Timpul repatrierii și al restaurării lui Israel

Dragă doamnă

Nu am nimic împotriva ideii că Dumnezeu ar mai avea un plan cu Israel, așa cum are planuri bune cu orice popor. Dacă este vorba însă de planurile specifice prevăzute demult prin Profeți, merită analizate fiecare din acestea. Vreau să mă înțelegeți bine, nu este vorba de vreo prejudecată sau doctrină. De fapt, în mărturisirea de credință AZS nu există nicio precizare legată de destinul lui Israel în era creștină. Bineînțeles, am studiat ce învață teologia în acest domeniu, dar nu am acceptat ușor, până nu am studiat personal. Toți care mă cunosc știu că nu sunt un conformist în materie de gândire; sunt un cercetător și s-a întâmplat chiar să provoc (neintenționat) unele autorități cu cercetarea mea. V-aș putea spune mai mult, dar e suficient. V-am spus doar atât cât să știți că nu sunt deloc un simplu acumulator de teologie.

Din studiul personal al Profeților m-am convins că aproape toate profețiile clasice, de la Moise la Maleahi și chiar cele din NT (ale lui Iisus și ale apostolilor), cu excepția profețiilor apocaliptice (Daniel și Apocalipsa) au aspecte condiționate. Cele din VT au ca orizont maxim de timp epoca postexilică, iar cele din NT au ca orizont maxim de timp generația apostolilor. Desigur, e frumos să le citim și să înțelegem planurile bune pe care le avea Dumnezeu cu Israel și cu popoarele vecine, dar orizontul de timp a fost depășit cu mult, Israelul acela și neamurile acelea nu mai există, relațiile lui Dumnezeu cu Israel acum sunt aceleași ca și cu americanii, țiganii, nemții sau ciucotcii: toate trec prin Iisus. Legământul vechi cu promisiunile lui a fost încălcat grosolan, astfel  încât Yah nu mai are alt scenariu pentru Israel, decât acela de a fi realtoit în trunchiul lui de drept, unde majoritatea ramurilor sunt altoite și demult „naturalizate”.

Zaharia 14

Luați de exemplu, Zaharia 14. La prima vedere pare a vorbi despre ultimele evenimente pe care le așteptăm. În realitate sunt câteva scene de acolo care coincid cu ceea ce prevede Apocalipsa și Marea Luptă. Dar succesiunea evenimentelor din Zaharia 14 arată clar că, în principiu, profeția este complet eșuată. Ea a fost scrisă în timpul Imperiului Persan, după restaurarea templului și în speranța reconstrucției Ierusalimului. În același timp, profeția presupune că mulți iudei erau nepregătiți pentru evenimentele viitoare, deoarece aveau să piară în Ierusalim cu ocazia ultimului asediu păgân. De asemenea, în Egipt, unde era cea mai mare parte a diasporei iudaice, lucrurile nu stăteau bine. În loc să-i lumineze pe egipteni, iudeii din Egipt combinau iudaismul cu cultele păgâne.

 Zaharia prevede un ultim asediu, care urma să aibă loc după reconstrucția Ierusalimului. De data aceasta, Yah avea să intervină prin minuni spectaculoase, punând capăt războiului, lovind inamicul cu o plagă dezastruoasă, și schimbând cursul naturii în mare parte, către idealul edenic (așa cum prevăzuseră și Isaia și Ezechiel). Ca urmare, popoarele care aveau să supraviețuiască acestei ultime nenorociri, urmau să se închine lui Yah și să vină în pelerinaj la Ierusalim, la sărbătoarea Corturilor. Cei care nu aveau să accepte religia lui Israel și să vină la Ierusalim, aveau să fie loviți de plăgi. În mod special egiptenii sunt vizați, suspectându-se că aceștia ar fi cei mai puțin înclinați spre Ierusalim. Pedeapsa Egiptului avea să fie seceta (până acolo încât și Nilul să sece, cf. Isaia 19).

Scenariul lui Zaharia rămâne deschis: totul se încheie cu imaginea unei mari mulțimi de pelerini care vin la templu din toată lumea, încât vasele sfinte ale templului sunt insuficiente pentru fierberea cărnii jertfelor și astfel sunt aduse și sfințite vasele obișnuite din Ierusalim. Sfințenia aceasta devine atât de mult revărsată asupra închinătorilor, încât până și pe zurgălăii cailor va sclipi inscripția unică de pe diadema marelui preot: „Qodesh leYahweh”.

Scenariul acesta nu s-a realizat atât de spectaculos, deși este adevărat că veneau mereu pelerini la Ierusalim. Dar popoarele nu au venit cu grămada la Ierusalim și totuși a căzut ploaie și peste ele. Nilul nu a secat, în schimb Ierusalimul și templul au fost distruse din nou (împotriva tuturor prezicerilor profetice!). Întreaga profeția gravitează în jurul templului, al pelerinajelor și jertfelor. Oriunde este vorba despre templu, acolo este despre vechiul legământ apus pentru totdeauna. „Aici este Unul mai mare decât templul” (Mat 12:6).  Profeția întreagă nu s-a realizat. Să aștept că se va întâmpla de acum încolo? Egiptul antic cu diaspora lui iudaică nu mai există, templul din Ierusalim nu mai există. Speranțele unei restaurări israelocentrice vin din nostalgiile trezite de Profeți, nu din sensul realist al profețiilor lor.  

Marile profeții ale restaurării

Dintre profeții mari, Isaia are cele mai frumoase scenarii profetice. Dar profețiile lui prevăd viitorul cuprind căderea Asiriei, cucerirea Babilonului de către Cyrus și eliberarea evreilor, după care se așteaptă venirea lui Mesia (cap. 11), refacerea parțială a naturii (cap. 65-66), pelerinajul popoarelor la Ierusalim (Isaia 2), mulți păgâni devin iudei (cap. 56) înfrățirea marilor imperii cu Israel în închinarea adusă lui Yah (cap 19), dar și moartea sacrificială a lui Mesia (cap 53). Toate acestea Nu sunt prezentate în ordine cronologică. 

Dar este clar că prezența templului (Casa Domnului, cf. Is 2:2; Ier 26:18) și a jertfelor chiar în cele mai îndrăznețe scenarii ale lui Isaia (Is 66:20-21) limitează orizontul posibil al împlinirii acelor profeții.

Promisiunile legământului

Dacă legământul veșnic făcut cu Avraam includea „sămânță, țară, națiune și binecuvântare pentru toate familiile pământului”, așa cum spuneți, ce trebuie să înțeleg? Că mi-a făcut Dumnezeu și mie parte de binecuvântarea de a deveni evreu, ca să moștenesc țara promisă evreilor? La ce le-ar folosi popoarelor lumii, să aibă parte de toate făgăduințele date lui Avraam? Ce mare binecuvântare ar fi că putem deveni toți evrei și putem deține o parcelă în Israel? 

Noul legământ—oferit mai întâi lui Israel, dar respins—, ne promite pământul întreg, nu doar o fâșie „de la mare până la râu”, pe care o pretind mai mulți. Ne promite Noul Ierusalim, nu cetatea care a rămas sub blestem. Chiar când vechiul Ierusalim și templul erau încă în picioare, apostolul spune că Ierusalimul de sus este mama noastră (Gal 4:26), pentru că în calitate de credincioși neevrei, avem ca loc de naștere Ierusalimul (Ps 87:3-7) – deci suntem incluși prin dreptul nașterii spirituale.

Pe mine nu mă deranjează ideea ca Israel să rămână „întâiul-născut”, big brother între celelalte popoare (deși nu mai are acest drept demult și nici Israel nu cred că și-l mai dorește!). Așa cum Iacov i-a lăsat lui Esau toată averea, nu doar partea dublă a primului-născut; și după cum i-a recunoscut în final calitatea de frate mai mare („domnul meu”....„robul tău” Gen 33:13-15), ba încă i-a făcut și daruri ca unui rege, tot așa sunt și eu dispus să recunosc încă superioritatea tradițională a lui Israel. Dar realitatea este că în ciuda schimbării atitudinii lui Iacov, Dumnezeu nu l-a mai recunoscut pe Esau ca moștenitor al binecuvântărilor spirituale, iar urmașii acestuia au devenit tot mai ostili lui Israel. Nici relația dintre Israelul etnic și Israelul spiritual nu este mai bună (cu precizarea însă că: creștinii cu numele, dintre care unii sunt și antisemiți, nu sunt Israel, ci mai degrabă Edom sau Ișmael).  

Exodul final și adunarea lui Israel din cele patru vânturi sunt evenimente care au fost prevăzute în cadul repatrierii din epoca persană. Această repatriere trebuia să fie integrală și să ducă la reunirea  lui Israel și reconstituirea regatului davidic. În bună parte această profeție nu s-a realizat. Iar dacă pe viitor se va realiza cu siguranță, ea nu mai privește strict Israelul etnic, ci Israelul spiritual, cu întregul pământ înnoit și moștenit, în condițiile vieții veșnice.

Participare sau înlocuire?

Altoirea din Romani 11 implică și înlocuire. Nu măslinul este înlocuit cu alt măslin, ci ramurile naturale necredicioase sunt înlocuite cu ramuri străine credincioase. Cum în majoritate ramurile naturale au fost tăiate, rezultă că ramurile măslinului de astăzi sunt în majoritate neevreiești. Din când în când, a mai fost altoită și câte o ramură naturală, de asemenea multe ramuri strîine care fuseseră altoite au mai fost tăiate între timp, pentru că n-au rămas fidele lui Christos (Rom 11:20-21). Per total, măslinul Israelului spiritual arată astăzi ca un măslin cu rădăcină și trunchi israelite și cu ramuri în majoritate de neam păgân. Așa că, practic vorbind, la nivel de ramuri este adevărată înlocuirea. Să vină Israel înapoi, să se împace cu Dumnezeul Lui prin adevăratul Mesia, și să-și ocupe locul în coroana măslinului. Eu le voi da primul loc în vârful pomului. Dar nu pentru că sunt urmași ai kui Avraam, ci pentru că avem aceeași credință și speranță în Iisus.

Legământ „veșnic”

O țară dată de Dumnezeu pentru veci este ca și un loc „de veci” cumpărat sau moștenit. Este de veci pentru toate motivele practice; dar în adevăratul sens, nu este de veci, pentru că este până la înviere. Sau chiar până la deshumare și mutare în alt loc. Legământ veșnic (bǝrĩṯ ˁôlām) nu înseamnă un legământ care este valabil la infinit, indiferent de ce se întmplă. Orice legământ este condiționat de credință și ascultare. Dar este condiționat și de natura legământului. Dacă promisiunile sau poruncile acelui legământ sunt prin natura lor provizorii, atunci „veșnicia” acestui legământ este o simplă hiperbolă.

Mai întâi, termenul ebraic ˁôlām nu înseamnă în sine eternitate, sau timp infinit, ci înseamnă „timp lung, nedefinit, în trecut sau în viitor”. Când este vorba de trecut, nu se traduce cu „din veci” sau „din veșnicie”, ci „de demult”, „de odinioară”, „din vremuri străvechi” (cf. Gen 6:4 uriașii aceia mē-ˁôlām ; Ios 24:2 părinții voștri  . . . locuiau mē-ˁôlām dincolo de Eufrat; Jer 5:15 aduc de departe . . .  un neam mē-ˁôlām = din veșnicie? Ez 26:20 „ruine mē-ˁôlām” = din veci?; Iov 22:15 calea ˁôlām / străveche). De asemenea, când este vorba de viitor, nu înseamnă neapărat veșnic, ci„pentru mult timp”, „timp necunoscut”, „pentru totdeauna” (Ex 19:9 „să aibă încredere în tine lǝ-ˁôlām; Iov 41:4; Ex 21:6 rob lǝ-ˁôlām = pe veci; Ex 27:21 untdelemnul sacru . . .  lege ˁôlām „veșnică”?; Jos 4:7 pietrele acelea . . . să fie un monument ˁad ˁôlām; 1Cr 23:13 Aaron și fiii lui au fost sfințiți ˁad ˁôlām pentru veci?; 2Cr 2:4 slujbele zilnice de la templu sunt lege lǝ-ˁôlām = veșnică?; Ier 7:7 țara pe care am dat-o părinților voștri min ˁôlām și ˁad ˁôlām = din veșnicie și până în veșnicie?). Exemplele se pot înmulți, dar nu mai insist. Termenul ˁôlām (veac, lit. timp necunoscut), vine de la verbul ˁalam (a fi ascuns, necunoscut).  

Profețiile repatrierii și ale restaurării  

Ier 16:14–15; Is 11:11–12 și alte profeții despre acest fel se refereau la timpul de după exil, al lui Cyrus etc. și ele s-au împlinit destul de modest. Da, se vor împlini pe viitor în mod deplin, dar nu cu Israelul etnic, ci cu Israelul spiritual, care include și evrei credincioși. Pentru Israelul etnic, profeția a fost zădărnicită.

Planul inițial al lui Dumnezeu era ca prin Iisus să aducă toate popoarele în staulul Ierusalimului:

In 10:16 „Mai am şi alte oi, cari nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.”).

Da, El venise să împlinească toate făgăduințele făcute lui Israel. Dar în final, a recunoscut că toate încercările au fost zădărnicite de Israel:

Luke 7:30 Iisus: „...dar fariseii şi învăţătorii legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui (Ioan).”  

Lc 19:41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Iisus a spus clar despre Casă că va rămâne pustie (Mt 23:38; Lc 13:35) până la venirea Lui, când unii dintre ei aveau să-I zică „bun venit” (Barukh habba’)¸ iar alții să alerge la stânci. Sentința Lui a fost clară:

Lc 19: 41-42 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut -o, Iisus a plâns pentru ea, şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”

Mt 21:41, 43 ,,«Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.». . . Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.”

De aceea, profeții ca aceasta:

Is 11:11-12 „Domnul Își va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămășița poporului Său… va strânge pe surghiuniții lui Israel și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda de la cele patru margini ale pământului”

... se vor împlini doar cu Israelul spiritual și cu „Canaanul” pământului înoit, în  care vor  fi și evreii credincioși. Adunarea din cele patru vânturi va fi la venirea lui Iisus (Mat 24:31), nu mai devreme. 

Sionism sau mesianism?

Mișcarea sionistă este nostalgie naționalistă politică, ceea ce este de înțeles în lumea noastră, la orice popor, dar nu reprezintă împlinirera vreunei profeții, deoarece sionismul nu împlinește nici condițiile vechiului legământ, nici condițiile noului legământ. De altfel, evreii ultrareligioși nu recunosc legitimitatea profetică a statului Israel, deoarece ei cred că numai venirea lui Mesia va împlini profeția împărăției lui Dumnezeu.

Expresia „a doua oară” se referă clar la întoarcerea din Babilon. Prima oară a fost eliberarea din Egipt. Profeția că „Israel și Iuda împreună” vor veni nu s-a împlinit și nu se mai poate împlini, fiindcă Israel nu mai există, ci numai Iuda, amestecat cu Beniamin și Levi și cu ceva khazari. Restaurarea completă a Israelului etnic este o himeră de acum. Nu se va mai putea realiza, decât la învierea drepților, unde vor fi din toate semințiile evreiești, plus semințiile neamurilor. Toate profețiile despre adunarea lui Israel și despre restaurare din toate țările au fost scrise în timpul exilului și priveau perioada repatrierii de după exil. Ele prevedeau planul lui Dumnezeu pentru o repatriere și restaurare totală, care însă nu s-a realizat complet.

Pocăința—primul pas al restaurării

 Ceea ce nu s-a realizat cu Israel după ieșirea din Babilon, încă s-ar fi putut până la moartea lui Iisus. După aceea însă, orice s-ar face în această privință, orice încercare de restaurare națională, fie reușită, fie eșuată, este în afara profeției, în afara adevăratei restaurări, care este în primul rând spirituală. Orice restaurare care începe cu cele materiale (moștenirile, statul, dreptul la pământ etc.), este falsă, nu vine de la Dumnezeu. De aceea, când Iisus a venit, i-a oferit lui Israel mai întâi faza spirituală a Împărăției. Iar dacă aceasta a fost respinsă, atunci Împărăția a fost respinsă cu totul. Și A FOST DATĂ ALTORA.

Astfel Israel a devenit Ismael, a devenit Esau, fii ai lui Avraam în sens trupesc, dar lipsiți de făgăduințele restaurării. Israel a devenit și el „un măgar sălbatic”, în conflict cu toată lumea, ca și frații lui arabi, cu care se tot bate (de la pământ, nu de la adevăr). Israel ca popor, ca reliugie sau ca stat, nu mai este Israelul lui Dumnezeu, chiar dacă există încă unii evrei care s-au întors și se întorc la Dumnezeu. Să dea Dumnezeu să se întoarcă toți și să rămân eu de rușine.! Dar profeția am înțeles-o foarte bine.

