Replici lui A I

Dragă Aurel, n-am înțeles toate subtilitățile tale din introducere, dar trec la subiectul care te neliniștește: https://www.facebook.com/aurel.ionica.3

Da, Solomon spune că Dumnezeu i-a dat tronul (1Împ 5:5), așa cum înțeleseseră și David și Natan. Nu e nimic neclar aici. Regele decidea care era prințul moștenitor. La data alegerii lui Solomon era tânăr, credincios și educat de profetul Natan, deci era cel mai pregătit pentru tron. Amnon și Absalom fuseseră niște stricați care și-au meritat soarta. În niciun caz nu erau potriviți să domnească în Israel. Adonia era următorul, interesat de domnie, dar a căutat-o printr-o lovitură de stat, cu ajutorul lui Ioab. Același soi ca și Absalom: nu era potrivit. Desigur, David mai avea fii. Mi-aș dori să știu, de exemplu, ce caracter avea Daniel, fiul Abigailei, sau frații mai mari ai lui Solomon (Șobab și Natan). Dar este inutil să speculăm, deoarece numai numele lor apare, fără nicio sugestie.

Trebuie să ne îndoim că Dumnezeu i S-a arătat lui Solomon? Nu el însuși o spune, ci cronicarii inspirați ai Scripturii, în mod repetat (1Împ 3:4-15; 1Împ 9:2; 2Cr 1:3-13). Domnul i-a promis „ințelepciune” ca să guverneze, așa cum ceruse el. Să verificăm. Ştim că promisiunile lui Dumnezeu sunt condiţionate (avem atâtea exemple de promisiuni făcute chiar despre regi, care s-au împlinit numai parțial sau deloc: e. g. Iosia, care nu a murit în pace 2Împ 22:20; 2Cr 34:28; Cirus, care nu a dispus rezidirea Ierusalimului și nu a împlinit toată voia lui Dumnezeu, cum era scris despre el: Is 44:28; Ezra 1:2-4 etc.).

Promisiunile făcute lui Solomon s-au împlinit în mare parte. A primit multă bogăţie şi faimă, şi înţelepiune. Această înţelepciune a lui Solomon este înţeleasă de autorii Bibliei atât ca o inteligenţă juridică (în materie de aplicarea a dreptului), și ni se dă un exemplu care a devenit proverbial (1Îm 3:16-28). Regele era judecător suprem, și o asemenea înțelepciune îi era absolut necesară. Apoi înţelepciunea se referă şi la cunoştinţele neobişnuite, care depășeau pe vestiții înțelepți ai vremii din tot regatul lui și din regatele vecine din Mesopotamia, Egipt, Arabia (1Împ 4.30-31). A scris cărți de proverbe și cântece poetice (1Îm 4:32), avea multe cunoștințe despre flora și fauna Orientului (1Împ 4:33) și se întreținea cu cei mai învățați regi, răspunzând unor întrebări dificile, după obiceiul vremii (1Împ 4:34).

Promisiunea „îți voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta şi DUPĂ TINE nu se va RIDICA nimeni ca tine” trebuie înțeleasă ca o hiperbolă. Este greu de imaginat că Domnul îl compara aici pe Solomon cu Enoh și Moise, sau cu Daniel, Aristotel, Iisus, Pavel, Newton, Einstein etc. Iisus afirmă despre Sine că era mai înțelept decât Solomon, că era înțelepciunea personificată (Mt 11:19c; 12:42; 13:54; Lc 7:35; 11:31, 49).

Această formulă hiperbolică „n-a fost înainte și nu va mai fi” trebuie înțeleasă ca și alte hiperbole („cetăți întărite până la cer” Dt 9:1; „se crăpa pământul de strigătele lor” 1Îm 1:40; „700 de bărbați aleşi, stângaci, care aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş” Jud. 20:16). La fel a scris cronicarul și despre Iosia: „Înainte de Iosia, n-a fost niciun rege care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise; şi chiar după el, n-a fost niciunul ca el” (2Împ 23:25). Dar David, Iosafat, Ezechia, Iosia? Au fost mai prejos cu ceva? De obicei, cronicarii comparau pe regii iudei cu David (în ce privește devotamentul lui față de cultul lui Yahweh: 1Împ 11:6, 33; 15:11; 2Împ 14:3 etc.).

Cred că este suficient probat în istoria biblică faptul că Solomon a avut manifestările și faima unui înțelept. Dar este adevărat că nu și-a folosit în mod consecvent această înțelepciune și a dovedit nechibzuință, care a mers până la extrem. A mărit taxele și corvezile, a pus un jug greu asupra poporului, pentru a-și ține curtea cu toate plăcerile ei exotice. Inițial, Solomon își asigura aceste bogății fabuloase dintr-un comerț avantajos, dar pe măsură ce i s-a suit la cap că este cel mai capabil și mai puternic, combinând diplomația cu interesul pentru cultura popoarelor vecine (atâtea tratate de pace câte soții și prințese!), a devenit tolerant față de cultele politeiste, apoi a ajuns să ridice idoli uriași pe partea de răsărit a muntelui templului (2Împ 23:13) și chiar să participe cumva la aceste culte ale soțiilor lui (1Împ 11:1-9). Femeile și vinul i-au luat mințile. Cronicarul spune că aceste înclinații ale lui Solomon au apărut nu la tinerețe, ci când începuse să înainteze în vârstă. Cartea Eclesiastului sugerează că s-a întors la Dumnezeu, asemenea lui Manase, și în carte își recunoaște partea nebună a vieții (Ec 10:1, 6; 4:13).

Trebuie să recunoaștem însă că Solomon, chiar în perioada nebuniei spirituale, a fost capabil să țină la un loc tot imperiul construit de tatăl lui, a reușit să evite războaiele și a reușit să-și mențină cetățenii în supunere, în ciuda jugului greu pe care l-a pus. E adevărat, i-a cam exploatat în anii ulteriori, dar vorba cezarului care spunea: „eu vreau ca oile mele să fie tunse, nu jupuite”, Solomon a reușit să-i tundă bine de tot, dar nu până la sânge. Cu alte cuvinte, înțelepciunea lui s-a manifestat în unele capacități nedepășite în vremurile acelea, chiar dacă, moral și spiritual, a eșuat în mare parte, urmând exemplul regilor popoarelor. Și mai trebuie spus că Solomon a folosit la muncile grele de construcții pe toți canaaniții care mai rămăseseră în țară, urmașii celor care nu fuseseră stârpiți cu ocazia Conchistei Canaanului. Evreii n-au fost folosiți la corvezi (1Împ 9:20-22). Prostul i-ar fi tratat pe toți la fel, ca în comunism, și în final și i-ar fi ridicat pe toți în cap, deoarece la necaz, oamenii se unesc.  

Zici că a trebuit să vândă cetăţi israelite, ca să-şi plătească datoriile față de Hiram. Da, a cedat lui Hiram 20 de „cetăți” galileene (1Împ 9:11-13). Mai mult, Hiram a plătit la rândul lui 120 talanți de aur, o sumă imensă (1Împ. 9:14). Nu știu dacă schimbul a fost favorabil cuiva, dar eu văd că numai Hiram s-a plâns. 20 de cetăți sună greu astăzi, dar pe vremea aceea, asta însemna orice mică localitate înconjurată cu zid, și care avea destul de puțini locuitori. Cetățile nu sunt numite, nu știm în ce măsură erau locuite de evrei, și nici Hiram n-a fost mulțumit de ele.

Dumnezeu îi folosește pe oameni așa cum sunt, cu bunele și relele lor. Dumnezeu l-a ales pe Ieroboam să repare relele lui Solomon, dar răul a crescut, pentru că, odată cu divizarea țării, Israel s-a grăbit la idolatrie. Roboam a apăsat și mai mult pedala pe producție, ca Ceaușeștii pe care-i pomenești. Desigur, ne-am întreba, de ce înțelepciunea dată de Dumnezeu nu i-a condus pe acești regi la un sistem democratic, liberal. Dar ca să fim realiști și corecți față de istoria biblică, ni se spune că Israel a ales monarhia, în locul acelei orânduiri tribale conduse de judecători (1Sam 8:5, 22; 10:19; Os 13:11). Nu fuseseră mulțumiți cu un sistem imperfect, și ceruseră altul, care era mai rău, dar care inițial a făcut ordine în țară (Jud 17:6; 21:25).

Monarhia israelită însă nu era absolutistă, deoarece regele, pe lângă faptul că avea un consiliu de coroană (2Sam 23:23; Pr 15:22; Is 1:26), adesea convoca adunarea națională (1Împ 12:20; 1Cr 13:1-5; 28:8; Ps 107:32; Ier 26:17). Iar Tora era constituția oficială a țării, sau așa ar fi trebuit să fie (Dt 17:18-20), adică o monarhie teocratică şi constituţională. La modul practic însă, monarhia a degenerat, pentru că au fost regi care au dat de pământ cu constituția mozaică, au ales modele păgâne. Se putea întâmpla însă ca principii să aibă o autoritate de care regele să se teamă, ca în cazul lui Zedekia (Ier 38:24-27). 

