Traducerea lui Cristian Bădiliţă

Dragă Liviu, mulţumesc pentru linkul la articolul de mai jos din România Liberă, http://www.romanialibera.ro/a151596/cristian-badilita-o-biblie-mercedes-toyota.html
Am să scriu şi o mică reacţie din partea mea. Deocamdată îţi pot spune că pe D-l Cristian Bădiliţă, deşi nu-l cunosc personal, îl cunosc din scrieri şi îl apreciez ca pe unul din cei mai informaţi şi mai sensibili cărturari ai noştri. (Vezi http://www.cristianbadilita.ro/ ) Şi avem noroc că este şi expert în greacă şi educat în Occident, şi patrolog şi poet. Abia aştept să văd şi eu traducerea.
___________________________________________________________

O noua traducere a "Evangheliei dupa Matei" ii face dreptate lui Baraba, restituindu-i numele mic: Isus

Cristian Badilita: "O Biblie Mercedes Toyota"

Adrian Schiop Joi, 16 Aprilie 2009

» "Evanghelia dupa Matei", in traducerea lui Cristian Badilita, este prima aparitie dintr-o serie preconizata de sapte volume reprezentand traducerea integrala a Noului Testament, intr-o versiune moderna, adusa la zi.» Volumul, a carui prefata este semnata de ministrul Culturii, este bilingv, textul "Evangheliilor" ocupand 107 pagini, restul fiind consacrate comentariilor (251 pagini) si referintelor stiintifice.» Diferentele fata de editia canonica sunt semnificative:

"datorii" si "datornici" in loc de "greseli" si "gresiti", "de maine" in loc de "cea de toate zilele", in cazul Rugaciunii "Tatal nostru", iar "adevarat zic voua" devine "amin zic voua". Lui Baraba ii este restituit numele mic, Isus, omis din pudibonderie."Am terminat acest volum in doi ani si jumatate", a spus traducatorul Cristian Badilita, istoric al crestinismului timpuriu, cu ocazia lansarii, precizand ca urmatorul volum care va fi tradus este "Evanghelia dupa Ioan".
Acribia stiintifica a volumului se vede imediat: textul "Evangheliei dupa Matei" este bilingv, cele doua versiuni, romana si greaca, fiind puse fata in fata, astfel incat cititorul pasionat de greaca sa poata imediat identifica cuvintele originale. Aceasta sectiune are 107 pagini, in timp ce partea de comentarii care ii succede – 251 pagini. Volumul mai contine o sectiune de note patristice, bibliografie, un repertoriu tematic, un indice de nume. Badilita: "Evangheliile nu au cazut din cer""E o Biblie Mercedes Toyota, in care ai totul la indemana, cu comentarii cat mai utile", a sintetizat in gluma Badilita, care, cu acelasi simt al umorului, a adaugat ca "Evangheliile nu au cazut din cer. Au fost redactate de personalitati istorice la 50-100 de ani dupa moartea lui Christos"; in fapt, traducerea romana urmeaza cu fidelitate cea de-a 27-a editie Nestle-Aland. Surpriza volumului o reprezinta insa prefata semnata de actualul ministru al Culturii, nu e clar daca in calitate de prieten sau ministru – intrucat, la "Multumiri", traducatorul incepe prin a-i multumi ministrului Paleologu pentru grantul acordat, dar sfarseste prin a-l apela pe numele mic: "Toader a rascumparat in buna masura indiferenta mai multor institutii romanesti".
Prezent la evenimentul din Clubul Taranului Roman, ministrul Culturii a apreciat traducerea ca fiind "unul din putinele motive de bucurie in aceste vremuri de criza", care "va ramane peste veacuri", comparandu-si, nu chiar modest, mandatul cu cel al domnitorului serban Cantacuzino, in timpul caruia a aparut celebra Biblie de la Bucuresti (1688). "Sper sa raman destul de mult in acest minister nu pentru ca mi-ar face placere, ci pentru a realiza acest proiect (traducerea primului volum a necesitat o munca de doi ani si jumatate si mai urmeaza inca sase proiecte)." Referentul cartii, Francisca Baltaceanu, a explicat apoi dificultatile unei astfel de intreprinderi, precum si necesitatea ei: "Contactul cu Biblia si Noul Testament nu trebuie sa fie nici prea arhaic, incat sa blocheze cititorul, dar nici plin de neologisme, incat sa sune ca legea pe impozitul forfetar".

Isus: "Amin zic voua"Cristian Badilita a explicat apoi cateva puncte in care traducerea sa suna diferit fata de cea canonica. In cazul Rugaciunii "Tatal nostru", "gresalele noastre" devine "datoriile noastre". "Painea noastra cea de toate zilele" devine "painea noastra de maine". De asemenea, "tradarea lui Iuda" e o traducere inexacta a unui cuvant grecesc care inseamna "a preda", "a da pe mana cuiva". "Adevarat zic voua" devine "amin zic voua", iar termenului "prefacuti" ii este preferat neologismul "ipocriti", tot asa cum cuvantul "preacurvie" este substituit cu mai directul "curvie". Mai spectaculoasa este o inversare a unei pilde consacrate – "celui ce voieste… sa-ti ia haina, lasa-i si camasa". Chiar daca pilda are sens pentru noi ca europeni (camasa fiind ultimul lucru cu care suntem imbracati, cel mai aproape de piele), de fapt este gresita. In contextul original, celor saraci le dai haina de deasupra ca sa poata dormi, sa se apere de frig. "Camasa e un obiect de lux, de haina de deasupra depinde supravietuirea", a explicat translatorul. O alta restitutio facuta de traducator priveste numele lui Baraba. "Dintr-o pudoare explicabila, copistii au eliminat primul nume al lui Baraba, a explicat Badilita, acesta fiind Isus." Or, traducatorul a restituit numele intreg al lui Baraba. IPS Teodosie: "O traducere ortodoxa"Badilita si-a incheiat expozeul afirmandu-si credinta religioasa. "Sper ca IPS (Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, prezent la lansare – n. red.) sa transmita lucrul asta – aceasta traducere nu e doar un act de cultura, ci, pentru mine, e si un act de credinta." Ca om al Bisericii, arhiepiscopul a apreciat ca, intr-adevar, nu poti sa traduci Evangheliile daca nu esti implicat afectiv. "Nu e o traducere in sens confesional, ci in sens stiintific", insa, a considerat arhiepiscopul, "daca traducerea merge pe linia logica si pe fidelitate fata de text, atunci e o traducere ortodoxa". Evenimentul s-a incheiat cu o lectura din volum a actorului Victor Rebengiuc. » Cristian BadilitaNascut in 1968 la Botosani, Cristian Badilita a absolvit limbile clasice in cadrul Literelor bucurestene. Intre 2002 si 2005 a fost bursier al Instituto Trentino di Cultura (Italia), anul urmator fiind prezent cu o bursa la Berlin. In 2005 a obtinut titlul de doctor la Sorbona, cu o lucrare despre metamorfozele Anticristului la Parintii Bisericii. Lucrarea a fost publicata la Editura Beauchesne, obtinand un premiu al Asociatiei Elenistilor din Franta (a fost tradusa la Polirom in 2006). A coordonat, impreuna cu Francisca Baltaceanu si Monica Brosteanu, o traducere a Septuagintei, publicata la Polirom in 2004. A mai tradus din greaca si latina "Evangheliile apocrife", "Patericul" si "Tratatul practic. Gnosticul" de Evagrie Ponticul (aparute tot la Polirom).

