunt acelea care depind de psihologia masculină. Or aici, diferenţa poate fi doar de centimetri.
Lipsa de gust în îmbrăcăminte este un semn rău, dar nu este neapărat indecenţă. Culori rău potrivite sau o croială „balcâză şi lălâie” sunt dizgraţioase, dar nu neapărat indecente. Când însă anumite părţi strategice sunt tot mai dezgolite, sau când /asemenea simbolurilor Apocalipsei !), îmbrăcămintea în acelaşi timp acoperă şi descoperă, „virtutea” aceasta se cheamă indecenţă sau curată neruşinare. Am zis curată, fiindcă am descoperit că, în cele mai multe cazuri este vorba de inconştienţă parfumată şi nu de provocare.
Este, oare, decent ca o doamnă de şaizeci de ani să apară în public cu sânii pe jumătate dezgoliţi şi cu o fustiţă rămasă de pe când era pionieră? Toţi bărbaţii (i-am luat în calcul numai pe cei normali!) vor fi de acord că este un spectacol penibil. Şi aceasta, probabil, fiindcă este vorba de o vârstă respectabilă. Dacă doamna chiar a intenţionat o provocare, riscă să trezească reacţia inversă, de lehamite.
Dar ce ziceţi dacă este o domnişoară de, să zicem, 18 ani, una foarte agreabilă, îmbrăcată pe măsura doamnei sus proscrise? Ei, bine, indiferent de intenţia bietei fete, reacţia masculină va fi între spaimă şi extaz, un amestec de atracţie şi derută, dar în nici un caz nu va provoca respect – singurul condiment care dă gust uman şi chiar divin dragostei. Fetele vor să fie frumoase, şi, cele mai multe sunt, în ciuda grijilor pe care şi le fac în mod inutil. Dar dacă idealul lor de frumuseţe şi dragoste nu aşează pe primul loc respectul de sine şi de semeni, frumuseţea lor este un pericol social, iar dragostea – o emoţie de libelulă.
Puţină condescendenţă, duduie!
Dumnezeu a dat femeii o demnitate infinit mai mare decât unei pisicuţe sau unei gazele. Ea nu are nevoie să-şi expună pielea, fiindcă şi aşa, pentru privirile păcătoase, chiar cojoacele Dochiei sunt transparente. Cu atât mai mult o mai-puţin-decât-decentă vestimentaţie feminină va deturna Porunca a Zecea, chiar pentru privirile unui sfânt, de la imperativul negativ, la cel pozitiv. Frumuseţea naturală inspiră atracţie oricărui bărbat normal, dorit sau nedorit. Această atracţie însă, oricât ar fi ea de plăcută şi nevinovată, nu este o virtute. Şi sticleţii sunt atraşi la fel de femelele speciei lor. E frumos, dar nu e nici o virtute în asta. În cazul omului, jocul speciei nu este suficient ca să-şi merite numele de dragoste. Omul este chipul lui Dumnezeu şi numai el e capabil de adevărată dragoste. Şi animalele iubesc în felul lor, unele chiar sufleteşte, dar dragostea adevărată începe acolo unde deasupra flutură flamura respectului. Numai omul este capabil de respect. Animalul ştie doar de instinct, de atracţie sau teamă. Iar un instinct al decenţei, nici măcar la om nu există.
Unele domniţe vor spune că bărbaţii care au fantezii nepermise când văd, întâmplător, nişte genunchi de damă, sunt obsedaţi, sunt anormali. Pardon!!! Bărbaţii sunt de altă părere. Chiar şi dreptul Iov, care era însurat şi de zece ori tată, simţea că nu face bine să-şi oprească privirile asupra vreunei domnişoare, chiar dacă, pe vremea aceea fetele erau incomparabil mai acoperite... (Iov 31:1). Bărbatul, domnişoară drăguţă, nu este un triceratops cu cravată, dar nici nesimţit ca o riglă. Este, pur şi simplu, o altă creatură. Dacă vrei să fii respectată de soartă, atunci respectă-l, oricine ar fi şi oriunde rişti să-l întâlneşti.
În ce mă priveşte, eu m-am obişnuit într-atât cu spectacolul acesta, încât tind să nu-l mai bag în seamă. Vă scuz pe toate, imaginându-mi că sunteţi nişte fetiţe de 8 ani. Şi poate chiar aşa sunteţi. Dar pentru că există printre voi şi termeni de comparaţie, nu puţine doamne şi domniţe îmbrăcate d e c e n t, care îmi inspiră şi respect, nu pot să nu observ diferenţa. Iar de diferenţa aceasta nu mai răspund eu.
Acum, săru’mânuţele, duduie, şi încă o vorbă. Dacă ai citit aceste învăţături şi crezi că decenţa nu contează, să ştii că scrisoarea asta va fi citită şi de băieţii buni. Iar pentru ei, asemenea fleacuri contează.
FGL, Cernica 2001
______________________________________
[1] Ultima propoziţie este tradusă în alte versiuni occidentale astfel: „cu cât sunt mai puţin decente, cu atât le tratăm mai decent” (TOB); „cele pe care este indecent să le numim sunt tratate cu grijă specială” (BFC); „şi membrele noastre care nu sunt decente sunt cele mai frumos îmbrăcate” (DRB); „astfel, noi ferim cu grijă de ochii altora acele părţi care nu trebuie văzute” (NLT).
[2] După alte versiuni, „să aibă o ţinută decentă; şi găteala lor modestă şi rezervată…” (FBJ); „să se îmbrace după o modă decentă, cu modestie şi 'simplicitate'…” (BFC); „să poarte îmbrăcăminte decentă şi potrivită şi să nu atragă atenţia asupra lor prin felul în care…” (NLT); „să poarte îmbrăcăminte potrivită şi să se împodobească liniştit şi modest” (NJB).
