luni, 20 iulie 2009

Lecţia de ştiinţe naturale

Dracul în şcoală

Părinţii noştri au făcut şcoală în timp de război. Era dificil, dar şi provocator, să înveţi despre lume şi viaţă, când lumea şi viaţa erau sfârtecate de bombe. Generaţia noastră a făcut şcoală într-un război mult mai devastator, războiul ideologic, lăsat moştenire de la cel venit cu escadrile şi tancuri.

De o parte era ştiinţa, care neapărat confirma filosofia marxistă, de cealaltă parte eram noi, ăştia mici şi neputincioşi, rămăşiţele „regimului burghezo-moşieresc”, care îndrăzneam să crâcnim, sau chiar să afirmăm cu certitudine că există Dumnezeu. În faţa tăvălugului numit catedră, ne pomeneam uneori, opunând rezistenţă în numele unui singur crez: Dumnezeu există, altminteri universul şi viaţa nu se pot explica pe cinstite. Dumnezeu există, altminteri nimic nu ar mai avea sens.

A venit însă şi momentul în care orizonturile roşii s-au sfâşiat. Valorile tradiţionale ale credinţei, care supravieţuiseră sub stratul – oarecum protector! – al troienelor ateiste, s-au întâlnit, în mod firesc, cu ce mai rămăsese din creştinismul emisferei occidentale Şi a apărut pedagogul de şcoală nouă. Dar în spiritul aceluiaşi război. De data aceasta, religia pare înclinată să ocupe nostalgic, din ce în ce mai mult, locul ideologiei prăbuşite, iar ştiinţele naturale, care mai înainte ne înspăimântau cu spectrul lor ateist, au fost silite să dea un pas înapoi. Se doreşte scoaterea evoluţionismului din învăţământul general; el nu este pentru minorii catehumeni, ci pentru enoriaşii adulţi, aşa cum toate lucrurile care trezesc curiozitatea şi atracţia adolescentului sunt etichetate „numai pentru adulţi”.

Şi în Biserică

În cele mai multe ţări creştine, teologia a cerut armistiţiu ateologiei evoluţioniste, imaginându-se un compromis schizoid şi letal, care nu este nici ateism, nici creştinism autentic. Se numeşte evoluţionism teist, creaţionism evoluţionist, sau darwinism creştin. Mai pe româneşte, este credinţa că Dumnezeu ar fi creat universul, viaţa şi omenirea, prin legile oculte ale evoluţiei „naturale”. Credinciosul ar trebui să se întrebe, foarte serios, ce loc ocupă dracul în acest lanţ al evoluţiei! Dar Iisus Christos? Şi spre ce evoluăm?

Această compromitere a învăţăturii creştine este faza cea mai critică a războiului care marchează şcoala acestui ultim segment al istoriei. Este o provocare insidioasă, care a câştigat deja mulţi teologi şi multe biserici. Ca urmare, creştinismul îşi pierde relevanţa, iar Biserica este tot mai abandonată – nefiind aceasta singura cauză. Secularismul triumfă, iar creştinismul se refugiază în zonele obscure ale psihologiei şi în cele – încă mai obscure – ale politicii. Care va fi viitorul nepoţilor noştri? Ce şcoală îi va forma şi în ce tabără se vor situa?

Bisericile şi credincioşii nu au dat suficientă importanţă acestei provocări. Mulţi repetă, cu inconştienţă, că teoria lui Darwin a căzut, că însuşi Darwin s-ar fi dezis de ea pe patul de moarte, că savanţii naturalişti devin tot mai credincioşi, sau că s-ar fi găsit nu ştiu ce evidenţă ştiinţifică de ultimă oră, care ar „demonstra” existenţa lui Dumnezeu. Ce este adevărat din toate acestea?

Procesul maimuţelor

Adevărat este că evoluţionismul face progrese. Adevărat este că evoluţionismul s-a impus de mult în comunitatea ştiinţifică şi a devenit o teorie respectabilă în societate, o filosofie care şi-a câştigat titlul de ştiinţă, întemeindu-se pe nu puţine observaţii ale ştiinţelor naturale. Este de asemenea adevărat că au existat cazuri penibile în care oameni de ştiinţă au apelat la fals, ca să-şi justifice teoria evoluţionistă. Dar este adevărat că şi unii creştini au apelat la o asemenea metodologie. Şi mai adevărat este că în ambele tabere te poţi înşela uşor, apelând la argumente de scurtă folosinţă.

Tensiunile social-politice existente astăzi în unele părţi ale lumii cu privire la statutul egal pe care ar trebui să-l ocupe în şcoală ideologiile care explică lumea (cu mai multă sau mai puţină retorică academică), sunt foarte provocatoare. Majoritatea specialiştilor în domeniu, educată în spirit naturalist, nu doreşte legitimarea creaţionismului ca alternativă în învăţământ. Nu acceptă nici o variantă de creaţionism, oricât de „ştiinţific”, oricât de mult s-ar dilua în combinaţie cu evoluţionismul. În unele state, sub presiunea forţelor religioase, s-au dat legi care au obligat şcoala să introducă explicaţii alternative, pentru ca elevii să ştie că studiul despre origini nu este o problemă pe care ştiinţa a rezolvat-o. Aceste experimente cultural-politice sunt însă foarte efemere, iar comunitatea ştiinţifică reuşeşte să-şi recupereze prestigiul totalitar, aducând în special două obiecţii împotriva oricărei forme de creaţionism ştiinţific:

a) creaţionismul nu este ştiinţă, ci religie deghizată;

b) Sinagoga şi bisericile (Catolică, Ortodoxă, protestante), care cândva erau pur creaţioniste, admit acum că evoluţionismul trebuie respectat ca adevăr ştiinţific şi că, în teologie, există modele de armonizare cu Biblia. Locul creaţionismului este acolo unde se promovează mitologia religioasă, în stil fundamentalist, literalist, nu în viaţa reală.

Creaţionismul în dezavantaj

Simpatiile mele sunt totale pentru creaţionism. Şi nu pentru orice fel de creaţionism, ci pentru versiunea biblică. Dacă puţinii savanţi credincioşi încearcă şi explicaţii care să armonizeze relatarea Creaţiei cu datele ştiinţei, este cu atât mai bine. Rămâne însă condiţia ca autoritatea divină a Bibliei să nu fie ştirbită, şi atât datele ştiinţei, cât şi datele Bibliei să nu fie manipulate.

„Creaţionismul ştiinţific” însă este dezavantajat astăzi, din motive evidente. Evoluţionismul şi-a câştigat vechime, statut ştiinţific, popularitate, putere şi o armată de militanţi şi convertiţi, de la biologi, geologi şi fizicieni, până la jurnalişti, artişti şi teologi. Evoluţionismul are puternic sprijin legal şi material din partea statelor lumii. Creaţionismul, pe de altă parte, deşi mult mai vechi (sub forma diverselor credinţe), este, în fapt, mult mai tânăr, ca preocupare ştiinţifică. Argumentele deosebit de interesante, unele foarte puternice, pe care le aduce în favoarea unei Creaţii inteligente şi în favoarea cataclismului universal, relatat în Biblie, merită toată atenţia spiritelor elevate. Totuşi, creaţionismul are puţine şanse în faţa acestor spirite „elevate”, care sunt marcate/de dezinformare şi prejudecăţi, atunci când este vorba de mesajul Bibliei.

Pentru cercetările care să depisteze fisurile evoluţionismului şi să aducă la lumină date şi dovezi care ar putea duce într-o direcţie mai bună, s-au cheltuit puţini bani. Nu ne mirăm că statele, mass-media şi diverse foruri culturale sunt în general dezinteresate de acest aspect, însă chiar şi marile organizaţii religioase (Biserica, Sinagoga etc.), care au în multe ţări universităţi proprii, nu par interesate să investească într-o aventură ştiinţifică neconvenţională şi incorectă politic.

