Dragă Domnule Profesor,
Un prieten mi-a atras atenția la expunerea Dvs
teologică de pe Facebook și m-a rugat să răspund, deși nu v-ați adresat mie.
Se vede că v-a preocupat subiectul şi că aţi muncit mult la elaborarea
acestor obiecţii. Dar o teologie care pare să se sprijine pe un singur autor
(Pavel în acest caz), selectând din acesta, riscă să fie deficientă. Nu
degeaba Petru, la fel de inspirat ca și Pavel, avertiza împotriva celor care,
pe vremea lui, citeau epistolele „grele de înțeles” ale „preaiubitului nostru
frate Pavel”, într-un mod simplist și eronat (2Petru 3:15b-18). A fi „greu de
înțeles” este uneori dovadă de profunzime a subiectului, alteori este exprimare
neclară, sau neglijentă, iar alteori este dovadă de folosirea unui limbaj
diferit de cel actual, deși putea fi clar destinatarilor epistolelor. În cazul
lui Pavel, trebuie luate în calcul toate aceste posibilități, cu tot respectul.
Termenul LEGEA (lui Moise) era folosit de evreii antici în
mod extins. La origine, termenul tôrā înseamnă „set de indicații / instrucțiuni”,
dar de la început, Moise a denumit astfel învățătura dată de Yahwé la Sinai, în
cadrul legământului făcut acolo. Întrucât această religie yahwistă a rămas
legiferată în cărțile lăsate de Moise, așa numitul Pentateuh se numește în
iudaism, până astăzi Tôrā (LEGEA). În scrierile NT, pe lângă sensul de
Pentateuh (Mt 7:12; 22:40; Lc 24:44; In 1:45) termenul LEGEA (gr. nomos)
poate cuprinde și celelalte scrieri ale VT. De exemplu, Iisus considera Psalmii
ca făcând parte din LEGE (Ioan 10:34, cf. Ps. 82:6; Ioan 15:25, cf. Ps. 35:19;
69:4; 109:3; 120:6 / 119:7LXX). Iar Pavel, când citează din LEGE, citează, de
fapt din Isaia (1Cor. 14:21, cf. Is. 28:11). Întrucât numai evreii aveau
descoperirea divină, care, prin extensie, se numea LEGEA, ei au început să
folosească acest termen cu sensul actual de religie (religia iudaică /
iudaismul, mozaismul), deoarece se credea că întreaga LEGE (religie) vine de la
Moise, atât Legea Scrisă (tôrā biḵtāḇ), cât și Legea Orală (tôrā bǝᶜal-pê),
adică tradiția. În iudaism, până astăzi, cele două sunt de nedespărțit, ca în
creștinismul ortodoxo-catolic, și au practic aceeași autoritate, reprezentând
religia moștenită, obligatorie. (Ortodocșii numesc de asemenea iudaismul și
creștinismul „lege” – veche, nouă –, ceea ce are sens, întrucât în limba română
veche nu exista cuvântul religie, ci se folosea cuvântul „lege”).
Pavel folosește cuvântul „lege” chiar și atunci când se
referă la o regulă tradițională, nespecificată undeva ca poruncă scrisă în Lege
(1Cor 14:34). Prin urmare, provocarea oricărui cititor/cercetător este aceea de
a înțelege cu ce sens, sau cât de extensiv folosește Pavel termenul de „Lege”,
într-un context sau altul. Și orice cititor ar trebui să știe că în Biblie,
Decalogul (Cele Zece Porunci), rareori este numit „Lege”. De obicei este numit
Legământul sau Mărturia (Legământul Scris): Ex 34:28; De 4:13; 9:9, 11, 15; 1Îm
8:9; 2Cr 5:10; Ev 9:4; Nu 10:33; De 31:26; Ier 3:16. Decalogul este introdus și
în Vechiul Legământ, și în Legea Mozaică, și devine inima religiei și moralei
Legii. Dar principiile Decalogului existau dinainte de Moise, inclusiv Sabatul,
care venise ca tradiție originară lăsată de Dumnezeu de la Facere (Ge 2:1-3).
Prin urmare, toată această tevatură care lovește în „Lege” din toate părțile,
neavând curajul să spună pe față că vrea să arunce la gunoi doar porunca
Sabatului, este un sistem teologic cu atât mai rătăcit, cu cât pare mai
structurat. Sabatul nu este de sub Lege, el este dinainte de
Lege. Și mai important, el încă face parte din acel legământ al lui Dumnezeu, pe
baza căruia va fi judecată lumea, inclusiv ultima generație de muritori, așa
cum o spune Apocalipsa 11:19 (cf. Ap 15:5-8; 16:1, 18, 21).
Și acum să luăm pe rând cele mai importante dintre
afirmațiile Dvs.
► Biblia ne arată foarte clar că Legea veche (Romani 7:6), adică Legea lui Moise, care stătea la baza legământului cel vechi (Evrei 8:13), și care a fost în vigoare în vechime (Matei 5:21,27,33), a fost SCHIMBATĂ (Evrei 7:12).
Textul se referă la
legea preoției (De 10:8; 21:5; Mal 2:4-8), nu la Legea Sabatului. Cât despre
„cele nouă porunci” de pe table, nimeni nu le contestă. Prin urmare, de ce
autorul nu ar fi avut curajul să vorbească cinstit, pe față, direct, să
lovească frontal și definitiv Sabatul, în loc de a vorbi indirect și vag despre
„Lege”? Dacă Pavel a intenționat să descurajeze păzirea Sabatului, de ce
prefera el să se întâlnească, atât cu evreii, cât și cu neevreii la sinagogă
sau oriunde, „în ziua Sabatului”? Nu cumva dădea apă la moara „legii vechi”,
despre care se presupune că a încetat? Nu cumva exemplul contează mai mult
decât teoriile?
► Orice creștin autentic, prin definiție, este un ucenic al Domnului Isus Hristos (F.A. 11.26). Fiind un ucenic al Domnului Isus Hristos, și nefiind un ucenic al lui Moise (Ioan 9.28), orice creștin NU se află sub Legea (Romani 3:19; Romani 6:14-15; Galateni 5:18; 1 Corinteni 9:20) veche (Romani 7:6; Evrei 8:13), adică Legea lui Moise, ci sub Legea lui Hristos (1 Corinteni 9:21; Galateni 6:2), deci împlinește DOAR poruncile Domnului Isus Hristos, date de către Domnului Isus Hristos, în Noul Testament, iar Domnul Isus Hristos îl învață să NU fure (Matei 19.18; Marcu 10.19; Luca 18.20), să NU mintă (Matei 19.18; Marcu 10.19; Luca 18.20), să NU omoare (Matei 5.21-26; 19.18; Marcu 10.19; Luca 18.20). Deci este evident că orice creștin autentic : NU fură, NU minte, NU ucide, etc.