Nu simt că trebuie să-mi fie rușine cu un Dumnezeu care Își adaptează strategiile la condițiile date și care folosește chiar și răul temporar spre un bine ulterior și spre binele veșnic al celor ce-L iubesc (Rom 8:28, 33; 3:3-6).    

Nu simt nicio nevoie să suspectez pe Natan de o agendă ocultă. El și-a spus inițial părerea, așa cum ar fi făcut oricine în locul lui. Dar după ce Dumnezeu i-a comunicat că are un alt plan, s-a dus și i-a spus lui David planul lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu Și-a motivat preferința pentru Solomon, întrucât David fusese un om de război și vărsase „mult sânge” (1Cr. 22:8) nu cred că trebuie citit neapărat ca un blam din partea lui Dumnezeu. Cronicarul nu folosește expresia clasică „a vărsat (mult) sânge nevinovat” (2Împ 21:16; 24:4; Ps 106:38; Ioel 3:19; Mt 23:35), ci doar că a „vărsat mult sânge”. Dumnezeu nu-i impută acum lui David acest fapt, ci îi spune: „Ai fost pe post de călău, ai făcut o slujbă de războinic. Nu se cade ca aceeași persoană să facă și slujba sacră a zidirii templului.” Ceva asemănător vedem în Apocalipsa 14:14 etc. Cele două recolte (salvarea celor drepți și distrugerea rebelilor) sunt adunate de două persoane diferite: 1. Fiul Omului vine cu secera pentru a recolta grâul; 2. un înger înarmat cu un instrument asemănător culege strugurii viei pământului.

Ṥǝlōmô (omul păcii) a fost ales de Dumnezeu pentru construcția templului. De fapt, problema care te frământă pe tine, nu este nici Natan, nici David, ci întrebarea de ce Dumnezeu a permis sau a poruncit atâta vărsare de sânge. Eroii sau călăii implicați îți repugnă numai ca instrumente „vizibile”, singurele pe care le poți blama direct. Asta este o problemă care are și necunoscute, dar întrucât Biblia afirmă că Dumnezeu este Cel care a dispus exterminarea unor categorii sau a unor indivizi, fie prin Lege, fie prin descoperire specială, în era teocrației mozaice, înseamnă că El nu a găsit soluție mai potrivită la situațiile date. Nici în NT nu s-a găsit o soluție mai bună decât moartea subită a lui Anania și a Safirei, iar Apocalipsa (coroana NT) nu are o soluție mai bună pentru rebeli, în final, decât pedeapsa după merit, care se încheie cu anihilarea (cu sau fără anestezie, după caz!). Trăim într-o lume în care atâția oameni mor în catastrofe naturale sau accidente, atâtea victime colaterale ale războaielor (drepte sau nedrepte). Nu toți cei care mor sunt pierduți, dar din nefericire mulți se pierd.

Dumnezeu, care a creat sângele și carnea, știe cel mai bine ce trebuie făcut cu cei care nu sunt decât carne și sânge (Gen 6:3). Dumnezeu S-a văzut silit să adopte măsuri radicale în anumite cazuri, deși a făcut-o cu toată durerea. Uneori păsuiește pe cineva zeci de ani, alteori încheie socotelile mai repede. El știe cum și când, El știe de ce, și El care a inventat dragostea, dreptatea și rațiunea este Cel mai în drept să acționeze direct sau indirect, cum Îi place. Se pricepe mai bine decât noi, cu siguranță. Pentru toți cei care nu pot/vor fi recuperați, „plata păcatului este moartea” (Rom 6:23). Să fim mulțumiți că plata păcatului nu sunt chinurile veșnice, cum învață multe religii. Acțiunile sângeroase din partea lui Dumnezeu sunt numite de profeți „lucrul Lui straniu (paradoxal, străin de firea Lui) și… slujba Lui străină (surprinzătoare, nefirească) Is 28:21-22”. „Căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor (Pl 3:33; cf. Iov 2:3d).”    

Cât despre sângele lui Ioab vărsat la altar, nu văd care este problema. La templu se vărsa sânge zilnic, sânge de animale. Este oare de mirare că un om, care s-a prins de coarnele altarului (prea târziu, doar când îl păștea moartea!), a avut aceeași soartă cu animalele care erau junghiate acolo (1Împ 2:28-34)? Nu era doar o inițiativă a lui Solomon; Legea spunea clar: Ex 21:14 „Dar dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său, folosindu-se de viclenie ca să-l omoare, chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât.” Vina lui Ioab nu era aceea că „vărsase mult sânge”, ci că vărsase sânge nevinovat, în mod repetat și calculat, ceea ce Legea condamna categoric. Dacă și asasinii de astăzi ar fi tratați la fel, ar fi excelent. Trăim într-o societate în care criminalii au exces de drepturi în comparație cu victimele și cu nenorociții pământului. Dumnezeu a spus-o clar, cu mult înainte de Moise: „Cine varsă sânge de om, de om sângele lui să fie vărsat!” (Geneza 9). De aceea venise Potopul, pentru că pământul se umpluse de stricăciune și violență (Geneza 6).    

Ai amintit de sângele lui Nabal și al primului fiu al lui David și al Batșebei. Nu știu dacă pentru Nabal vrei să-l învinuiești pe David sau pe Dumnezeu, dar dacă mergi atât de departe, de ce nu am vedea în cazul lui Nabal cel „aspru și rău” (1Sam 25:3), „așa de rău că nimeni nu îndrăznește să-i vorbească” (1Sam 25:17 lit. „fiu al lui Belial”), o adevărată sinucidere? Sau, ca să fie mai dulce, hai să spunem că Abigail l-a ucis, prin actul ei de bunăvoință față de David și față de ceata lui de flămânzi (1Sam 25:19-20, 26-27, 36-37). Uite că am găsit asasinul! Cât privește copilașul lui David, foarte posibil că a fost bolnav și a murit. Moral, copilul a fost ucis de cei care-i dăduseră viață. Dumnezeu nu a făcut nicio minune să-i salveze viața, ca să-i pedepsească pe părinți pentru păcatul lor de moarte. Bietul copilaș însă a murit ca atâţia alţi bebeluşi, fără să ştie povestea lui, iar copilaşii, chiar dacă aparţin unor părinţi vinovaţi, nu sunt pierduţi (1Împ 14:13; Mt 19:14).

În cazul lui Natan, iarăși vorbești despre un Dumnezeu care „uită de la mână până la gură”. Dar nu de uitarea lui Dumnezeu este vorba acolo. În primul răspuns, a fost reacția naturală, personală a lui Natan, așa cum reiese din text, iar în răspunsul următor, omul a explicat clar că Dumnezeu i-a dat în vis un alt mesaj decât acela pe care-l dăduse el (2Sam 7:4-29; 1Cr. 17:3-27; 1Cr 22:7-12). Nu văd ce dificultate ar fi aici.  

Profeția lui Natan, că descendenții lui David vor sta veșnic pe tronul lui Israel, de asemenea, nu are nici un fel de dificultate. Regatul Ierusalimului a cuprins întotdeauna, nu doar iudei, ci și beniamiți, simeoniți, leviți, în hotarele lui. Ba chiar Ierusalimul era în moştenirea lui Beniamin. În epoca în care Regatul Samariei (Israelul de nord, „Efraim”) s-a înstrăinat politic și spiritual de Ierusalim, rămășițe ale triburilor din nord veneau ocazional la Ierusalim de sărbători (2Cr 30:6, 10-11, 13, 18, 26; 31:1). Iar planul lui Dumnezeu era ca repatrierea din exilul babilonian să aducă înapoi și pe Efraim (Israel), ca să constituie un singur regat, sub aceeași dinastie a lui David (Ier 23:5-6; 31:18-21, 27-28, 31; 33:17; Ez 37:16-25).

Ca multe alte promisiuni condiționate ale lui Dumnezeu, nici aceasta nu s-a realizat complet, deși au existat și câțiva evrei din triburile nordice care s-au repatriat cu timpul după exil. Comunitatea iudaică de după exil se numea pe sine în continuare Israel (Ezra 2:2, 59; 3:1; 4:3; Ne 2:6; 7:61; 8:1; Za 8:13; 9:1; 12:1), chiar dacă numele aramaic al provinciei era Yehud, și indiferent câți membri avea din cele zece triburi pierdute. În primul secol, găsim la Ierusalim și urmași ai lui Așer (Lc 2:36), iar comunitatea iudaică încă se numea, „cele 12 seminții” (Lc 22:30; FA 26:7) sau Israel (Mt 2:20-21; 8:10; 9:33; 27:42; Mr 15:32; Lc 1:16, 54, 68, 80; In 1:31; FA 4:27; Filp 3:5). Și chiar dacă n-ar fi fost decât iudei, iudeii nu sunt altceva decât Israel. Ultimul reprezentant recunoscut al casei lui David, care să aibă dreptul la tronul lui Israel (un tron care a fost mult amânat), este Iisus Christos, Acela în care se împlineşte în sfârşit profeţia în cel mai înalt grad şi pentru veşnicie (Mt 1:1, 20; 9:27; 20:30; 21:9; Lc 3:23, 31; FA 13:23; 2Ti 2:8; Ap 22:16). Numai ultimul descendent al lui David putea fi veşnic.