Autoportret
În ţara cu pajişti vărgate,
Cu poeţi înflorind la tripou,
Lucian Blaga e mut ca o lebădă,
Florin Lăiu e viu ca un bou.
Leoparzii au sfârşit dumicatul
Şi tăceri uraganele sug.
Ară boul moldav necuprinsul,
Împins de istóv şi de plug.
Bucureşti 1998
Cu poeţi înflorind la tripou,
Lucian Blaga e mut ca o lebădă,
Florin Lăiu e viu ca un bou.
Leoparzii au sfârşit dumicatul
Şi tăceri uraganele sug.
Ară boul moldav necuprinsul,
Împins de istóv şi de plug.
Bucureşti 1998
culmi de talaz
frumos delir poema mea boema
vorbelor mele şterse înainte
de a fi scrise gând cu gând
în ochii unui tigru privesc lung
ca un captiv al superconştiinţei
mă bat cu eul şi cu supraeul
ci voi avea odată blând ispas
au fost surprinse vrejuri de poeţi
în zori pe ţărm aduse de un val
încă-şi mai mişcă iedera primară
spre marea mediocratică solară
un leu se-nchipuise fiecare
pe culme de talaz singurul eu
un supernimeni cu arípi de-a toate
efemeridă traversând Parnasul
ci eu acesta un copil uitat
mă ţin cu dinţii de o moarte-naltă
eu piatra de azur ferit de daltă
eu stihozaur nepietrificat
urmează să petrec şi un sabat
Cernica 2006
vorbelor mele şterse înainte
de a fi scrise gând cu gând
în ochii unui tigru privesc lung
ca un captiv al superconştiinţei
mă bat cu eul şi cu supraeul
ci voi avea odată blând ispas
au fost surprinse vrejuri de poeţi
în zori pe ţărm aduse de un val
încă-şi mai mişcă iedera primară
spre marea mediocratică solară
un leu se-nchipuise fiecare
pe culme de talaz singurul eu
un supernimeni cu arípi de-a toate
efemeridă traversând Parnasul
ci eu acesta un copil uitat
mă ţin cu dinţii de o moarte-naltă
eu piatra de azur ferit de daltă
eu stihozaur nepietrificat
urmează să petrec şi un sabat
Cernica 2006
Adevăratelea
Nor alb, fratele meu de basm,
care te fac şi te desfac ca pe mine însumi,
ce liber sunt sub faldurile tale,
în blânda căutare a unui ritm uitat.
Poartă-mi şoptirea dincolo de noi,
de arcadele irizate ale timpului,
nor alb, monumentul gloriei mele,
care mă gândeşti şi mă răzgândeşti ca pe un vers lunatic,
născut prea devreme între stele.
27 mai 2001, Valea Someşului
care te fac şi te desfac ca pe mine însumi,
ce liber sunt sub faldurile tale,
în blânda căutare a unui ritm uitat.
Poartă-mi şoptirea dincolo de noi,
de arcadele irizate ale timpului,
nor alb, monumentul gloriei mele,
care mă gândeşti şi mă răzgândeşti ca pe un vers lunatic,
născut prea devreme între stele.
27 mai 2001, Valea Someşului
Aminei
Îţi dăruiesc această diademă solară
de păpădie, purtată în vremuri mai bune,
pe când nu eram detronat şi umblam
în cizmuliţe de rouă, prinţ al livezilor.
Atât mi-a rămas, o cunună cu stele de puf,
pe care o aşez, fata mea, pe voalul tău de mireasă,
ca să te doară tainic transfigurarea ei
şi amintirea pragului de-acasă.
27 mai 2001, Valea Someşului
de păpădie, purtată în vremuri mai bune,
pe când nu eram detronat şi umblam
în cizmuliţe de rouă, prinţ al livezilor.
Atât mi-a rămas, o cunună cu stele de puf,
pe care o aşez, fata mea, pe voalul tău de mireasă,
ca să te doară tainic transfigurarea ei
şi amintirea pragului de-acasă.
27 mai 2001, Valea Someşului
geamănul
voiam să pun eu degetul – nu chiar aşa
voiam de fapt să merg până la capătul permisiunilor
şi să Te pot sărbători
Rabbiy
ca pe un rege al libertăţii mele
imperiu de cucută şi de buchii
frunzos smochin paragină de stele
geamănul meu cu degetul retras
cu ochiul ruşinat Te recunoaşte
ca un întors de pe tărâmul Áin
eu încă am nevoie să mai pipăi
nu doar c-ai fost că eşti şi că vei fi
ci să mă ospătez furnică beată
de umbra Ta în fiecare zi
februarie 2007 Cernica
voiam de fapt să merg până la capătul permisiunilor
şi să Te pot sărbători
Rabbiy
ca pe un rege al libertăţii mele
imperiu de cucută şi de buchii
frunzos smochin paragină de stele
geamănul meu cu degetul retras
cu ochiul ruşinat Te recunoaşte
ca un întors de pe tărâmul Áin
eu încă am nevoie să mai pipăi
nu doar c-ai fost că eşti şi că vei fi
ci să mă ospătez furnică beată
de umbra Ta în fiecare zi
februarie 2007 Cernica
Rugăciune de copil mare
Priveşte-mi, Doamne, lacrima secată,
Cotropitoare şi adevărată.
Stinge-mi coşmarul ce se cheamă lume,
Talazuri de văpaie şi de spume.
Întoarce-Te în versu-mi, Neuitare,
În univers dă-mi lot de împăcare.
Trimite-mi zbenguiala să se culce
Şi să găsesc, de viu, odihnă dulce.
Ţine ciocanul, cleştele şi dalta,
Ia-mi inima din piept şi pune-mi alta.