De acord, creștinul nu este un simplu supus al Legii
iudaice, pentru că Vechiul Legământ a fost desființat, și odată cu el teocrația
(statul/împărăția lui YHWH), rostul templului, preoția levitică, ritualul și
calendarul; ba chiar și circumcizia, care este semnul legământului cu Avraam,
pentru că nu mai contează genealogiile. Cu atât mai mult s-au desființat
poruncile Legii Orale, cu datinile bătrânilor etc. Dar de ce nu pot pricepe
unii, care pretind că cercetează Biblia, că Sabatul este anterior lui Moise și
lui Avraam, anterior iudaismului, anterior tuturor legămintelor făcute după
Cădere (Gen 2:1-3) și că legământul acesta veșnic este în vigoare la judecata
de apoi (Ap 11:19). Da, sabatul, ca și celelalte nouă porunci, a fost introdus
ȘI în legământul mozaic / sinaitic, dar aceasta nu a schimbat cu nimic statutul
veșnic al Sabatului, ci doar a adăugat instrucțiuni rituale (jertfele de sabat,
pâinea ceremonială care se înlocuia în Sabat) și juridice (pedeapsa pentru
profanarea voită a Sabatului). Nu mai trebuie să aducem astăzi dublă ardere de
tot în Sabat, nu mai trebuie să înnoim cele 12 pâini în Sabat, nici să pedepsim
cu moartea pe cei care profanează Sabatul. Dar obligația de a-l respecta în
cinstea Creatorului și Mântuitorului nostru este condiție de legământ, la fel
de sfântă ca și „să nu ucizi”, „să nu furi” etc.
Dacă asta vrea să spună autorul expunerii teologice pe care
mi-ați trimis-o, și anume că, în „legea nouă” (a lui Christos) sunt valabile
doar poruncile „să nu furi”, „să nu ucizi”, ce mare șmecherie este creștinismul
acesta? Nu au asemenea reguli și religiile păgâne? Și nu asta cer toate legile
din lume? Legea lui Christos însă implică supunere față de porunca universală a
lui Dumnezeu descoperită în Biblie. Iisus a dovedit că este adevăratul Fiu al
lui Dumnezeu și exemplu al nostru, rezistând ispitelor diavolului cu „Stă
scris!”, adică cu autoritatea Primului Testament (Mat 4:4-10; 21:13). Iisus a
afirmat că este important ce este scris și cum citești în Lege (Lc 10:26), nu a
învățat că ascultătorii Lui ar fi mai presus de Lege. El a afirmat despre
Scriptura VT că nu se schimbă, că ea are autoritate în continuare (Mat
5:17-19). Până la apariția primelor epistole și evanghelii, dar și după aceea,
Biblia creștinilor a fost ceea ce astăzi numim, cu condescendență, „Vechiul”
Testament. Dar aceasta este baza credinței creștine. Noul Testament ar sta în
aer, dacă nu am avea și Scripturile ebraice. Întreaga evanghelie ar fi o
poveste frumoasă, o religie nouă. Iar în ce privește religia, noutățile nu au
credit. Adevărul, în religie, cu cât este mai vechi, cu atât este mai credibil.
Însăși Crucea lui Iisus, dacă nu ar fi înrădăcinată în Lege (Exod 12; In 1:29)
și în Profeți (Isaia 53), ar fi ca o soluție târzie şi discutabilă. Chiar acele
reguli şi rânduieli mozaice, care nu mai sunt valabile în creştinism, sunt
totuşi relevante ca studiu teologic şi ne ajută să înţelegem mai bine
înţelepciunea lui Dumnezeu.
► “Legea n-a făcut nimic desăvârşit …” (Evrei 7:19).
Da, dar autorul se
referă la legea preoțească dată prin Moise și implicațiile ei. Verificați
contextul.
► “Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan …” (Luca 16:16).
Aici verbul „au ținut”
este adăugat de traducători. În originalul grecesc apare așa: „Legea și
Profeții –până la Ioan; de atunci, împărăția lui Dumnezeu se binevestește și
oricine se silește s-o apuce”. Este clar că până la Ioan Botezătorul, evreii nu
au mai avut demult un trimis al lui Dumnezeu, au avut doar Scriptura (= Legea
și Profeții). Când a venit Ioan însă, L-a descoperit pe Christos lumii și a
vestit împărăția lui Dumnezeu. Descoperirea venită prin Christos a depășit
astfel în intensitate și lumină chiar și pe Moise. De acum înainte, Moise și
Profeții rămâneau martori ai lui Iisus, dar descoperirea deplină a Harului
venise în Christos. La fel, Matei 11:13 spune: „Toți Profeții și Legea, până la
Ioan au profețit.” Înseamnă oare, aceasta, că Primul Testament al Bibliei nu
mai are rost, dacă avem acum Evanghelia? Primii creștini, inclusiv Pavel, nu
așa au înțeles (Lc 24:25; FA 24:14; 26:27; Lc 16:31; 2Pe 1:19; 2Tim 3:15).
► “… Hristos este sfârşitul Legii …” (Romani 10:4).
Același „telos”, pe
care mulți traducători biblici l-au înțeles AICI ca „sfârșit”, în alte locuri
l-au înțeles ca finalitate, scop, țintă, desăvârșire, împlinire (1Tim 1:5
„ȚINTA poruncii este dragostea”), sau ca rezultat final (Rom 6:22 „ca «sfârșit?»,
viața veșnică”), ca scop, țintă (Iac 5:11; 1Pt 1:9), sau ultimul rost (Ap 21:6;
22:13). Aici cum este mai în armonie cu contextul? Traducerea baptistă NTR are
la Romani 10:4 nota: „Gr.: telos, care se traduce şi cu: scopul,
împlinirea.”
► “… Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.” (Romani 7:4). „am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7:6).
Corect, aparținem lui
Christos, nu Legii mozaice. Suntem liberi în Christos, dar această libertate
vine din Spiritul nou al credinței în care trăim, în contrast cu conformarea
legalistă, care înseamnă satisfacerea literei legii, pentru a aduna merite
mântuitoare. Este contrastul dintre spiritul sec fariseic, cărturăresc
(literalist-legalist) al iudaismului și spiritul liber, împlinit al
creștinismului adevărat. Nu Legea sau porunca divină este aici desființată,
pentru că ea este declarată sfântă, dreaptă și bună (Rom 7:12), ci spiritul
legalist al iudaismului. A se vedea în Enciclopedia Iudaică articolul despre Meritele
Strămoșilor și despre TORA. „Mișna… declară
că studiul Legii transcende toate lucrurile, fiind mai virtuos decât salvarea
unei vieți omenești, decât zidirea Templului și decât cinstirea tatălui și a
mamei”.