Dragă Domnule Hermann

Creştin ?

Mă bucur că doriţi să fiţi recunoscut creştin. Dacă mărturisirea Dvs. de credinţă îmi va permite, voi spune amin.
Unii spun că pentru a fi numit creştin trebuie să ai doctrina apostolică neştirbită. Alţii spun că dacă eşti asemenea lui Iisus, ai dreptul să te numeşti creştin. Alţii au făcut din acest termen o denumire confesională. În ce mă priveşte, deşi înţeleg că definiţiile acestea sunt toate convenţionale, se vor mântui şi unii necreştini, adică oameni ai lui Dumnezeu care au dus viaţă creştinească fără să fi auzit vreodată de creştinism, aşa cum Iov, un edomit, a trăit înainte de a fi cunoscuţi evreii în zonă, sau socrul lui Moise, un madianit, care nu avea nici o relaţie cu templul; sau văduva din Tzarfat care l-a hrănit pe Ilie, deşi era o sărmană femeie feniciană, fără cunoştinţe specifice evreieşti...
Totuşi, când zicem „creştin”, nu înţelegem doar un om cumsecade. Mai mult, ştim că există şi creştini care nu sunt deloc cumsecade. De ce îi mai numim creştini? Pentru că aparţin în mod oficial unei biserici creştine, sau aderă la un crez oficial creştin. Acesta este sensul cultural al termenului şi aş vrea să rămânem la acest sens, fiindcă dacă venim fiecare cu definiţia noastră, ne înţelegem ca la turnul Babel. Dacă ne referim strict la credinţă, atunci care este criteriul minim de recunoaştere a unui creştin ? Sensul etimologic al termenului „creştin” (christianos = „hristian”, adept al lui [Iisus] Christos), sugerează că acela care crede şi recunoaşte (mărturiseşte) că Iisus din Nazaret este adevăratul משיח „messia” (care greceşte se traduce Christos, iar în româneşte „Unsul [Domnului]”, adică marele rege davidic aşteptat de Israel), este creştin. Recunoaşterea mesianităţii lui Iisus este prima dovadă de creştinism. În sensul deplin, această recunoaştere ar implica şi recunoaşterea divinităţii Lui şi a jertfei Lui ispăşitoare, care este singura noastră speranţă de viaţă veşnică.
Să admitem însă că un om face primii paşi în creştinism şi încă nu a ajuns la înţelegerea matură a credinţei; totuşi, minima condiţie este să creadă că Iisus din Nazaret a fost şi este Messia, prin urmare şi moartea şi învierea lui sunt semnificative, altfel nu se poate vorbi despre Messia doar la timpul trecut („Iisus a fost Messia”), deoarece domnia lui Messia este veşnică. În lumina acestei definiţii, vă rog să precizaţi dacă sunteţi creştin. Sau dacă aveţi o altă definiţie, arătaţi relevanţa ei. Definiţiile nu sunt totuşi chestiuni particulare, ele sunt uzuale, convenţionale şi ţin de dicţionare, de o largă acceptare a sensului.
Metoda Dvs. de testare a creştinismului (raportarea la Vechiul Testament) este o soluţie sănătoasă care ne opreşte să cădem în erorile pagano-creştinismului, în care perseverează de peste o mie de ani Biserica imperială.

Profeţia din Isaia 7:14

Mă bucur că aţi adus în discuţie argumentul din Isaia 7:14. Primul care foloseşte acest argument este Matei (1:23). Matei nu spune că Isaia a prezis acolo în mod direct şi exclusiv naşterea virginală a lui Iisus, ci stabileşte o relaţie între profeţie şi o împlinire majoră a ei (sau aplicaţie – secundară în sens cronologic). Ca să nu umflu prea mult textul aici, citiţi vă rog explicaţia mea la adresa http://tornafratre.blogspot.com/2008/11/profeia-despre-emanuel-din-is-714-este.html . Pentru că sunt adventist, trebuie să vă spun că aceasta este şi explicaţia noastră standard, care se găseşte în Seventh-Day Adventist Bible Commentary (ed. F. D. Nichol), Review and Herald Publishing Association, Washington, D.C., Vol. 4 (vezi Isaiah 7:14). Comentariile se găsesc şi pe CD-ROM în engleză http://www.antigua-caribbean.com/GB/HolyBible.html . Existau cândva şi în limba română, la sediul Uniunii AZS, vezi http://adventist.ro/materiale-de-studiu/downloads.html?func=select&id=16
Aveţi dreptate, că pentru a înţelege corect un text trebuie să citeşti contextul literar. Dar în acest caz, merită observat că autorul îşi continuă subiectul în capitolul 8, unde se referă direct şi indirect la Immanu-El, v. 8:10, apoi subiectul culminează în cap. 9:6-7. Astfel în Is 9:6-7, profetul face o interpretare nouă a profeţiei din cap. 7, arătând că pruncul Immanuel de acolo este o prefigurare, un tip al lui Messia.
În ce priveşte traducerea cu „fecioara”, nu este o inovaţie creştină, ci aşa au tradus evreii în greacă Biblia de la Alexandria, cu două secole înainte de a exista creştini. Nu este o falsificare creştină. Legenda cu cei 70 de înţelepţi şi cu Simeon ne face să zâmbim cu îngăduinţă, dar nu ne bazăm pe ea. Noi credem în că Maria a fost fecioară, pentru că aşa spune şi Matei şi Luca, apostoli şi evanghelişti inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu. Mama lui Iisus a trăit printre apostoli un timp şi astfel a existat şi o sursă pământească de informare. Nu putem spune că ea este „pururea fecioară”, cum învaţă cei care au făcut din Evanghelie un basm şi din basme evanghelie, pentru că Biblia arată că ea a trăit cu Iosif ca soţie normală.
Aţi afirmat că Iisus nu putea avea legătură de sânge cu David, dacă nu era fiu al lui Iosif, prin urmare genealogia aceea ar fi inutilă. Înainte de orice, ţin să vă spun că aceste genealogii nu au fost atacate de apologetica iudaică din primele secole. Nu am auzit ca evreii să le fi contestat. Cred că este târziu acum să le contestăm, deoarece nu se poate proba, la două milenii distanţă, că ar fi falsificări. În al doilea rând, am o întrebare: din ce seminţie provenea Maria ? Dacă a trebuit să se prezinte obligatoriu în Betleem pentru acel census ordonat cândva de Caesar Augustus (Luca 2:3-4), dacă a plecat de acasă cu soţul chiar fiind însărcinată, ca să fie odată cu el la Betleem, pentru acel recensământ imperial, înseamnă că era din neamul lui David, fiindcă este scris că fiecare trebuia să se „înscrie în cetatea lui” de unde provenea. În Luca 1:31-32 se afirmă că îngerul Gabriel care a anunţat pe Maria că va naşte ca fecioară, a recunoscut astfel că Iisus este urmaşul lui David şi prin Maria. Toţi cei ce-L cunoşteau recunoşteau mesianitatea Lui davidică (Mt 9:27; 21:9). Multe obiecţii au avut liderii evrei împotriva Lui, dar nici unul nu a spus că El nu ar fi urmaş al lui David. Era fosrte simpu pentru ei să facă cercetări şi ar fi putut demonstra poporului că este doar un profet oarecare sau chiar un impostor, nefiind de origine davidică.
Nu există dovezi că Mat 1:22-23 a fi fost adăugate de cineva mai târziu. Desigur, nu sunt cuvintele îngerului, ci ale autorului evangheliei (Matei). Dar Matei nu contrazice aici aplicaţia primară şi directă a profeţiei din Isaia 7:14, ci indică o relevanţă şi o aplicaţie nouă a ei, în persoana lui Iisus. El ştie că profeţia se referea la Immanuel şi că Iisus nu Se numea Immanuel. Dacă ar fi dorit să facă o potrivire forţată, ar fi spus că îngerul la numit Immanuel, dar că rudele I-au dat numele Iisus, sau oricum, ar fi ticluit el o poveste.
O discuţie despre Isaia 7:14 am avut acum circa 20 de ani cu un profesor de TNK din Tel Aviv şi a fost foarte surprins de explicaţia pe care i-am dat-o. M-am plimbat prin tot Tanakhul fără să aibă satisfacţia dându-mi şah de mai multe ori, după care i-am dat eu un şah cu în Exodul 3, care s-a dovedit un şah mat. După ce i-am arătat ce este scris acolo exact, că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise „din mijlocul rugului” (după ce mai întâi Moise spusese că Solul Domnului i se arătase în flacăra rugului), rabinul a rămas efectiv fără cuvânt înaintea afirmaţiei lui Moise. Aproape să dea în bâlbâială. A fost atât de copleşit de textul biblic, încât şi a doua zi când s-a întâlnit cu el prietenul meu (un evreu bătrân), i-a mărturisit că rămăsese foarte frustrat în urma discuţiei cu „băiatul acela creştin”. Sunt convins că dacă ne ţinem cât mai aproape de afirmaţia Scripturilor rămânem învingători.