Bucureşti 1998
Cotropitoare şi adevărată.
Stinge-mi coşmarul ce se cheamă lume,
Talazuri de văpaie şi de spume.
Întoarce-Te în versu-mi, Neuitare,
În univers dă-mi lot de împăcare.
Trimite-mi zbenguiala să se culce
Şi să găsesc, de viu, odihnă dulce.
Ţine ciocanul, cleştele şi dalta,
Ia-mi inima din piept şi pune-mi alta.
Bucureşti 1998
Christianus sum
Dincolo de aceste ploi şi de această
cană cu oţet stelar din care beau
la ore fixe şi afixe,
mă petrece suava mea împăcare cu toatele totului,
la care sunt conectat mai bine decât
orice guru, mai bine
decât orice alt netot, în acest jug fermecat.
O, dezlănţuită pace sub vârtelniţa oarbă a destinului!
Mă priveşte de dincolo singurul văzător, Nevăzutul,
stăpân peste toatele şi netoatele totului,
pe mine care nu sunt, ca şi cum aş fi,
înflorindu-mi grădina pe care voi o numiţi iluzie.
27 mai 2001, Valea Someşului
cană cu oţet stelar din care beau
la ore fixe şi afixe,
mă petrece suava mea împăcare cu toatele totului,
la care sunt conectat mai bine decât
orice guru, mai bine
decât orice alt netot, în acest jug fermecat.
O, dezlănţuită pace sub vârtelniţa oarbă a destinului!
Mă priveşte de dincolo singurul văzător, Nevăzutul,
stăpân peste toatele şi netoatele totului,
pe mine care nu sunt, ca şi cum aş fi,
înflorindu-mi grădina pe care voi o numiţi iluzie.
27 mai 2001, Valea Someşului
Aproape poezie
Aproape-acasă, după-atâta timp
De-nstrăinări şi pierdere de sine,
Din crisalidă-n flutur mă tot schimb
Şi sunt aproape eu şi-aproape bine.
Am aşteptat prea multe de la voi,
Damnate porţi sub care slugi ne-apasă,
Şi-i drept să mă înalţ spre ceruri noi,
Iubit de Domnul şi aproape-acasă.
Aproape-acasă, în amurg de vremi,
Când viaţa-mi pare-o torţă fumegândă,
Când, suflete, nu ştii de ce te temi
S-auzi chemarea ultimă şi blândă,
Aproape-acasă, după-atâta chin,
Zăresc lumina, dar mă simt departe.
Strig ca să ştie Tata că eu vin
Şi că-L aştept în viaţă sau în moarte.
Ar fi păcat, păcat să întârziu,
Când Tu m-aştepţi la sfintele agape,
Când verbul Tău îmi arde-n cuget, viu,
Când suntem, Doamne, azi, atât de-aproape!
Bucureşti 2000
De-nstrăinări şi pierdere de sine,
Din crisalidă-n flutur mă tot schimb
Şi sunt aproape eu şi-aproape bine.
Am aşteptat prea multe de la voi,
Damnate porţi sub care slugi ne-apasă,
Şi-i drept să mă înalţ spre ceruri noi,
Iubit de Domnul şi aproape-acasă.
Aproape-acasă, în amurg de vremi,
Când viaţa-mi pare-o torţă fumegândă,
Când, suflete, nu ştii de ce te temi
S-auzi chemarea ultimă şi blândă,
Aproape-acasă, după-atâta chin,
Zăresc lumina, dar mă simt departe.
Strig ca să ştie Tata că eu vin
Şi că-L aştept în viaţă sau în moarte.
Ar fi păcat, păcat să întârziu,
Când Tu m-aştepţi la sfintele agape,
Când verbul Tău îmi arde-n cuget, viu,
Când suntem, Doamne, azi, atât de-aproape!
Bucureşti 2000
european
eram cândva creştin până la zale
şi băteam cruci în orice sens îmi porunceaţi
dar febra neofitică a trecut
ca o procesiune bahică în vis
prea mult sânge am văzut Eufrate
leoparzi în sutane pătate
colţi albi promiţând mântuire
încă se mai ridică fumul
de carne şi spirit arzând în neştire
decât oaia ta zeu lup medieval
mai bine capra lui Gandhi
februarie 2007 Cernica
şi băteam cruci în orice sens îmi porunceaţi
dar febra neofitică a trecut
ca o procesiune bahică în vis
prea mult sânge am văzut Eufrate
leoparzi în sutane pătate
colţi albi promiţând mântuire
încă se mai ridică fumul
de carne şi spirit arzând în neştire
decât oaia ta zeu lup medieval
mai bine capra lui Gandhi
februarie 2007 Cernica
miercuri, 26 decembrie 2007
Estetică de trei parale
Frumosul
Aşa cum l-au numit străbunii latini, formosus este un atribut al formei, al imaginii, o armonie neînţeleasă a liniilor şi culorii obiectului văzut. Este o categorie aproape mistică, sub priviri care „nu strivesc corola de minuni a lumii”, ori şi mai puţin, o atracţie instinctivă. Dacă urâtul este definit româneşte în mod foarte subiectiv şi visceral, – tot etimologic vorbind, ca participiu al verbului a urî, – adică neplăcut, nesuferit, înseamnă că formosul a început să însemne, cu timpul (încă în latina clasică, apoi în limbile derivate) ceea ce place simţurilor, şi, cu precădere ce place ochilor.
La acest nivel primitiv, de care, totuşi, înţelepciunea nu trebuie să se disocieze, nu facem nici o distincţie între frumuseţea unui apus de soare, frumuseţea unei creaţii artistice şi frumuseţea unui gest de politeţe. O anumită fată, o anumită poezie şi o anumită purtare sunt, toate, frumoase. În mintea omului simplu, cele trei frumosuri – natural, estetic şi moral – se confundă parcă.