► “… Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.…” (Galateni 3:24-25).
Da, numai suntem sub
autoritatea pedagogului cu nuielușa, pentru că am crescut și învățăm acum
direct de la Christos, de la Spiritul Lui. Dar Învățătorul Însuși, care a
trimis pedagogul să ne ajute, a respectat chiar și instrucțiunile pedagogului
(Mat 4:4). Aici e vorba de metodă și de relații, în primul rând, nu atât de
mult despre conținut/lecție. De exemplu, Pavel nu spune că ceva din conținutul
Decalogului S-ar fi schimbat odată cu eliberarea de sub pedagog. Și nu decalogul
a fost pedagogul lui Israel, ci Legea iudaică, iudaismul în general, vechiul
legământ. Toată epistola o scrie Pavel pentru a descuraja obligativitatea
circumciziei (Gal 5:2-3, 6, 11; 6:13), a calendarului (Gal 4:10-11) și a
regulilor fariseice separatiste (Gal 2:11-13). Nicio vorbă despre Sabat sau
despre legile alimentare, care nu sunt iudaice, ci aparțin religiei originare
și veșnice date omenirii (Gen 2:1-3; 7:2). Mai mult, Pavel în Galateni 6:15
pune în contrast circumcizia cu „a fi o făptură nouă”, ceea ce în 1Cor 7:19 se
traduce cu „păzirea poruncilor lui Dumnezeu”.
► “… El … a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei …” (Efeseni 2:14-15).
Contextul arată că Pavel
se referă aici la o Lege a poruncilor care nu permitea evreilor și neevreilor
să devină un singur popor (Ex 12:48; De 23:3, 6-8, 20; Ne 13:1). Sunt dovezi că
vorbește despre altceva?
► “A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.” (Coloseni 2:14).
Aici este un text paralel cu cel anterior și fie este
vorba de Legea iudaică a vechiului legământ, care stătea împotrivă (De 31:26),
fie așa cum au înțeles mulți traducători și comentatori, este vorba de zapisul
(polița datoriei păcatelor noastre), care a fost anulată, prin Jertfa lui
Iisus. Nu poate fi vorba de Scripturile Ebraice („Vechiul Testament”) canonice,
nici de Decalog (Cele zece porunci). Rolul obligatoriu al Legii, în ce are ea
veșnic, rămâne, așa cum spune Pavel în Rom 2:13 „Pentru
că nu cei ce aud Legea, sunt drepți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce
împlinesc Legea aceasta, vor fi îndreptățiți”. Dacă interpretăm pe Pavel în așa fel,
încât îl facem să se contrazică, mai bine îl dăm cu totul la o parte.
► “… odată schimbată preoţia, trebuia numaidecât să aibă loc şi o schimbare a Legii.” (Evrei 7:12).
Da, am spus deja,
trebuia schimbată legea preoției, despre asta este vorba acolo. Dacă despre o
schimbare a celor zece porunci este vorba, trebuia s-o spună clar, s-o strige
de pe un munte și s-o scrie cel puțin la fel de solemn și de supranatural, cu
degetul Lui.
► “… TOT ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege …” (Romani 3:19).
Este vorba de
poruncile și instrucțiunile Vechiului Legământ adresate iudeilor. Dar citiți și
restul versetului, care arată că și păgânii („toată lumea”), chiar dacă nu toți
au primit o Lege, sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu. Fiecare răspunde
după cât i s-a descoperit. Creștinii însă nu se pot scuza, ca păgânii, că ei
n-ar avea Legea, pentru că având toată Scriptura, sunt responsabili – asemenea
evreilor, ba chiar mai mult, deoarece au și Evanghelia, și exemplul lui
Christos.
► “… nu sunteţi sub Lege, ci sub har. … nu mai suntem sub Lege ci sub har … ” (Romani 6:14-15). “Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.…” (Galateni 5:18).
Ce înseamnă a fi „sub
Lege” și ce înseamnă a fi „sub har” ? Sub Lege, înseamnă în iudaismul decadent
cu care se lupta Pavel, în sistemul legalist al religiei meritelor. Aceasta
este robie. „Sub har” înseamnă „sub puterea harului”, deoarece tot acolo este
scris că „sub har” păcatul nu mai domnește în noi. Mai mult, a fi sub har
înseamnă a fi rob al dreptății lui Christos, al ascultării de Dumnezeu (Rom
6:16-17).
► “ … dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zădarnică …” (Romani 4:14).
„Dacă moștenitori sunt
cei din Lege…”, adică iudeii sau iudaizanții (= ce care cred că trebuie să te
faci evreu prin circumcizie, ca Christos, pentru a putea fi urmaș legitim al
lui Christos): cei de tradiție iudaică. „Credința” este ascultarea de
Evanghelie, acceptarea lui Christos ca Mântuitor și Domn, care este superioară
doctrinei iudaice a moștenirii prin meritele patriarhilor și prin meritele
personale.
► “Prin faptul că zice: ‘Un nou legământ’ a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de peire.” (Evrei 8:13).
Pavel citează aici despre legământul nou din Ieremia 31,
care urma să fie încheiat după întoarcerea din exilul babilonian (Ier 31:28,
31-34, 38-40), și care nu viza schimbări de conținut, ci numai schimbări de
relație cu Dumnezeu și de motivație. Legea nu mai rămâne pe table, în acest nou
legământ, ci este scrisă în inimă (vezi și Ier 3:16). Pavel aplică în mod liber
profeția despre Israelul repatriat sub noul legământ, la Evanghelia Domnul
Iisus. Schimbarea legămintelor nu este ca atunci când unul dintre soți și-a
încălcat legământul căsătoriei, iar celălalt zice: fiindcă n-ai fost în stare
să-mi fii fidel(ă), facem un nou legământ, în care te scutesc de unele
obligații de fidelitate.
► “… Legea nu se întemeiază pe credinţă … ” (Galateni 3:12).