Cercetătorii cu adevărat credincioşi sunt extrem de puţini, cercetarea de acest tip este modest susţinută financiar, iar presiunea psihologică este majoră, din toate părţile. În instituţiile ştinţifice, a încerca să sugerezi sau să publici aspecte care ar favoriza creaţionismul este o imposibilitate practică, deşi teoretic se afirmă libertatea academică. Fiecare domeniu al ştiinţei are monştrii lui sacri care au creat şcoală, iar ucenicul trebuie să deprindă ticurile maestrului, altminteri nu mai mănâncă pâine albă. Dependenţa ideologică şi psihologică este mult mai perfidă decât cea politică, deoarece creează iluzia corectitudinii şi a libertăţii de gândire.

Ştiinţa este vaca sacră a omului modern, de aceea există tendinţa să privim cu reverenţă chiar şi ceea ce lasă ea în urmă. Numai termenii „savant” şi „ştiinţă” trezesc toată veneraţia profanilor. Este un prestigiu câştigat pe drept oarecum, dar în mod exagerat şi cu prea mari pierderi.

Cercetare alternativă

Nici un cercetător nu se poate elibera de premise filozofice sau de prejudecăţi faţă de un alt model cosmogonic, doar pentru simplul fapt că este expert în domeniu. Aceasta este o realitate universală şi se aplică atât în religii, cât şi în ştiinţe şi în multe alte domenii.

Premisa mea favorită este că adevărul are în esenţă criterii estetice şi, prin urmare, adevărurile fundamentale trebuie să se armonizeze cu cele mai înalte idealuri de frumos şi drept. Un adevăr pesimist şi neplăcut poate fi adevăr relativ, dar nu adevărul absolut despre principiul generator şi modelator al universului. Aceasta este, dacă vreţi, prejudecata, judecata şi postjudecata mea, de care nu doresc să scap. Modelele cosmogonice în care sensul vieţii şi al suferinţei este nul sau nebulos, în care ideea de dreptate este o simplă opinie, iar iubirea este doar cu puţin mai mult decât chimie organică, pot fi abandonate fără regret, oricât ar părea de ştiinţifice.

Până la urmă, orice filozofie trebuie să satisfacă sensul vieţii individuale, nu doar să justifice existenţa universului şi a speciilor, ca şi cum acestea ar avea vreo importanţă în sine, în afara existenţei individuale.

Revelaţia biblică este singura sursă în care scenariul originilor lumii subliniază combinarea utilului cu binele şi frumosul. Relatarea biblică foloseşte limbajul fenomenologic şi cultural, al aparenţelor fizice şi al modelului cosmologic existent la data scrierii. Dar prin acest limbaj omenesc, imperfect, care se adresează copiilor, oamenilor simpli şi poeţilor, Biblia transmite un mesaj autentic şi adevărat, care se aplică în viaţa practică. Dincolo de acest limbaj, stăruie unele ghicitori teologice şi ştiinţifice (De exemplu: „Descrie Geneza începuturile întregului univers, sau doar începuturile lumii noastre, ca planetă pregătită să susţină viaţa?” „Dacă au fost create stelele în ziua a patra a creaţiei terestre, cum se face că ele au fost vizibile încă de atunci?”). Dar esenţa practică şi etico-religioasă rămâne: Dumnezeul etern a creat lumea în şase zile, fără o altă justificare, decât pentru a fixa un model pentru om, un program de viaţă în care se întâlnesc şi îşi dau sens reciproc: munca şi odihna, profanul şi sacrul, cercetarea şi revelaţia, faptele şi harul.

La încheierea fiecărei zile de lucru a lui Dumnezeu, Creatorul se bucură de rezultate, El „vede” că sunt „bune”. Expresia folosită de autor, verbul ra’a („a vedea”), combinat cu adjectivul tov („bun”), indică, în ebraica veche, ideea de frumuseţe, de „plăcut la privire” (cf. Gn 1:10, 12, 18, 21, 25; 3:6; 49:15; Ex 2:2; Nu 24:1). Tot ce a făcut Dumnezeu la origine este frumos. Şi după atâtea milenii de degenerare şi sălbăticire, natura încă este frumoasă. La sfârşitul săptămânii Creaţiei, autorul Îl prezintă pe Creator bucurându-Se de toate, ca fiind neînchipuit de frumoase.

Evoluţioniştii resping ca mituri puerile descrierile biblice care nu au explicaţii savante: creaţia lumii în şase zile, modelarea bărbatului din pământ şi a femeii din coasta bărbatului, odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea. Dar aceste aspecte, precum şi multe altele, sunt dovezi ale scopurilor pedagogice ale manierei Creaţiei. Dumnezeul Creator se oferă pe Sine ca model. Acest limbaj dramatic vorbeşte bărbatului şi femeii despre natura şi statutul lor. Până şi prezenţa pomului interzis, are sens perfect, ca o adevărată urnă de vot, un test al fidelităţii. Mai întâi, era în armonie cu cadrul creat: primul cămin a fost o grădină, nu un palat, nici o pădure. Şi apoi, în condiţiile date, acesta era cel mai uşor test posibil.

De la început, Dumnezeu a dat omului natura, nu doar ca mediu, ci şi ca o carte sfântă, o adevărată Biblie, în care Dumnezeu Se descoperă pe Sine. Cercetarea naturii este încă de atunci o datorie sacră a umanităţii. Dar aşa cum mulţi învăţaţi citesc astăzi Biblia într-un cod al scepticismului savant, la fel şi natura este citită într-un cod ateist, sau în cel mai bun caz agnostic. În asemenea condiţii nu este de mirare că se obţin contradicţii şi tentative de armonizare între interpretarea Bibliei şi interpretarea naturii, adică între teologie şi ştiinţă. În orice caz, o tensiune naturală şi sănătoasă între cele două este de preferat unei armonizări nenaturale. Provocarea este pentru ambele părţi.

Un autor spiritual descrie şcoala pe care o făceau Adam şi Eva în paradisul terestru, ca pe o universitate. Când unul dintre studenţi nu înţelegea ceva, îl consulta pe celălalt. Dar când problema îi depăşea pe amândoi, ei consultau fiinţele extraterestre însărcinate cu educaţia lor. Iar aceşti ambasadori ai cerului nu le explicau direct, ci le dădeau doar unele instrucţiuni, arătându-le pe ce cale să meargă pentru a descoperi ei înşişi explicaţia corectă. Această metodă superioară merită folosită şi astăzi, atât în cercetarea naturii, cât şi în cercetarea Bibliei. Astfel ar creşte şansele unei percepţii armonioase a adevărului înregistrat în Scripturi şi a celui înregistrat în fişierele naturii.

Înţelepciunea lui Dumnezeu în Creaţie

În natură există lecţii uluitoare despre Dumnezeu. Unele din ele pot fi înţelese imediat de omul simplu, altele sunt observabile de cei înarmaţi cu aparatură şi cunoştinţe moderne. O mulţime de detalii ale realităţii vizibile şi invizibile răspund în mod individual şi sinergic de posibilitatea existenţei şi a vieţii. Arno Penzias, un cercetător care a luat premiul Nobel (pentru fizică) în 1978 , afirma că „astronomia ne conduce la un eveniment unic, un univers care a fost creat din nimic, cu un foarte delicat echilibru necesar pentru a oferi exact condiţiile care se cer pentru a permite viaţa, şi anume unul care are la bază un plan (s-ar putea zice chiar 'supranatural'). Astfel că observaţiile ştiinţei moderne par să ducă la aceleaşi concluzii ca şi intuiţia veche de secole.”

Într-adevăr, faptul că pământul are o anumită dimensiune şi o anumită poziţie în sistemul solar; că luna are exact dimensiunile şi distanţa de la pământ necesare, pentru a stabiliza, prin gravitaţia ei, rotaţia pământului; că soarele are exact masa, compoziţia şi dimensiunile care fac posibilă existenţa vieţii pe pământ; că avem un anumit loc în galaxie şi nu altul, că atmosfera pământului are o anumită compoziţie şi nu alta, şi că este o atmosferă limpede; toţi aceşti factori şi mulţi alţii răspund nu numai de posibilitatea pământului de a fi locuit, ci şi de posibilitatea pământenilor de a cerceta universul.