Se poate observa și în acest caz cum factorul condiționat diminuează mărimea profeției pe o lungă perioadă, dar în persoana lui Iisus, profeția, fie ea și întârziată, se împlinește într-o formă mult mai înaltă decât cea așteptată. Dumnezeu face un joc de cuvinte când îi transmite lui David prin Natan: „Nu tu îmi vei zidi o casă, ci Eu îți voi zidi ție o casă!” În ebraică, termenul bayt (casă) înseamnă și familie sau dinastie; iar verbul bānā (a zidi) se folosește și cu sensul de a avea fii (bānim, hibané, cf. Gen 16:2; 30:3; Ier 12:16).  Eu sunt perfect mulţumit de împlinirea acestei profeţii. Nu văd nicio problemă, dimpotrivă, în ciuda slăbiciunilor şi rătăcirilor omeneşti, profeţia străluceşte şi s-a împlinit, chiar dacă împlinirea ei finală are loc abia la revenirea lui Iisus și mai complet după cei 1000 de ani. Cunoști ceva mai veșnic decât Împărăția lui Iisus fiul lui David?

Continuitatea Sabatului în Noul Testament

Replici la obiecțiile teologice ale domnului Mihail Dimitriu

https://www.facebook.com/groups/1203588916421163/permalink/2530159093764132/

Dragă Domnule Profesor,

Un prieten mi-a atras atenția la expunerea Dvs teologică de pe Facebook și m-a rugat să răspund, deși nu v-ați adresat mie.

Se vede că v-a preocupat subiectul şi că aţi muncit mult la elaborarea acestor obiecţii. Dar o teologie care pare să se sprijine pe un singur autor (Pavel în acest caz), selectând din acesta, riscă să fie deficientă. Nu degeaba Petru, la fel de inspirat ca și Pavel, avertiza împotriva celor care, pe vremea lui, citeau epistolele „grele de înțeles” ale „preaiubitului nostru frate Pavel”, într-un mod simplist și eronat (2Petru 3:15b-18). A fi „greu de înțeles” este uneori dovadă de profunzime a subiectului, alteori este exprimare neclară, sau neglijentă, iar alteori este dovadă de folosirea unui limbaj diferit de cel actual, deși putea fi clar destinatarilor epistolelor. În cazul lui Pavel, trebuie luate în calcul toate aceste posibilități, cu tot respectul.

Termenul LEGEA (lui Moise) era folosit de evreii antici în mod extins. La origine, termenul tôrā înseamnă „set de indicații / instrucțiuni”, dar de la început, Moise a denumit astfel învățătura dată de Yahwé la Sinai, în cadrul legământului făcut acolo. Întrucât această religie yahwistă a rămas legiferată în cărțile lăsate de Moise, așa numitul Pentateuh se numește în iudaism, până astăzi Tôrā (LEGEA). În scrierile NT, pe lângă sensul de Pentateuh (Mt 7:12; 22:40; Lc 24:44; In 1:45) termenul LEGEA (gr. nomos) poate cuprinde și celelalte scrieri ale VT. De exemplu, Iisus considera Psalmii ca făcând parte din LEGE (Ioan 10:34, cf. Ps. 82:6; Ioan 15:25, cf. Ps. 35:19; 69:4; 109:3; 120:6 / 119:7LXX). Iar Pavel, când citează din LEGE, citează, de fapt din Isaia (1Cor. 14:21, cf. Is. 28:11). Întrucât numai evreii aveau descoperirea divină, care, prin extensie, se numea LEGEA, ei au început să folosească acest termen cu sensul actual de religie (religia iudaică / iudaismul, mozaismul), deoarece se credea că întreaga LEGE (religie) vine de la Moise, atât Legea Scrisă (tôrā biḵtāḇ), cât și Legea Orală (tôrā bǝᶜal-pê), adică tradiția. În iudaism, până astăzi, cele două sunt de nedespărțit, ca în creștinismul ortodoxo-catolic, și au practic aceeași autoritate, reprezentând religia moștenită, obligatorie. (Ortodocșii numesc de asemenea iudaismul și creștinismul „lege” – veche, nouă –, ceea ce are sens, întrucât în limba română veche nu exista cuvântul religie, ci se folosea cuvântul „lege”).

Pavel folosește cuvântul „lege” chiar și atunci când se referă la o regulă tradițională, nespecificată undeva ca poruncă scrisă în Lege (1Cor 14:34). Prin urmare, provocarea oricărui cititor/cercetător este aceea de a înțelege cu ce sens, sau cât de extensiv folosește Pavel termenul de „Lege”, într-un context sau altul. Și orice cititor ar trebui să știe că în Biblie, Decalogul (Cele Zece Porunci), rareori este numit „Lege”. De obicei este numit Legământul sau Mărturia (Legământul Scris): Ex 34:28; De 4:13; 9:9, 11, 15; 1Îm 8:9; 2Cr 5:10; Ev 9:4; Nu 10:33; De 31:26; Ier 3:16. Decalogul este introdus și în Vechiul Legământ, și în Legea Mozaică, și devine inima religiei și moralei Legii. Dar principiile Decalogului existau dinainte de Moise, inclusiv Sabatul, care venise ca tradiție originară lăsată de Dumnezeu de la Facere (Ge 2:1-3). Prin urmare, toată această tevatură care lovește în „Lege” din toate părțile, neavând curajul să spună pe față că vrea să arunce la gunoi doar porunca Sabatului, este un sistem teologic cu atât mai rătăcit, cu cât pare mai structurat. Sabatul nu este de sub Lege, el este dinainte de Lege. Și mai important, el încă face parte din acel legământ al lui Dumnezeu, pe baza căruia va fi judecată lumea, inclusiv ultima generație de muritori, așa cum o spune Apocalipsa 11:19 (cf. Ap 15:5-8; 16:1, 18, 21).

Și acum să luăm pe rând cele mai importante dintre afirmațiile Dvs.

►  Biblia ne arată foarte clar că Legea veche (Romani 7:6), adică Legea lui Moise, care stătea la baza legământului cel vechi (Evrei 8:13), și care a fost în vigoare în vechime (Matei 5:21,27,33), a fost SCHIMBATĂ (Evrei 7:12).

Textul se referă la legea preoției (De 10:8; 21:5; Mal 2:4-8), nu la Legea Sabatului. Cât despre „cele nouă porunci” de pe table, nimeni nu le contestă. Prin urmare, de ce autorul nu ar fi avut curajul să vorbească cinstit, pe față, direct, să lovească frontal și definitiv Sabatul, în loc de a vorbi indirect și vag despre „Lege”? Dacă Pavel a intenționat să descurajeze păzirea Sabatului, de ce prefera el să se întâlnească, atât cu evreii, cât și cu neevreii la sinagogă sau oriunde, „în ziua Sabatului”? Nu cumva dădea apă la moara „legii vechi”, despre care se presupune că a încetat? Nu cumva exemplul contează mai mult decât teoriile?  

►  Orice creștin autentic, prin definiție, este un ucenic al Domnului Isus Hristos (F.A. 11.26). Fiind un ucenic al Domnului Isus Hristos, și nefiind un ucenic al lui Moise (Ioan 9.28), orice creștin NU se află sub Legea (Romani 3:19; Romani 6:14-15; Galateni 5:18; 1 Corinteni 9:20) veche (Romani 7:6; Evrei 8:13), adică Legea lui Moise, ci sub Legea lui Hristos (1 Corinteni 9:21; Galateni 6:2), deci împlinește DOAR poruncile Domnului Isus Hristos, date de către Domnului Isus Hristos, în Noul Testament, iar Domnul Isus Hristos îl învață să NU fure (Matei 19.18; Marcu 10.19; Luca 18.20), să NU mintă (Matei 19.18; Marcu 10.19; Luca 18.20), să NU omoare (Matei 5.21-26; 19.18; Marcu 10.19; Luca 18.20). Deci este evident că orice creștin autentic : NU fură, NU minte, NU ucide, etc.