Aici Legea înseamnă vechiul legământ, iudaismul, buchea
Legii, relaţia strict legalistă faţă de cerinţele lui Dumnezeu care formau
constituţia statului israelit (teocraţia) și care degenerase deja în fariseism,
ca religie a meritelor, a performanțelor halachice, legaliste. Ca lege de stat,
Legea lui Dumnezeu nu întreba dacă crezi sau dacă îți place. Legea civilă nu
este interesată niciodată de motivațiile sau sentimentele noastre. Dacă Pavel
s-ar fi referit la Lege în sensul de Scriptura VT, sau de poruncile divine
(Decalog etc.), afirmația lui ar fi falsă, întrucât Biblia afirmă că Dumnezeu
aștepta credința de la poporul lui, nu doar conformare, și în timpul Vechiului
Legământ (Gen 15:6; Ex. 4:31; 14:31; Nu 14:11; 20:12; Dt 9:23; 2Împ 17:14; Ps 78:22,
32; 106:12, 24; 119:66, 86, 138; Is 7:9; 26:2; 53:1; Iona 3:5; 2Cr 19:9; Hab
2:4). În preambulul Celor Zece Porunci, Dumnezeu spune că a scos pe Israel din
robie, de aceea așteaptă de la Israel ascultare în cele care urmează (Ex 20:2),
iar această ascultare trebuia să fie din dragoste (Ex 20:6), nu de nevoie. Or,
dragostea are întotdeauna în ea credință, de aceea Pavel spune de obicei,
„credința și dragostea” (Ef 1:15; 3:17; 6:23; Col 1:4; 1Tes 1:3; 3:6; 5:8; 2Tes
1:3; 1Tim 1:14; 2:15; 4:12; 6:11; 2Tim 1:13; 2:22; Tit 2:2; Fim 1:5; Ap 2:19)
sau „credința care lucrează prin dragoste” (Gal 5:6), sau dragostea care este
mai mare decât credința (1Cor 13:13).
► “… Dumnezeu … ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.” (2 Corinteni 3:5-6).
Legământul slovei
înseamnă simpla conformare (legalistă) față de ce este scris, motivată de
obligații și constrângeri exterioare, legale. Legământul Duhului înseamnă
ascultare din credință și dragoste, motivații pe care numai Duhul lui Dumnezeu
le poate aduce în inimă. Aceasta a fost din totdeauna așteptarea lui
Dumnezeu: Slova omoară înseamnă că
Legea, așa cum este, singură, nu face decât să ne arate păcatul și să ne
condamne. Numai Duhul lui Dumnezeu ne motivează și ne împuternicește s-o
împlinim.
Dar de ce ni se pune
în față un asemenea aforism paulin? Să credem oare că cei care iau în serios
Cele Zece Porunci (Ex 20; Dt 5), sau alte principii veșnice din Scripturile VT
(e. g. Lev 19:32; Gen 9:4; Lev 11:45-47; 20:26-27; 1Pt 1:15-16) vor fi omorâţi?
Acesta este înțelesul? Și câte porunci trebuie să ignori pentru a fi sigur că
nu ești ucis de slovă? E suficient să ignori porunca sabatului, sau pentru
siguranță, s-o ignori și pe aceea care interzice cultul imaginilor; sau mai
bine să le încalci pe toate, nu-i așa?
► “… sunt sub legea lui Hristos …” (1 Corinteni 9:21).
Foarte frumos. Atunci
trăiește cum a trăit El și cum a poruncit El. Păzirea Sabatului a fost un
obicei permanent al lui Christos (Lc 4:16), iar cei care umblaseră cu El nu
și-au slăbit credincioșia în această privință (Lc 23:55-56 „s-au odihnit, potrivit
poruncii” NTR); dimpotrivă, au fost avertizați de El să fie credincioși și în
situațiile cele mai dificile (Mat 24:20-21). Numai creștinii superficiali Îl
acuză că ar fi călcat Sabatul, așa cum Îl acuzau pe nedrept și iudeii. Dar la
procesul Lui, cu toate eforturile de a-i găsi învinuiri, nu s-a prezentat nici
un martor care să-L acuze de călcarea Sabatului, deși aceasta era suficientă
pentru a-I atrage pedeapsa capitală.
► “… legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Romani 8:2).
Aici cuvântul „lege” este folosit cu sensul de „principiu”. Există
principiul Duhului care lucrează în noi viața lui Christos, făcându-ne asemenea
Lui; și există principiul păcatului, care este inerent naturii noastre căzute
şi care duce la moarte. Duhul poate stăpâni firea noastră pământească și ne
facem să împlinim poruncile lui Dumnezeu (Rom 8:3-4). Legea păcatului și a
morții nu este Legea lui Dumnezeu sau a lui Moise. Dicționarul grecesc al lui
Gingrich, ca și altele, arată că în Rom 7:21, 23 și Ro 8:2b, termenul nomos
(normă, lege, regulă) are sensul de principiu, nu se referă la Lege.
► “Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” bine faceţi.” (Iacov 2:8).
Această lege imperială
a lui Christos nu are nimic nou în ea: a fost cerința lui Dumnezeu exprimată
prin Moise: Lev 19:18. Acest principiu fundamental este baza tuturor poruncilor
lui Dumnezeu de pe a doua tablă. Iisus doar a repetat principiul, pentru că
iudaismul decadent punea accentul pe conformare față de literă, fără dragoste.
► “Unde este, deci, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.…” (Romani 3:27-28).
Pavel pune aici în
contrast principiul faptelor meritorii (așa cum este în iudaism) cu principiul
credinței. Cel mai potrivit sens al termenului nomos (lege, regulă, normă,
principiu) aici este „principiu”. Suntem mântuiți pe principiul credinței
(manifestată în special ca ascultare de Evanghelie) și nu pe principiul
„faptelor” – care în iudaism însemnau performanțe, merite, cu caracter
exterior, de comportament (halacha). „Fără faptele Legii” înseamnă pur și
simplu, că prin credința în meritele jertfei lui Iisus suntem îndreptățiți și
acceptați, înainte de a fi dovedit fapte bune, ascultarea de Lege etc. Mai înseamnă
și „nu pe temeiul performanțelor și meritelor noastre în ce privește
conformarea față de voia lui Dumnezeu”. Dar dacă expresia „fără faptele Legii”
este înțeleasă în sensul că în creștinism nu mai are sens ascultarea de
Cuvântul/Voia lui Dumnezeu, de păzirea poruncilor lui Dumnezeu, de
descoperirile date în Vechiul Testament, îl facem pe Pavel să se contrazică,
deoarece el spune că paza poruncilor lui Dumnezeu este totul (1Cor 7:19), și că
adevărata împlinire a acestei Legi ne dovedește drepți – ne îndreptățește (Rom
2:13; cf. Dt 6:3; Ez 33:31-32; Mt 7:24; Lc 8:21; Iac 1:23).
► “Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” (Iacov 1:25).