Numai realităţile vieţii ne fac să înţelegem că există diferenţă, uneori chiar opoziţie totală, între un chip frumos şi o faptă frumoasă. Numai în poveşti, feţi-frumoşii şi zânele trebuie să fie, pe cât de frumoşi, pe atât de buni şi norocoşi, în timp ce alte personaje, cum ar fi Muma Pădurii şi Zmeul, dacă sunt rele, trebuie să fie şi urâte. În lumea reală însă, frumuseţea fizică sau estetică sunt în stare să absoarbă orice urâţenie morală, „sfinţind-o” pentru gustul adepţilor cultului formei. (Şi, până la urmă, ce este idolatria, dacă nu cultul formelor în dauna fondului ? Nu degeaba cuvântul „idol” < eidolos, vine de la eidos = formă). Suntem, astfel, siliţi să facem distincţie între frumosul etic şi frumosul „formos”. La o scară infinit superioară, Domnul crucificat este un spectacol oribil, nu are „nici o frumuseţe care să ne atragă privirile”, după spusa lui Isaia (53:2). Dar rămâne frumuseţea mesajului spiritual al iubirii jertfitoare.
Evreul Tudor Vianu ne-a învăţat să mergem mai departe, să facem distincţie între frumosul natural şi frumosul estetic. Pictura unui portret, sau a unui peisaj, de exemplu, poate fi „urâtă” pentru gustul natural, necultivat, care caută în pictură desfătarea simţurilor naturale, deoarece portretul poate înfăţişa un chip urât, hidos, respingător, chiar dacă este genial din punct de vedere estetic. În acest caz, frumuseţea este dată de factori culturali, de înţelegerea mesajului artistic. În artă, urâtul şi frumosul ţin de alte criterii, nu de ceea ce izbeşte ochii şi timpanele. Şi, spre deosebire de frumosul natural, frumosul estetic se învaţă, se cultivă. Nu există gust estetic înăscut.
Şi dacă amintim de învăţ şi cultură, acestea înseamnă oarecare efort intelectual şi sufletesc, adică exact ceea ce spiritului barbar, primitiv, nu-i prieşte. Toţi ne naştem barbari, să fie limpede, nobleţea genetică fiind, mai mult sau mai puţin o reacţie de orgoliu. Dar în timp ce unii îşi dezvoltă simţul estetic, cultivându-se prin contact cu marea artă şi cu criteriile ei, alţii rămân să judece totul după gusturile lor naturale, sau deja pervertite, fiind prea comozi ca să înveţe şi prea mândri ca să fie învăţaţi. Acest tip de umanoid este foarte comun şi grăbit să-şi impună kitschurile de efect comercial. Dar până la urmă nu kitsch-ul este atât de detestabil, cât acel produs artistic, fie el şi „genial”, al unui „spirit” vulgarizant, care sfidează tot ceea ce spiritele nobile ale acestei lumi au creat până acum.
Teroriştii revoluţiei muzicale
Nu voi aduce în discuţie toate artele aici, voi vorbi puţin despre arta sunetelor. Există în muzica modernă, sub influenţa unui barbarism afro-american, o largă producţie de artefacte sonore în care predomină o anumită îmbinare a ritmului sadic cu melosul hormonal până la isterizare colectivă, în care tinerii îşi găsesc refugiul. Este vorba de combinaţia dintre primitivismul natural şi snobismul pur – mai pe româneşte, prostie curată, dar foarte poluantă. Aproape că nu mai contează caracterul şi calitatea textului, atunci când există, deoarece în această orgie electronică, muzica face textul.
„Spinii şi pălămida” venite din blestemul Genezei, dudăul mârlănesc şi laurul porcesc nu sunt plante de cultură. Dar sălbăticiunile sunt mai îndrăzneţe, mai virile, mai rezistente decât frumuseţile pe care le cultivăm cu grijă şi sacrificiu. Muzica vulgară se adresează unor simţuri instinctuale, subumane, pentru că ritmurile ei îndrăcite şi vocile ei – languroase, lascive, sau, dimpotrivă, isterizate, paroxistice, ca răgetele unui animal în călduri, sau în groazele morţii, repetând obsesiv un anumit motiv muzical, – se adresează cu putere subconştientului senzual, carnal, de aceea ea place, adică este simţită ca fiind „frumoasă”.
Deşi cineva poate face distincţie între muzica tembelă, de culoare bulibăşească (omniprezentă ca fumul de ţigară la nunţile de cartier şi în atmosfera deja suprapoluată a străzilor bucureştene) şi muzica de un satanism mai occidental, mai „metalic” (cum sunt genurile rock, rap, and what the hell are their names, mai inteligente, dar mai drăceşti decât năsulia de mahala), în ultimă analiză este vorba de acelaşi fenomen de prostituare a esteticului. Şi se pare că există o anumită atracţie între gustul moral şi gustul estetic în lumea artei. În timp ce unii încearcă să ataşeze texte sacre unei muzici insalubre, alţii au găsit pentru acest soi de „muzică”, textele potrivite: porno sau chiar sataniste.
Muzica proastă este, mai degrabă, kinestetică decât estetică, o satisfacţie fiziologică a oaselor şi a timpanelor fudule, un sado-masochism sonor şi un drog auditiv. O poţi recunoaşte după numărul de decibeli care ucide toate vietăţile din jur. Când simţi nevoia ca ritmul ei euforic să fie cât mai accentuat şi mai convingător pentru părinţii sau vecinii de modă veche, care încă supravieţuiesc, exact aceasta este muzica proastă despre care vorbeam.