Toate citatele din profeți pe care mi le-ați trimis le cunosc de la 18-19 ani când m-am apucat să studiez Biblia. Profeții, inclusiv profețiile restaurării au fost lectura mea preferată. Concluzia mea este aceea pe care v-am scris-o mai sus. Dumnezeu este Același pentru fiecare om și pentru fiecare popor.

Anul 457 î. Hr., începutul sincron al celor 70 săptămâni și 2300 zile

 Versiunea protestantă clasică / historicistă, care are la origine cercetările lui Johann Funk (1518 – 1566) și ale lui Sir Isaac Newton (1643 – 1727). Explicația actuală a teologiei adventiste este o adaptare.  

1. Data primului decret al lui Artaxerxe I, din anul 457 î. Hr. (Ezra 7) este cea mai probabilă, deoarece în urma acestui decret s-au apucat evreii de reconstrucția ziduriulor Ieruslimului (Ezra 4). Al doilea decret al lui Artaxerxe a urmat foarte curând, oprind lucrările, dar promițând o nouă permisiune (Ezra 4). Al treilea decret al lui Artaxerxe a fost de fapt o permisiune dată lui Neemia de a relua lucrările reconstrucției zidurilor, care fuseseră distruse recent de autoritățile samaritene. Celelalte decrete de mai înainte (date de Cirus și Darius) nu pot fi puse la socoteală, deoarece nu se referă la Ierusalim, ci la templu. Decretul din Ezra 7 (457 î. Hr.) se referă șiel la templu, nu menționează explicit reconstrucția cetății, dar fiind cel mai mare decret și cel mai generos în conținut, referindu-se și la restaurarea sistemului judiciar și la căutarea binelui Ierusalimului, cuprindea implicit și rezidirea Ierusalimului, altfel iudeii nu s-ar fi apucat de lucru. Isaac Newton a confirmat decretul din anul 457 î. Hr, în următoarele cuvinte:

“Now the dispersed Jews became a people and city when they first returned into a polity or body politick; and this was in the seventh year of Artaxerxes Longimanus, when Ezra returned with a body of Jews from captivity, and revived the Jewish worship; and by the King's commission created Magistrates in all the land, to judge and govern the people according to the laws of God and the King, Ezra vii. 25.” Sir Isaac NEWTON, Observations..., chp. X. 

1. Cele 70 de săptămâni sunt formate din 7+62+1 segmente continue. Ele reprezintă un timp de 490 de ani care a fost scăzut dintr-unul timp mai lung și repartizat iudeilor. Verbul נֶחְתַּךְ neḫtaḵ, un pasiv de la radicalul חתך ḫatak (a tăia o parte, scurta, reteza, tranșa, decupa, scoate). Este un termen specific ebraicei populare, folosit numai aici în Biblia ebraică. Apare și în comentariile scribilor de la Qumran (4Q252  1:1-5), unde se face referire la Geneza 6: „zilele lor vor fi scurtate (יחתכו‎) la 120 de ani”. Pentru ideea de „a tăia din…”, „a lua o porție”,  „a repartiza / aloca din…”, „a tăia pentru a distribui”, „a scoate / croi dintr-un întreg”, nu ar fi avut cuvânt mai potrivit decât acela pe care l-a folosit: נֶחְתַּךְ neḫtaḵ. Versiunile antice atestă acest sens: synetmēthēsan „au fost tăiate” (Theodotion), adbreviatae sunt „sunt scurtate / tăiate din” (Vulgata), niṯṯanîḫôn „au fost tăiate” (Syriaca), iar unele dintre traducerile de mai târziu au conservat acest sens: Biblia lui Wycliffe (WYC), 1382-1395 (be abridged „scurtat”), Biblia Cehă Kralická 1613 (odečteno jest „este dedus / scăzut / sustras”), Biblia Românească 1688 („s-au tăiat” preste poporul tău)”;  Rotterham 1681 (been divided), Darby 1868 (apportioned out), Biblia Douay-Rheims 1899 (shortened „scurtat”).  
2. Startul celor 70 de săptămâni este de la decretul restaurării civile dat de Artaxerxe (Ezra 7: 12-26) în anul 457 î.e.n.), în virtutea căruia Ierusalimul a început să fie rezidit, chiar înainte de Neemia (Ezra 4:11-16). Înainte de acest eveniment, nu există nimic în decretele date de Cirus și Darius, care să se refere la reconstrucția Ierusalimului. 
3. [Când se fac calcule (scăderi, adunări), care implică părți din era noastră și dinaintea erei noastre, este nevoie să transformăm anii dinaintea erei noastre, din ani istorici, în ani matematici (sau astronomici). Aceasta se face scăzând o unitate din anii î.e.n. De exemplu, anul 457 î.e.n. este anul „minus (–) 456”; anul 1 î.e.n. este matematic vorbind, anul „zero” (0). Trebuie făcut așa, deoarece, spre deosebire de scara matematică cu care efectuăm operațiile, pe scara istorică nu avem anul zero, înaintea anului 1, ci avem anul 1 î.e.n. Pentru a înțelege această situație, urmăriți schița de mai jos:

istoric	3  î.e.n.	2  î.e.n.	1  î.e.n.	1  e.n.	2  e.n.	3  e.n.
matematic,  astronomic	2	– 1	0 (lipsă)	+ 1	+ 2	+ 3

• Primele 7 săptămâni (49 ani) nu se referă la încheierea reconstrucției, ci la primul jubileu de după restaurarea din anul 457 î. Hr.  

• Anul 27 e.n., la încheierea celor 7+62 de săptămămâni, este anul botezului lui Iisus, când El a fost proclamat ca Mesia de glasul lui Dumnezeu (Mat 3:17), a fost „uns” cu Duhul Sfânt (Lc 4:16-19; FA 10:38) și recunoscut de Ioan Botezătorul (ultimul profet al lui Israel): In 1:15, 26-41). El Și-a început misiunea publică prin cuvintele: „S-a împlinit vremea!” (Marcu 1:14-15), iar la sfârșitul misiunii Lui a menționat profeția lui Daniel (Mat 24:15-16; Mr 13:14), ceea ce înseamnă că a avut în vedere profeția din Daniel 9, fiindcă aceasta este singura care vorbește cronologic despre Mesia („vremea”) și care conține în același timp expresia „urîciunea pustiitorului”, cu referire la dezastrul prevăzut al Ierusalimului. 

LUI RUBEN MUJ, CU SIMPATIE

Replică la un comentariu de pe Facebook

Eu cred că toate epistolele semnate de Pavel, sau atribuite lui Pavel (e.g. Evrei), sunt autentice ale lui Pavel, indiferent de cine au fost scrise efectiv. Autorii nu erau întotdeauna cei mai buni și mai rapizi caligrafi, așa că foloseau secretari permanenți sau ocazionali, cum au fost Baruch pentru Ieremia (Ier 36:18); Silvanus pentru Petru (1Pt 5:12) și pentru Pavel (1Tes 1:1; 2Tes 1:1). Este știut că Pavel nu scria cu mâna sa (Gal. 6:11; 1 Cor. 16:21; Col. 4:18; 2Tes. 3:17), probabil din cauza vederii slabe, cu care rămăsese (FA 9:5, 18; 2Cor 12:7-9). Cei mai cunoscuți amanuenses, care l-au servit, au fost: Tertius (Rom 16:22), Sostenes (1Cor 1:1), Tymotheos (2Cor 1:1; Flp 1:1; Col 1:1; Flm 1:1), Tychikos (Ef 6:21) și Silvanus.

Epistola către coloseni a fost scrisă împreună cu Timotei. Nu am nicio dovadă că ar fi fost interpolată de cineva. Scribii personali lucrau ca niști secretari, după dictare. Autorul citea scrisoarea înainte de a o trimite, ca să fie sigur că nu s-au strecurat greșeli importante. Textul la care te referi, Col 2:17 (cu specific iudaizant, ca în Romani 14) este parte dintr-un argument mai amplu împotriva ereziei din Colose. Dacă îl scoți, textul nu mai curge logic. Încearcă.

Este adevărat că expresia „luni noi și sabate” apare în expresii de serie ascendentă (1Cr 23:31; 2Cr 2:4; 31:3) sau descendentă (2 Ki. 4:23; Ezek. 45:17; Is 66:23), în asociere cu alte sărbători sau doar lună nouă și sabat. Sunt menționate astfel în VT în contextul ritualului de la templu, sau al ocaziilor de adunare publică. Sărbătorile anuale erau mai rare (odată pe an), dar sabatul și luna nouă erau cele mai frecvente; de aceea sunt și menționate mai frecvent.