Care este Legea
Libertății? Este cumva anarhia universală? Sau este cumva ideea că, dacă ești
creștin, ești liber să trăiești cum îți place, fără să consulți voia lui
Dumnezeu în Scriptură? Legea Libertății este Legea eliberării de păcat, prin
Duhul care ne aduce motivația credinței și dragostei. Cele Zece Porunci încep
cu declarația de eliberare. Legea Libertății nu înseamnă libertatea firii
pământești de a trăi cum îi place, ci libertatea sufletului pocăit, de a face
ce îi place (binele), din îndemnul Duhului. Este numită astfel Legea
Libertății, în contrast cu relațiile legale, de constrângere exterioară, în
sistemul teocratic. Omul liber este cel care este lipsit de constrângeri
exterioare. Dar el are „constrângeri” interioare mult mai puternice. Credința
și dragostea ne „silesc” cel mai eficient, așa cum se spune adesea: „la
noblesse oblige” (noblețea obligă). Libertatea creștină este o robie, dar nu
față de firea pământească, nici față de sine, ci o robie față de Christos, care
ne-a cucerit prin dragoste (In 15:20; Rom 6:16-17; 1Cor 7:22; 2Cor 10:5; Ef
6:6; 2Pt 2:1).
► “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17). Domnul Isus Hristos nu a “stricat” Legea, ci a “schimbat-o” (Evrei 7:12).
Și care este diferența? A „strica” (καταλύω) înseamnă aici a dezlega, a desființa, a anula, a invalida, a aboli, a
strica, a desface etc.). Dacă ți-ai schimbat soția nu înseamnă că ai stricat
relația cu ea? Este o logică inacceptabilă. Iisus a fost foarte clar în Mat
5:17-20 (Citiți și versetele următoare: „Căci adevărat vă spun: câtă
vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă
din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, ori cine va
strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va
fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va
învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor (cf. Mt
11:11; 13: 33, 47-50). Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece
neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în
Împărăţia cerurilor.” Există o mulțime de așa ziși credincioși buni de nimic,
care nu se ridică măcar la „înălțimea” fariseilor. EI trăiesc ca vameșii, dar
vin și se roagă fără pocăință: „Mulțumescu-ți, Doamne, că eu nu sunt ca
fariseii! Eu nu dau nici una nici alta, nu postesc, nu țin nicio zi, nu sunt
bisericos, dar cred că sunt mai bun decât toți acești ipocriți!”
► După ce Domnul Isus Hristos a “schimbat” Legea (Evrei 7:12), în discuțiile pe care le-a avut cu iudeii, El s-a referit la Legea veche (Romani 7:6), folosind cuvintele “Legea voastră” (Ioan 8:17; 10:34), și nicidecum nu a folosit cuvintele “Legea noastră”, cu toate că și El era iudeu ca și ei.
Am arătat mai sus că
legea schimbată în Evrei 7:12 este legea preoțească. Verificați contextul. Nu
se referă la altceva, altminteri ar fi spus. Iar faptul că Iisus spunea „Legea
voastră” nu este o dovadă că El S-ar fi dezis de Legea lui Moise, care era
Legea Domnului. Oricum, era prea devreme să Se dezică, deoarece ea era valabilă
în toate privințele până la moartea Lui, iar Iisus le-a împlinit și respectat
pe toate (circumcizia, Lc 2:21; jertfa de curățire și dedicare, Lc 2:22-24;
legitimitatea preoției levitice, 17:14; sărbătorile calendaristice, chiar și
cele sfințite de oameni: Mt 26:17; In 10:22-23, chiar și acelea de care era
scutit: Mt 17:25-27). Nu mai vorbim de poruncile veșnice ale lui Dumnezeu, cum
ar fi Sabatul, care a fost lăsat moștenire tuturor oamenilor, de la Facerea
Lumii (Gen 2:1-3), sau legământul căsătoriei (Gen 2:24), o religie pe care o
moștenim din Paradis, dinainte de Cădere.
Expresia „Legea voastră”
nu dovedește că ea nu era a lui Dumnezeu, sau că nu mai era valabilă în
continuare, deoarece Iisus citează din ea că „mărturia a doi oameni este
adevărată” (In 8:17; cf. Dt 17:6), principiu care rămâne și în NT (Mt 18:16;
2Cor 13:1; 1Tim 5:19; Ap 11:3-4). De asemenea, din aceeași „Lege a voastră”,
citează un psalm (In 10:34). „Legea voastră” înseamnă aici Scriptura în care și
voi credeți, ca popor; nu în opoziție cu altă Lege/Scriptură. La fel Iisus le
zice „ca să fiți fii ai Tatălui vostru” (Mt 5:45, 48; 6:1, 8, 14, 15,
26, 32; 7:11; 10:20, 29; 18:14; 23:9). Voia El să spună că are un alt Tată?
Când a zis: „facă-vi-se după credința voastră!” (Mt 9:29) se referea el
la o credință inferioară, de care El Se dezicea, sau sublinia credința lor
înșiși? Când Iisus a spus „Unul este Învățătorul vostru” sau „Dascălul vostru”
(Mt 23:8, 10), se referea El la altcineva decât la Sine? La fel avem „Domnul vostru”
(Mt 24:42; In 13:14). Dar „Tatăl vostru Avraam” (In 8:56) nu era și
Tatăl lui Iisus (Mt 1:1)? Iar când Pavel a zis iudeilor „părinții voștri”
(FA 28:25), nu erau aceștia și părinții lui Pavel? „Potrivnicul vostru,
diavolul” (1Pt 5:8) era, oare numai dușmanul celorlalți creștini, iar Petru era
ocolit? „Apostolii voștri” (2Pt 3:2) nu includeau și pe Petru?
► Pentru a accentua faptul că Domnul Isus Hristos a “schimbat” Legea (Evrei 7:12) veche (Romani 7:6), El a folosit de mai multe ori cuvintele : “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime” (Matei 5:21,27,31,33,38,43), “dar Eu vă spun” (Matei 5:22,28,32,34,39,44).
Dacă Iisus a venit cu
o autoritate superioară, pentru a schimba Legea, de ce S-a mai supus acelei
Legi, citând-o ca autoritate supremă (Mt 4:4-10; Lc 4:4-10; 10:26 „Este scris”)?
Predica de pe Munte este înțeleasă greșit de mulți care citesc și judecă
superficial. Adevăratul cărturar este acela care scoate din tezaurul Bibliei
atât roade vechi, cât și noi (Mt 13:52; cf. CC 7:13).