Profeţia din Dt 18:15

Aţi afirmat că profeţia din Dt 18:15-18 este aplicată la Messia în mod abuziv. Eu nu cred că este un abuz. Aplicaţia acestei profeţii la Messia Iisus este corectă. Şi în acest caz este o profeţie dublă: se aplică mai întâi profetului Iosua (greceşte, este numit Iisus; verificaţi LXX), urmaşul lui Moise. Dar observaţi că Moise spusese „un profet ca mine”; în timp ce la sfârşitul Deuteronomului (34:10) un om al lui Dumnezeu a scris că „în Israel nu s-a mai ridicat un profet ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă”. Aceasta înseamnă că profeţia lui Moise nu s-a împlinit deplin în acel Iisus (Iosua), conchistadorul Canaaanului, ci avea să se împlinească mai târziu, şi s-a î,plinit într-un nou Iosua (Iisus), Profetul Profeţilor. Şi nu doar această profeţie sugerează că El avea să fie chemat Iisus, ci şi profeţia alegorică şi dramatizată a lui Zaharia (6:11-15), care, aşezându-l pe marele preot Iosua (Iisus) pe un tron simbolic, şi punându-i pe cap diadema regală, a făcut o profeţie mesianică. Iar Targumul recunoaşte în Zah 6:12 că este vorba de Messia (משיחא שמיה), În concluzie, aveţi dreptate că în Dt 18 Moise se referă la fenomenul profetismului în Israel, la modul general, vizând în primul rând pe Iosua, dar în final, pe Messia.

A fost Iisus profet?

Este nedrept că nu observaţi darul profetic al lui Iisus din Nazaret. Mai întâi, în sens biblic, un profet nu este neapărat un prezicător, ci unul care vorbeşte din partea lui Dumnezeu, sub inspiraţie divină. Iisus a fost, din acest punct de vedere, mai mare decât orice profet, pentru că a făcut minuni mai multe şi mai mari decât Moise, Ilie şi Elisei, a rostit învăţături care au lăsat fără cuvânt chiar şi pe cei care fuseseră trimişi să-L aresteze, şi a vorbit şi despre viitor sub inspiraţie:
1. A aplicat la Sine, în mod tipologic, episodul cu profetul Iona, vorbind despre viitor. a). Iona a fost profet galileean; b). Iona a slujit în Israel, dar marea lui misiune a fost de a chema la pocăinţă pe niniviteni; c). Iona a stat în adânc, „trei zile şi trei nopţi” (1:17; 2:3), după care a fost scos la suprafaţă, ceea ce a ilustrat moartea lui Iisus şi învierea Lui „a treia zi”; d). păgânii niniviteni s-au pocăit la avertizarea profetului galileean, dar iudeii nu s-au pocăit la invitaţia Galileeanului, de aceea, ameninţarea că „după 40 de zile Ninive va fi nimicită” s-a împlinit cu Ierusalimul, care a fost nimicit la 40 de ani după profeţia lui Iisus (Mt 12:41; Lc 19:41-44).
2. Iisus a profeţit despre moartea şi învierea Sa, folosind expresia „a treia zi”, sau „după trei zile” (în stil inclusiv). De 15 ori este redată profeţia sau istoria faptului în aceste cuvinte (Mat 16:21;17:23; 20:19; 27:63-64; Mc 8:31; 10:34; Lc 9:22.31; 18:33; 24:7.21.46; FA 10:40 ; 1 Cor 15:4). Doar o singură dată, vorbind despre episodul cu Iona, autorul evangheliei (Mat 12:40), sau eventual un scrib neatent de mai târziu, repetă expresia „trei zile şi trei nopţi” din dreptul lui Iona şi când face comparaţia cu Iisus. Expresia „trei zile şi trei nopţi” era un stereotip deja folosit în VT (1Sam 30:12; Iona 1:17), şi o singură menţiune de acest gen în evanghelie, nu ne convinge că aceasta a fost rostirea lui Iisus. Spuneţi cinstit: dacă ar fi fost în interesul Dvs., nu aţi fi găsit explicaţia aceasta înaintea mea ? Fiindcă văd că mereu vă referiţi la faptul că autorii NT ar fi „falsificat” pe ici pe colo...

