vineri, 15 februarie 2008

Notă exegetică şi lingvistică referitoare la disputa alimentară din Romani 14 şi uzul termenului κοινός


Una din disputele populare (proto)creştine la care se referă Pavel în Romani 14 este chestiunea mâncărurilor şi a "celui slab în credinţă" care "mănâncă doar legume". Dat fiind că Pavel în epistola aceasta nu precizează despre ce este vorba (deoarece destinatarii ştiau bine), este necesar să îndreptăm pe cititor spre locuri din alte epistole ale lui unde tratează aceeaşi problemă. 1 Cor 8 (în special v. 7-13). Expresia "slab în credinţă" din Romani 14 este echivalentă cu "slab (gingaş, hipersensibil) în ce priveşte conştiinţa" din 1C 8. În ambele cazuri apare ideea scandalizării celui "slab"/hiperconştiincios. Comparaţia arată că disputa din Romani 14


  • → NU se poate referi la nutriţionismul ştiinţific şi stilul de viaţă (sănătos), care pune în opoziţie pe carnivori, ovo-lacto-vegetarieni şi vegani/ vegetarieni puri (pentru că Biblia favorizează idealul stilului de viaţă natural: Gen 1:29-30; Num 11:4-13. 18-23.31-34; 1Cor 10:5-6; Ps 77/78: 23-31; Pr 23:20).
    → NU se poate referi nici la motive de asceză biblică (posturi: Mt 6:16-18; Lc 2:37; FA 13:2-3; 14:23; 27:9; 1Cor 7:5; 2Cor 6:5; 11:27; FA 24:25; abstinenţă / continenţă / encratie 1Cor 9:25; Gal 5:23; Tit 1:8; 2P 1:6);
    → NU se poate referi nici la ascetismul întemeiat pe „mituri profane şi băbeşti”, de inspiraţie gnostică, discutate de Pavel în 1Tm 4, sau de erezia asemănătoare, care combina motive iudaice şi gnostice, în Col 2:8.16-23, pe care apostolul le înfierează ca "învăţături drăceşti"; în timp ce hiperscrupulozitatea celor slabi din Romani 14 este tolerată chiar în mod preferenţial.
    → NU se poate referi nici la legile dietare mozaice, care sunt recunoscute în Noul Testament (vezi referinţa lui Petru în 1P 1:15-16 la legile koşer din Lv 11:44-45 şi Lv 20:25-26 în context; vedenia lui Petru, cu implicaţiile şi explicaţiile ei în FA 10:12-14.28; implicaţiile permisiunii lui Iisus din Mc 5:13; hotărârile Sfântului Sinod Apostolic de la Ierusalim, care interziceau neevreilor convertiţi chiar şi uzul alimentar al sângelui şi al animalelor care n-au fost sacrificate după ritul mozaic: FA 15:20-21.28-29);[1]
    → NU se poate referi nici la uzul conştient şi public al alimentelor (în special cărnuri) care au fost închinate idolilor, deoarece acestea au fost interzise şi creştinilor în Sinodul Apostolic (FA 15:20), iar teoriile şi practicile permisive în această privinţă sunt înfierate în Apocalipsă ca erezie nicolaită (Ap 2:6-7.14-15.17.20). Este inacceptabilă ideea că Pavel ar fi conceput o teologie mai permisivă decât Sf. Sinod Apostolic, deoarece el nu negociază în problema alimentelor care în mod explicit sunt închinate idolilor. Mai mult, el chiar învăţa pe neofiţi să respecte hotărârile Sfântului Sinod Apostolic: FA 16:4 Trecând prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi presviterilor din Ierusalim.


Singura posibilitate de înţelegere corectă a problemei din Romani 14 este să considerăm că este aceeaşi situaţie cu cea discutată în 1 Cor 8 şi 1Cor 10:15.19-32. Sinodul Apostolic stigmatiza în general păcatul „pângăririi cu idolii" αλισγήματα των ειδολων (FA 15:20), dar nu se referise în mod explicit la orice situaţie. Toţi puteau înţelege că acum, fiind creştini, nu-şi mai puteau permite să se ospăteze la temple, unde cărnurile jertfite idolilor erau consumate în cadrul unor banchete specifice. De asemenea, când un aliment era închinat zeilor în mod explicit, în orice alt loc, un creştin ar fi refuzat să participe chiar sub ameninţarea morţii. Dar creştinii hiperscrupuloşi, influenţaţi probabil, în unele cazuri şi de învăţăturile exagerate şi superstiţioase ale unor iudei, raţionau astfel: tot ce vine pe piaţă sau din altă sursă păgână este nesigur, deoarece este ştiut că adesea surplusul de carne jertfită idolilor la temple era vândut în macellum (piaţa de carne); sau păgânul care te invită la masă poate să fi dedicat alimentele acelea unui zeu (ceea ce se întâmpla). În acest caz, din motive superstiţioase, crezând că dedicarea idolatră "contaminează" cumva carnea, o "spurcă", aceştia mai degrabă evitau folosirea cărnii şi se mulţumeau cu produsele vegetale, urmând, probabil, exemplul tinerilor evrei din Daniel 1:8-16, care se aflaseră în situaţii asemănătoare (cu deosebirea că în alte împrejurări, Daniel a folosit şi carne: Dan 10:2-3). Această explicaţie la problema alimentară din Romani 14 este singura care s-ar armoniza cu învăţăturile lui Pavel şi cu întreaga învăţătură a Sfintei Scripturi, deşi poate explicaţia nu este complet satisfăcătoare (De exemplu, s-ar pune întrebarea de ce scrupuloşii aceştia nu luau carne de la evrei. Nu este clar întregul scenariu istoric, dar este evident că apostolul tratează chestiunea aceasta în mod practic, spiritual, vorbind direct creştinilor romani contemporani cu el, şi nu explicându-ne nouă detaliile situaţiei locale sau ale principiului.

În sprijinul acestei soluţii, o examinare a uzului termenului κοινός (întinat / spurcat) din Romani 14:14 este de dorit. („Eu ştiu şi sunt convins în Domnul Iisus, că nimic nu este κοινός în sine; un lucru nu este κοινός decât pentru cel care crede că este κοινός).

Sensul primar al termenului este acela de comun, obştesc. Uzul termenului s-a extins mai întâi în sensul de public (în contrast cu privat), general, universal. Filon[2] îl foloseşte de 210 ori, numai cu sensurile de comun, comunitar, colectiv, public, general, universal. De asemenea, Septuaginta îl foloseşte de 5 ori în cărţile canonice (Est 5:1; Pr 1:14; 15:23; 21:9; 25:24) numai cu aceste sensuri vechi, iar în cele deuterocanonice, sensul de comun, public este dominant: 13/1 (2Mac 8:29; 9:21; 10:8; 12:4; 15:6, 36; 3Mac 2:33; 4:4; 6:36; 7:17; 4Mac 1:24; 3:21; Înţ. Sol 7:3). Chiar şi în NT, încă este prezent sensul de bază al termenului (FA 2:44, 4:32, Tit 1:4; Iuda 1:3).
Apoi κοινός şi-a extins sensul, însemnând de rând, ordinar, obişnuit :
De la ordinar (profan), s-a extins la sensul de profanat, pângărit, întinat, spurcat, referindu-se (inclusiv prin verbul asociat, κοινόω) la conceptul iudaic al contaminării ceremoniale, în următoarele cazuri:


  • Mâinile care n-au făcut abluţiunea (o spălare specifică, motivată ritual-superstiţios şi nu igienic), cf. Mk. 7:2, 5
    Alimentele şi persoanele contaminate de mâinile care n-au fost spălate ritual: Mt 15:11.18.20; Mk. 7:15.18.20.23 κοινόω.
    Persoanele contaminate ritual prin atingerea de cadavre, de un mort, de carne necurată, de sânge, de obiecte contaminate, de persoane contaminate; persoane contaminate de infecţii dermatice, genitale; etc. (Ev 9:13 κεκοινομένους; cf. Num 19:11-22; 31:21-24; Lv 7:19-21; 15:2-13.16-27; 11:31-40; 12: 2-6; cap. 13)
    Curţile Templului, contaminate de prezenţa păgânilor, care erau socotiţi în mod implicit necuraţi, deoarece nu erau supuşi legilor mozaice ale curăţiei şi curăţirii (FA 21:28 κεκόινοκεν).
    În sens figurat, păcatul / vina unui laic sau a unui presviter, contaminează (e.g. prin ritualul hirotonirii) pe ierarhul care îl tolerează, sau care nu cercetează fiecare caz (1Tim 5:22; 2In 1:11 κοινονει - sau „se împărtăşeşte de ...").

    De remarcat faptul că niciodată Vechiul Testament nu se referă la vieţuitoarele „necurate" (improprii pentru uz alimentar) din Lv 11 / Dt 14 sau la alte alimente folosite de păgâni (sânge, animale sacrificate impropriu), ca fiind κοινός. Acelea sunt întotdeauna numite ακάθαρτος (necurat), termen folosit de 192 de ori în greaca biblică,[3] pentru orice tip de impuritate, de la necurăţia „inerentă” şi până la „contaminările" (întinările) de tot felul, inclusiv cele sufleteşti şi morale. Nu numai oamenii păcătoşi sunt „necuraţi”, ci şi îngerii căzuţi, sunt spirite „necurate”. Este termenul cel mai cuprinzător în acest sens.
    Mai mult, în câteva locuri, textul biblic juxtapune două tipuri de impuritate: necurăţia (în special inerentă) şi întinarea (prin contaminare):

În 1 Mac 1:47 adjectivul κοινός este folosit cu referire la carne de dobitoace, vite (κτήνη κοινά) pe lângă carnea de porc (ύεια και κτήνη κοινά); ceea ce credincioşii, în timpul persecuţiei lui Antioh IV refuzau (v. 62 μη φαγειν κοινά). În 4Mac 7:6, se vorbeşte despre sfinţenia preotului, care „nu şi-a pângărit dinţii lui sacri, şi nu şi-a profanat stomacul (locuri păstrate numai pentru respect şi puritate),[4] întinându-se cu mâncăruri spurcate (necurate): εκοίνωσας μιαροφαγία. Pentru mâncarea de cărnuri necurate, este specializat substabtivul μιαροφαγία şi verbul asociat μιαροφαγέω (a mânca lucruri spurcate / scârboase: 4Mac 5:3, 19, 25, 27; 6:19; 7:6; 8:2, 12, 29; 11:16, 25; vezi şi uzul adjectivului μιαρός în 2Mac 4:19; 5:16; 7:34; 9:13; 15:32; 4Mac 4:26; 9:15, 17, 32; 10:10; Suz 1:56), toate acestea, în scrieri apocrife, târzii, deci într-un limbaj care ar fi trebuit să fie foarte uzual în timpurile NT. Preferinţa pentru adjectivul κοινός trimite la un anumit tip de impuritate, aceea căpătată în vreun fel, „comunicată", „împărtăşită", şi nu aceea inerentă unor cărnuri care au fost declarate de Dumnezeu impure, interzise consumului, şi nu au devenit astfel prin contaminare.


În FA 10:10:14.28; 11:8 se foloseşte de trei ori expresia κοινός και ακάθαρτος (întinat şi necurat), referitor la vedenia lui Petru cu animalele de tot felul (curate şi necurate), pe care în vedenie trebuia să le taie şi să le mănânce. Tăind şi mâncând la aceeaşi masă din toate acelea, unele ar fi fost necurate (în sine), după legea mozaică, altele ar fi fost întinate (contaminate) prin asociere/atingere. De aceea, folosirea repetată a expresiei „necurat şi îninat" este semnificativă. Aceasta dovedeşte că adjectivul κοινός se referea la alte tipuri de cărnuri impure (prin contaminare), decât cele declarate în Lege ca necurate în sine.

Ebraica biblică şi limbile Versiunilor folosesc diferite adjective şi verbe referitoare la impuritate, dintre care unele sunt mai generale, altele mai specializate (cf. Ez 4:14):


  • טמא (impur; murdar; necurat); ακάθαρτος (ne-curat); Aram. מסאב (murdar); טמא; Syr. מסיב Verbul asociat se foloseşte cu sens larg: a spurca, a întina, în orice sens (e.g. Num 19:13, αφαγνίζω a necurăţi templul, prin prezenţa unui necurat (prin atingere de cadavru); μιαίνω Gen. 34:5, 13, 27 a pângărit, murdărit pe Dina; Lv 18:24 a se spurca prin perversiuni şi alte rele; Num. 5:13f, 20, 27f a se spurca prin adulter;
    נבלח (stârv, hoit, mortăciune) Lv 22:8, Aram. נבילא.
    טרפה (mortăciune: carne de vită care n-a fost sacrificată după Lege); θηριάλωτον sfâşiat, mâncat de fiare (Gn 31:39; Ex 22:12, 30; Lv 5:2; 7:24; 17:15; 22:8; Ez 44:31), sau πνικτός animal sugrumat sau sfâşiat (FA15:20, 29; 21:25); θνησιμαίον (stârv, hoit) Aram. חניקה (animal sufocat sau înecat); תבירא (animal frânt, lovit, zdrobit);
    פגול împuţiciune: carne care a devenit impură prin faptul că n-a fost consumată în timp legal: (μίασμα spurcăciune; αθυτός carne „nejertfită” - Lv 7:18; 19:7; Is 65:4; cf. 11Q19 47:14, 18 ; 52:18; 11Q19 47:7-18 (jertfe improprii), έωλος rămasă pe a doua zi, împuţită Ez 4:14); Aram. מרחק (spurcăciune, de aruncat, de îndepărtat); פגול .

    חל (profan, de rând) חלל > מחלל (profanat, pângărit); βέβηλος (profan, nesfinţit, care nu deosebeşte cele sfinte), Aram. חל (lucru profan, nesfinţit; zi lucrătoare); 1S 21:5 (pâine obişnuită, în contrast cu pâinea sfinţită de la Templu); Aram. פסס > הפס (a permite, desacraliza Ez 24:21). Este antonim ideii de sacru (cf. Hag 2:12, carne sfinţită). Sfinţirea este uneori înţeleasă ca o pregătire prin observarea regulilor curăţirii (Num 11:18); această sfinţire este în opoziţie cu obiceiurile canaanite de „sfinţire" şi „curăţire" prin grădinile sacre şi pe acoperişuri, „mâncând porc, jerboa (un rozător) şi alte scârnăvii" (Is 66:17). Corespondentul grecesc βέβηλος şi verbul asociat se folosesc în Biblie în special cu privire la profanarea numelui sfânt al lui Dumnezeu, a zilei sfinte, a locului sfânt, a unei fecioare sau femei (prin abuz), etc.[5]

    מגאל întinăciune, jertfă spurcată (de la vb גאל a spurca, a întina, a contamina), adusă de preoţii postexilici, într-un timp când erau mai puţin scrupuloşi (Mal 1:7.12 avlisge,w> hvlisghme,noj - avli,sghma, din aceeaşi rădăcină cu αλίνω, αλινέω a mânji (cf. Dan 1:8-9; Sir 40:29 מעגל/מגעל; ) ceva spurcat, făcut impur în sens ceremonial; Aram. מרחק, de aruncat); întinarea, de exemplu, prin mânjirea de sânge, în sens propriu sau la figurat (Is 59:3); μολύνω (+ Is 65:4, contaminat, mânjit Aram. שותף părtaş, amestecat, asociat); în Dan 1 şi συμμολύνω (a se contamina de necurăţia comună) Pl 4:14 Aram. (טנף mânjit, spurcat); Ezra 2:62 גאל a fi declarat impropriu pentru preoţie (afierosit); 11Q19 47:7-18 (a spurca templul şi Ierusalimul prin piei neargăsite); מגאל, 4Q513 14:3-8 a întina „ungerea preoţească" prin necurăţie), CD 12-16; 4Q266 f9ii:3 (întinat de necurăţie umană); 4Q274 f1i:6 (a spurca tabăra prin prezenţa unui om care nu s-a curăţit); 4Q379 f3i:1; 1QM 9:4-9 (a spurca templul prin contaminarea cu leşurile păgânilor la întoarcerea de la luptă); Verbul גאל (a se întina) se foloseşte în Daniel 1:8-9 privitor la participarea la masa regelui Babilonului; de observat că masa "spurcată" este acolo în contrast cu vegetalele, ca şi în Rom 14, nu în contrast cu cărnurile de consum; FA 15:20 (contaminare idolatră);

    Acest ultim tip de impuritate este cel mai apropiat sinonim al conceptului de κοινός, în NT. Nu este vorba aici de carnea declarată necurată în mod inerent (prin natura animalului) în Lv 11 şi în alte locuri din Scriptură. În afară de pasajele citate la început, termenul acesta, sau verbul asociat se mai întâlnesc în FA 10:15; 11: 9; Ev 10:29 (a socoti pe neevrei spurcaţi; a socoti Jertfa lui Iisus ca ceva de rând / ordinar); Ap 21:27 nici un om pângărit (κοινός) şi „care săvârşeşte spurcăciune" (ποιων βδέλυγμα) nu va intra în Noul Ierusalim (în contrast cu ereticii nicolaiţi menţionaţi în Ap 2, care mănâncă cele jertfite idolilor şi se dedau la desfrâu (vezi Ap 2). În Didaché 14:2 se menţionează nevoia creştinului de a fi în pace cu aproapele său pentru ca jertfa adusă de creştin să nu fie astfel desacralizată/ spurcată (κοινόω), în acord cu Mt 5:23-24.


Rezumat
Rezumând cele spuse, adjectivul κοινός în Romani 14 are, după toate probabilităţile, sensul de contaminat ceremonial (prin atingere sau asociere), şi nu se referă de regulă la lucrurile care sunt necurate în sine şi pe care Biblia sau/şi bunul simţ le consideră ca atare. Acest sens reiese atât din analiza lingvistică (diacronică şi contextuală) a termenului în scrierile pe care le-am putut consulta, cât şi din pasajele paralele din 1 Corinteni, unde autorul (Pavel) tratează aceeaşi problemă. Chiar şi Talmudul (tratatele specifice din Mişna, în primul rând), polemizează cu lux de amănunte în dreptul multor tipuri de impuritate rituală, dar extrem de puţin vorbeşte despre lista animalelor curate şi necurate din Lv 11, deoarece considera aceasta ca o poruncă suficient de clară şi care nu necesita detaliere. Doar conceptul de impuritate prin contaminare, de diferite grade, era mult mai greu de mânuit şi a fost complicat în mod inutil şi superstiţios.

_______________________________________
[1] 1 Tim 4:5 sunt menţionate mâncăruri „sfinţite prin cuvântul lui Dumnezeu”, care sunt în contrast cu cele interzise de Scriptură ca necurate. Nu este suficient, prin urmare, ca mâncarea să fie sfinţită „prin rugăciune”, ci „prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune". Rugăciunea nu poate transforma puiul de baltă în pui de curte, sau purcelul în berbec, fiindcă aceasta este o chestiune fizică, de natură, şi nu doar de ceremonie şi de conştiinţă. Dumnezeu a dat legile curăţirii în primul rând cu scop sanitar şi igienic, şi în al doilea rând, pentru a educa pe oameni în spiritul sfinţeniei Lui, impunându-le disciplina curăţiei şi a sfinţirii trupului. Nu este de mirare că în Rom 12:1, Pavel cere ca orice creştin să aducă „trupul lui" ca o „jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu”, iar în 1Tes 5:23 Pavel arată că sfinţirea întregii noastre fiinţe, în vederea Parusíei care va aduce învierea şi / sau transformarea trupului, nu este doar un exerciţiu religios al spiritului, ci cuprinde şi sufletul şi trupul.
[2] Cea mai mare parte a acestei cercetări a fost făcută cu ajutorul programului de calculator BibleWorks 7.0 (BibleWorks LLC, Norfolk, Virginia; © 2007 http://www.bibleworks.com/), ale cărui baze de date, foarte bogate, cuprind, pe lângă zeci de traduceri biblice moderne sau mai vechi, textele fundamentale ale oricărei cercetări exegetice biblice: Textul Masoretic al Bibliei, Textul LXX, Pentateucul Samaritean, Targumele, Vulgata, Textul Grecesc al NT, Peshitta NT; Bibioteca sectară de la Marea Moartă, precum şi o serie de lexicoane ebraice şi greceşti fundamentale, manuale de gramatică şi sintaxă a limbilor biblice, Scrierile Părinţilor Apostolici, Operele lui Filon din Alexandria, Operele lui Josephus, dicţionare teologice, hărţi complexe etc. Pe lângă această sursă multiplă, am apelat şi la surse tipărite, cum ar fi: ediţiile critice Biblia Hebraica Stuttgartensia (1990), Peshitta NT (1986), Greek Net Testament (Nestle-Aland-Metzger (1994) Dicţionarul rabinic al lui Jastrow; Mishnah şi vechiul dicţionar grec-francez al lui Bailly. Am consultat, de asemenea Lexiconul Aramaic Comprehensiv cal1.cn.huc.edu/searching/ CAL_search_page.html. Sunt conştient că acest studiu nu este exhaustiv şi are încă nevoie de unele lămuriri, dar cu siguranţă va fi util teologului, studentului, pastorului şi cercetătorului simplu.
[3] În VT: Lv 5:2; 7:19, 21; 10:10; 11:4ff, 24ff, 31ff, 38ff, 43, 47; 12:2, 4f; 13:11, 15, 36, 45f, 51, 55; 14:19, 36, 40f, 44ff, 57; 15:2, 4ff, 16ff; 17:15; 20:25; 22:5f; 27:11, 27; Nu 5:2; 9:6f, 10; 18:15; 19:7f, 10f, 13ff, 19ff; Dt 12:15, 22; 14:7f, 10, 19; 15:22; 26:14; Jud A. 13:4, 14; Jud 13:4, 7, 14; 2Cr 23:19; Pr. 3:32; 16:5; 17:15; 20:10; 21:15; Ecl 9:2; Iov 15:16; Os 8:13; 9:3; Am 7:17; Za 13:2; Is 6:5; 35:8; 52:1, 11; 64:5; Pl 4:15; Ez 4:13; 22:5, 26; 24:14; 44:23. În Apocrife: 1Mac 1:48; 4:43; Sir 34:4; 40:15; 51:5. În NT: Mt 10:1; 12:43; Mc 1:23, 26f; 3:11, 30; 5:2, 8, 13; 6:7; 7:25; 9:25; Lc 4:33, 36; 6:18; 8:29; 9:42; 11:24; FA 5:16; 8:7; 10:14, 28; 11:8; 1Cor 7:14; 2Cor 6:17; Ef 5:5; Ap 16:13; 17:4; 18:2.
[4] Vezi şi teologia paulină despre sacralitatea trupului ca templu al Spiritului Sfânt (1Cor 3:16-19; 6:19).
[5] În VT: Ex 31:14; Lv 10:10; 18:21; 19:8, 12, 29; Lv 20:3; 21:6, 7, 9, 12, 14, 15, 23; 22:2, 9, 15, 32; Nu 18:32; 25:1; 30:3; 1S 21:5f; Ps. 9:26; 54:21; 73:7; 88:32, 35. 40; Am 2:7; Ţf 3:4; Is 48:11; 56:2, 6; Ir 16:18; 41:16; Pl 2:2; Ez 7:21f; 13:19; 20:9. 13, 14. 16, 21, 22, 24, 39, 44; 21:30; 22:8, 26; 23: 38.39; 24:21; 25:3; 28:18; 36:20ff.23; 39:7; 43:7f; 44:7.23; Da (Theod). 11:31; Ml 1:12; 2:10.11; Ne 13:17.18. În Apocrife: Sir 42:10; 47:20; 1Mac 1:43. 45. 63; 2:12.34; 3:51; 4:38.44. 54; 2Mac 5:16; 8:2; 10:5; 3Mac 2:2, 14; 4:16; 7:15; PsSol 1:8; 2:3.13; 4:1; 8:12; 17:45; Iudit 9:2.8. În NT: Mt 12:5; FA 24:6; 1Tm 1:9; 4:7; 6:20; 2Tm 2:16; Ev 12:16.

5 comentarii:

Eduard spunea...

ma intereseaza cat si cum ati platit licenta pentru bible works 7. folosesc si eu bw6, dar nelicentiat si lucrul asta imi zgandare constiinta cateodata. e singura aplicatie cu crack de pe computerul meu si si ma simt "necurat" cateodata... despre articol voi comenta mai tarziu... multumesc

F G L spunea...

Dragă Eduard, Eu am început cu BW3.0, cu licenţă cumpărată de un prieten al meu din US. Apoi tot el mi-a făcut upgrade-uri la versiunile noi care au apărut, ceea ce înseamnă că l-au costat mai puţin upgrade-urile decât ar fi fost cumpărarea unui program de la zero. BW 6 mi l-a cumpărat un cumnat al meu din US, tot ca upgrade (aveam BW 5), iar BW7 mi l-a cumpărat ca upgrade un fiu al meu. La adresa web pe care am indicat-o se găsesc informaţii şi despre preţuri. Unul din colegii mei a negociat cu firma BibleWorks cumpărarea programului la un preţ mai scăzut, datorită faptului că s-au asociat mai mulţi (profesori, pastori) şi astfel au beneficiat şi ei, şi firma a fost mulţumită. E bine că te gândeşti la legalitatea situaţiei, fiindcă oamenii aceia au muncit enorm, şi munca trebuie răsplătită. În plus, pe calea aceasta se încurajează producerea altor versiuni mai bune, şi a unor module necesare care pot fi introduse în progra. Dar până reuşeşti să găseşti o soluţie rezonabilă ca să ai licenţă, eu te sfătuiesc să foloseşti cu încredere ce ai, asemenea lui Ilie care nu refuza prânzul pe care corbii i-l aduceau ....de la masa lui Ahab sau de la templele israeliţilor păgânizaţi.
Să fii iubit!

Cezar spunea...

Stimate profesor,

Ma vad nevoit sa las un scurt comentariu si acestui articol. Referitor la metoda de lucru si cunostintele dvs in materie de lingvistica: toate stima. Cu privire la concluzia la care a-ti ajuns n-am cuvinte. Puneti in gura Apostolului cuvintele pe care le vreti, nu pe acelea pe care Sf. Scrip. ni le transmite.
E foarte simplu de demonstrat: 1. Oare metoda diacronica si cea lingvistica ne pot asigura intelegerea corecta a Bibliei ? Scriptura nu-i o carte de stiinta sau o opera literara unde sa poti aplica metode filologice si pe urma sa ai pretentia ca ai ajuns la adevar(unde`i erminia Duhul Sfant?).
Analiza contextuala la care faceti referire nu prea exista, sau cel putin este departe de o analiza exhaustiva. O mare parte din locurile noutestamentare ce trateaza problematica aceasta, le-am lasat eu intr-un comentariu la alt articol, ce-i drept putin comentate.
Referitor la FA cap. 10 prefer sa ma abtin de la comentarii. Textul Sfant afirma o invatatura clara, precisa, in multe locuri, iar dvs printr-o metoda lingvistica dovediti contrariul(interesant...). Va reamintesc ca FA a fost scris de Luca, nu de Petru iar acel episod probabil sa fie o contructie lucanica si nu petrina. Ar fi fost frumos daca a-ti fi demonstrat acest lucru(de altfel la metoda dvs de lucru o astfel de concluzie se preteaza).

F G L spunea...

Dragă Cezar

Mulţumesc pentru aprecierile de fond. Cât priveşte obiecţiile tale, încerc să-i răspund pe scurt.
Nu înţeleg ce este de speriat în concluziile mele, atâta timp cât demersul raţional (lingvistic şi teologic) este respectabil.

"Puneti in gura Apostolului cuvintele pe care le vreti, nu pe acelea pe care Sf. Scrip. ni le transmite."

Eu am cercetat termenii greceşti, ebraici şi aramaici, în contextul culturii iudaice a primului secol. Nu văd cum am pus în gura apostolului ce am dorit eu. Dacă aş fi vrut să-mi iau libertăţi mai mari decât ceea ce permite SCriptura, aşa fi avut un folos din presupusa mea manipulare exegetică. Dar concluzia mea este că NT nu este atât de permisiv cum îl văd creştinii diluaţi de mai târziu. Adică, NT este mai mult iudeo-creştin decât eleno-creştin.

"Oare metoda diacronica si cea lingvistica ne pot asigura intelegerea corecta a Bibliei ?"

Dacă cercetarea nu are caracter riguros ştiinţific (sau altfel spus, critic), nu este decât o lucrare sentimentală sau estetică. Sunt multe lucrări ortodoxe de acest fel, şi unele sunt chiar bune pentru suflet cel puţin, dar nu se poate face teologie biblică cu "aşa zicea sfântul Sisoe", mai mult decât cu "Rabbi Gamliel cel Bătrân spunea..."

"Scriptura nu-i o carte de stiinta sau o opera literara unde sa poti aplica metode filologice si pe urma sa ai pretentia ca ai ajuns la adevar(unde-i erminia Duhul Sfant?)."

Dragă Cezar, ceea ce spui tu aici are o mare gravitate. Duhul Sfânt nu a fost dat ca să elimine nevoia unei cercetări profesionale, responsabile, cu toate instrumentele ştiinţifice. Atunci când există respectul suprem faţă de Revelaţie, metodele ştiinţifice folosite sunt nu doar permise, ci şi obligatorii. Apostolul Pavel în 1Cor 12, printre harismele Duhului Sfânt numără şi darul cunoştinţei şi darul înţelepciunii. Lingvistica şi filologia biblică sunt absolut necesare în a înţelege cât mai bine textul sacru. Tocmai dispreţul faţă de rigoare şi promovarea misticismului şi a atitudinii de plocoaneală în faţa mărimilor Tradiţiei a condus Biserica la dezastrul teologic în care se află, întrucât a ajuns să condamne poruncile lui Dumnezeu şi să aşeze mai presus de ele dogmele sinoadelor şi poruncile Bisericii.

Nu pretind că studiul făcut este exhaustiv. Nu există studii exhaustive de obicei. Am dorti doar să contribui cu ceva, să dau o direcţie de studiu. Alţii vor continua, vor verifica şi vor merge mai departe.

Eu am dat referinte suficiente, pe care alti cercetători le pot verifica în conttext, astfel că nu am simţit nevoia să analizez eu contextul în scris. În mintea mea era deja analizat, aşa că n-am făcut decât să mă refer la el, dând trimiterile.

F G L spunea...

lui Cezar (continuare):
Nu înţeleg de ce ai obiecţii la felul în care am explicat nişte expresii greceşti din FA 10. Ştiu foarte bine că subiectul principal acolo este includerea neevreilor în relaţiile normale ale Bisericii, în misiune şi cult. Pentru acest motiv i-a fost dată lui Petru acea viziune extatică, în care apăreau tot felul de jivine. El a înţeles foarte bine şi a explicat în mod repetat care era morala/lecţia acelei descoperiri dumnezeieşti. Dar există şi deducţii legitime care se pot face din acest incident. Reacţia lui Petru faţă de spurcăciunile din vedenie dovedeşte că el a crezut iniţial, că Dumnezeu dezleagă pentru el porcul şi alte orori pe care nu pusese gura niciodată. Dumnezeu i-a explicat ce a vrut să zică, adică să nu se teamă de a socializa cu neevreii. Dacă aplicaţia este deci figurată, înseamnă că sensul fizic al interdicţiei rămâne încă în picioare, aşa cum a repetat mai târziu apostolul în 1 Petru 1. Mi se pare foarte clar. Dacă ai alte preferinţe, poftă bună! Pe mine nu mă deranjează deloc. Dar să nu-mi spui totuşi că dezlegarea la porc este unul din semnele de recunoaştere ale adevăratzului creştinism.
Cineva îmi povestea că atunci când a invitat pe preot să-i sfinţească gospodăria, când a ajuns la porc a zis "Binecuvintează Doamne berbecul acesta!..." Nu ştiu ce să cred, din cunoştinţele tale, aşa se face? Sau este o practică învechită ori marginală? Sau nu este deloc adevărat?

Da. ştiam că FA a fost scrisă de Luca (măcar atâta trebuie să ştie un filolog biblist). Dar eu am citat cuvintele şi faptele pe care Luca le pune în contul lui Petru. Având încredere în istoria lui Luca, am zis direct, Petru. La fel cum cităm pe Iisus din Evanghelie, chiar dacă Iisus (slăvit să-I fie Numele) nu a scris nimic, ci doar apostolii Lui. Am citat uneori şi cuvintele lui Petru şi ale lui Iacov din FA 15, tot în acest fel. Puteam să citez pe Luca, bineînţeles, dacă în discuţie ar fi fost teologia lui Luca. Dar eu am extras din scrierea lucană ce era cu privire la Petru. Nu cred că m-ar critica cineva pentru asta.

Ai grijă, că cele necurate produc şi necazuri fizice care uneori sunt greu de reparat. Când Dumnezeu a dat o interdicţie, prin aceasta a dorit să ne protejeze şi să ne asigure de intenţii bune. Sentimentul că ne descurcăm noi şi fără sfaturile Lui, nu este cel mai bun sfătuitor, nici în teologie, nici în viaţă.

Să fii iubit !