Mişto, nasol, naşpa
Când cineva îţi spune că are o casetă mişto, acest termen argotic exprimă foarte exact gustul format de muzica cea mai populară de astăzi. Dacă nu e mişto, atunci e nasol sau, mai nou, e naşpa. În limba rromani, mişto înseamnă frumos, bun, bine. Ca împrumut în română, el nu este sinonim cu acestea însă. Este un frumos aparte, după prost gustul şmecherilor de cartier sau al prinţişorilor sătui de prea mult bine. Chiar când acest mişto denumeşte un frumos autentic, natural sau estetic, termenul trădează handicapul spiritual al celui care-l foloseşte, arătând că acesta nu găseşte un superlativ mai nobil pentru a descrie emoţia trăită.
Dacă termenul mişto l-am „şutit” în mod compensativ de la rromii conlocuitori, prostul gust nu de acolo ne vine. Americanii au, pe lângă beautiful, fine, nice, good ş.a., şi un termen foarte apropiat de miştoul rromânesc. Dicţionarul de sinonime scrie în dreptul lui mişto: bun, frumos, apetisant, chipeş, reuşit ş.a. Iar englezescul cool, care, l-a origine înseamnă răcoros, a ajuns să fie folosit cu sensul de frumos, flegmatic, „rotund”, grozav, impertinent (toate în acelaşi timp), adică... mişto. Idealul adolescentului american de astăzi este acela de a fi cool: a conduce o anumită maşină, a fuma o anumită ţigară, a se da rotund în faţa celor de o vârstă, a fi arătos, tupeist şi, înainte de toate, sexy.
Nu este nimic „cultural”, rasial sau naţionalist în această constatare, fiindcă acesta este idealul mai tuturor adolescenţilor de astăzi (care au un prezent asigurat): o maşină mişto, o gagică mişto, bani fără prejudecăţi şi tot felul de distracţii, începând şi terminând cu fanatismul pentru diverse formaţii muzicale şi sportive, dătătoare de spectacole mişto. Tinerii aceştia alienaţi nu mai trăiesc în familie, nici măcar în lume; ei trăiesc în hoardă şi cel mai trist fapt e că singura lor existenţă reală este dependenţa de grup, de unde şi snobismul muzical caracteristic.
Această „cultură” nouă a reuşit să convingă şi pe anumiţi critici de artă şi mass-media, încât snobismul se extinde până sus de tot şi a devenit o a doua natură. Nu doar scopuri comerciale se urmăresc atunci când se încurajează o asemenea artă neagră sau bălţată. Creatori de programe, redactori, organizatori, cred în această estetică vulgară, de trei parale, în această bâţâială mişto, de vreme ce o încurajează pe toate căile, în timp ce marea artă, adevărata muzică rămâne undeva în trecut, necunoscută de generaţia tânără. Iar dacă li se oferă totuşi, ei fac dovada supremă a pervertirii definitive a gustului: un gest insolent de dispreţ, ca atunci când ar afla că li s-a introdus în programă limba rusă, ori chiar gramatica română. Acest gest are şi un corespondent lexical mai nou, antonimul perfect al lui mişto. Muzica preclasică şi clasică, chiar şi muzica romantică se traduc prin termenul naşpa.
De altfel, tot ce nu convine preocupărilor juvenile exclusiv ludice şi alienante este naşpa. Naşpa este munca, bunul simţ, încrederea în sfatul părinţilor, al educatorilor, al adulţilor în general; naşpa este cultura şi nobleţea, preocupările spirituale, religioase. Naşpa este să stai singur, un ceas, cu gândurile tale proprii, adevărate, neîmprumutate. Mişto sunt distracţiile de orice fel, cât mai diverse şi mai captivante, ca să nu te plictiseşti. Iar muzica este un stupefiant permis şi permanent. Nici o activitate fizică sau intelectuală nu mai merge fără zgomotul de fond, înnebunitor al difuzoarelor. În casă, la metrou, în supermagazine, la internet-café, la frizerie, în microbuz, totul e mişto. La radio şi televizor, pe orice undă schimbi, peste tot te întâmpină, asemenea reclamelor de ţigări şi de „fete” fierbinţi, o muzică mişto ca picătura chinezească. Dacă ai cumva walkman şi căşti, poţi face abstracţie de miştoul de afară, injectându-ţi în urechi o doză mai mare de mişto la alegere, izolat de lumea naşpa din afara ta şi aiurind, cu ochii injectaţi şi cu timpanele zgâriate, în ritmurile viitorului. Care viitor?
[Ce]arta sunetelor în Biserică
Această controversă estetică s-a extins şi pe tărâm religios, din nefericire chiar în adunările evanghelice, unde liturgica tradiţională permitea deja, sau chiar încuraja o muzică mai umană, opusă imnodiei bisericilor tradiţionaliste (care se sileşte a fi serafică, tămâioasă; şi, uneori, reuşeşte). Unii ar dori ca Biserica să utilizeze şi astăzi doar anumite misse, corale şi imnuri de tip bizantin, gregorian, ori pre-preclasic, care ţin, mai degrabă, de istoria muzicii, decât de o închinare vie în spirit protestant. În timp ce acele opere liturgice nu sunt de lepădat, din punct de vedere estetic, unele având chiar un apel mistic la închinare şi reverenţă totală, nu este drept să condamnăm orice alt gen muzical ca fiind impropriu închinării. Există şi în muzica clasică, romantică sau modernă, capodopere care sunt compatibile cu sentimentul religios, dacă sentimentul nostru religios cuprinde şi bucuria debordantă, precum şi toleranţa pentru un gust diferit de al unei elite culturale minoritare. Aici ar avea loc şi cântece ritmate, „americane” sau de altă provenienţă, dacă ritmul şi melosul lor sunt justificate de text şi de contextul religios.