Profeţia din Isaia 9:6

Textul din Isaia 9:6 l-aţi lăsat deoparte pentru altădată. Vă reamintesc că deja v-am scris câteva lucruri despre acea profeţie, iar acum am să adaug altele, asemănătoare:
1. Isaia 9:6 este culminaţia profeţiei tipologice din 7:14. În 7 14 este vorba de copilul Immanuel, un prinţ anonim din timpul lui Ahaz, dar în 9:6 Isaia arată că profeţia aceea despre Immanuel este tipologică, se referă în sens mai deplin la Messia. De unde ştim? Există o continuitate literară şi tematică între cap. 7-9. (împărţirea în capitole a fost făcută abia în sec. 13, nu este originală) şi tema se prelungeşte de fapt până în cap. 11-12, unde iarăşi se face referire la Messia. Că există legătură între profeţia din 7:14 şi cea din 9:6 este evident din pasajul intermediar (cap. 8), unde de două ori avem în textul ebraic cuvintul עמנואל , odată ca nume propriu, numind ţara sfântă „Ţara lui Immanu’el” (v. 8), şi a doua oară, folosind numele acesta ca strigăt de luptă al lui Israel, şi expresie de credinţă şi speranţă (kiy ‘immánu ’eel = „căci Dumnezeu este cu noi”, v. 10).
2. Profeţia din Is 9:6 arată că personajul despre care se vorbeşte este garanţia victoriei finale a lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor lui Israel (cf. v. 3-5), ceea ce nu s-a întâmplat încă, dar se va întâmpla cu Israelul lui Dumnezeu.
3. Profeţia din Is 9:6 este explicaţia prezicerii din 9:1, că o mare lumină va răsări din Galileea. Isaia face legătura între v. 6 şi cele anterioare, prin conjuncţia cauzală „kiy” de la începutul versetului.
4. V-am arătat deja în mesajul anterior, că Targumul aplică profeţia din Is 9:6 la Messia. Iar Targumul reprezintă poziţia oficială a iudaismului din primele secole creştine.
Când am discutat această profeţie cu rabinul acela din Tel Aviv, mi-a spus că profeţia prezicea de fapt domnia lui Ezekia. Zicea că supranumele „Dumnezeu tare” prezicea numele lui Ezekia, care ar însemna „Dumnezeu tare”. Ştiam că nu are dreptate, fiindcă Ezekia este Hizqi-Yahu („YHWH este puterea mea”), subliniind că purtătorul acestui nume se încrede în puterea lui Dumnezeu, în timp ce Prinţul din Is 9:6 se numeşte Eel-Ghibbor („Dumnezeu Viteaz”), aşa cum în profetul Îl numeşte doar pe Dumnezeu Însuşi (10:20-21): „În ziua aceea, rămăşiţa lui Israel şi supravieţuitorii casei lui Iacov, nu se vor mai sprijini pe cel ce îi loveşte; ci se vor sprijini pe YHWH, Sfântul lui Israel, cu credinţă. O rămăşiţă – rămăşiţa lui Iacov – se va întoarce la Dumnezeul cel Puternic/Viteaz (אל גבור Eel Ghibbor). Iată cine este Copilul din Is 9:6 ! Pe lângă faptul că este un Sfetnic (strateg) Minune şi un Comandant al Păcii, pe lângă faptul că este un Copil, un „fiu de om” născut, El este numit „Dumnezeu Viteaz”. Şi ca să nu fie nici un dubiu, profetul mai adaugă un nume care este absolut unic în toată literatura ebraică, şi nu se poate referi decât la Dumnezeu: אבי עד ’avi-’aad (Părintele Veşniciei; în Targum, Qayyam ’Olmayya’ = Cel ce dăinuieşte în veci). Acesta este Messia, domnule Hermann, aşa au înţeles evreii de acum două milenii.
Ca să nu-l jignesc pe rabin argumntându-i în faţa a trei martori (singurii şi toţi evrei), că explicaţiile lui, care aplicase la Ezekia această prezicere, erau greşite, am pus doar o întrebare, referitoare la v. 7: „Dacă este vorba de Ezekia, atunci cum vă explicaţi că Isaia zice că acest Copil va aduce împărăţiei lui David o pace fără sfârşit (אין קץ ’een qeetz), că Dumnezeu va întemeia astfel un imperiu al dreptăţii care va dura עד עולם ad ‘olaam (până-n veac) ?” Spre uimirea mea, mi-a răspus că Ezekia a avut o domnie mai lungă decât alţi regi evrei, şi că expresiile acestea „până-n veci” etc. sunt nişte hiperbole...

Sper că răspunsul Dvs. va fi mai înţelept decât al acelui om, care nu ştiu dacă mai este acum printre cei vii, şi mi-e dor de el, fiindcă după aceea am rămas prieteni. Până într-o zi, când nu mi-a mai scris nimic şi n-am mai primit nici o veste.

Cu simpatie,

Lect. univ. drd. Florin Lăiu,
Profesor de teologie biblică.