Contrastul pe care-l
face Iisus în Matei 5 nu este între Vechiul și Noul Testament, ci între
iudaismul decadent din timpul său (care învăța greșit Legea/Scriptura, într-un
mod legalist, conformist și tradiționalist), și religia trăită de Iisus. Iisus
nu spune „Ați citit voi, dar Eu vă spun….”, ci „Ați auzit, dar Eu
vă spun”. Ei auziseră multe în sinagogi sau în alte locuri de la rabinii lor,
învățătorii farisei sau saduchei, iar Iisus venea să corecteze acum, nu pe
temeiul unei autorități proprii, care ar avea dreptul să desființeze ce este
scris, ci pe temeiul aceleiași Scripturi. Oare condamna Legea mozaică numai
uciderea și permitea insultele și dihoniile între israeliți (Mt 5:21-26)? Legea
nu permitea spiritul de ciudă și răzbunare proprie (Lev 19:18; Pr 29:22), iar o
insultă putea duce chiar la pedeapsa capitală (Ex 22:27; Lev 20:9; Ps 15:3; FA
23:5).
Oare Legea condamna doar adulterul săvârșit, nu și privirea pofticioasă
către femeia altuia (Mt 5:27-30)? Chiar în Decalog avem porunca a zecea foarte
clară (Ex 20:17; Dt 5:21). Până și un neevreu ca Iov știa primejdiile privirii
(Iov 31:1, 9-11), iar înțeleptul Solomon o repetă (Pr 5:3-6; 6:24-27). Oare
principiul nedespărțirii în căsătorie a fost adus prima dată de Iisus (Mt
5:31-32)? În VT deja Dumnezeu spusese că urăște practica expulzării soției (Mal
2:16), iar Iisus nu spunea că aduce o noutate, ci atrăgea atenția
ascultătorilor la principiul care s-a dat la Facerea lumii (Mt 19:8). Mai mult,
trebuie să înțelegem că Israelul era un stat teocratic (în care yahwismul era
religie unică, obligatorie și constituțională). Fiind un stat, nu doar o
Biserică, toți cei care intrau în obștea israelită ca evrei născuți sau ca
străini prozeliți, erau obligați să respecte normele Legii. De aceea, Dumnezeu
nu a impus prin Legea lui Moise cele mai înalte expresii ale moralității
spirituale, deoarece ar fi fost imposibil. Poți impune prin lege un post, sau o
sărbătoare, dar nu poți impune perfecțiunea relațiilor sociale, sau a
relațiilor cu Dumnezeu. Dumnezeu a permis în Legea mozaică poligamia și
divorțul, ca pe niște slăbiciuni omenești existente, deoarece se adresa unor
oameni imperfecți. Dar în același timp, învățătura dată prin Moise și Profeți
era idealistă și coincidea cu a lui Iisus (Gen 2:23-24; Pr 5:18-21; Mt 19:4-6;
Mr 10:5-9).
A interzis Iisus jurământul care era permis în VT (Mt 5:33-37)? În
nici un caz, pentru că El Însuși răspunde sub jurământ, când este silit în mod
solemn să spună adevărul (Mt 26:63-64). La fel face și Pavel, când se simte
silit să jure, pentru ca destinatarii lui ușuratici să-l creadă (2Cor 11:31;
Gal 1:20). Însuși Dumnezeu este uneori nevoit să jure (Gen 22:16; Ev 6:17).
Iisus a condamnat jurământul profan, adică jurământul neserios, obișnuința de a
tot jura mereu, ca să fii crezut, în timp ce, de fapt nu ești sincer și vrei să
înșeli (Za 8:17). Acesta este jurământul cel mai des întâlnit astăzi, care este
o glumă proastă, adesea cu intenția de a înșela („Să mor, dacă te mint!”, „Să-mi
sară ochii!”, „Să moară Veta!”).
În ce privește legea talionului („ochi pentru
ochi” etc. Mt 5:38-42), ea era un principiu al codului penal lăsat de Dumnezeu
în Israel (Ex 21:22-25; Lv 24:20-21; Dt 19:18-21). Statul israelit trebuia să
răzbune pe cel nevinovat după dreptate, nu omul își făcea dreptate după acest
principiu. Niciodată nu a fost intenționată de Dumnezeu legea talionului ca
principiu de morală socială. Legea după care poporul se călăuzea în relațiile
sociale era legea iubirii (Ex 23:4-5; Lev 19:18; Dt 23:7). Dar în timp ce Iisus
nu a făcut decât să sublinieze această realitate veche, El a arătat că Dumnezeu
Însuși va judeca după legea talionului (Lc 6:38; Iac 2:13; Ap 18:6; cf. Ob
1:15).
Legea desăvârșită (Iac 1:25) a fost cunoscută cu mult timp înainte de
Iacov și de Iisus (Ps 19:7; 119:96). Oamenii lui Dumnezeu au fost numiți
desăvârșiți sau au fost îndemnați la desăvârșire (ebr. tamim, gr.
teleios : Gen 6:9; 17:1; Dt 18:13; 2Sam 22:24, 26; Iov 1:1, 8; 2:3;
8:20; 9:20-21; 12:4; Ps 15:2; 18:23, 26; 37:37; 64:4; 101:6; 119:1, 80; Pr
11:5, 20). Iar aceasta este desăvârșirea în dragoste (Col 3:14; 1In 2:5; 4:12,
17-18). Iisus nu a adus un principiu nou al dragostei, ci a fost singurul care
L-a exemplificat în viață într-un mod unic, desăvârșit, întocmai ca Tatăl (In
1:14; 13:34; 14:9; 1In 2:7-8; 2In 1:5).
► Domnul Isus Hristos avea dreptul să schimbe Legea veche a lui Moise, întrucât Dumnezeu i-a anunțat pe evrei, chiar prin Moise, că, la un moment dat, Dumnezeu le va ridica din mijlocul lor un ALT prooroc ca și Moise, și va pune cuvintele Sale în gura acestui alt prooroc, şi el le va spune evreilor tot ce-i va porunci Dumnezeu, avertizându-I pe evrei ca să asculte de acest alt prooroc (Deuteronom 18:15-19; Fapte 7:37). Desigur că, ulterior, Dumnezeu le-a spus în mod explicit și clar că acest alt prooroc, diferit de Moise, de care trebuiau să asculte, este Domnul Isus Hristos (Matei 17:5; Marcu 9:7; Luca 9:35).
Proroc ca și Moise a
fost imediat, după el, Ioșua (Iisus Navin) și toți prorocii care au urmat.
