Iosua, genocidul canaanit şi incorectitudinea politică a lui Yahwé

Florin G. Lăiu

Criticii care încearcă să spulbere viziunea iudeo-creștină a istoriei biblice au o problemă acând condamnă conchista Canaanului sub Iosua ca fiind un genocid sălbatic și, în același timp, susțin că Israel nu a invadat Canaanul din afară, nici nu s-a infiltrat acolo, ci evreii ar fi fost în realitate niște triburi canaanite, care s-au răsculat și au întemeiat o altă ordine în țară. Se înțelege că nu toți criticii îmbrățișează ambele poziții în același timp, dar așa este critica: nu contează atât de mult documentele antice, cât interpretările actuale. 

Criticii au „stabilit” că evreii ar fi fost triburi canaanite răsculate (poate cu un modest ajutor și modestă infiltrație din afară, de unde „legendele” despre Exod și Conchista Canaanului!). Tot ce este scris despre Moise și Iosua ar fi fost legende și invenții târzii ale unor fanatici iahviști, ca și cele scrise despre David și Solomon, care n-ar fi fost regi şi n-ar fi construit niciun templu. Urâcioşii iahvişti au avut nesimțirea de a desființa nevinovatele şi frumoasele culte populare din Canaan, impunând monoteismul sau monolatria, pe vremea regelui Iosia, când s-a descoperit Cartea Legii – ba nu, cică atunci s-ar fi ticluit Cartea  Lui, din rațiuni de politică naţionalistă – sau popească, anyway.

Deși proiectul lui Iosia a eșuat în generațiile următoare, Iudeea fiind apoi desființată de babilonieni, iar templul și Ierusalimul rase de pe hartă, rămășița deportaților, care s-a repatriat în epoca persană, ar fi continuat complotul naționalist-iahvist, ticluind chipurile și mai multe povești despre cucerire, pentru a justifica noua ocupare a Țării, în jurul noului templu. În acest timp s-ar fi scris cele mai multe din cărțile Bibliei. Mă rog, asta au stabilit „savanții”, adică deștepții istorico-critici, cu rădăcini antisemite, care bântuie prin universități!

Dar nu toți criticii anticreștini propun același scenariu. În timp ce minimaliștii se străduiesc să fie cei mai ai dracului, există destui critici care dau oarecare credit istoriei biblice. Un lucru este clar: că domnii critici nu știu nimic exact; doar contrazic Biblia din reflex și din buric, se contrazic între ei, dar ne disprețuiesc pe noi, pentru că îndrăznim să mai credem. Istoria biblică este oricum criticată : ba că Moise și Iosua s-au dedat la genocid, invadând Canaanul, ba că Moise și Iosua nici nu ar fi personaje istorice reale, iar Israel nu ar fi ieșit din Egipt și nu ar fi cucerit Canaanul.

Până se mai hotărăsc tovarășii critici ce să admită în final, eu le-aș face o propunere. Să se apuce să studieze mai serios cărțile biblice, după o metodă care să fie critică și față de „principiile” criticii istorice și față de criticii istorici. Cine nu acceptă istoricitatea cărții lui Iosua, nu poate explica rezonabil apariția cărții, cu atâtea detalii ale Conchistei, cu atâtea date, liste de cetăți, regiuni și crai cuceriți. Să ticluiești cu pedanterie de contabil toate acestea, doar pentru a convinge pe contemporani că ţara le aparţine, când de fapt o locuiau demult? Unde în istorie se mai găsește un caz de plastografie atât de nebună și de inutilă?    

Pe de altă parte, oricine admite că Israel a părăsit Egiptul și a invadat Canaanul după 40 de ani, ar trebui să îmbrățișeze scenariul biblic în întregime. Adică să includă aspectele supranaturale, implicarea directă și indirectă a Dumnezeului lui Israel. Pentru simplul motiv că, fără acest element, pe care critica îl elimină din principiu, Exodul din Egipt, călătoria prin pustiu și Conchista Canaanului ar fi dificil de explicat. Dacă evreii au fost atât de mulți cum afirmă Biblia, atunci ar fi dificil de explicat doar în mod natural de ce și cum au locuit ca nomazi în pustiul intermediar timp de 40 de ani. Iar dacă erau puțini, așa cum presupun criticii, atunci cucerirea Canaanului ar fi inexplicabilă, nici vorbă de genocid canaanit. Dacă admitem genocidul canaanit, atunci trebuie să admitem și faptele supranaturale și motivațiile spirituale din spatele faptelor, oricât ar părea de straniu.

Dumnezeu putea să le dea evreilor un pământ liber şi bogat în Africa, sau să-i ducă în Europa, de exemplu la nord de Dunăre, prin Carpaţi, unde era cam pustiu pe vremea aceea. Se putea evita genocidul canaaniților, dacă scopul ar fi fost doar un cămin naţional pentru evrei. Dar este evident că Dumnezeu a preferat Canaanul din două motive, care privesc interesele cele mai înalte ale lui Dumnezeu în lumea aceasta :

1. .       Existența unui centru de influență spirituală iahvistă la intersecția căilor comerciale terestre și maritime ale lumii antice. 
2.        . Înlăturarea triburilor autohtone, care în acea zonă de influență care promovau o cultură religioasă și o moralitate abominabile, opuse voinței Creatorului.