Toate observaţiile de acest gen, care în logica normală trădează existenţa unei Inteligenţe infinite care a pus un rost în toate lucrurile, sunt explicate de naturalişti ca fiind simple coincidenţe, rezultatul unor forţe oarbe care ţin de legile statistice. Dar tot ce se ştie despre aceste legi este că au limitele lor şi că ele nu pot explica o evoluţie cu sens, nici salturi spre niveluri superioare. Există limite ale variaţiei, limite impuse de legi care nu permit o explicaţie evoluţionistă generalizată. Nu avem date care să ne conducă în mod obligatoriu la un model evoluţionist pentru a explica existenţa universului şi a vieţii. Şi dacă atâtea specii sunt adaptate până astăzi condiţiilor, unele neavând ochi (multe specii de viermi), altele reproducându-se asexuat (multe plante, protozoarele, hidrele, chiar şi unele insecte), ce nevoie stringentă ar fi putut crea ochiul sau diferenţierea sexuală ?

Paul Lueth remarca (într-o carte publicată în România comunistă!), că există atâtea „fenomene care nu pot fi explicate prin trecutul speciei, de exemplu: numai la om puiul ce se naşte rupe părţi din ţesuturile materne odată cu membranele oului... La animale această particularitate nu există. Animalele nasc fără riscuri, chiar şi maimuţele superioare. Ce înseamnă această inovaţie a naturii? Nu ştim.” Pe marginea citatului, îmi notasem, acum trei decenii, referinţa la Geneza 3:16-17 („Îţi voi spori suferinţa purtării sarcinii; cu durere vei naşte copii...”).

Nebunia evoluţionismului „creştin"

În aceleaşi vremuri de dominaţie ateistă, academicianul Ştefan Milcu şi colaboratorii, în cartea Omul şi civilizaţia, remarcau următoarele: „Inteligenţa nu a mai crescut din neolitic.” (p. 51). „Numărul fosilelor paleoantropologice este mult prea mic şi deseori redus la fragmente greu de studiat. Necunoscutele pe care le-a lăsat istoria terţiară a hominidelor sunt atât de numeroase, încât Simpson remarca (în 1965), cu ironie, că singurul fapt bine stabilit în paleontologie este că nimeni nu poate fi strămoşul propriilor săi bunici. Afirmaţia reflectă totuşi situaţia paleontologiei şi, deşi pare ciudat, îşi păstrează încă întreaga ei valoare.” (p. 67). „În paleontologie era şi este încă un haos, iar în taxonomie, totul depindea de voinţa descoperitorului. Clasificarea hominidelor s-a făcut pe criterii cu totul arbitrare.” (p. 68) „Aceste discuţii ne arată cât de mari şi de numeroase sunt incertitudinile evoluţiei umane. Iată de ce Leakey spunea (în 1965) că peste câţiva ani ne vom da seama cât de puţin ştim despre originea şi evoluţia omului. Cu siguranţă că această remarcă este suficientă pentru a ne face să privim cu multe rezerve chiar şi certitudinile de până acum.” (p. 81).

Deşi avem puţină ştiinţă reală cu privire la aceste realităţi, avem multe certitudini. În general, nouă muritorilor nu ne place să recunoaştem că nu ştim. Unul dintre marii fizicieni, Robert Jastrow, scria cu oarecare amărăciune (1978): „Ar putea exista o explicaţie sănătoasă a naşterii universului nostru; dar dacă există, ştiinţa nu poate descoperi o asemenea explicaţie. În urmărirea trecutului, omul de ştiinţă se opreşte la momentul Creaţiei. Aceasta este o dezvoltare peste măsură de stranie, şi neaşteptată de nimeni decât de teologi. Ei au acceptat întotdeauna cuvântul Bibliei. [...] Ne-ar plăcea să continuăm cercetarea aceasta mai departe în trecut, dar există o barieră de netrecut pentru progresul oricărei cercetări. Nu este vorba de încă un an de lucru, nu este vorba de încă un deceniu, de noi măsurători sau de o teorie mai bună; în momentul acesta pare ca şi cum ştiinţa nu va putea niciodată să ridice vălul de deasupra misterului Creaţiei. Pentru omul de ştiinţă care a trăit prin credinţa în puterea raţiunii, povestea se sfârşeşte ca un coşmar. El a escaladat munţii ignoranţei; el este gata să cucerească piscul cel mai înalt; şi când, în sfârşit, reuşeşte să se ridice pe ultima stâncă, este salutat de un grup de teologi care aşteptau acolo de secole.”

În acord cu aceste remarci, Arthur Schawlow, un alt mare fizician, premiant Nobel (1981) afirma: „Mi se pare că atunci când se confruntă cu minunile vieţii şi ale universului, cineva trebuie să se întrebe „de ce?” şi nu doar „cum?”. Singurele răspunsuri posibile sunt religioase... Eu găsesc o nevoie de Dumnezeu în univers şi în propria mea viaţă.”

Asemenea comentarii încurajează pe un credincios, dar faptul că un naturalist afirmă credinţa în Dumnezeu, nu este în mod necesar o pledoarie pentru Dumnezeul Creator al Genezei. Mulţi asemenea cercetători, precum şi un număr crescând de teologi contemporani sunt împăcaţi cu ideea că evoluţionismul este metoda creatoare a lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că teoriile de acest gen nu pot fi armonizate în mod cinstit cu Biblia, ele sunt mai monstruoase decât evoluţionismul pur, ateist; sunt complet inestetice şi neplauzibile.

Acceptarea evoluţionismului în teologia creştină nu explică mai bine lumea decât creaţionismul pur. În schimb, aceste modele implică existenţa morţii, a suferinţei şi a nedreptăţii, a răului, ca fiind incluse de Creator în metodologia Lui, fără nici o explicaţie rezonabilă. Versiunile acestea evoluţioniste nu fac decât să propună imaginea unui Dumnezeu monstruos, care nu este interesat de fericirea creaturii. Dacă pentru răul real din lume, Biblia ne oferă atât explicaţii rezonabile, cât şi speranţe de salvare, pentru răul implicat de evoluţionismele imaginare nu ni se dă nici o speranţă şi nici o explicaţie.

Mitologizarea capitolului Creaţiei din Geneză nu desfiinţează doar rostul săptămânii şi al repausului săptămânal, care au origine exclusiv religioasă, ci subminează grav şi iremediabil credibilitatea şi autoritatea Bibliei în ce priveşte toate celelalte referiri la acte supranaturale. După ce ai modificat genetic Geneza, Apocalipsa nu mai are nevoie de nici o altă catastrofă; Evanghelia, cu naşterea lui Iisus, cu moartea şi învierea Lui, nu mai sunt decât legende pioase, iar mântuirea, o speranţă deşartă pentru spiritele slabe!

Cine este mai tare ?

Ştim că existenţa universului depinde de constante fizice fin echilibrate: constanta gravitaţională, echilibrul forţelor nucleare, valorile electromagnetismului, etc. Dacă doar una din aceste constante ar fi foarte puţin diferită, universul nu ar putea exista. Interesant este însă, că forţele cele mai puternice au fost încătuşate de Creator la nivelul microcosmosului, în lumea atomică şi subatomică, în schimb gravitaţia, cea mai slabă forţă, a fost desemnată de Creator să domine universul. Pentru mine, aceasta este o parabolă a superiorităţii binelui, a principiului dragostei creştine, a adevărului creaţionist; o promisiune a victoriei celor care par slabi în lumea aceasta.

Circula în anii comunismului următoarea anecdotă. La o universitate din Moscova, studenţii asistau la lecţia de evoluţionism. Profesorul argumenta că indivizii cei mai adaptaţi, cei mai tari, supravieţuiesc, iar ceilalţi sunt sortiţi dispariţiei. Studentul Feodor însă ridică mâna şi întreabă: „Tovarăşe profesor, dar ce facem cu oaia?” „Care oaie?” „Mă gândeam şi eu..., înainte ca omul să devină om şi să domesticească oaia, cum se face că oaia a supravieţuit, în mijlocul atâtor prădători?”

La fel, cartea Apocalipsei descrie pe marii protagonişti ai luptei dintre cele două specii spirituale din univers ca fiind Mielul şi Fiara. Apocalipsa afirmă cu certitudine că Mielul şi cei ce sunt de partea Lui vor învinge Fiara şi pe cei ce sunt de partea ei. Credinţa biblică a omului religios, care adesea este sau poate părea puerilă şi jalnică, se va dovedi în cele din urmă mai tare decât ştiinţa arogantului care nu-şi vede lungul limitelor. Ba chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, nici măcar credinţa şi speranţa, ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă.