Iosua scrie cu modestie că nu s-a mai ridicat în Israel profet ca Moise (Dt
34:10). Desigur, Iisus (ebr. Ioșua/Ieșua) împlinește în cel mai înalt grad
această profeție, însă profeția privește pe toți profeții adevărați și îi
condamnă pe falșii profeți (Dt 18:20-22). Nu are nimic în ea care să se aplice
în mod exclusiv lui Mesia. În orice caz, adevăratul profet, fie oricare dintre
ei, fie Iisus, Domnul tuturor profeților, nu au avut nicio autoritate de a submina
Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Iisus nu a schimbat absolut nimic în timpul
vieţii Sale pământeşti. Doar prin lucrarea Duhului, prin sinodul apostolic, a
schimbat legământul circumciziei şi a anulat anumite obligaţii iudaice pentru
neevrei. Dar chiar şi atunci au rămas în vigoare principiile fundamentale din
Legea lui Moise (FA 15:19-21, 28-29). Dacă Iisus ar fi avut autoritatea de a
schimba Legea lui Dumnezeu, cum ar fi putut cunoaște Israel diferența dintre
adevăratul Mesia și un fals Mesia? Pentru că Legea condamna la moarte pe drept,
pe oricine se ridica împotriva ei.
► În Ier. 31.31,33-34 citim astfel: “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”.
Teologia legămintelor
(teologia federală) nu este atât de simplă, cu două legăminte (a se vedea
articolele „Pentru
o teologie federală biblică” și „Fratelui Titus”.
Legământul nou nu vine cu o lege nouă, ci cu așezarea în inimă a Legii care mai
înainte venise din constrângere exterioară.
► Din ultimele versete citate, precum şi din versetele: Ps. 111.9; Is. 61.8; Ier. 32.40; 50.5; Ezec. 16.60; 37.26; Evrei 13.20, aflăm că Dumnezeu a promis că va încheia cu poporul Său un nou legământ, care este veşnic.
Adevărat, dar legământul cel veșnic nu era o noutate, pentru
că era intenționat să fie veșnic și legământul descoperit lui Noe (Ge 9:16),
Avraam (Gen 17:7, 13, 19), Isaac (1Cr 16:16-17), Israel (Lev 24:8; Ps 105:10),
David (2Sam 23:5), tot poporul (Is 24:5). Acesta este o „aducere aminte”, o întoarcere
la condițiile esențiale ale „vechiului” legământ (Lev 26:45; Ez 16:60). De
aceea este scris că înainte de sfârșit va veni Ilie, pentru că rolul oricărui
adevărat profet este să întoarcă pe Israel la Legea Domnului (Mal 4:4-6; Mt
17:10-13).
► Ultimul legământ făcut de către Dumnezeu cu oamenii se numeşte “legământul Duhului Sfânt” (2 Cor. 3.6; Rom. 8.2; Is. 30.1), întrucât poruncile sale nu mai sunt săpate pe nişte table de piatră, ca în vechiul legământ, ci sunt scrise de către Duhul Sfânt, direct în inimile oamenilor mântuiţi (Ier. 31.33; Ezec. 36.26-27; 2 Cor. 3.3).
Perfect. Dar trebuie
subliniat că sunt aceleași porunci care fuseseră săpate pe piatră, nu altele.
Și mai trebuie spus că, deși suntem de drept în timpul noului legământ, nu
înseamnă că lumea sau cel puțin creștinătatea, trăiește în acest legământ.
Mulți sunt creștini fără motivație interioară, trăind fără nici un legământ cu
Dumnezeu, în timp ce alții sunt mulțumiți cu o religie exterioară.
► Unii oameni consideră că decalogul are un statut special în raport cu celelalte porunci din Legea lui Moise. Totuşi, Sfânta Scriptură nu tratează cele zece porunci în mod distinct, ci împreună cu toate celelalte porunci şi legi date evreilor de către Dumnezeu prin Moise.
Decalogul, ca parte
din Legea Domnului (a lui Moise) apare nedistinct în multe cazuri, deoarece în
vechiul legământ era la fel de gravă încălcarea unei legi ceremoniale, ca și
încălcarea legii morale. Totuși, Dumnezeu a arătat clar lui Israel că Decalogul
este distinct și superior întregii Tore, prin următoarele dovezi:
1.
Toate poruncile lui existau deja cu mult înainte de Moise și de patriarhi,
așa cum mărturisește Moise în Geneza.
2.
Decalogul a fost pus în chivot (Ex 25:16, 21; Dt 10:2-4; 1Îm 8:9; 2Cr 5:10),
în timp ce Cartea Legii a fost pusă lângă chivot (Dt 31:26) și în mâinile
poporului (Dt 17:18).
3.
În timp ce Legea lui Moise avea multe sărbători calendaristice lunare,
anuale și multianuale, care erau obligatorii, Decalogul conținea doar
sărbătoarea săptămânală a Creației. Nici măcar Paștele, sărbătoarea națională a
evreilor, nu a fost inclus în Decalog.
4.
Decalogul a fost scris cu degetul lui Dumnezeu, nu cu condeiul lui Moise. A
fost scris pe table de piatră, simbolul veșniciei, nu pe papirus. A fost pus în
chivot de lemn de salcâm (cel mai rezistent lemn), care a fost poleit cu aur
(metalul cel mai scump și neoxidant).
5.
După ce primele table au fost sparte de Moise, ca semn al faptului că
Israel a stricat legământul de la Sinai, Dumnezeu a scris pe noile table,
tăiate de Moise, aceleași porunci (Ex 34:1), care sunt valabile în veci,
indiferent de câte ori s-ar fi rupt și înnoit legământul. Prin contrast, când
s-a rupt legământul cu Israel, al jertfelor și al moștenirii naționale, la
Golgota, acesta nu a mai fost refăcut.
6.
Chivotul Decalogului Legământului) are un corespondent și în viziunea
Apocalipsei, arătându-ne că Dumnezeu va judeca întreaga lume prin aceste zece porunci
(Ap 11:19; 12:17; 14:12d).
7.
Doar cele zece porunci au fost tunate de Dumnezeu de pe Sinai în auzul
poporului. Restul poruncilor au fost comunicate lui Moise și scrise în carte.
► Astfel, în Exod 24.12, citim că pe cele două table de piatră date lui Moise, Dumnezeu a scris Legea şi poruncile, adică toate cuvintele legământului Său cu evreii, unde erau incluse toate poruncile şi legile de natură: ceremonială, sanitară, civilă, morală, juridică, printre care se aflau şi cele zece porunci (Exod 34.27-28). Desigur că legământul cel vechi (Lev. 26.45; Evrei 8.13) făcut de către Dumnezeu cu evreii, avea la bază toate (Exod 24.3-4,7; 34.27) poruncile şi legile pe care le-a dat Dumnezeu evreilor prin Moise.
Este pentru prima dată
când citesc așa ceva. Moise spune repetat, că „Domnul a scris pe table cuvintele legământului – cele zece porunci” (Ex
34:28; Dt 4:13). Cum ar fi putut încăpea pe acele table toată Tora lui Moise?