Dragă Domnule Herman Haym

Eu nu am timp să stau pe forumuri, dar prietenii mi-au atras atenţia asupra afirmaţiilor înalt specializate şi uneori contondente pe care le faceţi, am decis să intervin, deoarece Sola Scriptura este un institut de educaţie biblică respectabil şi creştin. Fără supărare, dacă suntem bărbaţi, să fim „sportivi”.
Unele din traducerile şi interpretările pe care le susţineţi nu stau în picioare. Nu cred că aceasta este cea mai importantă problemă a Dvs., nici nu am luat în seamă toate afirmaţiile greşite pe care le faceţi; dar, pentru că credeţi că argumentul Dvs. stă în cunoaşterea temeinică a Bibliei şi a limbii ei, îndrăznesc să pun în scris reacţiile mele.
Aţi acuzat în mod repetat pe ceilalţi creştini că au falsificat Biblia. Orice activitate umană este imperfectă şi ştiu bine ce spun, că există destule greşeli de copiere, de citire, de traducere, de interpretare care nu înseamnă neapărat fals şi rea voinţă. Ele sunt rodul generaţiilor de cercetători. Unii dintre ei au stricat textul chiar încercând să-l corecteze. Iar această afirmaţie este adevărată atât pentru creştini, cât şi pentru evrei, la toate confesiunile şi sectele şi la toţi indivizii independenţi care cred că sunt singurii care au adevărul. Deci, pentru că toţi putem greşi, este bine să fim mai îngăfuitori cu alţii. Există o mulţime de erori de tot felul dar cele mai multe nu sunt semnificative. Puţine sunt importante, iar acelea pot fi depistate comparând diverse traduceri, dacă cineva nu cunoaşte foarte bine limbile bilbice.
Ideea că pentru a înţelege corect textul ebraic este suficient să ştii ivrit (ebraica modernă), este foarte discutabilă. Este ca şi cum un mexican învaţă limba română, iar după ce a ajuns la ultimul nivel îi dai să citească şi să comenteze din Dimitrie Cantemir. Este adevărat că ivrita modernă se prezintă la suprafaţă ca o reînviere a limbii biblice, dar lucrurile nu sunt atât de simple cum par. Vocabularul biblic a fost preluat, dar uneori nu cu acelaşi sens, ci cu sensurile care circulau acum 2000 de ani. Pronunţaia, bună parte din gramatică, topica frazei, sintaxa şi alte elemente sunt mult diferite astăzi. Dar cea mai importantă diferenţă este că, dacă un ziar ivrit îl citeşti aşa cum scrie, şi nici nu ai nevoie de vocalizare, textul biblic a ajuns până la noi prin copieri de-a lungul a trei milenii, a schimbat trei alfabete succesive (canaanit vechi, paleo-ebraic şi actualul care este aramaic) şi trei modalităţi diferite de scriere (consonantică, consonantică cu matres lectionis şi în final cu vocalizare şi accentuare masoretică). Din acest motiv, este important să fie analizată relevanţa textului ebraic, nu doar aşa cum este fixat şi vocalizat în sec. 5-8 de masoreţi (care erau anticreştini), ci aşa cum ar fi el citit în mod critic, inteligent, de orice cercetător suficient de pregătit.
Adevărul este însă că respectând textul masoretic aşa cum este el vocalizat şi punctuat, nu putem citi cum susţineţi Dvs., că „un nelegiut va face să înceteze jertfa...” (Dan 9:27). Acel „nelegiuit” pur şi simplu nu există în v. 27. În realitate, subiectul logic al fiecărui verset al acestei profeţii (24, 25, 26, 27) este Messia, în mod explicit în v. 25-26, şi în mod implicit în v. 24 şi 27. Care este acel cuvânt ebraic din Daniel 9: 24-27 care înseamnă „nelegiuit” şi pe care Dvs. îl faceţi subiectul primei propoziţii din v. 27 ? Abia ultimul cuvânt din verset (שמם pustiitor) s-ar putea referi în principiu la un nelegiuit care va fi distrus, dar acesta este prea departe ca să fie subiectul primei propoziţii. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, aceasta nu justifică afirmaţia Dvs. că Biserica a măsluit cuvântul şi a falsificat Biblia. S-ar putea demonstra că aici, în Daniel 9 mai degrabă Sinagoga a falsificat subtil nişte lucruri. De exemplu, punând accentul athnakh sub cuvântul שבעה (şapte) din v. 25, a făcut să se citească „până la Messia...7 săptămâni; şi timp de 62 săptămâni...”, în loc de „7 săptămâni plus 62 de săptămâni”, ceea ce indică un calcul greşit de la decretul de restaurare a Cetăţii până la Messia. În v. 26 se spune clar că Messia va fi dat la moarte „după cele 62 de săptămâni”. Prin urmare, Messia nu avea să vină după primele 7 săptămâni, cum reiese din punctuaţia rabinică şi din traducerile creştine obediente exclusiv de textul masoretic.
Dvs. faceţi referire la jertfe ca unul care speraţi că în viitor templul va fi restabilit şi toată acea liturgică de care Dumnezeu S-a putut lipsi de la Adam până la Moise, să fie reînviată. Asta îmi spune că nu credeţi că Messia este adevărata Jertfă. Dacă vreţi să vă convingeţi că El este adevărata jertfă, citiţi vă rog introducerea la Isaia 53 în Targum (Is 52:13: האֹעבדיֹמשיחא (iată, Robul Meu, „Messia”). De asemenea, în rugăciunea צידוקֹהדין , publicată cândva de Rabi Dr. Thenen în broşura הצפור (în Brăila, la o dată necunoscută, în perioada interbelică) se găsesc cuvintele „căci nu pentru meritele noastre Te rugăm, ci pentru meritele Aceluia care a fost legat ca un miel de jertfă”. Desigur, credincioşii evrei nu se gândeau la Iisus, când menţionau asemenea lucruri, dar aceasta arată că ideea unui sacrificiu uman (prefigurat de jertfa lui Isaac) era înţeleasă cel puţin de unii rabini ca fiind soluţia lui Dumnezeu pentru ispăşirea păcatelor. Nu înţeleg clar ce poziţie aveţi faţă de Noul Testament. Dacă credeţi în misiunea apostolilor lui Iisus şi în inspiraţia autorilor NT, atunci citiţi Epistola către Evrei, care arată clar că în noul legământ împlinit de Iisus, singurul Messia, nu mai sunt valabile templul şi jertfele (umbrele) vechiului legământ. S-a terminat pentru totdeauna cu ele. Cine îşi pune speranţa în jertfe animale îşi pierde sufletul.
Încetarea ritualurilor la templu nu se produce doar prin forţe umane ostile, cum a fost în anii 586 AC, 168 AC şi 70 AD, ci Dumnezeu poate face aceasta trimiţând o secetă şi foamete grozavă (Ioel 1:13). Tot astfel, când adevărata jertfă avea să vină, jertfele care erau doar o prefigurare a ei, trebuiau să înceteze, sau oricum, îşi pierdeau valabilitatea. Dvs. negaţi însă afirmaţia Evangheliei referitoare la sfâşierea perdelei templului, aşa încât nu ştiu exact pe ce scrieri sfinte vă întemeiaţi, dacă respingeţi NT. Spuneţi că perdeaua aceea a existat până la distrugerea templului. Dar de unde ştiţi că era aceeaşi? Doar nu vă imaginaţi că perdeaua era aceeaşi din timpul lui Moise. Ceea ce se uza era înlocuit.
Să înţeleg că admiteţi numai VT ? Observ că citaţi şi din Noul. Dar spuneţi că atunci când va reveni Iisus din cer se vor aduce jertfe după ordinea prescrisă... Deci Dvs. nu sunteţi evreu ortodox, pentru că credeţi în Iisus. Nu sunteţi nici mesianic, pentru că mesianicii ţin sărbători, dar nu aşteaptă refacerea templului şi aducerea jertfelor. Sau dacă asta aşteaptă, înseamnă că nu sunt cu totul creştini. Ce să mai facă Dumnezeu cu jertfele după revenirea lui Iisus? Citatul pe care-l daţi („copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără jertfă...”) este din Os 3:4 şi se referă la jertfele păgâne şi idolii regatului Israel de nord, care a fost distrus de asirieni, nu la templul din Ierusalim.
Da Messia trebuia să fie Om, dar şi Dumnezeu: Isaia 9:6 („copil”, „fiu”, dar şi אל גבור „Dumnezeu Viteaz” şi אבי־עד„Părinte Veşnic” (comparaţi cu Is 10:21 în textul ebraic). În Targumul de la Is 9:6 se poate citi următoare traducere interpretativă, veche de peste 2000 de ani, pe care o au evreii în comentariile rabinice: „Profetul a zis casei lui David: ’Iată un Copil/Învăţător ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat; El a primit sarcina păstrării Legii. Numele Lui este numit de demult Minunat Sfătuitor, Dumnezeu Viteaz, Cel ce Dăinuieşte în Veci, Messia a cărui pace va spori peste noi în zilele Lui”. Dacă El este doar om, atunci de ce David îl numeşte „Domnul Meu” (Ps 110:1; Mt 22:42-44) ? Faptul că multe profeţii se referă doar la natura Lui umană, nu este un argument că Messia avea să fie doar om. Da, ca Om, Iisus se închină lui Dumnezeu, numindu-L „Dumnezeul Meu”, aşa cum aţi argumentat, dar El nu este mai puţin Dumnezeu (Ioan 1:1; 20:28; Rom 9:5; Tit 2:13; Ev 1:9; 1In 5:20; Ioan 12:41-43 cf. Is 6:1-2).
Traducerea Dvs. la cuvintele „lama sabachthani” („de ce m-ai încurcat?”) este ingenioasă (n-am mai întâlnit-o până acum), dar nu este corectă. Autorii biblici care au redat în greacă aceşti termeni evreieşti erau evrei şi ştiau bine care este limba în care Iisus a strigat, precum şi sensul. Comparând transliterarea grecească a acestui strigăt în evanghelii (Mt 27:46 ηλι ηλι λεμα σαβαχθανι , Mc 15:34 ελωι ελωι λεμα σαβαχθανι) observăm aspecte aramaice ale limbajului. Ştim că limba vorbită de galileeni şi de Iisus era dialectul iudeo-aramaic (Mc 5:41; Ioan 1:42; 1Cor 16:22), o aramaică impregnată de elemente iudaice, care era binecunoscută şi în sud, în Iudeea. Mai ştim că ebraica încă se vorbea în Iudeea, dar într-o formă evoluată (ebraica mişnaică) influenţată de aramaică şi Iisus o cunoştea cu siguranţă, deoarece părinţii erau din Betleem de origine. Nu ştim cum a strigat Iisus exact (Elí, ca în ebraică; sau Elo-í, ca în aramaică), dar întrebarea „pentru ce?” este redată în ambele evanghelii la fel („lema’ ”, ca în aramaică; şi nu „lama’ ”, ca în ebraică, deşi traducătorii au transliterat cu /a/). Aceasta înseamnă că strigătul lui Iisus a fost în limba maternă, în iudeo-aramaică, iar verbul transliterat greceşte în forma „sabachthani” trebuie să fie tot aramaic. Or se ştie că în aramaică „m-ai părăsit” se spune „shabaqtani” (שבקתני). În greacă nu există sunetul /sh/, de aceea se transliterează cu /s/, iar Kof şi Kaf se transliterează cu K (care grafic s-a confundat uneori cu X). Speculaţii nevinovate sau chiar mistice se pot face (cineva susţinea că „lama shabahtani” înseamnă „de ce m-ai proslăvit”?), şi este adevărat că verbe asemănătoare se găsesc: sabak (ebr. a încurca), shabbach (a lăuda/slăvi). Dar autorii evangheliilor au înţeles că verbul shabaq (a lăsa, a părăsi). Nu văd de ce trebuie să-i contrazicem. Şi ce câştigăm cu asta? Că până la urmă este adevărat şi că Iisus a fost onorat (proslăvit) prin acea Jertfă (In 7:39; 12:16, 23, 28; 13:31-32; 17:1.5; 21:19), şi că Providenţa L-a „încurcat” ca pe berbecul pe care Avraam l-a jertfit în locul lui Isaac (Gn 22:13), dar aceasta nu neagă înţelegerea contemporanilor: „M-ai părăsit”. Forma la care vă referiţi (עזבתני azavtani) din Ps 22:1 este ebraică. În Targum la Ps 22:1 apare însă שבקתני „shabaqtani”, chiar la sute de ani după Iisus.

Referitor la textul din Isaia 53:12ab, din nefericire a fost greşit tradus în najoritatea versiunilor, din superficialitate. Totuşi, Targumul precum şi traducerea iudaică americană TNK redau diferit aceste versuri – şi mult mai convingător. (TNK: „Assuredly, I will give him the many as his portion, He shall receive the multitude as his spoil”). Aceasta înseamnă că particula את trebuie înţeleasă aici ca indicator al complementului direct („pe”), nu ca prepoziţie („cu”). Eu traduc: „El va împărţi ca pradă pe cei puternici” (cf. Ioel 4:2, Za 2:12, Ps 2:8). În ambele versuri, Targumul înţelege că Robul lui Iahwé este învingătorul care îşi însuşeşte bogăţiile „mulţimilor” (neamurilor) şi „puternicilor” (regilor): „De aceea îi voi împărţi Lui pradă de popoare mari, şi bogăţii de cetăţi tari le va împărţi ca pradă”. Vechea traducere greacă redă: „De aceea va moşteni El Însuşi pe mulţi şi va împărţi prăzile celor puternici”. Aceeaşi idee poate fi urmărită în traducerile Vulgata, Christian Standard Bible (Holman), Douay-Rheims, Luther (L45: “Darum will ich ihm große Menge zur Beute geben, und er soll die Starken zum Raube haben”).
Ideea că, în lupta şi în victoria desfăşurate în acest poem, Mesia împarte prada „printre” cei mulţi (mari) şi „cu” cei puternici, trivializază identitatea şi autoritatea lui Messia. I-au fost, oare, „cei mulţi” şi „cei puternici”, aliaţi în război? În tot acest poem, El luptă absolut singur, iar atitudinea celor mulţi trece de la oroare, la uimire şi cutremur (vezi Is 52:13). Nici un „puternic” şi nici o „mulţime” nu au fost de partea Lui în timpul „luptei”. Pentru care motiv, în ziua triumfului, El să aibă doar o parte între mulţi alţii şi printre „puternici”, ca şi cum el ar fi un neputincios parvenit?
Dacă El plăteşte răscumpărarea tuturor, atunci toţi sunt robii Lui. Dacă aici ar fi vorba numai de „cei mulţi” am putea suspecta că aceştia sunt mulţimile salvate, cărora Messia le face parte de roadele victoriei Lui (cf. Dan 7:13-14.18.27; Ap 20:4 et a.). Dar prezenţa „puternicilor” în versul paralel face foarte improbabilă o asemenea lectură, fiindcă în context este vorba de premiul victoriei supreme a lui Messia. Un Messia care în sfârşit ajunge abia la înălţimea suveranilor pământeşti, nu este imaginea biblică şi contextuală a acestui Învingător. La începutul poemului (42:13-15) ni se spune că El (singur) va învinge şi va fi înălţat la superlativ, încât toţi puternicii se vor înfiora. Comparaţi încheierea poemului cu versurile introductive, unde avem de asemenea „mulţi” (=popoare) şi „împăraţi”.
În orice caz, apreciez faptul că aţi observat slăbiciunea teologică a acestor versuri, aşa cum sunt ele traduse de obicei. De asemenea, versurile „wayyiten ’et resha’im qivro, we’et ’ashir bemothaw” sunt traduse neatent în multe traduceri, aşa că nu mă mir că aţi căutat o soluţie diferită. Totuşi, soluţia Dvs. nu stă, deoarece qivro înseamnă „groapa Lui” nu „groapa lor”. Afară de faptul că presupuneţi o eroare scribală în acest cuvânt, ceea ce este posibil teoretic, dar nu este atestat. În schimb, verbul wayyten apare diferit. În textul de la Qumran apare wayyttenu (au dat, a fost dat[ă]), ceea ce reflectă o lectură arhaică verbului ויתן (wayyuttan = a fost dat[ă]). את este aici prepoziţie (cu, împreună cu). Termenii עשר (bogat) şi רשע (nelegiuit), aşa cum se scriau la origine, fără vocalizare şi fără matres lectionis, sunt folosiţi aici în vers ca joc de cuvinte, unul fiind inversul celuilalt. Iar termenii qever (groapă) şi boma’ (mormânt) de la sfârşitul versurilor paralele sunt sinonimi. Se va citi, prin urmare, bomatho (mormântul Lui). Conjuncţia waw este aici adversativă, iar traducerea este: „Au dat (au hotărât să fie) groapa lui cu ticăloşii, dar a fost cu (lângă) un om bogat mormântul Lui”. Acesta este contrastul dintre ce I-au hărăzit oamenii şi ce I-a hărăzit Dumnezeu. Moartea lui Iisus a fost cumplită, dar înmormântarea, în ciuda planurilor omeneşti, a fost a unui nobil. Soluţia mea nu este originală, poate a Dvs. este, şi chiar este interesantă, însă trebuie să recunoaşteţi că nu se potriveşte în context.
O altă problemă, mult mai importantă, este că Dvs. citaţi porunca întâi din decalog pentru a susţine că Messia nu poate fi Dumnezeu, deoarece există un singur Dumnezeu. Este logic cumva, dar logica noastră nu ne ajută prea mult în situaţia aceasta. Moise şi Profeţii vorbesc despre o fiinţă cerească (Maleah Adonai), care are întotdeauna rol de trimis special al lui Dumnezeu, dar care Se confundă întotdeauna cu Dumnezeu şi cere închinare din partea oamenilor. În rugul aprins, Acesta este Cel care a vorbit cu Moise „din mijlocul rugului” (Ex 3:1.4), care Îşi asumă Numele Sacru, care eliberează pe evrei din Egipt (Ex 14:19-21), care a condus conchista Canaanului (Ios 5:13-15), care Se descoperise încă din timpul patriarhilor ca Dumnezeu (Gen 16:7-11.13; 22:11-12.15-17; 48:15-16). Termenul מלאך mal’ach înseamnă de fapt sol, trimis, ambasador, delegat, reprezentant, indiferent dacă este vorba de un sol ceresc sau un sol omenesc. Abia târziu, în epoca romană, a ajuns să se folosească în mod exclusiv cu sensul de „înger”. De asemenea, Spiritul lui Dumnezeu (numit uneori simplu Duhul, fără altă precizare) este asociat cu autoritatea şi puterea lui Dumnezeu şi este prezentat distinct, chiar dacă în strânsă legătură cu Dumnezeu (Gen 1:2). De aceea Dumnezeu vorbeşte uneori la plural despre Sine (Gen 1:26), nu pentru că ar folosi un pronume de reverenţă, fiindcă în cele mai multe cazuri, Dumnezeu vorbeşte despre Sine: „Eu Sunt Acela”. Nu întâmplător, Isaia se referă la cele trei Persoane ale Dumnezeirii într-un singur pasaj: Is 63:9-10.

Aţi afirmat: „Cei ce cred in Isus nu mai fac voia lui Dumnezeu,ca Cristos ii invata ca nu mai trebuie.” Înţeleg că reacţionaţi astfel faţă de unii pretinşi creştini care sub pretextul evangheliei lui Iisus nu mai fac voia lui Dumnezeu. Aici ei se înşală, dar este posibil să greşiţi şi Dvs. De exemplu, crezând că toate elementele legământului mozaic sunt valabile şi acum în noul legământ, şi că Iisus este doar un profet, nu şi Dumnezeu care în trup omenesc a venit şi S-a jertfit pentru a noastră mântuire..., vă înşelaţi şi Dvs.


Ilustraţia Dvs. cu copacul este în oarecare măsură instructivă. Una mai bună a făcut Apostolul Pavel în Rom 11:16-22. În acea ilustraţie relaţia trunchi-ramură este văzută în sens spiritual, ca succesiune spirituală, nu ca descindere genetică (ca în iudaism), nici ca succesiune „apostolică” (adică mistico-politică, ca în ortodoxism şi catolicism). Trunchiul nu este întreg iudaismul (care a avut şi are şi el destule variante şi secte), ci trunchiul este Israelul credincios, spiritual, suma acelor evrei sau neevrei din VT care au ascultat de Legea Domnului, nu cei care s-au închinat la viţei şi au făcut voia lor. De asemenea contemporanii lui Iisus, şi majoritatea iudeilor care nu L-au acceptat ca Messia, nu au mai fost socotiţi de Dumnezeu ca Israel, fiindcă acele ramuri (chiar dacă ar fi fost unitare din punct de vedere religios) au fost tăiate (Rom 11:17.19). De asemenea, Pavel învaţă şi pe creştinii neevrei care au fost altoiţi în trunchiul Israelului lui Dumnezeu, că statutul lor nu este diferit de al ramurilor evreieşti, şi anume că privilegiul lor de a se numi Israel este condiţionat de o relaţie de credinţă. Odată cu renunţarea la credinţă vine tăierea ramurii (v. 20-21), ceea ce s-a întâmplat cu mulţi creştini şi multe biserici şi grupuri pretins creştine.


Întoarcerea modernă a evreilor în ţara promisă nu are legătură cu legământul lui Dumnezeu, nici cu profeţiile. Toate profeţiile despre întoarcere şi restaurare se refereau la întoarcerea şi restaurarea de după exilul babilonic. Unele sau realizat, altele nu s-au realizat şi nu se vor mai realiza, deoarece sunt condiţionate (Ier 18). Ceea ce se întâmplă astăzi este o mişcare social-politică despre care nici măcar evreii nu cred toţi că este profetică. Africanii au fost luaţi ca sclavi, iar după eliberare, americanii le-au făcut un stat în Africa (Liberia) unde să se întoarcă. Statul Papal a fost desfiinţat şi umilit între 1798/1870 – 1929, dar odată cu ascensiunea fascismului a început să se refacă. Popoarele din Balcani au fost supuse otomanilor, dar după secole au început să se elibereze. Saşii au fost aduşi în Transilvania de multă vreme, iar în perioada comunistă s-au repatriat în Germania. Ce este diferit cu evreii? Este tot o mişcare absolut politică, deşi are pretenţii religioase (şi alţii au). Majoritatea evreilor sunt tot în diaspora (în special în Americană), deci nu socotesc că iudaismul i-ar lega de patria strămoşilor lor îndepărtaţi.