De acord, creștinul nu este un simplu supus al Legii iudaice, pentru că Vechiul Legământ a fost desființat, și odată cu el teocrația (statul/împărăția lui YHWH), rostul templului, preoția levitică, ritualul și calendarul; ba chiar și circumcizia, care este semnul legământului cu Avraam, pentru că nu mai contează genealogiile. Cu atât mai mult s-au desființat poruncile Legii Orale, cu datinile bătrânilor etc. Dar de ce nu pot pricepe unii, care pretind că cercetează Biblia, că Sabatul este anterior lui Moise și lui Avraam, anterior iudaismului, anterior tuturor legămintelor făcute după Cădere (Gen 2:1-3) și că legământul acesta veșnic este în vigoare la judecata de apoi (Ap 11:19). Da, sabatul, ca și celelalte nouă porunci, a fost introdus ȘI în legământul mozaic / sinaitic, dar aceasta nu a schimbat cu nimic statutul veșnic al Sabatului, ci doar a adăugat instrucțiuni rituale (jertfele de sabat, pâinea ceremonială care se înlocuia în Sabat) și juridice (pedeapsa pentru profanarea voită a Sabatului). Nu mai trebuie să aducem astăzi dublă ardere de tot în Sabat, nu mai trebuie să înnoim cele 12 pâini în Sabat, nici să pedepsim cu moartea pe cei care profanează Sabatul. Dar obligația de a-l respecta în cinstea Creatorului și Mântuitorului nostru este condiție de legământ, la fel de sfântă ca și „să nu ucizi”, „să nu furi” etc.

Dacă asta vrea să spună autorul expunerii teologice pe care mi-ați trimis-o, și anume că, în „legea nouă” (a lui Christos) sunt valabile doar poruncile „să nu furi”, „să nu ucizi”, ce mare șmecherie este creștinismul acesta? Nu au asemenea reguli și religiile păgâne? Și nu asta cer toate legile din lume? Legea lui Christos însă implică supunere față de porunca universală a lui Dumnezeu descoperită în Biblie. Iisus a dovedit că este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu și exemplu al nostru, rezistând ispitelor diavolului cu „Stă scris!”, adică cu autoritatea Primului Testament (Mat 4:4-10; 21:13). Iisus a afirmat că este important ce este scris și cum citești în Lege (Lc 10:26), nu a învățat că ascultătorii Lui ar fi mai presus de Lege. El a afirmat despre Scriptura VT că nu se schimbă, că ea are autoritate în continuare (Mat 5:17-19). Până la apariția primelor epistole și evanghelii, dar și după aceea, Biblia creștinilor a fost ceea ce astăzi numim, cu condescendență, „Vechiul” Testament. Dar aceasta este baza credinței creștine. Noul Testament ar sta în aer, dacă nu am avea și Scripturile ebraice. Întreaga evanghelie ar fi o poveste frumoasă, o religie nouă. Iar în ce privește religia, noutățile nu au credit. Adevărul, în religie, cu cât este mai vechi, cu atât este mai credibil. Însăși Crucea lui Iisus, dacă nu ar fi înrădăcinată în Lege (Exod 12; In 1:29) și în Profeți (Isaia 53), ar fi ca o soluție târzie şi discutabilă. Chiar acele reguli şi rânduieli mozaice, care nu mai sunt valabile în creştinism, sunt totuşi relevante ca studiu teologic şi ne ajută să înţelegem mai bine înţelepciunea lui Dumnezeu.

►  “Legea n-a făcut nimic desăvârşit …” (Evrei 7:19).

Da, dar autorul se referă la legea preoțească dată prin Moise și implicațiile ei. Verificați contextul.

►  “Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan …” (Luca 16:16).

Aici verbul „au ținut” este adăugat de traducători. În originalul grecesc apare așa: „Legea și Profeții –până la Ioan; de atunci, împărăția lui Dumnezeu se binevestește și oricine se silește s-o apuce”. Este clar că până la Ioan Botezătorul, evreii nu au mai avut demult un trimis al lui Dumnezeu, au avut doar Scriptura (= Legea și Profeții). Când a venit Ioan însă, L-a descoperit pe Christos lumii și a vestit împărăția lui Dumnezeu. Descoperirea venită prin Christos a depășit astfel în intensitate și lumină chiar și pe Moise. De acum înainte, Moise și Profeții rămâneau martori ai lui Iisus, dar descoperirea deplină a Harului venise în Christos. La fel, Matei 11:13 spune: „Toți Profeții și Legea, până la Ioan au profețit.” Înseamnă oare, aceasta, că Primul Testament al Bibliei nu mai are rost, dacă avem acum Evanghelia? Primii creștini, inclusiv Pavel, nu așa au înțeles (Lc 24:25; FA 24:14; 26:27; Lc 16:31; 2Pe 1:19; 2Tim 3:15).

►  “… Hristos este sfârşitul Legii …” (Romani 10:4).

Același „telos”, pe care mulți traducători biblici l-au înțeles AICI ca „sfârșit”, în alte locuri l-au înțeles ca finalitate, scop, țintă, desăvârșire, împlinire (1Tim 1:5 „ȚINTA poruncii este dragostea”), sau ca rezultat final (Rom 6:22 „ca «sfârșit?», viața veșnică”), ca scop, țintă (Iac 5:11; 1Pt 1:9), sau ultimul rost (Ap 21:6; 22:13). Aici cum este mai în armonie cu contextul? Traducerea baptistă NTR are la Romani 10:4 nota: „Gr.: telos, care se traduce şi cu: scopul, împlinirea.”

►  “… Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.” (Romani 7:4). „am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7:6).

Corect, aparținem lui Christos, nu Legii mozaice. Suntem liberi în Christos, dar această libertate vine din Spiritul nou al credinței în care trăim, în contrast cu conformarea legalistă, care înseamnă satisfacerea literei legii, pentru a aduna merite mântuitoare. Este contrastul dintre spiritul sec fariseic, cărturăresc (literalist-legalist) al iudaismului și spiritul liber, împlinit al creștinismului adevărat. Nu Legea sau porunca divină este aici desființată, pentru că ea este declarată sfântă, dreaptă și bună (Rom 7:12), ci spiritul legalist al iudaismului. A se vedea în Enciclopedia Iudaică articolul despre Meritele Strămoșilor și despre TORA. „Mișna… declară că studiul Legii transcende toate lucrurile, fiind mai virtuos decât salvarea unei vieți omenești, decât zidirea Templului și decât cinstirea tatălui și a mamei”.  

►  “… Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.…” (Galateni 3:24-25).

Da, numai suntem sub autoritatea pedagogului cu nuielușa, pentru că am crescut și învățăm acum direct de la Christos, de la Spiritul Lui. Dar Învățătorul Însuși, care a trimis pedagogul să ne ajute, a respectat chiar și instrucțiunile pedagogului (Mat 4:4). Aici e vorba de metodă și de relații, în primul rând, nu atât de mult despre conținut/lecție. De exemplu, Pavel nu spune că ceva din conținutul Decalogului S-ar fi schimbat odată cu eliberarea de sub pedagog. Și nu decalogul a fost pedagogul lui Israel, ci Legea iudaică, iudaismul în general, vechiul legământ. Toată epistola o scrie Pavel pentru a descuraja obligativitatea circumciziei (Gal 5:2-3, 6, 11; 6:13), a calendarului (Gal 4:10-11) și a regulilor fariseice separatiste (Gal 2:11-13). Nicio vorbă despre Sabat sau despre legile alimentare, care nu sunt iudaice, ci aparțin religiei originare și veșnice date omenirii (Gen 2:1-3; 7:2). Mai mult, Pavel în Galateni 6:15 pune în contrast circumcizia cu „a fi o făptură nouă”, ceea ce în 1Cor 7:19 se traduce cu „păzirea poruncilor lui Dumnezeu”.   

►  “… El … a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei …” (Efeseni 2:14-15).

Contextul arată că Pavel se referă aici la o Lege a poruncilor care nu permitea evreilor și neevreilor să devină un singur popor (Ex 12:48; De 23:3, 6-8, 20; Ne 13:1). Sunt dovezi că vorbește despre altceva?

►  “A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.” (Coloseni 2:14).

Aici este un text paralel cu cel anterior și fie este vorba de Legea iudaică a vechiului legământ, care stătea împotrivă (De 31:26), fie așa cum au înțeles mulți traducători și comentatori, este vorba de zapisul (polița datoriei păcatelor noastre), care a fost anulată, prin Jertfa lui Iisus. Nu poate fi vorba de Scripturile Ebraice („Vechiul Testament”) canonice, nici de Decalog (Cele zece porunci). Rolul obligatoriu al Legii, în ce are ea veșnic, rămâne, așa cum spune Pavel în Rom 2:13 „Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt drepți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta, vor fi îndreptățiți”. Dacă interpretăm pe Pavel în așa fel, încât îl facem să se contrazică, mai bine îl dăm cu totul la o parte.

►  “… odată schimbată preoţia, trebuia numaidecât să aibă loc şi o schimbare a Legii.” (Evrei 7:12).

Da, am spus deja, trebuia schimbată legea preoției, despre asta este vorba acolo. Dacă despre o schimbare a celor zece porunci este vorba, trebuia s-o spună clar, s-o strige de pe un munte și s-o scrie cel puțin la fel de solemn și de supranatural, cu degetul Lui. 