Trebuie să recunoaştem primejdia de a transfera simpatiile şi antipatiile noastre culturale pe plan religios, şi a declara drept lumesc, profan, ceea ce diferă de stilul educaţiei noastre. Îmi amintesc bine că am fost destul de strâmt la capitolul acesta. Chiar şi acum îmi stă pe conştiinţă atitudinea, de altfel bine intenţionată, pe care am avut-o la o nuntă, unde n-am vrut să-mi compromit prinţipurile, cântând cu vioara împreună cu ceilalţi tineri (care veniseră cu acordeon, chitară, etc.) fiindcă se cântau cântece cam ritmate... Eu cântam piese mai domoale sau de muzică simfonică. (Doar în copilărie cântasem într-un taraf, ce-i drept nu foarte entuziasmat, dar eficient). În acelaşi timp, fiind elev la o şcoală de canto pentru un an, mă chinuiam să modific textul unor cântece fiindcă erau de... dragoste (!). Acum mi se pare caraghioasă această atitudine pe care, de altfel, nu mi-a reproşat-o nimeni.
Cred că avem nevoie de mai multă înţelegere şi sensibilitate populară în chestiunea muzicii creştine. Dacă aceasta este o problemă duhovnicească, atunci se aplică şi aici, cel puţin pentru protestanţi, regula că fiecare creştin trebuie să se convingă, pe temeiul Revelaţiei, şi nu se impune de sus în jos, sau de jos în sus, ceva care răneşte inima sau gustul unei majorităţi.
Eu militez pentru muzica de orice fel care se subordonează textului şi contextului, adică mesajului logic şi cadrului (în cazul Bisericii, cadrul sacru, într-un sens al sacrului mai coborât pe pământ şi nu intangibil şi insensibil). Dacă însă ar fi ca tendinţele lumeşti, drăceşti, prezente şi în muzică în unele locuri, să predomine şi să sufoce valorile incomparabile ale trecutului, atunci mai degrabă mă întorc la lălăiala bizantină. Dacă prea mulţi sunt încântaţi de muzica teribilă, mişto, eu rămân cu nevăzătorul Bach, cu surdul Beethoven, cu falitul Haendel şi cu alţii ca aceştia, între care şi Enescu al nostru cel prea puţin cunoscut. Rămân cu naşpa.
Florin Lăiu, 14.11.2000.
Aşa cum l-au numit străbunii latini, formosus este un atribut al formei, al imaginii, o armonie neînţeleasă a liniilor şi culorii obiectului văzut. Este o categorie aproape mistică, sub priviri care „nu strivesc corola de minuni a lumii”, ori şi mai puţin, o atracţie instinctivă. Dacă urâtul este definit româneşte în mod foarte subiectiv şi visceral, – tot etimologic vorbind, ca participiu al verbului a urî, – adică neplăcut, nesuferit, înseamnă că formosul a început să însemne, cu timpul (încă în latina clasică, apoi în limbile derivate) ceea ce place simţurilor, şi, cu precădere ce place ochilor.
La acest nivel primitiv, de care, totuşi, înţelepciunea nu trebuie să se disocieze, nu facem nici o distincţie între frumuseţea unui apus de soare, frumuseţea unei creaţii artistice şi frumuseţea unui gest de politeţe. O anumită fată, o anumită poezie şi o anumită purtare sunt, toate, frumoase. În mintea omului simplu, cele trei frumosuri – natural, estetic şi moral – se confundă parcă.
Numai realităţile vieţii ne fac să înţelegem că există diferenţă, uneori chiar opoziţie totală, între un chip frumos şi o faptă frumoasă. Numai în poveşti, feţi-frumoşii şi zânele trebuie să fie, pe cât de frumoşi, pe atât de buni şi norocoşi, în timp ce alte personaje, cum ar fi Muma Pădurii şi Zmeul, dacă sunt rele, trebuie să fie şi urâte. În lumea reală însă, frumuseţea fizică sau estetică sunt în stare să absoarbă orice urâţenie morală, „sfinţind-o” pentru gustul adepţilor cultului formei. (Şi, până la urmă, ce este idolatria, dacă nu cultul formelor în dauna fondului ? Nu degeaba cuvântul „idol” < eidolos, vine de la eidos = formă). Suntem, astfel, siliţi să facem distincţie între frumosul etic şi frumosul „formos”. La o scară infinit superioară, Domnul crucificat este un spectacol oribil, nu are „nici o frumuseţe care să ne atragă privirile”, după spusa lui Isaia (53:2). Dar rămâne frumuseţea mesajului spiritual al iubirii jertfitoare.
Evreul Tudor Vianu ne-a învăţat să mergem mai departe, să facem distincţie între frumosul natural şi frumosul estetic. Pictura unui portret, sau a unui peisaj, de exemplu, poate fi „urâtă” pentru gustul natural, necultivat, care caută în pictură desfătarea simţurilor naturale, deoarece portretul poate înfăţişa un chip urât, hidos, respingător, chiar dacă este genial din punct de vedere estetic. În acest caz, frumuseţea este dată de factori culturali, de înţelegerea mesajului artistic. În artă, urâtul şi frumosul ţin de alte criterii, nu de ceea ce izbeşte ochii şi timpanele. Şi, spre deosebire de frumosul natural, frumosul estetic se învaţă, se cultivă. Nu există gust estetic înăscut.