Sigur că degetul lui Dumnezeu putea rezolva în mod miraculos treaba asta, scriind atât de mărunt, încât să citim cu lupa sau cu microscopul electronic;
dar este extrem de improbabil acest scenariu, și ar contrazice cele două
versete menționate. Textul din Ex 24:12 sună astfel, tradus direct din ebraică:
„Eu îți voi da tablele de piatră, cu învățătura (legea) sau porunca
pe care am scris-o ca să-i învăț.” Termenul tôrā, care este tradus de obicei „lege” are sensul popular de învățătură
sau povățuire părintească (Pr 1:8; 6:20; 31:26), ori din partea înțelepţilor (Pr 13:14) și a preoţilor
(Mal 2:6). Este la singular, dar poate fi înțeles și ca singular colectiv
(învățături, legi). Moise folosește
singularul și pentru termenul mițwā („Porunca”), fie în sens colectiv, fie în sens principial (oricare dintre
porunci este Porunca Domnului). Este
într-adevăr, puțin obișnuit ca Decalogul să fie numit tôrā (povață, învățătură lege), dar așa se
numea și fiecare instrucțiune a Legii lui Moise (Lev 6:2, 7, 18; 12:7 etc.). Prin
urmare, nu este cazul să credem că întreaga Toră mozaică ar fi fost scrisă pe
tablele de piatră. Mai mult, tablele erau un document în două
exemplare, așa cum se făceau tratatele antice și fiecare era scrisă pe
ambele părți (Ex 32:15).
► Pentru a împlini porunca dată de către Dumnezeu-Tatăl, de a asculta de Domnul Isus Hristos (Matei 17.5), este evident că orice creştin autentic trebuie să respecte toate acele porunci, care au fost enunţate de către Domnul Isus Hristos în aceiaşi formă cu cele din decalog, precum şi toate acele mesaje ale Domnului Isus Hristos, care conţin învăţături aflate într-o strânsă conexiune cu unele porunci din decalog. Întrucât cei dintâi creştini “stăruiau în învăţătura apostolilor”, orice creştin autentic trebuie să respecte şi acele porunci care au fost enunţate de către apostolii Domnului Isus Hristos în aceiaşi formă cu cele din decalog, precum şi acele mesaje ale apostolilor Domnului Isus Hristos, care conţin învăţături aflate într-o strânsă conexiune cu unele porunci din decalog. Cu excepţia poruncii numărul 4, care se referă la ziua de odihnă, toate celelalte nouă porunci ale decalogului, se regăsesc printre poruncile şi mesajele enunţate atât de către Domnul Isus Hristos, cât şi de către apostolii Săi (1 Ioan 4.6).
Deci trebuie să înțeleg că obligația creștinului „autentic”
este să se limiteze la „acele porunci care au fost enunțate de … Isus… în
aceeași formă cu cele din Decalog.” Și dacă Iisus nu a menționat o poruncă
„în aceeași formă” ca în Decalog? Sau dacă n-a menționat deloc o poruncă, de
exemplu porunca a doua (interzicerea idolatriei) și a treia (interzicerea
profanării Numelui lui Dumnezeu)? De asemenea, ziceți că sunt la fel de
obligatorii „toate acele mesaje ale
Domnului Isus Hristos, care conţin învăţături aflate într-o strânsă
conexiune cu unele porunci din Decalog”. De ce numai cu unele, și nu cu
toate?
Ce părere aveți de
faptul că porunca Sabatului a fost cel mai mult discutată între farisei și
Iisus, și că în timp ce fariseii Îl acuzau (cum fac azi o serie de creștini),
El Se apăra cu Scriptura și cu bunul simț, arătând că nu a încălcat Legea
Sabatului. La judecata Lui, nimeni nu a mai adus o asemenea acuzație, ca nu
cumva să iasă la lumină felul în care „desființase” El Sabatul,
adică vindecând pe bolnavi.
Dar Iisus a vorbit despre Sabat și la timpul viitor (Mt
24:20-21), ceea ce înseamnă că rămânea obligatoriu în continuare. Nicăieri nu a
sugerat Iisus că rostul Sabatului s-a încheiat. Dacă Sabatul venea din paradis,
de ce să se încheie odată cu Iisus? Este adevărat că nu a repetat porunca
Sabatului așa cum era scrisă. Nici nu era nevoie. Toată lumea o știa, ba încă
în numele ei se făceau tot felul de exagerări și abuzuri care stricau imaginea
lui Dumnezeu. De aceea, Iisus doar a îndreptat răul făcut de teologia și
practica fariseică, îndreptând spatele „reginei Sabat” (cum o numesc evreii: Malkaṱ Šabbāṱ), care devenise între
timp o bunicuță cocârjată, ce abia se mai ținea pe picioare (compară cu Lc
13:10-17).
Pentru cei care cred că în NT numai poruncile VT care au
fost repetate de Iisus sau apostoli ar mai fi valabile, să caute unde anume în
NT se mai repetă acele porunci mozaice care interziceau bestialitatea /
zoofilia (Lev 18:23; 20:15; 27:21), incestul (Lev 18:9-13; 20:17, 19),
partidele de sex în perioada ciclului (Lev 18:19; 20:18; Ez 22:10) și altele?
Ele nu sunt în Decalog, dar sunt repetate în VT, nu însă și în NT.
► Porunca numărul 4: “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exod 20.8-11) - nu este amintită nicăieri în Noul Testament.
Nici primele trei porunci nu sunt amintite exact în
cuvintele din Decalog. Porunca a patra este ca și acestea, prezentă în NT în
mod indirect. De exemplu, când Luca (23:56) afirmă că femeile sfinte, ucenițe
ale lui Iisus, după ce au pregătit miresme în Vinerea Mare, „s-au odihnit după
Poruncă”; la care poruncă se referă el, scriind creștinilor la decenii după
evenimente? O serie de traducători creștini au simțit că aici îi deranjează
cuvânt „poruncă”, și au redat termenul entolé (care întotdeauna este
tradus cu „poruncă”), sub forma de Lege, ca să se spună că, n-aveau încotro,
fiind între evrei, trebuiau să țină seama de Lege, care era publică. Și în
engleză, unele traduceri au „commandment”, iar altele au „Law” (dar numai aici
au tradus cu „Law”). Iar când primul înger din Apocalipsa 14:6-7 își strigă
ultima avertizare, invitând lumea la adevărata închinare, ce semnificație are
faptul că folosește aproape aceleași cuvinte ca în porunca a patra?
Până la ceva mai bun, vă urez sănătate, noroc și sărbători
fericite!
Florin Lăiu, MTh OT
(profesor de teologie biblică, pensionar)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu