Este ura, exprimată uneori în Psaltire, o virtute divină, sau imperfecţiune umană?

Dragă Mihai, Mulţumesc pentru comentariu.

Da, într-adevăr, despre expresii ca aceea din Ps 121:6 („nu te va bate .... nici luna noaptea”), cred sincer şi fără ezitare că sunt elemente culturale, omeneşti ale limbajului, unele ca acestea fiind neştiinţifice, neadevărate, deci ninspirate de Dumnezeu. În acelaşi timp, eu nu condamn folosirea lor, pentru că aceea era cultura timpului, o opinie populară, generală. Dar aceasta nu înseamnă că tot ce găsim în Scriptură nepotrivit cu ideile sau idealurile noastre ar fi în mod necesar lucruri neinspirate.

Referitor la expresiile din Psalmi pe care le-ai semnalat, ele sunt expresii poetice (metafore) dure ale pedepsei lui Dumnezeu. Iar realitatea pedepsei sau blestemului divin rostit asupra celor care stăruie în răutate nu poate fi evitată. Citeşte Apocalipsa şi te vei întâlni cu fluvii de sânge, foc şi pucioasă. Chiar dacă aceste elemente nu intenţionează să exprime exact realitatea pedepsei, duritatea lor comunică sigur neplăcerea lui Dumnezeu faţă de rău, în special comunică realitatea că răul sfârşeşte rău.

Desigur că exprimările respective, care exprimă duritate, dispreţ şi ură faţă de vrăjmaşii lui Dumnezeu nu sunt expresiile lui Dumnezeu, nu reprezintă stilul lui Dumnezeu, gusturile poetice ale lui Dumnezeu. Ele ţin de cultura şi gusturile vremii, de stilul autorului. Dar nu pentru că sunt neplăcute gustului nostru de astăzi, ci pentru că sunt elemente care ţin de participarea umană a autorului inspirat. Chiar şi cele mai frumoase metafore şi expresiile cele mai încântătoare din Biblie sunt la fel de omeneşti şi reprezintă stilul autorilor respectivi, nu stilul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Şi-a pus mintea să ne arate câtă artă literară este El în stare să facă.

Compară Ps 68:21-23 cu Apoc 20:12-15, unde este aceeaşi tematică.

Da, exact acesta este scenariul biblic: Dumnezeu va aduce înapoi din moarte pe vrăjmaşii Lui şi ai poporului Lui, ca să plătească. Aceasta este o răzbunare, o restabilire a dreptăţii. Răzbunarea este dreaptă, este a Domnului. Iar Domnul, în loc să judece personal cazurile, a dat Fiului toată judecata. Iar Fiul Îşi asociază ca asesori la judecată pe cei care au avut de suferit: pe martiri, pe mărturisitori, sfinţii persecutaţi etc. Până şi îngerii vor fi evaluaţi şi răsplătiţi în urma unei decizii pe care Christos o va lua împreună cu mântuiţii Lui.

Este o greşită teologie aceea care opune dreptăţii iubirea sau invers. Harul este necesar pentru vindecarea de păcat. Dacă vindecarea nu se face, tot ce mai rămâne este răs-bunarea, adică restabilirea dreptăţii. Cei care au făcut răul, pe lângă faptul că vor vedea cu ochii ce au pierdut (şi aceasta va fi pedeapsa supremă), vor primi şi suferinţă pe pielea lor, după cum au făcut altora. Dacă aceasta nu s-ar întâmpla, atunci toată povestea cu mântuirea nu are nici un sens. Ar însemna că Dumnezeu de fapt nu urăşte atât de mult răul şi că nu consideră pe cei răi ca fiind responsabili.

Şi pentru mine, aşteptarea zilei aceleia este o bucurie, chiar dacă nu am duşmani personali cărora să le doresc răzbunare. Ştiind cât rău s-a făcut de-a lungul istoriei şi cât rău există acum în lume, alimentat de oameni care merită într-adevăr să le fie zdrobite capetele şi date la câini, are sens să aştept ziua judecăţii, ca să văd atât iubirea, cât şi dreptatea lui Dumnezeu. Trăim într-un timp nebun, când marii criminali sunt celebraţi în mass-media şi odihniţi prin închisori dotate cu tot ce nu visau înaintaşii noştri, feriţi de pedeapsa capitală, în timp ce victimele (vii sau moarte) sunt prea puţin apărate.

Într-o lume cu justiţie coruptă, poate este mai bine să nu existe pedeapsa capitală. Dar sunt şi astăzi o mulţime de netrebnici care merită spânzuraţi cu propriile maţe. Ce simţi când auzi de traficanţi de oameni, de criminali în serie, de oameni care pun la cale măceluri nejustificate, care calcă pe cadavre ca să ajungă deasupra, etc.? Ce zici de cei care au construit lagăre de exterminare în diverse părţi ale lumii, sau care şi-au bătut joc de semenii lor prin închisori ca aceea de la Piteşti? Noi uităm, în special când necazul nu ne priveşte pe noi, dar Dumnezeu nu uită. Şi bine face că nu uită. În ziua în care cei răi vor plăti, am să dansez. Sunt sătul de veşti proaste. Psalmul din care citezi este o veste bună pentru mine.

De aceea, când Psalmistul spune „Domnul zice", chiar dacă nu putem spune cu siguranţă că el „citează" cuvintele Domnului, totuşi exprimă ideea care i-a fost transmisă. Sunt conştient că nu toţi interpreţii cred la fel, dar vreau să-mi păstrez mintea întreagă şi credinţa în inspiraţia divină. Când Dumnezeu a distrus lumea la Potop, într-un asemenea hal încât nu descoperim nici urme de schelete umane din acele vremuri, aceasta nu a fost doar urmarea unui calcul rece, ci şi a unui profund dezgust şi profundă ură faţă de acea civilizaţie, plină de asasini, desfrânaţi, idolatri, violenţi, jefuitori, sacrificatori de oameni etc. („Îmi pare rău că i-am făcut...").

Atitudinea divină (care este un model pentru noi) este paradoxală, întrucât Biblia afirmă atât iubirea lui Dumnezeu faţă de cei răi, cât şi ura Lui faţă de cei răi. Amândouă sunt adevărate. Iubirea lui Dumnezeu este sentimentul şi atitudinea Lui faţă de ei ca şi creaturi ale Lui, iar ura este sentimentul şi atitudinea Lui faţă de caracterul lor. Amândouă sunt adevărate, iar cei care cred că sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu, ar trebui să simtă la fel.