►  “… TOT ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege …” (Romani 3:19).

Este vorba de poruncile și instrucțiunile Vechiului Legământ adresate iudeilor. Dar citiți și restul versetului, care arată că și păgânii („toată lumea”), chiar dacă nu toți au primit o Lege, sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu. Fiecare răspunde după cât i s-a descoperit. Creștinii însă nu se pot scuza, ca păgânii, că ei n-ar avea Legea, pentru că având toată Scriptura, sunt responsabili – asemenea evreilor, ba chiar mai mult, deoarece au și Evanghelia, și exemplul lui Christos. 

►  “… nu sunteţi sub Lege, ci sub har. … nu mai suntem sub Lege ci sub har … ” (Romani 6:14-15). “Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.…” (Galateni 5:18).

Ce înseamnă a fi „sub Lege” și ce înseamnă a fi „sub har” ? Sub Lege, înseamnă în iudaismul decadent cu care se lupta Pavel, în sistemul legalist al religiei meritelor. Aceasta este robie. „Sub har” înseamnă „sub puterea harului”, deoarece tot acolo este scris că „sub har” păcatul nu mai domnește în noi. Mai mult, a fi sub har înseamnă a fi rob al dreptății lui Christos, al ascultării de Dumnezeu (Rom 6:16-17).

►  “ … dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zădarnică …” (Romani 4:14).

„Dacă moștenitori sunt cei din Lege…”, adică iudeii sau iudaizanții (= ce care cred că trebuie să te faci evreu prin circumcizie, ca Christos, pentru a putea fi urmaș legitim al lui Christos): cei de tradiție iudaică. „Credința” este ascultarea de Evanghelie, acceptarea lui Christos ca Mântuitor și Domn, care este superioară doctrinei iudaice a moștenirii prin meritele patriarhilor și prin meritele personale.    

►   “Prin faptul că zice: ‘Un nou legământ’ a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de peire.” (Evrei 8:13).

Pavel citează aici despre legământul nou din Ieremia 31, care urma să fie încheiat după întoarcerea din exilul babilonian (Ier 31:28, 31-34, 38-40), și care nu viza schimbări de conținut, ci numai schimbări de relație cu Dumnezeu și de motivație. Legea nu mai rămâne pe table, în acest nou legământ, ci este scrisă în inimă (vezi și Ier 3:16). Pavel aplică în mod liber profeția despre Israelul repatriat sub noul legământ, la Evanghelia Domnul Iisus. Schimbarea legămintelor nu este ca atunci când unul dintre soți și-a încălcat legământul căsătoriei, iar celălalt zice: fiindcă n-ai fost în stare să-mi fii fidel(ă), facem un nou legământ, în care te scutesc de unele obligații de fidelitate.     

►  “… Legea nu se întemeiază pe credinţă … ” (Galateni 3:12).

Aici Legea înseamnă vechiul legământ, iudaismul, buchea Legii, relaţia strict legalistă faţă de cerinţele lui Dumnezeu care formau constituţia statului israelit (teocraţia) și care degenerase deja în fariseism, ca religie a meritelor, a performanțelor halachice, legaliste. Ca lege de stat, Legea lui Dumnezeu nu întreba dacă crezi sau dacă îți place. Legea civilă nu este interesată niciodată de motivațiile sau sentimentele noastre. Dacă Pavel s-ar fi referit la Lege în sensul de Scriptura VT, sau de poruncile divine (Decalog etc.), afirmația lui ar fi falsă, întrucât Biblia afirmă că Dumnezeu aștepta credința de la poporul lui, nu doar conformare, și în timpul Vechiului Legământ (Gen 15:6; Ex. 4:31; 14:31; Nu 14:11; 20:12; Dt 9:23; 2Împ 17:14; Ps 78:22, 32; 106:12, 24; 119:66, 86, 138; Is 7:9; 26:2; 53:1; Iona 3:5; 2Cr 19:9; Hab 2:4). În preambulul Celor Zece Porunci, Dumnezeu spune că a scos pe Israel din robie, de aceea așteaptă de la Israel ascultare în cele care urmează (Ex 20:2), iar această ascultare trebuia să fie din dragoste (Ex 20:6), nu de nevoie. Or, dragostea are întotdeauna în ea credință, de aceea Pavel spune de obicei, „credința și dragostea” (Ef 1:15; 3:17; 6:23; Col 1:4; 1Tes 1:3; 3:6; 5:8; 2Tes 1:3; 1Tim 1:14; 2:15; 4:12; 6:11; 2Tim 1:13; 2:22; Tit 2:2; Fim 1:5; Ap 2:19) sau „credința care lucrează prin dragoste” (Gal 5:6), sau dragostea care este mai mare decât credința (1Cor 13:13).  

► “… Dumnezeu … ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.” (2 Corinteni 3:5-6).

Legământul slovei înseamnă simpla conformare (legalistă) față de ce este scris, motivată de obligații și constrângeri exterioare, legale. Legământul Duhului înseamnă ascultare din credință și dragoste, motivații pe care numai Duhul lui Dumnezeu le poate aduce în inimă. Aceasta a fost din totdeauna așteptarea lui Dumnezeu:  Slova omoară înseamnă că Legea, așa cum este, singură, nu face decât să ne arate păcatul și să ne condamne. Numai Duhul lui Dumnezeu ne motivează și ne împuternicește s-o împlinim.

Dar de ce ni se pune în față un asemenea aforism paulin? Să credem oare că cei care iau în serios Cele Zece Porunci (Ex 20; Dt 5), sau alte principii veșnice din Scripturile VT (e. g. Lev 19:32; Gen 9:4; Lev 11:45-47; 20:26-27; 1Pt 1:15-16) vor fi omorâţi? Acesta este înțelesul? Și câte porunci trebuie să ignori pentru a fi sigur că nu ești ucis de slovă? E suficient să ignori porunca sabatului, sau pentru siguranță, s-o ignori și pe aceea care interzice cultul imaginilor; sau mai bine să le încalci pe toate, nu-i așa?

►  “… sunt sub legea lui Hristos …” (1 Corinteni 9:21).

Foarte frumos. Atunci trăiește cum a trăit El și cum a poruncit El. Păzirea Sabatului a fost un obicei permanent al lui Christos (Lc 4:16), iar cei care umblaseră cu El nu și-au slăbit credincioșia în această privință (Lc 23:55-56 „s-au odihnit, potrivit poruncii” NTR); dimpotrivă, au fost avertizați de El să fie credincioși și în situațiile cele mai dificile (Mat 24:20-21). Numai creștinii superficiali Îl acuză că ar fi călcat Sabatul, așa cum Îl acuzau pe nedrept și iudeii. Dar la procesul Lui, cu toate eforturile de a-i găsi învinuiri, nu s-a prezentat nici un martor care să-L acuze de călcarea Sabatului, deși aceasta era suficientă pentru a-I atrage pedeapsa capitală.

►  “… legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Romani 8:2).

Aici cuvântul „lege” este folosit cu sensul de „principiu”. Există principiul Duhului care lucrează în noi viața lui Christos, făcându-ne asemenea Lui; și există principiul păcatului, care este inerent naturii noastre căzute şi care duce la moarte. Duhul poate stăpâni firea noastră pământească și ne facem să împlinim poruncile lui Dumnezeu (Rom 8:3-4). Legea păcatului și a morții nu este Legea lui Dumnezeu sau a lui Moise. Dicționarul grecesc al lui Gingrich, ca și altele, arată că în Rom 7:21, 23 și Ro 8:2b, termenul nomos (normă, lege, regulă) are sensul de principiu, nu se referă la Lege.

►  “Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” bine faceţi.” (Iacov 2:8).

Această lege imperială a lui Christos nu are nimic nou în ea: a fost cerința lui Dumnezeu exprimată prin Moise: Lev 19:18. Acest principiu fundamental este baza tuturor poruncilor lui Dumnezeu de pe a doua tablă. Iisus doar a repetat principiul, pentru că iudaismul decadent punea accentul pe conformare față de literă, fără dragoste.

►  “Unde este, deci, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.…” (Romani 3:27-28).

Pavel pune aici în contrast principiul faptelor meritorii (așa cum este în iudaism) cu principiul credinței. Cel mai potrivit sens al termenului nomos (lege, regulă, normă, principiu) aici este „principiu”. Suntem mântuiți pe principiul credinței (manifestată în special ca ascultare de Evanghelie) și nu pe principiul „faptelor” – care în iudaism însemnau performanțe, merite, cu caracter exterior, de comportament (halacha). „Fără faptele Legii” înseamnă pur și simplu, că prin credința în meritele jertfei lui Iisus suntem îndreptățiți și acceptați, înainte de a fi dovedit fapte bune, ascultarea de Lege etc. Mai înseamnă și „nu pe temeiul performanțelor și meritelor noastre în ce privește conformarea față de voia lui Dumnezeu”. Dar dacă expresia „fără faptele Legii” este înțeleasă în sensul că în creștinism nu mai are sens ascultarea de Cuvântul/Voia lui Dumnezeu, de păzirea poruncilor lui Dumnezeu, de descoperirile date în Vechiul Testament, îl facem pe Pavel să se contrazică, deoarece el spune că paza poruncilor lui Dumnezeu este totul (1Cor 7:19), și că adevărata împlinire a acestei Legi ne dovedește drepți – ne îndreptățește (Rom 2:13; cf. Dt 6:3; Ez 33:31-32; Mt 7:24; Lc 8:21; Iac 1:23).     