Canaaniții fuseseră avertizați. Unii dintre ei erau deja stricați definitiv pe vremea lui Avraam și copţi pentru distrugere. De aceea a distrus Dumnezeu cetățile din câmpia Iordanului (Gen 13 :12-13; cap. 19; Ez 16:49-50), după ce mai întâi le făcuse atâta bine, eliberându-i din mâinile invadatorilor mesopotamieni. Totuşi, alte triburi canaanite nu erau la fel, aşa că Dumnezeu i-a promis lui Avraam că numsi după patru secole va da urmașilor lui țara, pentru că „nelegiuirea amoriților încă nu a ajuns la culme” (Gen 15:16).

Când Dumnezeu a crezut că este momentul să intervină împotriva canaaniților și în favoarea lui Israel, mai întâi i-a disciplinat și i-a împuținat pe evrei prin pustie, pentru că unii dintre ei atinseseră deja culmea nelegiuirii. Cum să dea Dumnezeu țara, unui popor care este la fel de nelegiuit? Planul inițial al lui Dumnezeu a fost să-i înlăture pe canaaniți pe căi supraomenești și în mod treptat, ba încă nu să fie ucişi, ci scoşi afară din casă, ca pe un chiriaş beţiv, proxenet şi rău de plată (Ex 23:27-31; Dt 7:20-25; Ios 10:11-14; 24:11-12). Dumnezeu s-a folosit şi de sabia lui Israel, nu pentru că ar fi avut mare nevoie de ajutorul evreilor, ci pentru a le arăta pe viu ce trebuie să păţească cei care locuiesc în Ţara Domnului, dar fac voia dracului. Evreii au fost mereu şi mereu înştiinţaţi, că dacă vor face la fel, la fel vor păţi (Lev 18:24-30).  

Dar şi pentru canaaniţi, şi pentru evrei, toate aceste ameninţări şi hotărâre ale Domnului erau condiționate, la fel cum a fost profeția lui Iona despre Ninive. Dacă auzind sentința ar fi îngenuncheat, ar fi fost cruţaţi. Iosua i-a cruţat, de exemplu, pe canaaniţii din Gabaon, împotriva voinţei lui Dumnezeu, pentru că intrase într-o capcană diplomatică și le jurase că-i va cruța. Iar Iosua și toți evreii și-au respectat acest jurământ, deși era mai simplu să-i căsăpească pe aceștia care erau acum în mâinile lor. Ei bine, Însuși Dumnezeu a respectat chiar peste generații această înțelegere întărită prin jurământ, reacționând la gestul nelegiuit al lui Saul (2Sam 21:1-14 la care David răspunde după cutumele populare, fără a întreba pe Dumnezeu).

Înlăturarea canaaniţilor a avut doar motivaţia menţionată mai sus şi era condiţionată. Dacă evreii au cruţat multe triburi canaanite, şi acestea au locuit cu ei în ţară, lucrurile s-au schimbat în oarecare măsură. Gabaoniţii au slujit Templul. Canaaniţii rămaşi s-au supus evreilor şi au trebuit să ţină seama în oarecare măsură de legile acestora. Astfel nelegiuirea lor nu mai era la culme (Ez 18:20). Dar se vede că nu şi-au părăsit definitiv obiceiurile, pentru că i-au influenţat şi pe evrei la rău, aşa cum prevăzuse Dumnezeu (Num 33:55-56).

Multe secole, Dumnezeu a tolerat și rămășița canaaniților și pe israeliții din țară, invitându-i la pocăință. Dar în final, când nelegiuirea a ajuns la culme, i-a lăsat și pe aceștia pe mâinile străinilor, ca să fie decimați, pustiiți, spulberați, cu excepția unei rămășițe. Iar mai târziu, Dumnezeu S-a jurat să-i pedepsească și pe asirieni și pe babilonieni, care Îi făcuseră acele servicii, după cum îi pedepsise și pe israeliții care-I făcuseră servicii împotriva canaaniților. Și lanțul judecăților nu s-a încheiat acolo și nu este nici acum încheiat. 

Naturaliștii lui Azazel vor ca Dumnezeu să Se pocăiască și să-Și condamne judecățile din istoria biblică, să-Și schimbe principiile, să se cumințească și să devină corect politic. Ei, uite că Dumnezeu nu Se va pocăi! Și întotdeauna va exista o rămășiță care să-l scoată din răbdări pe cosmocratorul „întunericului acestui veac”  (Ef 6:12). Iisus, noul Iosua, a ales mai degrabă moartea în locul tuturor nelegiuiților, decât să altereze principiile lui Dumnezeu. Şi să nu uităm că în Apocalipsă, ultimele plăgi care vin asupra lumii sunt în directă legătură cu ALTARUL lui DUmneyeu, care repreyintă Crucea. Crucea îl salvează pe cel ce o îmbrăţişează, dar în final îl va condamna pe cel care o ignoră. În ea vedem întregul paradox al dragostei și dreptății lui Dumnezeu.