«Dumnezeu a ales lucrurile „proaste” din această lume, ca să le facă de ruşine pe cele „deştepte”; a ales lucrurile „slabe”, ca să le facă de ruşine pe cele „tari”; a ales lucrurile „de nimic” şi „dispreţuite” ale lumii, ba încă chiar lucrurile care nu sunt, ca să le nimicească pe cele care sunt » (1Cor 1:27-28). De aceea, creaţionismul este sortit să învingă, şi în ciuda instalării evoluţionismului în academie, în şcoală şi chiar în Biserică, adevărul biblic, atât de serios provocat astăzi, va învinge.

18 comentarii:

mihaibala spunea...

Cineva observa ca nu prea exista savanti in biserica noastra, si avea dreptate. Dupa parerea dvs, in ce directii ar putea inainta un savant crestin? Spuneti ca natura e o alta carte a lui Dumnezeu; asta inseamna ca savantul ar trebui sa o studieze fara vreo baza filozofica. Daca in calitate de crestin adopta principiul “Sola Scriptura”, in studiul naturii cred ca ar trebui sa faca abstractie de adevarul revelat in Biblie si sa incerce sa inteleaga obiectiv ceea ce vede.

E. White spune in “Patriarhi si Profeti” ca rezultatele stiintei trebuie testate prin revelatia Bibliei; daca o contrazic, sunt nedemne de crezare.
Si sunt de acord ca Biblia e cuvantul lui Dumnezeu; dar intrucat Biblia nu contine stiinta, iar natura nu contine revelatie (cum spune fr. Edi), de ce sa procedeze savantul crestin astfel? In acest caz ar fi acuzat ca stiinta lui e de fapt o religie deghizata.

Tot la fel, un savant crestin ar trebui sa faca abstractie de teoriile evolutioniste din jur… Dar in acest caz, ar fi privit cu mila si probabil ca ar ramane fara slujba…

Nu inteleg: e posibil sa fii savant si crestin? Ai vreo libertate de miscare?
Si o alta intrebare: cum ar trebui sa abordam savantii evolutionisti care simpatizeaza cu invatatura crestina? Sa le cerem sa renunte la slujba lor? Sa le dam libertate sa isi imparta viata in doua: devotiune crestina si cercetare evolutionista? Sa le cerem sa creada in saptamana creatiei si in pamantul vechi de 6000 de ani?

F G L spunea...

Dragă Mihai
Care este definiţia unui savant? Termenul denumeşte, de regulă, pe oamenii de ştiinţă, de preferinţă, pe cei care fac cercetări în domeniul ştiinţelor naturale. În alte ştiinţe (cele umaniste, de exemplu: psihologie, sociologie, lingvistică, istorie, arheologie, etc.) se foloseşte rareori denumirea aceasta, în mod hiperbolic (e tobă de carte!).

Nu ştiu la ce sens te-ai gândit, dar o comunitate care are universităţi, care implică în mod obligatoriu cercetare, uneori institute de cercetare, probabil că are şi cercetători -- oameni de ştiinţă în diverse domenii.

Dacă re gândeşti la ştiinţe naturale, există cercetători creştini chiar în Biserica noastră. Urmăreşte cu atenţie te rog activitatea de la Geoscience Research Institute de pe lângă Loma Linda University. http://grisda.org/. Pe situl lor poţi găsi şi linkuri la multe alte instituţii similare.

Îţi înţeleg durerea, în parte. Dacă aş avea 20 de ani, m-aş apuca de studiul sistematic geologiei şi paleontologiei, la nivel universitar şi postuniversitar (fără a abandona filologia şi lingvistica biblică). Viaţa e scurtă, totuşi, nu poţi face multe, şi când avem timp nu avem viziune.

Da, susţin că natura este nu doar o altă carte a lui Dumnezeu, ci prima Biblie care a fost dăruită omului. Din nefericire, prin cădere a fost afectată şi această Biblie atât de mult, încât fără o revelaţie specială, am rămâne derutaţi. Prin creaţie putem descoperi un Dumnezeu atotputernic, superinteligent designer. Dar ceea ce bruiază mesajul naturii este existenţa răului, a suferinţei şi morţii, ceea ce este imposibil de înţeles fără Scriptură. Natura ne transmite mesaje care exprimă din partea lui Dumnezeu cele mai frumoase şi mai puternice sentimente, precum şi un simţ estetic incomparabil. Dar aceeaşi natură ne îngrozeşte c prezenţa permanentă a suferinţei şi morţii, a urâtului produs de acest aspect. A privi un grup de fiare care atacă un alt animal pentru a-l mânca este un spectacol crud care, dacă ar exprima pe Dumnezeu, Acesta nu ne-ar atrage.

În ce priveşte studiul naturii, nu ştiu dacă este posibil să fie studiată fără premise filosofice. Nu am încercat şi nu am auzit că savanţii ar fi absolut fără "bias". Nu ştiu dacă în calitate de credincios poţi fi dispus să cercetezi ca şi cum nimic din ceea ce crezi nu ar fi adevărat, făcând abstracţie de cele mai intime convingeri... S-ar putea spune că un agnostic ar fi cel mai potrivit pentru a studia perfect imparţial şi neutru. Dar nu sunt convins că neutralitatea este neapărat un avantaj, atunci când studiul implică problemele originilor, adică un obiect cu care nu se pot face experienţe de laborator, nici nu poate fi pus sub observaţie ştiinţifică. Prin natura ei, această zonă a cercetării este speculativă. Nu poţi fi obiectiv în ceea ce nu poţi observa şi experimenta. Tot ce avem sunt nişte date ale prezentului, urme ale unui trecut despre care nu ştim sigur ccât este de îndepărtat. Tezele uniformitare permit măsurătorilor să atingă cifre astronomice, iar în dosul acestor cifre ne putem ascunde ignoranţa şi adevăratul caracter mistic, crezând că timpul explică toate. Speculaţii!

Cuvintele EGW din Patriarhi şi Profeţi se adresează credincioşilor, nu celor care nu cred în Biblie. Pentru un savant însă, chiar dacă nu crede, dispoziţia de a da o şansă creaţionismului, de a admite un "intelligent design", ar fi o dovată de imparţialitate. Dar megatrendul naturaliştilor a intrat de mult în zodia Vărsătorului şi manifestă ostilitate evidentă faţă de creaţionism, pe care-l identifică cu fundamentalismul creştin, islamic, evreu etc.

F G L spunea...

(continuare)

Nu, eu nu zic că savantul creştin trebuie să facă abstracţie de evoluţionism. Nu ar fi cinstit. Evoluţionismul este o ameninţare reală, cu mare putere de convingere, prin urmare trebuie luat foarte în serios. Noi am subestimat această forţp şi bisericile creştine se găsesc acum în impas. S-au făcut ceva paşi în cercetarea antievoluţionistă, dar lipsa de prestigiu şi de putere a puţinilor savanţi implicaţi face ca aceştia să fie marginalizaţi sistematic de comunitatea ştiinţifică. Nici măcar nu li se permite să publice în revistele de specialitate, ca nu cumva să capete notorietate. Sunt etichetaţi ca activişti religioşi interesaţi, în timp ce ateismul trece drept virtute ştiinţifică.

De ce să cerem savanţilor evoluţionişti să renunţe la slujba lor ? EVoluţionismul nu este o slujbă, sau dacă este, e o slujbă adusă lui Aşmodeu. Creştinarea ar implica şi abandonarea concepţiei evoluţioniste (nu ca ipoteză de lucru, ci ca filozofie-crez), în cazul că un evoluţionist intră într-o comunitate creştină autentic protestantă. Dacă intră într-o comunitate religioasă care deja acceptă evoluţionismul ca alternativă (protestanţii, catolicii, unii neoprotestanţi, unii ortodocşi), atunci nu are nici o problemă de acest gen. Rămâne să se bucure de o concepţie schizoidă, ca şi teologii liberali, care dau credit Bibliei pe jumătate, dar nu se opun deloc interpretărilor naturaliste.

Eu nu cred că este posibil ca cineva să fie creştin serios şi în acelaşi timp să abandoneze modelul biblic al Creaţiei. Cronologia biblică are unele incertitudini, aşa încât este dificil să vorbim de exact 6000 de ani. Teologii conservatori folosesc expresia "sub 10.000 de ani". Dar aceasta nu este o declaraţie ştiinţifică, nici o limită la care ar trebui să se oprească radiometria, ci momentul tradiţional la care Biblia (ca descoperire inspirată) raportează descrierea FENOMENOLOGICĂ a apariţiei lumii noastre. Planeta poate să fi existat mai demult, pustie şi neamenajată, asemenea lui Venus, Marte etc. Corpurile cereşti au existat cu siguranţă înaintea primei zile a genezei lumii noastre, dacă teoria lui Einstein este adevărată. Dacă soarele, luna şi, în special STELELE nu au fost create în ziua a patra, (altimnteri nici astăzi nu ar fi fost vizibile cele mai multe!), atunci înseamnă că şi globul terestru exista deja odată cu acestea. În ziua a patra astrele au fost vizibile, după trei zile de cer acoperit. La începutul creaţiei exista deja un ocean terestru, deci nu chiar nimic... Creaţia ex nihilo trebuie pusă pe seama începutului universului nevăzut, anterior, despre care Biblia nu vorbeşte în mod expres. Este interesant că Pavel, în Ev 11:2 arată prudent că "lucrurile vizibile nu au fost făcute din lucruri vizibile"... lăsând astfel loc pentru energia produsă de Dumnezeu, care a creat materia din stropi şi unde de energie, care sunt un produs al activităţii lui Dumnezeu asupra neantului (vidului absolut), sau poate o radiaţie din Sine ? Nu ştiu.

mihaibala spunea...

Când am scris „savanţi”, mă gândeam la geologi, paleontologi, astronomi.
Un scurt exemplu: înţeleg că paleontologii creştini (grisda.org) consideră că dinozaurii, ca toate celelalte fiinţe vii, au fost creaţi de Dumnezeu – dar nu se ştie în ce formă. Citisem mai demult despre noţiunea de bara-mins, ca desemnând speciile create de Dumnezeu, dar care prin adaptare la diferite medii, şi-au schimbat caracteristicile... unele au dezvoltat mecanisme ucigaşe, s-au diversificat foarte mult etc.
Cum s-ar fi putut produce aceste transformări imense în doar câteva mii de ani?
Sau alt exemplu... Geologii creaţionişti pun toate modificările scoarţei pe seama potopului, spre satisfacţia evoluţioniştilor care îi bombardează cu tot felul de contraargumente („ce potop a creat marele canion de pe Marte?” „Cum au migrat cangurii şi urşii koala de pe muntele Ararat tocmai în Australia?” „de ce nicio fosilă nu arată că animalele s-ar fi răspândit din Asia mică în toată lumea?”) , acuzându-i în plus de adoptarea unui mit religios (potopul global) în cercetările lor.

Înţeleg că evoluţioniştii teişti susţin că potopul ar fi avut loc, deşi nu global, la sfârşitul topirii gheţarilor. Iar peşterile scufundate în urma glaciaţiunii au picturi rupestre (datate ca vechi de 27000 de ani), deci au fost locuite de oameni.

Oricum ai da-o (dacă am înţeles corect) ca geolog, vei ajunge la concluzia că viaţa pe pământ este mult mai veche decât chiar câteva zeci de mii de ani. Evoluţioniştii arată cu plăcere faptul că datările radiometrice care folosesc izotopi diferiţi conduc la rezultate similare; că studiul vârstei gheţarilor a ajuns cu 800 000 de ani în urmă, iar în fiecare strat (care corespunde unui an) au fost găsite bacterii şi polen.
Ca savant adept al intelligent design va trebui să faci ceva cu aceste date: fie să afirmi că săptămâna creaţiei a avut loc mult mai demult decât crezusem, fie să faci abstracţie de ele... Şi din câte realizez, Morris şi alţi creaţionişti au cam fost surzi la contraargumentele evoluţioniştilor; au căutat cu orice preţ certitudini, iar cărţile lor sunt destul de şubrede...

mihaibala spunea...

(continuare)
Dar credinţa în „timpul adânc” presupune o abordare liberală a Bibliei; genealogiile Genezei nu pot fi nicidecum demne de crezare sau prezintă goluri imeeeeense... potopul descris în Biblie nu este un reportaj fidel al cataclismului real... Şi cum tot considerăm că în Biblie nu este ştiinţă, ci revelaţie, de ce ne-ar deranja aceste concluzii? Învăţăturile morale ale potopului rămân încă valabile.

Iar dacă ajung în acest punct, voi fi foarte ispitit să pun la îndoială şi exactitatea descrierii biblice a Creaţiei – că doar Dumnezeu n-a intenţionat să ne dea date ştiinţifice (pe care oricum le putem descoperi prin studiul cărţii naturii!), ci a vrut să ne arate că El este Creatorul nostru. Şi în plus, cum relatarea Creaţiei s-a adresat tuturor generaţiilor istoriei, trebuia să fie dată într-o formă în care toţi să o înţeleagă.

Ceea ce am scris mai sus nu reprezintă convingerea mea; îmi dau seama că nu am un tablou destul de clar în faţă, aşa că deocamdată mă abţin de la a trage concluzii. În orice caz, niciunul argument de o parte sau alta nu îmi afectează credinţa în inspiraţia Bibliei.
Totuşi, cred că oricine e de acord că descrierea Creaţiei din Biblie nu prezintă exactitate ştiinţifică; chiar dvs. aţi remarcat că în ziua a patra Soarele, luna şi stelele doar au devenit vizibile.
Unii merg mai departe şi susţin că nici chiar durata săptămânii nu trebuie luată în mod literal, alţii refuză această poziţie.

Referitor la întrebarea mea anterioară – realizez că majoritatea savanţilor din domeniul ştiinţelor naturale au convingerea că viaţa este mult mai veche de 10000 de ani. Presupun că un astfel de savant ar ajunge să creadă în Dumnezeu şi ar vrea să fie botezat în biserica noastră, DAR el nu e dispus să renunţe la convingerea lui cu privire la vechimea vieţii pe Pământ (poate crede într-o săptămână literală a creaţiei, dar muuult mai îndepărtată, sau poate crede într-un evoluţionism teist). Este acesta un motiv pt a i se refuza botezul?
Sau ce atitudine trebuie luată faţă de un tânăr crescut într-o familie neoprotestantă care ajunge să creadă în timpul adânc (cunosc astfel de persoane), dar care continuă să creadă în inspiraţia Bibliei şi îşi doreşte să fie botezat? În prezent, o astfel de persoană ar fi considerată necredincioasă, lipsită de onestitate (iezuit infiltrat?) şi condamnată de către marea majoritate a credincioşilor;
Mulţumesc pentru răspunsuri şi pentru cuvintele frumoase.

mihaibala spunea...

Mi se pare foarte instructiv blog-ul dvs; de aceea l-am trecut in blogroll-ul meu. In caz ca nu sunteti de acord, anuntati-ma sa il scot de acolo.

F G L spunea...

Şi blogul Dvs are link pe blogroll-ul meu. Deci rămânem în contact. De ce nu?

F G L spunea...