►  “Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” (Iacov 1:25).

Care este Legea Libertății? Este cumva anarhia universală? Sau este cumva ideea că, dacă ești creștin, ești liber să trăiești cum îți place, fără să consulți voia lui Dumnezeu în Scriptură? Legea Libertății este Legea eliberării de păcat, prin Duhul care ne aduce motivația credinței și dragostei. Cele Zece Porunci încep cu declarația de eliberare. Legea Libertății nu înseamnă libertatea firii pământești de a trăi cum îi place, ci libertatea sufletului pocăit, de a face ce îi place (binele), din îndemnul Duhului. Este numită astfel Legea Libertății, în contrast cu relațiile legale, de constrângere exterioară, în sistemul teocratic. Omul liber este cel care este lipsit de constrângeri exterioare. Dar el are „constrângeri” interioare mult mai puternice. Credința și dragostea ne „silesc” cel mai eficient, așa cum se spune adesea: „la noblesse oblige” (noblețea obligă). Libertatea creștină este o robie, dar nu față de firea pământească, nici față de sine, ci o robie față de Christos, care ne-a cucerit prin dragoste (In 15:20; Rom 6:16-17; 1Cor 7:22; 2Cor 10:5; Ef 6:6; 2Pt 2:1).    

►  “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17). Domnul Isus Hristos nu a “stricat” Legea, ci a “schimbat-o” (Evrei 7:12).

Și care este diferența? A „strica” (καταλύω) înseamnă aici a dezlega, a desființa, a anula, a invalida, a aboli, a strica, a desface etc.). Dacă ți-ai schimbat soția nu înseamnă că ai stricat relația cu ea? Este o logică inacceptabilă. Iisus a fost foarte clar în Mat 5:17-20 (Citiți și versetele următoare: „Căci adevărat vă spun: câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, ori cine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor (cf. Mt 11:11; 13: 33, 47-50). Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Există o mulțime de așa ziși credincioși buni de nimic, care nu se ridică măcar la „înălțimea” fariseilor. EI trăiesc ca vameșii, dar vin și se roagă fără pocăință: „Mulțumescu-ți, Doamne, că eu nu sunt ca fariseii! Eu nu dau nici una nici alta, nu postesc, nu țin nicio zi, nu sunt bisericos, dar cred că sunt mai bun decât toți acești ipocriți!”

  

►  După ce Domnul Isus Hristos a “schimbat” Legea (Evrei 7:12), în discuțiile pe care le-a avut cu iudeii, El s-a referit la Legea veche (Romani 7:6), folosind cuvintele “Legea voastră” (Ioan 8:17; 10:34), și nicidecum nu a folosit cuvintele “Legea noastră”, cu toate că și El era iudeu ca și ei.

Am arătat mai sus că legea schimbată în Evrei 7:12 este legea preoțească. Verificați contextul. Nu se referă la altceva, altminteri ar fi spus. Iar faptul că Iisus spunea „Legea voastră” nu este o dovadă că El S-ar fi dezis de Legea lui Moise, care era Legea Domnului. Oricum, era prea devreme să Se dezică, deoarece ea era valabilă în toate privințele până la moartea Lui, iar Iisus le-a împlinit și respectat pe toate (circumcizia, Lc 2:21; jertfa de curățire și dedicare, Lc 2:22-24; legitimitatea preoției levitice, 17:14; sărbătorile calendaristice, chiar și cele sfințite de oameni: Mt 26:17; In 10:22-23, chiar și acelea de care era scutit: Mt 17:25-27). Nu mai vorbim de poruncile veșnice ale lui Dumnezeu, cum ar fi Sabatul, care a fost lăsat moștenire tuturor oamenilor, de la Facerea Lumii (Gen 2:1-3), sau legământul căsătoriei (Gen 2:24), o religie pe care o moștenim din Paradis, dinainte de Cădere.

Expresia „Legea voastră” nu dovedește că ea nu era a lui Dumnezeu, sau că nu mai era valabilă în continuare, deoarece Iisus citează din ea că „mărturia a doi oameni este adevărată” (In 8:17; cf. Dt 17:6), principiu care rămâne și în NT (Mt 18:16; 2Cor 13:1; 1Tim 5:19; Ap 11:3-4). De asemenea, din aceeași „Lege a voastră”, citează un psalm (In 10:34). „Legea voastră” înseamnă aici Scriptura în care și voi credeți, ca popor; nu în opoziție cu altă Lege/Scriptură. La fel Iisus le zice „ca să fiți fii ai Tatălui vostru” (Mt 5:45, 48; 6:1, 8, 14, 15, 26, 32; 7:11; 10:20, 29; 18:14; 23:9). Voia El să spună că are un alt Tată? Când a zis: „facă-vi-se după credința voastră!” (Mt 9:29) se referea el la o credință inferioară, de care El Se dezicea, sau sublinia credința lor înșiși? Când Iisus a spus „Unul este Învățătorul vostru” sau „Dascălul vostru” (Mt 23:8, 10), se referea El la altcineva decât la Sine? La fel avem „Domnul vostru” (Mt 24:42; In 13:14). Dar „Tatăl vostru Avraam” (In 8:56) nu era și Tatăl lui Iisus (Mt 1:1)? Iar când Pavel a zis iudeilor „părinții voștri” (FA 28:25), nu erau aceștia și părinții lui Pavel? „Potrivnicul vostru, diavolul” (1Pt 5:8) era, oare numai dușmanul celorlalți creștini, iar Petru era ocolit? „Apostolii voștri” (2Pt 3:2) nu includeau și pe Petru?

►  Pentru a accentua faptul că Domnul Isus Hristos a “schimbat” Legea (Evrei 7:12) veche (Romani 7:6), El a folosit de mai multe ori cuvintele : “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime” (Matei 5:21,27,31,33,38,43), “dar Eu vă spun” (Matei 5:22,28,32,34,39,44).

Dacă Iisus a venit cu o autoritate superioară, pentru a schimba Legea, de ce S-a mai supus acelei Legi, citând-o ca autoritate supremă (Mt 4:4-10; Lc 4:4-10; 10:26 „Este scris”)? Predica de pe Munte este înțeleasă greșit de mulți care citesc și judecă superficial. Adevăratul cărturar este acela care scoate din tezaurul Bibliei atât roade vechi, cât și noi (Mt 13:52; cf. CC 7:13).

Contrastul pe care-l face Iisus în Matei 5 nu este între Vechiul și Noul Testament, ci între iudaismul decadent din timpul său (care învăța greșit Legea/Scriptura, într-un mod legalist, conformist și tradiționalist), și religia trăită de Iisus. Iisus nu spune „Ați citit voi, dar Eu vă spun….”, ci „Ați auzit, dar Eu vă spun”. Ei auziseră multe în sinagogi sau în alte locuri de la rabinii lor, învățătorii farisei sau saduchei, iar Iisus venea să corecteze acum, nu pe temeiul unei autorități proprii, care ar avea dreptul să desființeze ce este scris, ci pe temeiul aceleiași Scripturi. Oare condamna Legea mozaică numai uciderea și permitea insultele și dihoniile între israeliți (Mt 5:21-26)? Legea nu permitea spiritul de ciudă și răzbunare proprie (Lev 19:18; Pr 29:22), iar o insultă putea duce chiar la pedeapsa capitală (Ex 22:27; Lev 20:9; Ps 15:3; FA 23:5).

 Oare Legea condamna doar adulterul săvârșit, nu și privirea pofticioasă către femeia altuia (Mt 5:27-30)? Chiar în Decalog avem porunca a zecea foarte clară (Ex 20:17; Dt 5:21). Până și un neevreu ca Iov știa primejdiile privirii (Iov 31:1, 9-11), iar înțeleptul Solomon o repetă (Pr 5:3-6; 6:24-27). Oare principiul nedespărțirii în căsătorie a fost adus prima dată de Iisus (Mt 5:31-32)? În VT deja Dumnezeu spusese că urăște practica expulzării soției (Mal 2:16), iar Iisus nu spunea că aduce o noutate, ci atrăgea atenția ascultătorilor la principiul care s-a dat la Facerea lumii (Mt 19:8). Mai mult, trebuie să înțelegem că Israelul era un stat teocratic (în care yahwismul era religie unică, obligatorie și constituțională). Fiind un stat, nu doar o Biserică, toți cei care intrau în obștea israelită ca evrei născuți sau ca străini prozeliți, erau obligați să respecte normele Legii. De aceea, Dumnezeu nu a impus prin Legea lui Moise cele mai înalte expresii ale moralității spirituale, deoarece ar fi fost imposibil. Poți impune prin lege un post, sau o sărbătoare, dar nu poți impune perfecțiunea relațiilor sociale, sau a relațiilor cu Dumnezeu. Dumnezeu a permis în Legea mozaică poligamia și divorțul, ca pe niște slăbiciuni omenești existente, deoarece se adresa unor oameni imperfecți. Dar în același timp, învățătura dată prin Moise și Profeți era idealistă și coincidea cu a lui Iisus (Gen 2:23-24; Pr 5:18-21; Mt 19:4-6; Mr 10:5-9).

 A interzis Iisus jurământul care era permis în VT (Mt 5:33-37)? În nici un caz, pentru că El Însuși răspunde sub jurământ, când este silit în mod solemn să spună adevărul (Mt 26:63-64). La fel face și Pavel, când se simte silit să jure, pentru ca destinatarii lui ușuratici să-l creadă (2Cor 11:31; Gal 1:20). Însuși Dumnezeu este uneori nevoit să jure (Gen 22:16; Ev 6:17). Iisus a condamnat jurământul profan, adică jurământul neserios, obișnuința de a tot jura mereu, ca să fii crezut, în timp ce, de fapt nu ești sincer și vrei să înșeli (Za 8:17). Acesta este jurământul cel mai des întâlnit astăzi, care este o glumă proastă, adesea cu intenția de a înșela („Să mor, dacă te mint!”, „Să-mi sară ochii!”, „Să moară Veta!”).

 În ce privește legea talionului („ochi pentru ochi” etc. Mt 5:38-42), ea era un principiu al codului penal lăsat de Dumnezeu în Israel (Ex 21:22-25; Lv 24:20-21; Dt 19:18-21). Statul israelit trebuia să răzbune pe cel nevinovat după dreptate, nu omul își făcea dreptate după acest principiu. Niciodată nu a fost intenționată de Dumnezeu legea talionului ca principiu de morală socială. Legea după care poporul se călăuzea în relațiile sociale era legea iubirii (Ex 23:4-5; Lev 19:18; Dt 23:7). Dar în timp ce Iisus nu a făcut decât să sublinieze această realitate veche, El a arătat că Dumnezeu Însuși va judeca după legea talionului (Lc 6:38; Iac 2:13; Ap 18:6; cf. Ob 1:15). 

Legea desăvârșită (Iac 1:25) a fost cunoscută cu mult timp înainte de Iacov și de Iisus (Ps 19:7; 119:96). Oamenii lui Dumnezeu au fost numiți desăvârșiți sau au fost îndemnați la desăvârșire (ebr. tamim, gr. teleios : Gen 6:9; 17:1; Dt 18:13; 2Sam 22:24, 26; Iov 1:1, 8; 2:3; 8:20; 9:20-21; 12:4; Ps 15:2; 18:23, 26; 37:37; 64:4; 101:6; 119:1, 80; Pr 11:5, 20). Iar aceasta este desăvârșirea în dragoste (Col 3:14; 1In 2:5; 4:12, 17-18). Iisus nu a adus un principiu nou al dragostei, ci a fost singurul care L-a exemplificat în viață într-un mod unic, desăvârșit, întocmai ca Tatăl (In 1:14; 13:34; 14:9; 1In 2:7-8; 2In 1:5).

►  Domnul Isus Hristos avea dreptul să schimbe Legea veche a lui Moise, întrucât Dumnezeu i-a anunțat pe evrei, chiar prin Moise, că, la un moment dat, Dumnezeu le va ridica din mijlocul lor un ALT prooroc ca și Moise, și va pune cuvintele Sale în gura acestui alt prooroc, şi el le va spune evreilor tot ce-i va porunci Dumnezeu, avertizându-I pe evrei ca să asculte de acest alt prooroc (Deuteronom 18:15-19; Fapte 7:37). Desigur că, ulterior, Dumnezeu le-a spus în mod explicit și clar că acest alt prooroc, diferit de Moise, de care trebuiau să asculte, este Domnul Isus Hristos (Matei 17:5; Marcu 9:7; Luca 9:35).

Proroc ca și Moise a fost imediat, după el, Ioșua (Iisus Navin) și toți prorocii care au urmat. Iosua scrie cu modestie că nu s-a mai ridicat în Israel profet ca Moise (Dt 34:10). Desigur, Iisus (ebr. Ioșua/Ieșua) împlinește în cel mai înalt grad această profeție, însă profeția privește pe toți profeții adevărați și îi condamnă pe falșii profeți (Dt 18:20-22). Nu are nimic în ea care să se aplice în mod exclusiv lui Mesia. În orice caz, adevăratul profet, fie oricare dintre ei, fie Iisus, Domnul tuturor profeților, nu au avut nicio autoritate de a submina Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Iisus nu a schimbat absolut nimic în timpul vieţii Sale pământeşti. Doar prin lucrarea Duhului, prin sinodul apostolic, a schimbat legământul circumciziei şi a anulat anumite obligaţii iudaice pentru neevrei. Dar chiar şi atunci au rămas în vigoare principiile fundamentale din Legea lui Moise (FA 15:19-21, 28-29). Dacă Iisus ar fi avut autoritatea de a schimba Legea lui Dumnezeu, cum ar fi putut cunoaște Israel diferența dintre adevăratul Mesia și un fals Mesia? Pentru că Legea condamna la moarte pe drept, pe oricine se ridica împotriva ei.    

►  În Ier. 31.31,33-34 citim astfel: “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”.

Teologia legămintelor (teologia federală) nu este atât de simplă, cu două legăminte (a se vedea articolele „Pentru o teologie federală biblică” și „Fratelui Titus”. Legământul nou nu vine cu o lege nouă, ci cu așezarea în inimă a Legii care mai înainte venise din constrângere exterioară.

►  Din ultimele versete citate, precum şi din versetele: Ps. 111.9; Is. 61.8; Ier. 32.40; 50.5; Ezec. 16.60; 37.26; Evrei 13.20, aflăm că Dumnezeu a promis că va încheia cu poporul Său un nou legământ, care este veşnic.

Adevărat, dar legământul cel veșnic nu era o noutate, pentru că era intenționat să fie veșnic și legământul descoperit lui Noe (Ge 9:16), Avraam (Gen 17:7, 13, 19), Isaac (1Cr 16:16-17), Israel (Lev 24:8; Ps 105:10), David (2Sam 23:5), tot poporul (Is 24:5). Acesta este o „aducere aminte”, o întoarcere la condițiile esențiale ale „vechiului” legământ (Lev 26:45; Ez 16:60). De aceea este scris că înainte de sfârșit va veni Ilie, pentru că rolul oricărui adevărat profet este să întoarcă pe Israel la Legea Domnului (Mal 4:4-6; Mt 17:10-13).  

►  Ultimul legământ făcut de către Dumnezeu cu oamenii se numeşte “legământul Duhului Sfânt” (2 Cor. 3.6; Rom. 8.2; Is. 30.1), întrucât poruncile sale nu mai sunt săpate pe nişte table de piatră, ca în vechiul legământ, ci sunt scrise de către Duhul Sfânt, direct în inimile oamenilor mântuiţi (Ier. 31.33; Ezec. 36.26-27; 2 Cor. 3.3).

Perfect. Dar trebuie subliniat că sunt aceleași porunci care fuseseră săpate pe piatră, nu altele. Și mai trebuie spus că, deși suntem de drept în timpul noului legământ, nu înseamnă că lumea sau cel puțin creștinătatea, trăiește în acest legământ. Mulți sunt creștini fără motivație interioară, trăind fără nici un legământ cu Dumnezeu, în timp ce alții sunt mulțumiți cu o religie exterioară.

►  Unii oameni consideră că decalogul are un statut special în raport cu celelalte porunci din Legea lui Moise. Totuşi, Sfânta Scriptură nu tratează cele zece porunci în mod distinct, ci împreună cu toate celelalte porunci şi legi date evreilor de către Dumnezeu prin Moise.

Decalogul, ca parte din Legea Domnului (a lui Moise) apare nedistinct în multe cazuri, deoarece în vechiul legământ era la fel de gravă încălcarea unei legi ceremoniale, ca și încălcarea legii morale. Totuși, Dumnezeu a arătat clar lui Israel că Decalogul este distinct și superior întregii Tore, prin următoarele dovezi:

1.       Toate poruncile lui existau deja cu mult înainte de Moise și de patriarhi, așa cum mărturisește Moise în Geneza.

2.       Decalogul a fost pus în chivot (Ex 25:16, 21; Dt 10:2-4; 1Îm 8:9; 2Cr 5:10), în timp ce Cartea Legii a fost pusă lângă chivot (Dt 31:26) și în mâinile poporului (Dt 17:18).