Şi dacă amintim de învăţ şi cultură, acestea înseamnă oarecare efort intelectual şi sufletesc, adică exact ceea ce spiritului barbar, primitiv, nu-i prieşte. Toţi ne naştem barbari, să fie limpede, nobleţea genetică fiind, mai mult sau mai puţin o reacţie de orgoliu. Dar în timp ce unii îşi dezvoltă simţul estetic, cultivându-se prin contact cu marea artă şi cu criteriile ei, alţii rămân să judece totul după gusturile lor naturale, sau deja pervertite, fiind prea comozi ca să înveţe şi prea mândri ca să fie învăţaţi. Acest tip de umanoid este foarte comun şi grăbit să-şi impună kitschurile de efect comercial. Dar până la urmă nu kitsch-ul este atât de detestabil, cât acel produs artistic, fie el şi „genial”, al unui „spirit” vulgarizant, care sfidează tot ceea ce spiritele nobile ale acestei lumi au creat până acum.
Teroriştii revoluţiei muzicale
Nu voi aduce în discuţie toate artele aici, voi vorbi puţin despre arta sunetelor. Există în muzica modernă, sub influenţa unui barbarism afro-american, o largă producţie de artefacte sonore în care predomină o anumită îmbinare a ritmului sadic cu melosul hormonal până la isterizare colectivă, în care tinerii îşi găsesc refugiul. Este vorba de combinaţia dintre primitivismul natural şi snobismul pur – mai pe româneşte, prostie curată, dar foarte poluantă. Aproape că nu mai contează caracterul şi calitatea textului, atunci când există, deoarece în această orgie electronică, muzica face textul.
„Spinii şi pălămida” venite din blestemul Genezei, dudăul mârlănesc şi laurul porcesc nu sunt plante de cultură. Dar sălbăticiunile sunt mai îndrăzneţe, mai virile, mai rezistente decât frumuseţile pe care le cultivăm cu grijă şi sacrificiu. Muzica vulgară se adresează unor simţuri instinctuale, subumane, pentru că ritmurile ei îndrăcite şi vocile ei – languroase, lascive, sau, dimpotrivă, isterizate, paroxistice, ca răgetele unui animal în călduri, sau în groazele morţii, repetând obsesiv un anumit motiv muzical, – se adresează cu putere subconştientului senzual, carnal, de aceea ea place, adică este simţită ca fiind „frumoasă”.
Deşi cineva poate face distincţie între muzica tembelă, de culoare bulibăşească (omniprezentă ca fumul de ţigară la nunţile de cartier şi în atmosfera deja suprapoluată a străzilor bucureştene) şi muzica de un satanism mai occidental, mai „metalic” (cum sunt genurile rock, rap, and what the hell are their names, mai inteligente, dar mai drăceşti decât năsulia de mahala), în ultimă analiză este vorba de acelaşi fenomen de prostituare a esteticului. Şi se pare că există o anumită atracţie între gustul moral şi gustul estetic în lumea artei. În timp ce unii încearcă să ataşeze texte sacre unei muzici insalubre, alţii au găsit pentru acest soi de „muzică”, textele potrivite: porno sau chiar sataniste.
Muzica proastă este, mai degrabă, kinestetică decât estetică, o satisfacţie fiziologică a oaselor şi a timpanelor fudule, un sado-masochism sonor şi un drog auditiv. O poţi recunoaşte după numărul de decibeli care ucide toate vietăţile din jur. Când simţi nevoia ca ritmul ei euforic să fie cât mai accentuat şi mai convingător pentru părinţii sau vecinii de modă veche, care încă supravieţuiesc, exact aceasta este muzica proastă despre care vorbeam.
Mişto, nasol, naşpa
Când cineva îţi spune că are o casetă mişto, acest termen argotic exprimă foarte exact gustul format de muzica cea mai populară de astăzi. Dacă nu e mişto, atunci e nasol sau, mai nou, e naşpa. În limba rromani, mişto înseamnă frumos, bun, bine. Ca împrumut în română, el nu este sinonim cu acestea însă. Este un frumos aparte, după prost gustul şmecherilor de cartier sau al prinţişorilor sătui de prea mult bine. Chiar când acest mişto denumeşte un frumos autentic, natural sau estetic, termenul trădează handicapul spiritual al celui care-l foloseşte, arătând că acesta nu găseşte un superlativ mai nobil pentru a descrie emoţia trăită.
Dacă termenul mişto l-am „şutit” în mod compensativ de la rromii conlocuitori, prostul gust nu de acolo ne vine. Americanii au, pe lângă beautiful, fine, nice, good ş.a., şi un termen foarte apropiat de miştoul rromânesc. Dicţionarul de sinonime scrie în dreptul lui mişto: bun, frumos, apetisant, chipeş, reuşit ş.a. Iar englezescul cool, care, l-a origine înseamnă răcoros, a ajuns să fie folosit cu sensul de frumos, flegmatic, „rotund”, grozav, impertinent (toate în acelaşi timp), adică... mişto. Idealul adolescentului american de astăzi este acela de a fi cool: a conduce o anumită maşină, a fuma o anumită ţigară, a se da rotund în faţa celor de o vârstă, a fi arătos, tupeist şi, înainte de toate, sexy.
Nu este nimic „cultural”, rasial sau naţionalist în această constatare, fiindcă acesta este idealul mai tuturor adolescenţilor de astăzi (care au un prezent asigurat): o maşină mişto, o gagică mişto, bani fără prejudecăţi şi tot felul de distracţii, începând şi terminând cu fanatismul pentru diverse formaţii muzicale şi sportive, dătătoare de spectacole mişto. Tinerii aceştia alienaţi nu mai trăiesc în familie, nici măcar în lume; ei trăiesc în hoardă şi cel mai trist fapt e că singura lor existenţă reală este dependenţa de grup, de unde şi snobismul muzical caracteristic.