Dragă Mihai, m-aş bucura să pot răspunde mai precis la întrebările tale, dar nu pot spune nimic mai mult decât naturaliştii noştri de la GRI. Şi eu îmi puneam întrebări asemănătoare, însă am primit un răspuns surprinzător de la unul din aceşti specialişti (francezul Dr. Jacques Sauvagnat, paleoentomolog, pe care-l cunosc de vreo 17 ani). Cu aproape un an în urmă l-am întrebat ce crede despre timpul necesar apariţiei multor variaţii ale speciilor, şi mi-a răspuns că în funcţie de specie sau de condiţii, variaţiile pot fi mari chiar în curs de câteva secole şi milenii.
Referitor la Potop ca o cauză a tuturor fenomenelor geologice, eu cred că e depţită această viziune. Am participat la o conferinţă de geologie a celor de la GRI şi am auzit atâtea explicaţii referitoare la plăci tectonice, orogeneză etc. De asemenea, ei cred că Potopul, ca inundaţie universală este doar aspectul vizibil al cataclismului care a avut loc. Ei vorbesc şi de tulburări tectonice şi explozii vulcanice.
Scenariul migrării sau apariţiei cangurilor şi urşilor koala etc. în Australia este oricum dificil, indiferent ce explicaţiei preferi. O întrebare asemănătoare ar fi ce caută oamenii acolo, dacă Australia nu a produs maimuţe.
Cât priveşte adoptarea de „mituri religioase” în cercetare, există şi mituri nereligioase, pe care le numim cu respect ipoteze de lucru. Dacă există bunăvoinţa de a da credit Bibliei, există şi posibilitatea unor explicaţii. Să nu uităm că animalele interzise consumului au fost păstrate doar câte o pereche şi că puţinele exemplare din unele specii au putut migra cu toate, odată cu unele grupuri de populaţie care s-au deplasat. Dar este posibil şi ca unele zone ale lumii să nu fi fost distruse, deoarece potopul a fost trimis să distrugă omenirea, iar acolo unde nu era populaţie umană (şi cu siguranţă că iniţial Australia nu avea oameni), nu era nevoie să se distrugă totul. Pentru o asemenea explicaţie posibilă, vezi http://exegeza.forumgratuit.ro/subiecte-dezbateri-exegetice-f1/ploaie-inainte-de-potop-t3-15.htm titlul ”Re: Ploaie înainte de Potop?” Florin Lăiu la data de Joi Sept 17, 2009 11:17 am.
Nu mi se pare acceptabil scenariul evoluţionist teist. Nu are nimic comun cu scenariul Biblic. Nu este în Biblie nici un fel de amintire a epocii peşterilor. Omul peşterilor este la cei mai vechi autori, omul degenerat, lepădătura societăţii: Iov 30:1-9; locul mistic al magiei antice, deoarece grotele erau preferate ca morminte Is 65:2-4; Mc 5:3-4. Acolo locuieşte pentru un timp un fugar, un refugiat (Gn 19:30) dar nu există nostalgia unei epoci a peşterii, deşi este natural ca unele peşteri să fi fost locuite.
Nu ştiu în ce măsură este credibilă vechimea gheţarilor, precum şi radiometria. Nu spun că nu sunt corecte măsurătorile, dar interpretarea datelor depinde în mare măsură de filozofia preferată. Nu există nici un singur caz în care evoluţioniştii să dea o şansă Bibliei. De aceea nu pot avea încredere în ei, fiindcă ei merg pe o singură ipoteză. Ca om al Bibliei nu ai nevoie de alte ipoteze afară de teza biblică, dar ca om de ştiinţă nu cred că eşti complet, neutru şi serios, dacă mergi doar în virtutea inerţiei academice, cum ai apucat de la taica Darwin.
Da, este adevărat că învăţaţii creaţionişti nu pot face faţă avalanşei evoluţioniste, din multe puncte de vedere. Eu însă îi înţeleg pe unii ca Morris, care sunt mai degrabă apologeţi creştini care merită consideraţie, dacă nu sunt acceptaţi ca savanţi. Este normal ca omul credinţei să caute certitudini, iar Biblia are avantajul că ţi le oferă. Ştiinţa nu are prea multe lucruri sigure, dar are darul de a te îndepărta de la certitudinile Bibliei în numele dubiilor şi teoriilor pasagere pe care le promovează.

F G L spunea...

Referitor la timpul adânc, acesta ar fi admisibil doar în dreptul geologiei stricte, a ceea ce s-a putut petrece cu planeta înaintea Creaţiei propriu-zise. Dacă aplicăm acest timp adânc la lungi perioade preistorice în care s-ar fi format lent speciile, omul şi actuala configuraţie a scoarţei, nu pot accepta ideea, fiindcă ar transforma Biblia doar într-o carte morală, iar morala lui Dumnezeu nu m-ar mai interesa, în cazul în care m-ar minţi sistematic. Nu pot demonta Săptămâna Creaţiei fără să demontez şi restul scenariilor de acelaşi caracter, cum ar fi plăgile Egiptului, traversarea Mării, prezenţa uriaşilor în Canaan, conchista supranaturală a ţării, oprirea soarelui, minunile lui Moise, Ilie, Elisei, cele din Daniel şi Iona, minunile lui Iisus, învierea etc., toate acestea nu ar mai avea nici un credit pentru mine. Toate stau sau cad odată cu Săptămâna Creaţiei. Pentru mine, religia şi chiar morala convenţională nu ar avea cu adevărat sens, în afara problemei istoricităţii Bibliei. Nu pot înlocui Biblia cu altceva.
Dacă vedem cât de genealogică este întreaga istorie a lui Israel şi cât de mult caracter istoric are acest aspect în celelalte cărţi, nu putem trage concluzia că primele genealogii sunt mitologice. Mitologia nu ar fi cerut atâtea detalii şi această formă. Chiar în cazul în care genealogiile fac salturi peste generaţii (din cauză că termenul ben = fiu se foloseşte practic cu sensul de urmaş, sau ab = tată are sensul obişnuit de strămoş), cifrele nu se modifică. Se poate admite că unele cifre ar fi greşite, dar aceasta nu schimbă drastic duratele.

Da, relatarea Potopului nu este un reportaj al cataclismului real. Dar este o descriere fidelă din punct de vedere al experienţei grupului supravieţuitor. Aceasta lasă destul loc subiectivităţii, dar nu până acolo încât să se confunde o inundaţie locală cu ridicarea volumului de apă peste înălţimile Caucazului. Când este scris că apele s-au ridicat cu 15 coţi deasupra celor mai înalţi munţi, nu putem jura că autorul avusese habar de Everest şi Anzi, dar aceasta a fost experienţa grupului supravieţuitor, care a descălecat în Ararat. Tot ce au putut vedea ei timp de un an a fost un ocean nesfârşit. Înainte de a se opri arca au măsurat adâncimea apei şi au găsit 15 coţi, apoi au descoperit că acolo apare o insulă care, până la urmă s-a dovedit a fi un masiv muntos. Toate datele calendaristice din Geneza 7-8 reflectă efortul supravieţuitorilor de a marca trecerea, în special divizarea timpului, nu doar lunile, ci şi în perioadele de şapte zile, ceea ce este o aluzie la Geneza 1-2.

Da, descrierile Creaţiei şi Potopului nu sunt ştiinţifice, şi nu aceasta este problema. Pentru a fi adevărate, nu trebuie să aibă limbaj ştiinţific. Dar relatarea din Geneza are un mesaj mult mai bogat decât morala că Dumnezeu este Creatorul. Pentru această concluzie nici măcar nu este nevoie de Biblie. Ea ne vorbeşte despre caracterul lui Dumnezeu şi despre relaţia Lui cu noi, nu doar despre existenţa Lui.

Îmi place că eşti atât deschis, cât şi fidel Bibliei, încercând să armonizezi tendinţe care adesea ne sfâşie. Dar mai presus de toate, mă bucur că rămâi cu credinţa în autoritatea divină a inspiraţiei biblice.

Cu privire la scenariul cu savantul care se botează, ar merita spus că în detalii nu avem poziţii oficiale rigide şi că mai depinde şi de cine te botează. Când Dr Clyde Webster (acum pensionar de la GRI) s-a botezat, convins de credinţa soacrei lui, şi după ce a fost salvat de o tumoare la creier, încă era evoluţionist. Dar a devenit creaţionist după botez, studiind poziţia celor de la GRI. Astfel, un vulcanolog şi-a schimbat radical cosmoviziunea. Îl cunosc personal şi l-am admirat pentru erudiţia, credinţa şi echilibrul lui spiritual şi intelectual.
Nu sunt însă pregătit să răspund ce ar trebui să se facă într-un caz sau altul. Dar nu văd de ce ar trebui să se boteze ca adventist un tânăr care are dubii despre săptămâna Creaţiei. Există destule biserici pentru care „amănuntul” nu mai contează.

mihaibala spunea...