În Coloseni însă nu este o simplă continuare a vechii expresii din VT. menționarea mâncării și băuturii pe lângă sărbătoare și lună nouă este în acord cu subiectul din Romani 14. Iar sabatele care sunt numite aici „umbra lucrurilor viitoare” nu pot fi decât sabate calendaristice (Sărbătoarea Azimelor avea două sabate, Sărbătoarea Cincizecimii era ea însăși un sabat, Sărbătoarea Corturilor avea două sabate, iar zilele de 1 și 10 ale lunii a șaptea, erau de asemenea sabate calendaristice).  Ca dovadă că în epoca greco-romană asemenea expresii NU se refereau la Sabatul săptămânal, avem referința din 1 Macabei 10:34 :

„Toate sărbătorile, sabatele, lunile noi și zilele hotărâte, cu trei zile înaintea sărbătorii și trei zile după aceea – toate să fie zile de imunitate (scutiri) și libertate pentru toți iudeii din împărăția mea”.

Textul este parte din decretul regelui seleucid Demetrios (162-150 î. Hr.), cf. v. 25-33. Demetrios încerca o discriminare pozitivă cu acest decret, pentru a compensa persecuțiile predecesorului său Antioh Epifanul. Sabatele care sunt menționate nu pot fi sabatele săptămânale, deoarece dacă regele i-ar fi scutit pe evrei de lucrări în toate sabatele, plus trei zile înainte și trei zile după sabat, ar fi totalizat 7 zile pe săptămână: o imposibilitate.

Având acest precedent mai apropiat în timp de scrierile lui Pavel, și observând că el numește sabatul săptămânal și săptămâna la singular (sábbaton), în timp ce în Coloseni 2 avem sabbátOn („de sabate”), plural genitiv neutru: „sabate...”, cu precizarea că sunt „umbra realității viitoare” întruchipată în Christos, nu este deloc dificil să înțelegem la ce sabate se referă Pavel în Coloseni.  În Evrei 4, sabatul zilei a șaptea nu este numit umbră, ci implicit o lecție-model pentru înțelegerea odihnei în Christos, care este odihna credinței și ascultării. Umbra este doar prefigurare. Sabatul este o experiență săptămânală necesară omului.

În Sabat, creștinul domnește împreună cu Christos, chiar dacă se întâmplă să fie sclav sau deținut. Pavel numește umbre doar instituțiile vechiului legământ (Col 2:17-18 sabatele calendaristice; Evrei 8:5 serviciul templului; Evrei 10:1 legea levitică a jertfelor). Esența sabatului este aceea de odihnă săptămânală necesară omului; sărbătoare memorială a Creației, care merge din Paradis în Paradis, zi în care Dumnezeu / Christos este celebrat sub toate calitățile Lui.  De aceea, spre deosebire de celelalte sărbători, oprirea de la lucru era totală.

Nu văd nicio dovadă că Sabatul ar fi fost pus în umbră în comunitatea paulină, nici nu cred că se poate vorbi despre o comunitate exclusiv paulină. Cel puțin Paul aa descurajat asemenea tendințe. Aplicarea oricât de literală a hotărârilor Sinodului de la Ierusalim nu putea umbri sabatul cu nimic. Gândește-te,  cât de „iudaice” erau cel puțin jumătate din interdicțiile sinodului (1. participarea la agape idolatre, 2. desfrâu, 3. carne de animale care n-au fost înjunghiate, 4. sânge). Dacă acestea, care erau mai specific iudaice/mozaice le-au fost impuse convertiților dintre păgâni, ce să vorbim despre Sabatul săptămânal, care precedă cu mult toate aceste reguli?

Sinodul nu a pus în discuție orice subiect posibil, ca și cum ar fi făcut un manual al Bisericii pentru toată era creștină. A fost doar nevoia de a răspunde unor provocări imediate. În rest, Sinodul s-a arătat mulțumit cu ideea că Tora este cunoscută și citită universal ÎN FIECARE SINAGOGĂ ȘI ÎN FIECARE SABAT: FA 15:21 „Pentru că Moise are încă din vechime, în fiecare cetate, oameni care-l predică, fiind citit în sinagogi, în toate zilele de Sabat.”  Astfel, referirea la Sabat este pozitivă în Sinod și nici măcar nu este pus în discuție Sabatul. Tăcerea NT cu privire la valabilitatea Sabatului în creștinism este o evidență clară în favoarea continuității indiscutabile a Sabatului. Nimeni nu contesta Sabatul pe vremea aceea. Mai mult, Josephus spune că era cunoscut și practicat de mulți simpatizanți neevrei:

„Ba mai mult, chiar şi mulţimea oamenilor a avut de multă vreme o mare înclinare să urmeze rânduielile noastre religioase; căci nu există nici o cetate a grecilor, nici a barbarilor, nici vreun neam oarecare, unde să nu fi ajuns obiceiul nostru de a ne odihni în ziua a şaptea, şi unde să nu fie ţinute posturile noastre, aprinderea luminilor şi multe dintre restricţiile noastre privitoare la hrană. (…) Iar ceea ce este cu adevărat vrednic de admirat este că Legea noastră nu are nimic care să atragă prin plăcere, şi totuşi ea biruie prin propria ei putere; şi după cum Dumnezeu pătrunde în toată lumea, tot astfel şi Legea noastră a străbătut întreaga lume.” (Flavius Josephus, Contra lui Apion, Cartea II, §40 / ≃ §282 în edițiile moderne greco-latine).

Ideea că Ignatius și Irineu ar fi fost ucenici ai apostolilor, și ar fi renunțat devreme la sabat în favoarea duminicii, nu rezistă. Irineu nu a fost ucenic al lui Ioan, ci ucenic al lui Policarp de Smirna (69-155 d.Hr.), care în tinerețea lui îl auzise și-l văzuse pe Ioan.

Cât despre Ignațiu de Antiohia, puținul care se știe despre el are caracter legendar: ar fi fost unul din copiii binecuvântați de Iisus, prieten cu Policarp, martirizat după o călătorie forțată la Roma, care amintește de călătoria lui Pavel. Pe traseu, scrie o mulțime de scrisori bisericilor, scrisori care sunt în general contestate de studiile critice care s-au făcut. Eusebiu, istoricul bisericesc discutabil din secolul al IV-lea, mare admirator al lui Constantin cel Mare, spune că Ignațiu ar fi murit pe la 108 d. Hr. Studii moderne indică mai probabile date târzii: anii 140 d. Hr. https://florinlaiu.com/competitia-sambata-duminica/  

Studii moderne indică o evoluție diferită a organizației Bisericii odată cu secolul al II-lea: apariția episcopatului monarhic și, odată cu anul 135 d. Hr., tendința de a ascunde Sabatul în spatele unei adunări oficiale în prima zi a săptămânii, Ziua Soarelui, începând cu bisericile mari (Roma și Alexandria). Au început să apară unele ghionturi date Sabatului de către unii episcopi/teologi contaminați de idei gnistice, dar Sabatul a continuat să existe, pe lângă inovația duminicală, în multe locuri din imperiu. Abia în sec. VI (Conciliul  de la Orléans, 538), Duminica va lua locul Sabatului și va fi impusă în numele Decalogului!  În niciun caz nu existau asemenea tendințe în sec. I.  

Nu există tensiuni reale între Pavel și Iacov, deși unii din anturajul lui Iacov erau iudaizanți care nu-l înghițeau pe Pavel (Gal 2:12). În Sinodul de la Ierusalim au fost în armonie (FA 15:13, 19, 25-27). Zisele lui Iacov din cap. 1:23-25; 2:14-26 nu trebuie interpretate ca fiind ostile teologiei lui Pavel (cf. Gal 2:16), deoarece Însuși Pavel vorbește în sensul acesta: Rom 2:13, 23, 25-29. Cei doi apostoli trebuie înțeleși fiecare contextual. Pavel se confruntă cu iudaizanții, care cred în faptele meritorii ale împlinirii unor porunci ale Torei, în timp ce Iacov se confruntă cu cei care răstâlmăceau mesajul lui Pavel, crezând că se mântuiesc printr-o credință a minții, fără faptele cerute de Dumenzeu. Iacov spune că îndreptățirea prin credință se dovedește și se desăvârșește prin faptă, subliniind astfel faptele credinței.

Pavel însă, care de asemenea susține faptele credinței (cf. Evrei 11 „Prin credință, X a făcut...”), subliniază credința ca încredere în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind suficientă pentru a fi acceptat și îndreptățit de Dumnezeu, fără fapte meritorii, care să compenseze vina păcatului. Pe păgânul care crede și se pocăiește, Pavel (asemenea lui Iisus) îl pune în contrast cu acel iudeu sau iudaizant, care se îndreptățește cu faptele meritorii ale Torei, dar nu crede în mesianitatea și sacrificiul lui Iisus și nu are nevoie de pocăință.  

Într-un cuvânt, ai dreptate că tendințe pseudopauline apăruseră în primul secol, dar acestea erau respinse (2 Pt 3:15-17; 2 In 1:6-11; Iuda 1: 4, 17-18; Ap 2:14-15 etc.).

Sabatul săptămânal – umbră calendaristică ?

Continnuăm cu obiecțiile polemistului anonim împotriva obligativității sabatului, înșirate sub titlul „Am decis să țin Sabatul! De la zi la stare, de la Lege la Hristos” 

A doua obiecție: 

📖 „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” Coloseni 2:16–17 [Μὴ οὖν τις ὑμᾶς κρινέτω ἐν βρώσει καὶ ἐν πόσει ἢ ἐν μέρει ἑορτῆς ἢ νεομηνίας ἢ σαββάτων· Lit. Nimeni să nu vă judece/critice cu privire la mâncare și băutură, sau cu privire la o sărbătoare, o lună nouă, sau sabate”]

Polemistul, despre care vorbeam, face apel la textul de mai sus, afirmând că „Sabatul este umbră, nu realitatea finală”.

Să luăm în serios argumentul. Așadar, textul vorbește despre anumite aspecte religioase practice: ce se mănâncă și ce se bea, sau când și cum se postește în legătură cu calendarul. Textul acesta are aceeași temă cu Rom. 14:2-6, unde de asemenea, Pavel vorbește despre mâncăruri și despre zile speciale. Deoarece Pavel nu face clar la ce mâncăruri și la ce zile anume se referă, este nevoie să ne raportăm la tot ce învață Pavel și întreg Noul Testament cu privire la aceste lucruri.

Câte ceva despre erezia din Colose

Înainte de toate, există un oarecare consens teologic că Pavel în Coloseni combate o anumită erezie sincretistă, care conținea tradiții păgâne și filosofie (v. 8); promova practici ascetice (Col. 2:23); implica un cult al îngerilor și experiențe extatice (v. 18); conținea anumite obligații sau interdicții alimentare, asociate cu sărbători calendaristice iudaice (v. 16); nega suficiența și preeminența lui Christos (Col 1:15-20, 2:9-10). Pare să fi fost un soi de gnosticism iudaizant.

Este interesant că, din punct de vedere al calendarului, galatenii vrăjiți de apostoli iudaizanți, care „corectau” evanghelia lui Pavel, aveau aceeași problemă: „Voi păziți (pândiți) zile, luni, vremi și ani: mă tem că degeaba m-am trudit pentru voi.” (Gal 4:10-11). Dar în lumina atitudinii sale tolerante din Romani 14, de ce s-ar fi alarmat,  dacă ar fi fost vorba de niște biete sărbători iudaice, pe care, le respecta și el (FA 20:6-8, 16; 1Cor 5:7). În versetele precedente însă, Pavel arată clar că acele „zile, luni, vremi și ani” erau de fapt o întoarcere la păgânism: „Altădată, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, slujeați unor ne-dumnezei după natură; dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu—sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de El—, cum de vă întoarceţi la acele elemente (stoichéia*) neputincioase și sărace, cărora vreţi să vă înrobiți din nou? (Gal 4:8-9). Aceste „elemente ale lumii” (stihiile), cunoscute în cultura greco-romană ca elementele din care este constituită lumea (aer, apă, foc, pământ), sau cele 12 constelații zodiacale.

În acest context teosofic, calendarul colosenilor, care pare iudaic, ar putea foarte bine să aibă o orientare astrologică. Se știe că, în paralel cu săptămâna iudaică, a sosit în societatea greco-romană și săptămâna astrologică, de origine neo-babiloniană, promovată apoi de magii perși. Simplificând, săptămâna astrologică închina fiecare zi unui astru, și pe baza horoscopului, șarlatanii astrologi stabileau ce zile și ceasuri erau cu ghinion. Ziua preferată de astrologi în primul secol era „ziua lui Saturn”, care era numărată prima, și care coincidea cu Sabatul săptămânii biblice. În secolul următor s-a ajuns treptat ca ziua Soarelui să devină principală și numărată prima, de data aceasta coincizând cu prima zi a săptămânii biblice (duminica actuală, care este numărată de unii ca a șaptea).

Despre ce sabate vorbim?

Dar oricât ar fi fost de avansat sincretismul în Colose, faptul că apostolul vorbește despre „umbră” ne trimite la iudaism.  Textul citat menționează trei tipuri de date calendaristice pentru care colosenii erau criticați de falșii învățători, că nu le respectă:

1.      . . . în privința vreunei sărbători (gr. heorté),

2.      [în privința] lunii noi (gr. neo-menía / nūmēnía = prima zi a lunii; calende)

3.      sau a unor sabate (gr. sábbata)

1, Sărbătorile (heortái, ebr. ḥaggim) de aici sunt cele trei mari „praznice” anuale, la care fiecare bărbat evreu era obligat să facă pelerinaj la Ierusalim, aducându-și jertfele și darurile personale și satisfăcând toate cerințele rituale (Ex. 23:14, 17; 34:23-24; Dt. 16:16):  Sărbătoarea Azimelor (Nizan 14-21), Sărbătoarea Cincizecimii (Sivan, a 50-a zi după sabatul de Pésaḫ) și Sărbătoarea Corturilor/Colibelor (Tișrei 15-22).

2. Lunile noi (neo-menía ebr. raˀšê ḥŏdašim) sunt fiecare zi de început de lună (crai nou, calende), care erau ținute ca sărbători în familie (1Sam 20:5), iar la templu se aduceau jertfe suplimentare, ca la orice sărbătoare (Nu 10:10).

3. Sabatele (sábbata), pot fi teoretic toate zilele care cereau oprire de la lucru, cum ar fi ziua a șaptea a săptămânii (Ex 20:10), ziua ispășirii (Lev 23:32), precum și alte sabate anuale, calendaristice (Nu 28:17-18, 25-26; 29:1, 12:35). Erau în total șapte sabate calendaristice (ceremoniale), dintre care șase se țineau cu oprire parțială de la lucru (Ex 12:16; Lev 23:7-8; —15 și 21 Nisan; 6 Sivan; 1, 15 și 22 Tișrei) și un singur sabat se ținea cu oprire totală de la lucru (Ziua Ispășirii, 10 Tișrei), asemenea sabatului săptămânal. Dar erau deosebiri fundamentale între sabatul Zilei Ispășirii și Sabatul Domnului. Sabatul Ispășirii din 10 Tișrei putea să cadă în oricare zi a săptămânii, ca orice sărbătoare și era o zi de post și întristare (Lev 16:29, 31; 23:32; Zah 7:5), în timp ce Sabatul săptămânal era zi de eliberare și bucurie, nu de post (Is 58:13-14), și era întotdeauna ziua a șaptea a ciclului săptămânal, fără nicio legătură cu calendarul constituit pe calende și pe fazele lunii.

Faptul că Sabatul săptămânal este net separat de toate sărbătorile și sabatele calendaristice reiese din Cele zece porunci, unde Dumnezeu nu a proclamat pe Sinai sărbătoarea națională a eliberării, Paștile, nici ziua întocmirii legământului cu Israel, nici Ziua Ispășirii, care era cea mai solemnă sărbătoare din an și zi de post, nici Sukkot (Corturile)—sărbătoarea cea mai veselă, la care Dumnezeu plănuia să invite și pe neevrei (Zah 14:16-19)—ci numai ziua Sabatului săptămânal, dăruită de la Facerea Lumii. Era această alegere întâmplătoare?   

Rămâne întrebarea, care din aceste sabate erau „umbra lucrurilor viitoare”, adică ceremonii care aveau doar un rol pedagogic până la Christos?

§  Sabatul săptămânal care, împreună cu săptămâna vine de la Facerea Lumii, ca un memorial al Dumnezeului Creator și Eliberator (Gen 2:1-3; Ex 20:8.11; Dt. 5:15), și care nu depinde de calende și calendar ?

§  Sau cele șapte sabate calendaristice, care depindeau de templu, de jertfe, ritualuri și ofrande specifice?

Din punct de vedere contextual, expresia „sărbătoare, lună nouă și sabate” sugerează sărbători calendaristice (cf. Osea 2:13), iar gramatical și lingvistic, referirea la sabate (în plural și fără articol definit) trimite în aceeași direcție. Sabatul Sâmbetei, ca sărbătoare religioasă, este numit fie cu singularul sábbaton (de 79 de ori), fie cu pluralul sábbata (de 112 ori).  NT preferă singularul sábbaton pentru Sâmbătă (39 cazuri din 58) inclusiv referirea lui Pavel din 1Cor 16:2, unde „ziua întâi a săptămânii este în mod lliteral: mía sabbátou „una la sabat”, adică prima de după sabat). Plural termenului este folosit şi cu sensul de sabat tipologic (Lv 23:32; 25:2.4.6; 26: 34-35.43; 1 Esdras 1:55). Dar de obicei, când sábbaton apare la plural (cu sensul de Sabat săptămânal), are articol definit: ta sábbata, tôn sabbátôn, tois sábbasin.

Se aduce de obicei obiecția că aici ar fi vorba de o anumită ordine, a trei tipuri de sărbători (anuale, lunare și săptămânale) și că aceasta neapărat trebuie să se refere la sabat. Totuși, nu este ordinea obișnuită (sabate, luni noi și sărbători: 1Cr 23:31; 2 Cr 2:3; 8:13; 31:3; Ne 10:34; 1 Esdra 5:51/52; Iudit 8:6). Ordinea din Coloseni este inversă, ca în Osea 2:11, unde sărbătorile și sabatele Israelului apostat erau modificate și contaminate de idolatrie (1Rg 12:26. . . 31-33; în loc de 15 ale lunii a șaptea, Ieroboam a ales luna a opta!). În „Comentariul la Osea” de la Qumran (4Q166 2:14-17), autorul citează Os 2:11 adăugând: „Tâlcul acestui cuvânt este că ei urmează sărbătorile după datele calendaristice ale păgânilor.” Am observat mai sus, că și Colosenii erau afectați de combinații sincretiste.   

Dar ordinea menționării sărbătorilor nu era doar crescândă sau descrescândă. Apar și expresii fără o ordine precisă. În 1Mac 10:34, regele Demetrios acordă evreilor scutiri pentru „sărbători, sabate, luni noi și alte zile prescrise”. Ba încă, pentru sabate, regele le dădea în plus scutire cu trei zile înainte și trei zile după acele sabate. Această măsură este menționată și de Josephus (Antichități, 13:52). Oricine poate să-și dea seama că „sabatele” acestea (plural) nu se refereau la Sabatul săptămânal, deoarece dacă evreilor li s-ar fi dat astfel de scutiri incluzând trei zile înainte și trei zile după sabat, atunci ei ar fi avut scutire 7 zile pe săptămână, ceea ce desigur, niciun rege evreu nu le-ar fi dat, cu atât mai puțin un rege străin.

Umbra lucrurilor viitoare

Dar cel mai important criteriu de identificare a acestor sabate apare în Col:2:17: „[sărbătoare, lună nouă și sabate], care sunt umbra lucrurilor viitoare”. Care sabate sunt exclusiv umbră/prefigurare? Sabatul Creației (Gen 2:1-3) și al Înoiirii Creației (Is 56:4-5; 66:23, cf. Is 2:2-4)? Sau sabatele calendaristice, care depindeau de templu, jertfe și ofrande, de preoție, și care au fost introduse mai târziu?

 Sabatul săptămânal, dăruit de la Facerea Lumii, nu poate fi o simplă prefigurare, chiar dacă odihna lui are și o pedagogie spirituală (Evrei 4:9-10). La fel este căsătoria, cu legătura ei de dragoste și fidelitate, instituită în Paradis, care este și o prefigurare (Ef 5:31-32), dar ferească Dumenzeu, nu este doar atât! Ea a  rămas în picioare și în noul legământ, cu tot cu porunca aferentă între cele zece. La fel este și cu legea muncii (Gen 2:15) și cu legea ascultării de Autoritatea Supremă, chiar și fără explicație (Gen 2:16-17), care i-a fost dată omului înainte de legea căsătoriei. Porunca muncii este însă în mod implicit legată de exemplul divin și de sfințirea zilei a șaptea, astfel că munca și odihna le-a primit omul în același timp.   

Atenție, cum îl citiți pe Pavel !

Pavel îi lăuda pe evreii bereeni că aveau o inimă mai nobilă decât alții, nu pentru că îl acceptau pe el ca apostol, ci pentru că studiau Vechiul Testament, ca să verifice ce spunea Pavel (FA 17:11). Vechiul Testament rămâne standardul poruncilor lui Dumnezeu, după care totul trebuie verificat. Ceea ce contrazice Vechiul Testament este erezie pagano-creştină şi nu teologie evanghelică (nou-testamentară).

Fiind vorba de o scriere a lui Pavel, este înţelept să repetăm cuvintele la fel de inspirate ale apostolului Petru: „…cum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, aşa cum vorbeşte despre lucrurile acestea în toate epistolele lui. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Deci voi, iubiţii mei, ştiind mai dinainte aceste lucuri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi statornicia. Ci creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veciniciei. Amin. (2Pt 3:15-18).

ODIHNA ASCULTĂRII PRIN CREDINȚĂ

         Un prieten mi-a trimis următorul link provocator, care pare să fie schița unei predici polemice „evanghelice”: https://rumbling-casquette-daf.notion.site/SABATUL-N-NOUL-TESTAMENT-2ddd81e8cfe18027b797f708e033c6e1?source=copy_link  Autorul presupusei predici exprimă o opinie foarte populară în lumea evanghelică, și anume, că porunca sabatului (Ex 20:8-11) nu ar fi „condiție de mântuire”, ci o chestiune opțională, specifică vechiului legământ, o „umbră” a adevăratului sabat, inferioară opțiunii duminicale, în timp ce adevăratul Sabat este Christos Însuși. Voi comenta aici teologia respectivă, în mai multe capitole. Pentru început însă, aș întreba, în aceeași cheie: oare celelalte nouă porunci din zece sunt condiție de mântuire? Sau, mai precis, există condiții de mântuire? Dacă nu există condiții, Dumnezeu trebuie să-i mântuiască pe toți, și pe cei ce nu vor să creadă, și pe cei ce nu aleg să asculte . . .   

        Să nu confundăm faptele credinței, cu faptele meritorii, și să nu credem că datoria ascultării de Dumnezeu ar fi o „favoare” pe care I-o facem:

„Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: ‘Suntem nişte robi nevrednici; am făcut ce eram datori să facem’.” (Lc 17:8)     

        Dar cum ar suna, dacă am spune: „Suntem robi (ne)vrednici, și n-am făcut, nici nu dorim să facem tot ce ni s-a poruncit și tot ce suntem datori să facem!”  ?

        Autorul își dezvoltă pledoaria bogată în prejudecăți și sofisme, construind un „sabat de paie”, pe care apoi îl atacă sistematic, cu aparent succes. Argumentul lui ia ca text de bază capitolul 4 din Evrei, probabil în urma vreunei dispute cu un sabatist care i-o fi atras atenția la afirmația din Evrei 4:9-10:

„Așadar, rămâne o sabatizare (σαββατισμός) pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că cel ce intră în odihna Lui se odihneşte şi el de propriile lucrări, așa cum Dumnezeu S-a odihnit de ale Sale.”

    Cum înțelegi textul din Evrei 3:7—4:11 despre odihna lui Dumnezeu?

        Polemistul are dreptate că, în acest text și în tot pasajul despre „intrarea în odihna lui Dumnezeu” (Evrei 3:7— 4:11), nu sabatul este odihna intenționată aici, ci odihna spirituală, a credinței. Israel intrase în odihna relativă a țării promise (Evrei 4:8, cf. Ios 1:13; 22:4; Jud 3:11, 30; 5:31; 8:28; 1Cr 22:18), dar nu intrase în odihna lui Dumnezeu. De aceea o nouă invitație la odihnă a venit prin David, în Ps 95:8-11 (cf. Evrei 4:7-8). Pavel (autorul convențional al epistolei) știa desigur că evreii lui Iosua și ai lui David recunoșteau porunca sabatului. Știa de asemenea că destinatarii lui, care erau creștini evrei, țineau sabatul desigur (nici chiar evanghelicii nu se îndoiesc de asta!). Prin urmare, nu avea sens ca tocmai într-o epistolă adresată creștinilor evrei, să pledeze Pavel în favoarea păstrării sabatului.

        Pavel explică această odihnă care încă îi aștepta pe destinatarii lui, și încă ne așteaptă pe toți—evrei și neevrei, sabatiști și evanghelici—, este odihna cerească a credinței și a ascultării, sau altfel spus, a „ascultării prin/din credință”:

• Evrei 3:18 „Şi cui le-a jurat că nu vor intra în odihna Lui? Oare nu celor care nu ascultaseră?”
• Evrei 4:2-3 „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună asemenea lor; dar lor nu le a ajutat la nimic cuvântul vestit, pentrucă n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit. Pe când noi, care am crezut, intrăm în odihna, despre care a vorbit El...”
• Evrei 4:6, 11: „Deci, pentru că rămâne ca unii să intre în odihna aceasta, și pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din cauza neascultării lor...” „Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând același exemplu de neascultare.”

        Evident, apostolul vorbește despre condițiile odihnei mântuirii: credința și ascultarea, sau mai bine spus, ascultarea prin credință / ascultarea credinței, care este în contrast cu nesupunerea față de autoritatea lui Dumenzeu:

• Dt 9:23 “...voi v-aţi împotrivit poruncii Domnului, Dumnezeului vostru: n-aţi avut credinţă în El, şi n-aţi ascultat glasul Lui.”
• Rom 1:5 „....ca să aducem, [ . . .] la ascultarea credinţei pe toate neamurile”.
• Rom 16:26 „...prin porunca Veșnicului Dumnezeu, [taina aceasta] a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, spre ascultarea credinţei.”
• Evrei 11:8 „Prin credinţă Avraam [. . . .] a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce”.

        Invitația noului Iosua (gr. Iisus) la intrarea în adevărata odihnă, pe care o vestea Pavel creștinilor evrei, era un apel la pocăință urgentă, imediată, fără amânare: „astăzi, dacă auziți glasul Lui (4:7), „să ne grăbim” (4:11), „niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu” (4:1). Noua zi despre care vorbea David (4:7) și Pavel (4:8) este indicată în context ca fiind ziua ocaziei pocăinței, ocazia intrării în odihna mântuirii, care este „astăzi”. Se înțelege că, cel puțin, pentru toți creștinii evrei, auzirea accestei chemări, pentru a câta oară, ziua citirii epistolei, era „ziua domnească” în care se adunau, a șaptea zi a săptămânii (Ap 1:10; Mt 12:8; Mr 2:28; Lc 6:5). Sau, dacă era o altă zi de adunare permanentă ori întâmplătoare, ocazia era aceeași chemare a harului la odihna ascultării din credință. Harul acesta nu este disponibil la infinit. Unii vin „prea târziu”, după ce ușa s-a închis (Lc 13:25; Mt 25:10; cf. Gen 7:16; Ap 15:8; 22:10-12), deoarece mizează pe un „mâine”, pe o nouă ocazie după moarte, sau în ziua revenirii lui Iisus, sau în timpul mileniului.

        Interesant este însă faptul că odihna mântuirii, în care intrăm prin credință și ascultare, este comparată de apostol cu odihna sabatului, în care Creatorul S-a odihnit de lucrările Lui. Apostolul introduce mai întâi ideea aceasta ca sugestie, făcând o paranteză (Evrei 4:3c, 4):

„ . . . deși lucrările [Lui] fuseseră terminate de la întemeierea lumii (4:3c), așa cum undeva a vorbit despre ziua a șaptea : ‘Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de toate lucrările Lui’”   

 . . .după care o afirmă explicit:

„Așadar, rămâne o sabatizare (σαββατισμός) pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de propriile lucrări, așa cum Dumnezeu S-a odihnit de ale Sale.”

        Termenul σαββατισμός este folosit numai aici, în toată Biblia greacă. Este un substantiv derivat din verbul σαββατίζω (a „sabatiza”, a înceta lucrul, cf. Ex. 16:30; Lev. 23:32; 26:34-35; 2Cr. 36:21; 2 Mac 6:6). Pavel îl folosește acum în sens spiritual, figurat, cu referire la odihna mânturii despre care s-a vorbit mai sus. De vreme ce el spune „așadar” ( = deci, prin urmare), înseamnă că face o concluzie. Ar fi absurd ca după ce a argumentat în favoarea odihnei mântuirii, să tragă concluzia despre o altă odihnă—a unei zile de odihnă, nu contează care. Totuși, apostolul numește această odihnă „sabatizare”, asemănând-o cu sabatul, deoarece în odihna mântuirii, adică a credinței și ascultării, ne oprim de la lucrările noastre, precum și Dumnezeu S-a oprit de la lucrările Lui, sabatizând (Gen 2:1-3; Ex 20:8-11).

         Aceasta înseamnă că nu ne putem găsi odihna în Christos, decât prin credință, oprindu-ne de la faptele noastre. În contrast cu faptele / lucrările lui Dumnezeu, ale noastre sunt rodul firii pământești, adică fie voit-păcătoase, fie închipuit-meritorii, mânjite, ipocrite. În pocăință, prin credința care aduce odihna adevăratei ascultări, ne oprim de la lucrările noastre și astfel ne odihnim sufletul în ceea ce Domnul a făcut și va mai face pentru noi. Aceasta este sabatizarea spirituală, care nu ține de o zi, ci de urgența mântuirii „astăzi”.

        Sabatul săptămânal și odihna mântuirii — în opoziție?

        Odihna în Christos nu este lenevie față de ascultarea credinței, nici trăire în păcat fără griji, într-o falsă siguranță a mântuirii. Putem, oare, să-L numim pe Christos Sabatul nostru, în timp ce resping sabatul săptămânal (fizic și spiritual), pe care El Însuși ni l-a dăruit de la Facerea lumii? Pot eu să ignor în Christos cele zece porunci ale legământului veșnic (Ex 20:8-11), după care Christos Însuși va judeca lumea (Ap 11:19; 15:5-6)? Este oare Christos un slujitor al păcatului (Gal 2:17)?

        A face din sabat un simbol trecător, în numele unei înalte spiritualități creștine, este ca și cum ai spune că fidelitatea în căsătorie, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o de la Creație, ar fi o simplă „umbră” tainică (cf. Ef 5:31-32) a relației dintre Christos și Biserică, nu o condiție reală între cele zece porunci ale legământului veșnic (!). Iisus ne-a chemat la odihna ascultării prin credință, ne-a chemat să tragem în același jug cu El și să purtăm povara Lui, fiindcă tot ce vine din dragoste și din credință nu este greu și supărător.

(Mat 11:28-30) „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi dela Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”

UNITATE PRIN SMERENIE (Schiță de studiu biblic)

 

                            sau LECȚIA DESPRE „CI”

Smerenie = umilitate / modestia inimii

smerenie, smirenie (slavism, de la mir, pace) împăcare, potolire, renunțare la luptă, supunere)

umil (humilis, de la „humus” , de jos);

modest (latinism: măsurat, cumpătat, reținut)   

 

Filipeni 2:1-11

(Φίλιπποι, Φιλιππήσιοι; Philippi, Philippenses) 

Numele localității se pronunță Fi-lip-pi, (nu cu „i” scurt final, ca și cum ar fi un plural românesc). Aceeași greșeală se face și cu Nu-me-ri, Ma-lea-hi, Ghet-se-ma-ni.    

1.    Comunitatea creștină din Filippi a început cu vizita misionară a patru bărbați (Pavel, Sila, Timotei și Luca), care au fost pionierii misiunii din Macedonia. Veniseră acolo în căutarea unui bărbat pe care Pavel îl văzuse într-un vis, și când au ajuns în vechea capitală macedoneană (Philippoi / Filippi) au avut numai surprize (Faptele 16). Cetatea nu avea sinagogă, deci nu erau nici măcar zece evrei). Era o colonie romană. În ziua sabatului, apostolii au ieșit din cetate  și au găsit un loc de rugăciune ferit, lângă râu, unde niciun bărbat nu era, ci doar câteva femei. Erau probabil simpatizante ale iudaismului. Una din ele, Lidia, era o negustoreasă din Anatolia. Ea i-a găzduit pe apostoli; avea familie, dar nu știm dacă avea soț, poate numai părinți și surori, sau poate era căsătorită dar soțul avea altă relligie.

ÎÎn aceeași zi, Lidia și familia ei au primit botezul în urma predicii lui Pavel. În sabatul următor, sau poate în aceeași zi s-a adăugat și o sclavă pitonisă, o fată care avea „darul” ghicirii. După ce a fost exorcizată și botezată a devenit creștină. Dar stăpânii ei, exasperați de pierderea afacerii lor, i-au acuzat pe Pavel și pe Sila, care fără multă cercetare au fost aruncați în carcera închisorii. Cu această ocazie, apostolii l-au descoperit și pe „bărbatul” din viziune sau din vis: vă las să descoperiți singuri convertirea paznicului închisorii, sacă n-ați descoperit-o. Odată cu familia lui, comunitatea s-a dublat, în numai două sabate, cât cresc alte biserici în mulți ani. 

MMi se pare interesant faptul că din cei patru apostoli, numai doi au fost aruncați în închsioare: Pavel și Sila — adică numai cei care erau evrei. Luca era un medic sirian elenist convertit, iar Timotei avea doar mamă evreică, dar pentru romani conta originea tatălui, care era grec. Stăpânii pitonisei creștinate i-au acuzat pe cei doi apostoli că sunt „niște jidani care tulbură cetatea, cu obiceiuri pe care noi romanii, nu trebuie să le primim sau să le ținem”. Ce obicei vizibil le repugna romanilor în toată povestea aceasta? Ei nu au menționat nici Evanghelia, nu fuseseră martori la botezuri, dar singurul obicei care a putut fi văzut de toți, era acela că oamenii aceștia ieșiseră din cetate în ziua Sabatului și s-au adunat la râu, așa cum făceau evreii acolo unde nu aveau sinagogă. Pe scurt, prima comunitate creștină din Balcani a fost una sabatistă. Acesta era creștinismul autentic al primului secol. 

Comunitatea creștină din Filippi a fost foarte apreciată de Pavel și foarte generoasă, deși era săracă (2 Cor 8:1-5; Flp 4:14-19).

Printre femeile convertite din Filippi erau Euodia ( =„succes”, „prosperitate”) și Syntyché ( =„întâlnire”), care s-au dovedit de mare ajutor misiunii lui Pavel  (Flp 4:1-3), dar acre acum aveau nevoie de ajutor spiritual și poate nu nuemai. Este menționat de asemenea un Clement, de asemenea ajutor al apostolilot. Dar și „episcopul” (pastorul) bisericii locale este prezent acolo, fără nume, la persoana a doua singular („și pe tine, coleg adevărat”).            

2.      Citiți public pasajul complet: Filipeni 2:1-11

 ¹  Deci, dacă este vreo îndemnare (παράκλησις apel, exortație) în Hristos,

– dacă este vreo mângâiere (παραμύθιον încurajare) în dragoste,

– dacă este vreo legătură (κοινωνία comuniune) a Duhului (în spirit/duh),

– dacă este vreo milostivire (σπλάγχνα simțire, emoție pozitivă, duioșie, afecțiune,        „măruntaie/ficat/inimă”)

– şi vreo îndurare (οἰκτιρμοί, milă, compasiune),

² faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi

– o simţire (τὸ αὐτο φρονῆτε la fel să gândiți, înțelegeți, aceeași   mentalitate, minte, atitudine, același gând și aceleași intenții),

– o dragoste (τὴν αὐτὴν ἀγάπην ἔχοντες având aceeași dragoste),

– un suflet (σύμψυχοι, „împreună sufletiști”, deplin acord, armonie, același șpirit, aceeași inimă)

– şi un gînd (τὸ ἓν φρονοῦντες având unitate în gând, opinie, înțelegere,   intenție, minte, mentalitate).

Unitatea Bisericii

2. Care era grija apostolului pentru filipeni?

3. Ce înseamnă să avem același gând ? Care ar fi limitele acestei unități de gândire sau înțelegere? Aceeași mărturisire de credință, sau aceleași explicații papagalicite?

UNITATE. „Rugăciunea lui Christos către Tatăl Său, conținută în capitolul 17 din Ioan trebuie să fie CREZUL Bisericii noastre. Aceasta ne arată că neînțelegerile și dezbinarea dezonorează pe Dumnezeu. Citiți întregul capitol, verset cu verset.” (Manuscript 12, February 22, 1899; Signs of the Times, May 2, 1900; Selected Messages, III, 21)

DIVERSITATE ÎN ÎNȚELEGERE. „Nu putem lua poziţia că unitatea Bisericii constă în a vedea fiecare text din Scriptură în exact aceeași lumină. Biserica poate adopta rezoluţie după rezoluţie, pentru a anihila orice dezacord de opinii, dar noi nu putem forţa mintea şi voinţa, pentru ca astfel să dezrădăcinăm dezacordul. Aceste rezoluţii pot acoperi dezacordul, dar nu-l pot stinge, pentru ca pe calea aceasta să avem o înţelegere unanimă. Nimic altceva nu poate desăvârşi unirea în Biserică, decât un spirit de îngăduinţă şi răbdare asemenea lui Christos.”  Ellen White, Ms. 24, 1892 —Manuscript Releases, vol. 11, pp. 261-269; [MR No. 898]; THE 1888 MATERIALS, 1092.

4. Paradoxul unității. Ce alegem: dragostea sau adevărul? (clubul sau biserica?)

5. În ce privește unitatea în dragoste și în prețuire : trebuie să-i prețuim pe toți la fel? Putem sau trebuie să-i iubim la fel?

Modestia inimii

³ Nu faceţi nimic din duh-de-ceartă (ἐριθεία rivalitate, ambiție, < ἔριθος „zilier”)

sau din slavă deşartă (κενοδοξία slavă deșartă, vanitate);

ci

în smerenie (ταπεινοφροσύνῃ, ταπεινός de jos; micime, modestie, umilitate), fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş. (a privi ca mai bun, mai preferabil, mai important, superior, mai demn)

⁴ Fiecare să privească nu la ale lui [interese], ci [καὶ] la ale celorlalți.

[καὶ] apare în special în mss răsăritene, cele mai multe; atât mss cât și trad. cele mai bine sunt împărțite.

6. Se referea Pavel la relațiile de comunitate, la serviciile divine, la relațiile din familie, sau la relațiile cu lumea în general?

Gândul lui Christos – gândul umilirii voluntare până la jertfă

 ⁵ Să aveţi în voi gîndul acesta (Τοῦτο φρονεῖτε ἐν ὑμῖν, gândiți, luați atitudine, minte, fel de gândire), care era şi în Hristos Isus:

 ⁶ El, măcar că avea chipul (μορφή „formă”, aparență exterioară, asemănare, condiție, statut)[1] lui Dumnezeu,

totuş n'a crezut/privit ca un lucru de apucat (ἁρπαγμὸν pradă, „ceva de care ții cu dinții”) să fie deopotrivă cu Dumnezeu (εἶναι ἶσα θεῷ a fi egal cu Dumnezeu),[2]  

⁷ ci

S-a desbrăcat pe sine Însuşi (ἐκένωσεν S-a golit de Sine, vs. „plin de sine”, „important”)

şi a luat un chip (μορφή) de rob,

făcîndu-Se asemenea oamenilor (ἐν ὁμοιώματι ἀνθρώπων)

⁸ La înfăţişare (σχήμα aspect) a fost găsit ca un om,

S'a smerit şi S'a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.

și încă ce fel de cruce, încât durerile exterioare abia mai erau simțite!

Crucea aceea, de la care Se dăduse înapoi de trei ori cu o seară înainte!

 

7. Cum înțelegeți că El n-a „crezut ca un lucru de apucat” să fie ca Dumnezeu?

8. Ce înseamnă că „S-a dezbrăcat pe Sine”?

9. Cât de mult a coborât Iisus și cât se așteaptă să coborâm noi?

10. Ce motive credeți că L-au determinat pe Domnul Christos să Se umilească?

Răsplata umilității

⁹ De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult (ὑπερύψωσεν),

şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume

    (ἐχαρίσατο αὐτῷ τὸ ὄνομα τὸ ὑπὲρ πᾶν ὄνομα,)

¹⁰ pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi ^{(Ps 97:7; toți zeii; Is 45:23; Rom 14:11)}

al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ (morții? dii manes, dii inferi,  îngeri rebeli, cf. Ap 5:3, 13; Ex 20; Dt 5:8; Job 26:5; 2Pt 2:4),

¹¹ şi orice limbă să mărturisească,

spre slava* lui Dumnezeu Tatăl,

că Isus Hristos este DOMNUL. (Κύριος Ἰησοῦς 1Cor 12:13)

 

11. Cum L-a onorat Tatăl pe Domnul Iisus?

12. A fost această onoare o simplă recuperare a slavei originale? A fost  onorat ca Dumnezeu sau ca om/Christos?

---

[1] Domnul nu era ca Dumnezeu doar în ce privește aparența exterioară, dar aceasta este evidențiată aici, fiindcă doar pe aceasta a lăsat-o.  

[2] A fi ca Dumnezeu în slavă, sau în caracter? Alegerea lui Lucifer și alegerea lui Michail.