Această „cultură” nouă a reuşit să convingă şi pe anumiţi critici de artă şi mass-media, încât snobismul se extinde până sus de tot şi a devenit o a doua natură. Nu doar scopuri comerciale se urmăresc atunci când se încurajează o asemenea artă neagră sau bălţată. Creatori de programe, redactori, organizatori, cred în această estetică vulgară, de trei parale, în această bâţâială mişto, de vreme ce o încurajează pe toate căile, în timp ce marea artă, adevărata muzică rămâne undeva în trecut, necunoscută de generaţia tânără. Iar dacă li se oferă totuşi, ei fac dovada supremă a pervertirii definitive a gustului: un gest insolent de dispreţ, ca atunci când ar afla că li s-a introdus în programă limba rusă, ori chiar gramatica română. Acest gest are şi un corespondent lexical mai nou, antonimul perfect al lui mişto. Muzica preclasică şi clasică, chiar şi muzica romantică se traduc prin termenul naşpa.
De altfel, tot ce nu convine preocupărilor juvenile exclusiv ludice şi alienante este naşpa. Naşpa este munca, bunul simţ, încrederea în sfatul părinţilor, al educatorilor, al adulţilor în general; naşpa este cultura şi nobleţea, preocupările spirituale, religioase. Naşpa este să stai singur, un ceas, cu gândurile tale proprii, adevărate, neîmprumutate. Mişto sunt distracţiile de orice fel, cât mai diverse şi mai captivante, ca să nu te plictiseşti. Iar muzica este un stupefiant permis şi permanent. Nici o activitate fizică sau intelectuală nu mai merge fără zgomotul de fond, înnebunitor al difuzoarelor. În casă, la metrou, în supermagazine, la internet-café, la frizerie, în microbuz, totul e mişto. La radio şi televizor, pe orice undă schimbi, peste tot te întâmpină, asemenea reclamelor de ţigări şi de „fete” fierbinţi, o muzică mişto ca picătura chinezească. Dacă ai cumva walkman şi căşti, poţi face abstracţie de miştoul de afară, injectându-ţi în urechi o doză mai mare de mişto la alegere, izolat de lumea naşpa din afara ta şi aiurind, cu ochii injectaţi şi cu timpanele zgâriate, în ritmurile viitorului. Care viitor?
[Ce]arta sunetelor în Biserică
Această controversă estetică s-a extins şi pe tărâm religios, din nefericire chiar în adunările evanghelice, unde liturgica tradiţională permitea deja, sau chiar încuraja o muzică mai umană, opusă imnodiei bisericilor tradiţionaliste (care se sileşte a fi serafică, tămâioasă; şi, uneori, reuşeşte). Unii ar dori ca Biserica să utilizeze şi astăzi doar anumite misse, corale şi imnuri de tip bizantin, gregorian, ori pre-preclasic, care ţin, mai degrabă, de istoria muzicii, decât de o închinare vie în spirit protestant. În timp ce acele opere liturgice nu sunt de lepădat, din punct de vedere estetic, unele având chiar un apel mistic la închinare şi reverenţă totală, nu este drept să condamnăm orice alt gen muzical ca fiind impropriu închinării. Există şi în muzica clasică, romantică sau modernă, capodopere care sunt compatibile cu sentimentul religios, dacă sentimentul nostru religios cuprinde şi bucuria debordantă, precum şi toleranţa pentru un gust diferit de al unei elite culturale minoritare. Aici ar avea loc şi cântece ritmate, „americane” sau de altă provenienţă, dacă ritmul şi melosul lor sunt justificate de text şi de contextul religios.
Trebuie să recunoaştem primejdia de a transfera simpatiile şi antipatiile noastre culturale pe plan religios, şi a declara drept lumesc, profan, ceea ce diferă de stilul educaţiei noastre. Îmi amintesc bine că am fost destul de strâmt la capitolul acesta. Chiar şi acum îmi stă pe conştiinţă atitudinea, de altfel bine intenţionată, pe care am avut-o la o nuntă, unde n-am vrut să-mi compromit prinţipurile, cântând cu vioara împreună cu ceilalţi tineri (care veniseră cu acordeon, chitară, etc.) fiindcă se cântau cântece cam ritmate... Eu cântam piese mai domoale sau de muzică simfonică. (Doar în copilărie cântasem într-un taraf, ce-i drept nu foarte entuziasmat, dar eficient). În acelaşi timp, fiind elev la o şcoală de canto pentru un an, mă chinuiam să modific textul unor cântece fiindcă erau de... dragoste (!). Acum mi se pare caraghioasă această atitudine pe care, de altfel, nu mi-a reproşat-o nimeni.
Cred că avem nevoie de mai multă înţelegere şi sensibilitate populară în chestiunea muzicii creştine. Dacă aceasta este o problemă duhovnicească, atunci se aplică şi aici, cel puţin pentru protestanţi, regula că fiecare creştin trebuie să se convingă, pe temeiul Revelaţiei, şi nu se impune de sus în jos, sau de jos în sus, ceva care răneşte inima sau gustul unei majorităţi.
Eu militez pentru muzica de orice fel care se subordonează textului şi contextului, adică mesajului logic şi cadrului (în cazul Bisericii, cadrul sacru, într-un sens al sacrului mai coborât pe pământ şi nu intangibil şi insensibil). Dacă însă ar fi ca tendinţele lumeşti, drăceşti, prezente şi în muzică în unele locuri, să predomine şi să sufoce valorile incomparabile ale trecutului, atunci mai degrabă mă întorc la lălăiala bizantină. Dacă prea mulţi sunt încântaţi de muzica teribilă, mişto, eu rămân cu nevăzătorul Bach, cu surdul Beethoven, cu falitul Haendel şi cu alţii ca aceştia, între care şi Enescu al nostru cel prea puţin cunoscut. Rămân cu naşpa.
Florin Lăiu, 14.11.2000.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Abonați-vă la
Postări
Comentarii