Mulţumesc pentru răspunsuri. Într-adevăr, nu se prea pot armoniza scenariul biblic cu cel evoluţionist. Totuşi, mă supără contradicţia asta dintre teoriile ştiinţifice şi credinţă. Şi-aşa, oamenii au destule motive pentru a respinge creştinismul. Acum, ştiinţa le-a mai furnizat un motiv; cu cât este mai învăţată şi mai erudită o persoană, cu atât îi va fi mai greu să accepte Biblia. Şi are o justificare ireproşabilă: „nu pot accepta ceva care contrazice tot ce am învăţat până acum.”

Cât despre creştini, probabil că ar trebui să fie mulţumiţi cu argumentul „există ordine în Univers”, iar restul să accepte prin credinţă. Până la urmă, creştinismul funcţionează. Iisus chiar schimbă inimile, răspunde la rugăciuni...

Creştinii au experimentat asta, de aceea le e uşor să creadă în inspiraţia Bibliei. Dar cum pot să fie convinşi ateii, agnosticii? Pentru ei, toate credinţele intră în aceeaşi oală. Hinduşii, budiştii, musulmanii – şi ei pretind că religiile lor funcţionează şi le dau pace interioară. Şi toate cer să fie primite prin credinţă, fără confirmarea teoriilor ştiinţifice.

Până la urmă, cred că un ateu poate fi convins doar prin exemplul personal şi eventual prin crizele care ar putea apare în viaţa lui – cum a fost cazul lui Clyde Webster.

F G L spunea...

Dragă Mihai
E bine ce spui, dar eu nu aş fi chiar atât de pesimist în ce priveşte relaţia dintre credinţă şi ştiinţă. Singura problemă este că societăţile creştine au subestimat provocările ştiinţei, au fost lipsite de viziune, s-au preocupat mai mult de problema armonizării datelor, decât de susţinerea unei cercetări ştiinţifice independente şi competitive în aceste domenii de importanţă majoră.
Folosind această ocazie, societatea tot mai secularizată, umanistă sau new-age-istă a monopolizat ştiinţa ca un bun specific a-teist, dominat ideologic de prescripţii care nu lasă nici o şansă lui Dumnezeu.
Nu mă îndoiesc că Dumnezeu are posibilitatea să-i judece drept şi pe aceşti oameni. Presimt că în ziua aceea îi va judeca după propriile lor norme, aşa cum obişnuieşte El să facă, pentru a nu se simţi nedreptăţiţi.
N-aş putea admite că credinţa înseamnă să bagi capul în nisip, dar este o măsură practică să-ţi astupi urechile când vezi că anumite influenţe culturale tind să paralizeze singura speranţă pe care o avem. Cum zicea Qohélet ("Eclesiastul"): "Încetează fiule să mai asculţi învăţătura, dacă ea te îndepărtează de la calea cea dreaptă!"
Învăţământul oficial nu este deloc neutru, ci puternic încărcat de ideologii seculare, alteori religioase. Iisus a tratat această problemă în mod radical. Deşi frecventarea şcolilor de sinagogă era obligatorie, Iisus a refuzat un înfăţământ care, dacă l-ar fi urmat, cu siguranţă că ar fi devenit un mare rabin, dar nu Mântuitorul lumii.
Domnul să ne compenseze frustrările. Deja mă simt foarte compensat cu cercetarea Bibliei. Poate ştiinţele naturale or fi mai exacte decât filologia, dar dacă spiritul ştiinţific se manifestă în naturale la fel ca în filologia biblică, unde savanţii raţionalişti au distrus toată credibilitatea Scripturii, atunci înţeleg fenomenul. Studiind acelaşi obiect de cercetare, alţi învăţaţi au ajuns la alte concluzii raţionale. Observ cum teologii liberali speculează tăcerea şi lipsa de date, cum forţează datele şi raţionamentele, impunând credibilitatea în ceea ce preferă, şi înmulţind în mod nenecesar obiecţiile faţă de pretenţiile interne ale Cărţii.

Sunt convins că Dumnezeu a lăsat în toate domeniile dovezi suficiente. El nu a lăsat demonstraţii, dar a lăsat dovezi. Deomnstraţia nu mai lasă loc de credinţă -- totul este acoperit de dovezi. Când se aduc însă dovezi suficiente, dar nu şi exhaustive, rămâne ceva loc pentru alegerea noastră, o alegere care nu este silită de o evidenţă totală, ci motivată şi de o minimă bunăvoinţă de a oferi credit Celuilalt, de A CREDE. Astfel credinţa înseamnă în acelaşi timp şi dorinţă, dragoste de adevăr, preferinţa acestui scenariu împotriva celuilalt. De aceea zic eu că principalul criteriu al adevărului filozofic sau religios este e s t e t i c. Istoria biblică este FRUMOASĂ. Istoria naturală (interpretarea naturalist-evoluţionistă) este RESPINGĂTOARE. Sunt convins că din tabăra cealaltă lucrurile se văd exact invers, dar asta nu-mi schimbă opinia. Evoluţionismul este o filosofie saducheică, una pentru care doar specia are sens, nu şi individul. În acelaşi timp, este o filozofie a morţii şi morbidităţii, pentru că ea caută să justifice urâţenia morţii, a suferinţei şi a răului în general. Prefer Geneza, care este superioară tuturor mitologiilor antice despre Creaţie şi Potop, şi care oferă un scenariu mai rezonabil şi mai sens-ibil.

God bless.

aristidessandu spunea...

Multumesc pentru articol si lamuriri...
E important , în timpurile astea periculoase , ca cineva sa continuie sa mentina Sfintele Scripturi în atentie , si sa încerce sa raspunda pe cât posibil la întrebari care ne macina...
Vad în asta ADEVARATA EDUCATIE , pt. ca e într-adevar un calvar ca , dupa ce ne-am chinuit sa ne mentinem cu evolutionismul ateu de sorginte marxista , sa sucombam acum în fata evolutionismului teist la fel ca majoritatea bisericilor...
Am gasit în comentariile dvs. aspecte care , chiar daca îmi erau cunoscute (am gasit si unele inedite bineînteles),faptul ca le-ati amintit dau marturie ca , un om care apreciaza Sfintele Scripturi nu e un "spalat la creier" ci un om cu mintea deschisa , nu un dogmatic (în sensul negativ al cuvântului), care crede si nu cerceteaza...
Va multumesc si doresc sa continuati aceasta activitate...

Pe curând!

Aristide

F G L spunea...

Mulţumesc pentru aprecieri, Aristides.
Ceea ce fac eu nu este decât o modestă luptă pentru supravieţuire (în credinţă). Cred că trăim nişte vremuri în care Dumnezeu permite mai mult succes concepţiilor false, pentru a testa adevăratele noastre preferinţe. Cu alte cuvinte, ar trebui să răspundem şi la întrebarea: Ce ai crede, dacă evoluţionismul ar fi demonstrabil sub toate aspectele?
Pentru mine, răspunsul evoluţionist-teist este o găselniţă modernă de compromis inutil. După o argumentaţie "ştiinţifică" de acest fel, mă simt ca după o explicaţie pro-gay. Înţeleg că fenomenul nu este fictiv şi nici simplu psihiatric, dar oricât l-aş explica, tot mi-e lehamite şi silă ...
"Povestea" biblică este mult mai demnă şi mai semnificativă.

Erik spunea...

Unii (dacă nu cei mai mulți) spun că Genesa 1 se bazează pe o viziune geocentrică asupra Universului. În alte cuvinte, Genesa înseamnă că la început a fost un pământ plat haotic acoperit de ape și întuneric, apoi Dumnezeu a făcut un „tavan” care ține sus apele de deasupra, în ziua patra „agățând” de acest firmament soarele, luna și stelele. Sunt curios ce credeți despre teoria asta pentru că dacă este adevărată are implicații destul de complicate...

F G L spunea...