3.       În timp ce Legea lui Moise avea multe sărbători calendaristice lunare, anuale și multianuale, care erau obligatorii, Decalogul conținea doar sărbătoarea săptămânală a Creației. Nici măcar Paștele, sărbătoarea națională a evreilor, nu a fost inclus în Decalog.

4.       Decalogul a fost scris cu degetul lui Dumnezeu, nu cu condeiul lui Moise. A fost scris pe table de piatră, simbolul veșniciei, nu pe papirus. A fost pus în chivot de lemn de salcâm (cel mai rezistent lemn), care a fost poleit cu aur (metalul cel mai scump și neoxidant).

5.       După ce primele table au fost sparte de Moise, ca semn al faptului că Israel a stricat legământul de la Sinai, Dumnezeu a scris pe noile table, tăiate de Moise, aceleași porunci (Ex 34:1), care sunt valabile în veci, indiferent de câte ori s-ar fi rupt și înnoit legământul. Prin contrast, când s-a rupt legământul cu Israel, al jertfelor și al moștenirii naționale, la Golgota, acesta nu a mai fost refăcut. 

6.       Chivotul Decalogului Legământului) are un corespondent și în viziunea Apocalipsei, arătându-ne că Dumnezeu va judeca întreaga lume prin aceste zece porunci (Ap 11:19; 12:17; 14:12d).  

7.       Doar cele zece porunci au fost tunate de Dumnezeu de pe Sinai în auzul poporului. Restul poruncilor au fost comunicate lui Moise și scrise în carte.   

►  Astfel, în Exod 24.12, citim că pe cele două table de piatră date lui Moise, Dumnezeu a scris Legea şi poruncile, adică toate cuvintele legământului Său cu evreii, unde erau incluse toate poruncile şi legile de natură: ceremonială, sanitară, civilă, morală, juridică, printre care se aflau şi cele zece porunci (Exod 34.27-28). Desigur că legământul cel vechi (Lev. 26.45; Evrei 8.13) făcut de către Dumnezeu cu evreii, avea la bază toate (Exod 24.3-4,7; 34.27) poruncile şi legile pe care le-a dat Dumnezeu evreilor prin Moise.

Este pentru prima dată când citesc așa ceva. Moise spune repetat, că „Domnul a scris pe table  cuvintele legământului – cele zece porunci” (Ex 34:28; Dt 4:13). Cum ar fi putut încăpea pe acele table toată Tora lui Moise? Sigur că degetul lui Dumnezeu putea rezolva în mod miraculos treaba asta, scriind atât de mărunt, încât să citim cu lupa sau cu microscopul electronic; dar este extrem de improbabil acest scenariu, și ar contrazice cele două versete menționate. Textul din Ex 24:12 sună astfel, tradus direct din ebraică: „Eu îți voi da tablele de piatră, cu învățătura (legea) sau porunca pe care am scris-o ca să-i învăț.” Termenul tôrā, care este tradus de obicei „lege” are sensul popular de învățătură sau povățuire părintească (Pr 1:8; 6:20; 31:26), ori din partea înțelepţilor (Pr 13:14) și a preoţilor (Mal 2:6). Este la singular, dar poate fi înțeles și ca singular colectiv (învățături, legi). Moise folosește singularul și pentru termenul mițwā („Porunca”), fie în sens colectiv, fie în sens principial (oricare dintre porunci este Porunca Domnului).  Este într-adevăr, puțin obișnuit ca Decalogul să fie numit tôrā (povață, învățătură lege), dar așa se numea și fiecare instrucțiune a Legii lui Moise (Lev 6:2, 7, 18; 12:7 etc.). Prin urmare, nu este cazul să credem că întreaga Toră mozaică ar fi fost scrisă pe tablele de piatră. Mai mult, tablele erau un document în două exemplare, așa cum se făceau tratatele antice și fiecare era scrisă pe ambele părți (Ex 32:15).     

►  Pentru a împlini porunca dată de către Dumnezeu-Tatăl, de a asculta de Domnul Isus Hristos (Matei 17.5), este evident că orice creştin autentic trebuie să respecte toate acele porunci, care au fost enunţate de către Domnul Isus Hristos în aceiaşi formă cu cele din decalog, precum şi toate acele mesaje ale Domnului Isus Hristos, care conţin învăţături aflate într-o strânsă conexiune cu unele porunci din decalog. Întrucât cei dintâi creştini “stăruiau în învăţătura apostolilor”, orice creştin autentic trebuie să respecte şi acele porunci care au fost enunţate de către apostolii Domnului Isus Hristos în aceiaşi formă cu cele din decalog, precum şi acele mesaje ale apostolilor Domnului Isus Hristos, care conţin învăţături aflate într-o strânsă conexiune cu unele porunci din decalog. Cu excepţia poruncii numărul 4, care se referă la ziua de odihnă, toate celelalte nouă porunci ale decalogului, se regăsesc printre poruncile şi mesajele enunţate atât de către Domnul Isus Hristos, cât şi de către apostolii Săi (1 Ioan 4.6).

Deci trebuie să înțeleg că obligația creștinului „autentic” este să se limiteze la „acele porunci care au fost enunțate de … Isus… în aceeași formă cu cele din Decalog.” Și dacă Iisus nu a menționat o poruncă „în aceeași formă” ca în Decalog? Sau dacă n-a menționat deloc o poruncă, de exemplu porunca a doua (interzicerea idolatriei) și a treia (interzicerea profanării Numelui lui Dumnezeu)? De asemenea, ziceți că sunt la fel de obligatorii „toate acele mesaje ale Domnului Isus Hristos, care conţin învăţături aflate într-o strânsă conexiune cu unele porunci din Decalog”. De ce numai cu unele, și nu cu toate?

Ce părere aveți de faptul că porunca Sabatului a fost cel mai mult discutată între farisei și Iisus, și că în timp ce fariseii Îl acuzau (cum fac azi o serie de creștini), El Se apăra cu Scriptura și cu bunul simț, arătând că nu a încălcat Legea Sabatului. La judecata Lui, nimeni nu a mai adus o asemenea acuzație, ca nu cumva să iasă la lumină felul în care „desființase” El Sabatul, adică vindecând pe bolnavi.

Dar Iisus a vorbit despre Sabat și la timpul viitor (Mt 24:20-21), ceea ce înseamnă că rămânea obligatoriu în continuare. Nicăieri nu a sugerat Iisus că rostul Sabatului s-a încheiat. Dacă Sabatul venea din paradis, de ce să se încheie odată cu Iisus? Este adevărat că nu a repetat porunca Sabatului așa cum era scrisă. Nici nu era nevoie. Toată lumea o știa, ba încă în numele ei se făceau tot felul de exagerări și abuzuri care stricau imaginea lui Dumnezeu. De aceea, Iisus doar a îndreptat răul făcut de teologia și practica fariseică, îndreptând spatele „reginei Sabat” (cum o numesc evreii: Malkaṱ Šabbāṱ), care devenise între timp o bunicuță cocârjată, ce abia se mai ținea pe picioare (compară cu Lc 13:10-17). 

Pentru cei care cred că în NT numai poruncile VT care au fost repetate de Iisus sau apostoli ar mai fi valabile, să caute unde anume în NT se mai repetă acele porunci mozaice care interziceau bestialitatea / zoofilia (Lev 18:23; 20:15; 27:21), incestul (Lev 18:9-13; 20:17, 19), partidele de sex în perioada ciclului (Lev 18:19; 20:18; Ez 22:10) și altele? Ele nu sunt în Decalog, dar sunt repetate în VT, nu însă și în NT. 

►  Porunca numărul 4: “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exod 20.8-11) - nu este amintită nicăieri în Noul Testament.

Nici primele trei porunci nu sunt amintite exact în cuvintele din Decalog. Porunca a patra este ca și acestea, prezentă în NT în mod indirect. De exemplu, când Luca (23:56) afirmă că femeile sfinte, ucenițe ale lui Iisus, după ce au pregătit miresme în Vinerea Mare, „s-au odihnit după Poruncă”; la care poruncă se referă el, scriind creștinilor la decenii după evenimente? O serie de traducători creștini au simțit că aici îi deranjează cuvânt „poruncă”, și au redat termenul entolé (care întotdeauna este tradus cu „poruncă”), sub forma de Lege, ca să se spună că, n-aveau încotro, fiind între evrei, trebuiau să țină seama de Lege, care era publică. Și în engleză, unele traduceri au „commandment”, iar altele au „Law” (dar numai aici au tradus cu „Law”). Iar când primul înger din Apocalipsa 14:6-7 își strigă ultima avertizare, invitând lumea la adevărata închinare, ce semnificație are faptul că folosește aproape aceleași cuvinte ca în porunca a patra?   

Până la ceva mai bun, vă urez sănătate, noroc și sărbători fericite!

Florin Lăiu, MTh OT

(profesor de teologie biblică, pensionar)