Dragă Erik,

După multă înconjurare inutilă a mării şi uscatului, studiind simplu textul biblic, am ajuns la concluzia că autorii biblici au avut o cosmologie specifică timpului în care trăiau, adică nu aveau noţiunile actuale pe care le imaginăm noi: universul ca spaţiu total al sistemelor de constelaţii şi planete; pământul ca glob (planetă) evoluând în spaţiu; cerul ca spaţiu cosmic interstelar şi altele. Pentru ei pământul era uscatul (uscatul a fost numit pământ), zona continentală; cerul era raqí'a (bolta, "tăria", firmamentul) care a fost tradusă slab ca "întindere" (ceea ce sugerează spaţiu!).
În concluzie, descrierea faptelor din Geneza 1 este într-un limbaj fenomenologic (adică descrie lucrurile aşa cum se văd de pe pământ de un observator neavizat, nu în mod ştiinţific). Cunoştinţele cosmologice actuale nu au existat în antichitate. Dacă le vor fi avut primii patriarhi, cu timpul, foarte probabil, s-au pierdut. Autorii Bibliei, începând cu Moise nu au cunoştinţă de faptul că pământul ar fi o simplă planetă, că soarele ar fi o stea şi că bolta cerească este doar o aparenţă creată de atmosferă. Nu există cuvinte biblice care să corespundă noţiunilor actuale de atmosferă, spaţiu intergalactic, univers, planete, sori...
Când aveam 25 de ani ştiam multe texte care conţineau asemenea informaţii "ştiinţifice". După ce am învăţat mai bine limbile biblice, în special ebraica, m-am lămurit treptat că toate "descoperirile" mele, multe fiind împrumutate din cărticele care circulau pe atunci, erau interpretări greşite ale textului biblic. În unele cazuri (cum ar fi "rotocolul pământului" din Prov 8, este vorba de traducere greşită, sau, dacă ne referim la textul din Iov 26:7, este foarte probabil o eroare scribală, citind eronat "'ereţ" (pământ) cuvântul care fusese acolo la origine.

F G L spunea...

lui Erik (continuare)

Aceasta nu înseamnă că trebuie să credem că la început pământul era plat sau că stelele erau agăţate de boltă. Acesta este însă limbajul folosit de autori. Realitatea ştiinţifică o putem înţelege parţial, dar uneori ne încurcăm, fiindcă nu avem toate datele şi Dumnezeu nu a intenţionat ca pe calea aceasta să ne dea o cosmologie, ci o cosmogonie teologică, cu scopuri didactice, practice.

Este adevărat că o asemenea înţelegere a textului biblic are implicaţii importante în înţelegerea unor afirmaţii biblice, dar n-aş spune că are implicaţii "complicate". Este mult mai complicat să citeşti în cuvintele Bibliei sensurile actuale, deoarece ajungi la tot felul de contradicţii. Dacă, de exemplu, traduci "raqi'a" ca "expanse" (întindere, spaţiu) şi te referi la atmosferă, cum aşezi apele de sus "deasupra întinderii" ? Nu există apă deasupra atmosferei, după cum se ştie. Dacă însă iei imaginea ca limbaj fenomenologic, există o consecvenţă. În alte locuri apar stăvilare (obloane, ferestre) în cer, pe unde s-au vărsat apele potopului. În acest mod, "cămările zăpezii" şi "cămările grindinei" din Iov au sens. În acelaşi mod, izvoarele "adâncului" au sens, fiindcă adâncul (tehom-ul) este descris ca fiind starea iniţială înainte de creaţie, iar uscatul a fost scos din apă, separat şi numit pământ. Acest pământ însă era conceput ca fiind întemeiat pe adânc (pe mări şi râuri, cf. Ps 24:1-2; 104:6), unde îşi au toate râurile şi fântânile izvorul, precum şi pânza freatică (Ez 31:4). Prin urmare, tehom (adâncul) era nu doar marea/oceanul care înconjura uscatul sau apărea sub formă de lacuri şi fluvii pe continent, ci şi un ocean subteran imaginar, reminiscent de la Facere, despre care se credea că este la fel populat cu vieţuitoare (Ex 20:4).
Acest conflict între cosmologia "biblică" şi cosmologia ştiinţifică modernă poate fi rezolvat numai dacă luăm în serios multele dovezi biblice că inspiraţia divină a profeţilor nu ţine de limbaj, de cultură, de stil, de retorică, de logică; ci numai de mesaj. Întreabă-te întotdeauna: ce a vrut Dumnezeu să învăţăm de aici în mod practic? Acela este mesajul. Restul este element omenesc, care nu poate fi decât imperfect.
Desigur, cineva poate alege modelul verbalist al inspiraţiei. Dar acest model este bun numai pentru cei care nu citesc Biblia, sau o citesc selectiv. Cine vrea s-o studieze echilibrat şi realist este nevoit să descopere limitele autorilor ei şi să nu insiste acolo unde Dumnezeu nu a pus inspiraţie. A nu ţine seama de acest aspect înseamnă să te condamni la confruntarea inegală cu o mulţime de contradicţii, să te faci că nu le vezi, sau să încerci armonizări forţate pe care într-o zi le vei părăsi.
Eu cred că este prea târziu acum, în anul 2009, să ne întoarcem la explicaţiile imposibile pe care le-au propus fundamentaliştii. Cu tot respectul pentru tentativele lor, explicaţiile acelea nu funcţionează.
O asemenea viziune poate aduce frustrare cuiva, îi poate deranja sufletul pentru câtva timp, dar în final se câştigă mai mult decât cu alte metode.
God bless !

mihaibala spunea...

Din discuţiile interminabile de pe oamenisiperspective, am dibuit răspunsul lui Edi la întrebarea “cum poţi armoniza lupta pentru supravieţuire cu actul de creaţie al unui Dumnezeu iubitor? ”

Eddieconst:
“Problema cu noi este ca justificam mesajul genezei printr-o intelegere superficiala a naturii in care lupta pentru existenta este privita doar ca o paranteza cauzata de pacat. Suntem fete de pension victorian cand e vorba de biologie. Mesajul genezei si mai ales al evengheliei este o incurajare sa nu ne lasam biruiti de Kosmos, este mesajul ca Dumnezeu este un Dumnezeu al binelui si in ultima instanta kosmosul va fi transfigurat la eschaton.”

E un răspuns evaziv şi foarte ambiguu. Nu înţeleg de ce se enervează că lumea îşi pune această întrebare. Iar din răspunsul lui aş putea trage concluzia că păcatul era prezent în lume atunci când a apărut viaţa pe Pământ – viaţa s-a dezvoltat într-un continuu struggle cu răul deja prezent în kosmos, iar Creatorul (sau mai correct spus Supraveghetorul) privea în faţă la ziua în care totul va fi transfigurat.

Sună frumos pentru evoluţia teistă, dar mitologizează căderea în păcat (primii oameni au evoluat din păcat, nu au ales ei să cadă); iar pt a merge până la capăt cu ideea, trebe să accept ce spunea Ratzinger despre suflarea de viaţă – că momentul în care în capul primilor hominizi a încăput “gândul lui Dumnezeu”, atunci Creatorul le-a dat suflarea de viaţă.

În plus, se ridică întrebarea: dacă Lucifer păcătuise înainte de crearea planetei Pământ, de ce a permis Dumnezeu ca planeta să evolueze spre viaţă în condiţiile păcatului? Ce vină avea viaţa de pe această planetă?
Să încerci să înţelegi răspunsul lui Edi şi în acelaşi timp să crezi în creaţia în 6 zile n-are niciun sens.

F G L spunea...

Mulţumesc, Mihai.
Din nefericire, descoperirea ta despre EC. este exact ce bănuiam şi lucrul de care mă temeam.

Da, este evident că în viziunea lui, KOSMSUL nu are sensul natural de lume (societatea umană percepută ca o civilizaţie şi cultură păcătoasă a hedonismului şi rebeliunii) ci este ordinea aceasta naturală, competitivă lăsată de Dumnezeu de la Big Bang. Cu alte cuvinte, noi avem de luptat împotriva instinctelor de maimuţoi şi a limitelor animale. Nu suntem în cădere liberă, ci în urcare sisifică.

În aceste condiţii, toată discuţia biblică despre păcat, satan, cădere, ca să nu mai vorbesc de mântuire, au semnificaţii radical diferite, sau nu mai au deloc. Aşa că nici întrebarea ta despre Lucifer nu mai trebuie pusă. De unde ştii tu că există un Lucifer? Asta este o fantezie bolnavă, de pension victorian....

Dumnezeu să se îndure de el şi să-l oprească din cădere (despre Edi vorbeam).

God bless,
FL