Israel a fost ales cândva ca popor al lui Dumnezeu, ca frate mai mare între celelalte popoare. Dar alegerea a fost condiţionată. Şi Saul a fost ales ca rege, şi Iuda a fost ales ca apostol, dar şi-au pierdut orice drept prin necredinţă şi neascultare. Referinţa Dvs la Ieremia 33;23 seamănă cu cea din 31:35-38. Dar aţi uitat să menţionaţi că chiar şi cele mai solemne jurăminte ale lui Dumnezeu, care Se referă la planurile Lui de viitor cu orice popor, sunt condiţionate (tot Ieremia spune în cap. 18:6-11). Ieremia a rostit profeţiile acestea la începutul exilului babilonic, şi ele se referă la întoarcerea din exil şi restaurarea din epoca persană. Planul lui Dumnezeu a fost într-adevăr ca Ierusalimul să nu mai fie distrus niciodată (Ier 31:40). Şi totuşi a fost distrus, chiar în mod repetat. Ierusalimul de acum nu mai are în el locuinţa lui Dumnezeu, iar legământul a fost de mult rupt de către Israel. Toate promisiunile de acest gen sunt condiţionate. Nu sunt oare toţi arabii de nord, edomiţii din vechime, cele 10 triburi israelite din nord, sămânţa lui Avraam ? Şi totuşi, au fost de multă vreme lepădaţi şi până astăzi zac în anonimat sau în răzvrătire. La fel au făcut şi iudeii, când au respins pe Iisus ca Messia. Şi-au pierdut privilegiul de „întâi-născut”. Au trecut pe planul al doilea (din punct de vedere al statutului înaintea lui Dumnezeu, nu în sens fizic, politic sau economic, unde sunt mereu printre primii).
Pavel spunea că Avraam a aşteptat Ierusalimul ceresc (Evrei 11), că Ierusalimul pământesc, cu poporul lui şi cu religia lui sunt în robie, în timp ce Ierusalimul de sus este „mama noastră”, cetate liberă şi eternă (Gal 4:25-31). Iar Ioan l-a văzut în viziune coborând pe pământ, după judecata milenială (Apoc 21).
Cu stimă,

F L, cetăţean al Ierusalimului ceresc.
(Asta pentru că după fiecare comentariu vă semnaţi "HH din Israel" sau "de la Ierusalim"!)

Elemente de exegeză la Daniel 9:24-27

Dragă frate Nicu

Un prieten mi-a atras atenţia asupra exegezei Dvs. la „cele şaptezeci de săptămâni” din Dan 9, publicată pe blogul http://exegeza.webng.com . Am fost curios să văd despre ce este vorba şi am fost impresionat că un cercetător solitar ca Dvs. aţi învăţat să citiţi textul biblic în limbile originale, chiar dacă în generaţia aceasta s-au înmulţit ebraiştii şi eleniştii. Faptul că interpretările Dvs. diferă oarecum de altele (de cele clasice sau de ale mele) este normal, cel puţin pentru o anumită fază a experienţei şi cunoaşterii. Mi-a plăcut disponibilitatea pe care o arătaţi faţă de cunoaşterea adevărului şi deschiderea faţă de orice schimbare dacă este necesar. Şi eu zic la fel în dreptul meu, deşi recunoaştem amândoi, măcar în taină, că nu este atât de uşor să-ţi schimbi opinia, mai ales după ce ai publicat-o şi garnisit-o cu argumente exegetice, lingvistice etc. Contez însă pe buna credinţă şi deschiderea pe care o manifestaţi, încercând o replică la afirmaţiile Dvs. provocatoare (în sens pozitiv).
Care este justificarea unei traduceri „numai după textul masoretic”?

Doar 7 săptămâni până la Mesia?
Traducerile care se orientează strict după TM într-adevăr, aşează punct sau punct şi virgulă după „7 săptămâni” (LUT, RSV, NRS, LSG, ELB, TEV, CNS etc.), în timp ce altele (e.g. KJV, NKJ, YLT, NEG, NAB, WEB, ASV, NAS, DRB, NIV, Menge, Cornilescu-GBV) pun doar o virgulă sau chiar nimic, înainte de conjuncţie (care în mod normal ar avea rol copulativ pentru cele două numerale).
Toată disputa se creează în jurul unui păcătos de athnach, semn disjunctiv (de regulă, principal), care arată că masoreţii au indicat aici o separare a celor două numerale (7 şi 70). Înainte de a fetişiza toate semnele de punctuaţie, care cu siguranţă nu puteau fi moştenite exact de la profeţi, oricât de bună tradiţie orală s-ar fi păstrat, merită să ne întrebăm, ce i-a determinat pe aceşti masoreţi să aplice aici un athnach? Nu trebuie să uităm că punctuaţia aceasta a fost aplicată textului ebraic la câteva secole după Christos, în condiţii în care tensiunile apologetice dintre iudaism şi creştinism erau importante. Nevoia iudaismului de a se apăra în faţa ofensivei creştine ar putea explica acest athnach mai bine decât orice altceva. Un alt contraargument ar fi şi acela că semnul athnach apare uneori scris în locuri în care după toate normele de bun simţ nu ar avea ce căuta ca accent disjunctiv. Verificaţi, de exemplu, în Gen 3:3, unde în traducere nu se cade decât o virgulă, iar în alte situaţii asemănătoare, masoreţii n-au pus athnach (e.g. Gen 19:19c; Ex 23:33a; Dt 7:22b):
„Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el [^athnach] ca să nu muriţi!”
De asemenea, chiar în Dan 9:24, foarte aproape de locul la care vă referiţi; accentul athnach, presupus a fi principalul disjunctiv în frază, nu poate avea rolul indicat de masoreţi: „…până la ispăşirea vinei, până la aducerea dreptăţii veşnice [^athnach] până la sigilarea profeţiilor şi profeţilor şi până la ungerea celor preasfinte...”
Teza doctorală a lui Owusu-Antwi [1] face o critică foarte pertinentă a ortografiei acestui athnach din Daniel 9:25, adăugând că nu rareori athnach este pus acolo unde nu te-ai aştepta (e.g. Gn 1:1.21, 22:10, 1Rg 8:42, Dan 9:2). Ba încă uneori athnach are aceeaşi poziţie stranie, ca în Dan 9:25, aşezat în mijlocul unei enumerări: „70 talanţi [^athnach] şi 2400 şekeli (Ex 38:29)”; „…fiii lui Beniamin: …..Roş [^athnach] şi Muppim” (Gn 46:21)”; „în total erau la număr 603.000 [^athnach] şi 550 (Nu 1:46)”, în loc de 603.550.
Este mai dificil să explicăm toate aceste anomalii. Ele pot fi erori scribale foarte vechi (aşa cum sunt nu unele în transmiterea consonantică), sau pot reprezenta nişte intervenţii cu caracter teologic, cum este cazul în Daniel 9:25. Faptul că sunt şi alte situaţii discutabile în Daniel 9, favorizează prima explicaţie. Dar şi explicaţia teologică (apologetică) este rezonabilă. Pentru comparaţie, să ne amintim că până pe vremea primei cruciade, toţi rabinii interpretau personajul profetic din Isaia 53 ca fiind Messia (aşa cum reiese din Targume). Dar ca reacţie faţă de violenţele antievreieşti stârnite de prima cruciadă în Franţa, Rashi a lansat noua interpretare standard: Robul Domnului din Isaia 53 este o personificare a poporului evreu (ca şi în alte locuri din Isaia).
Să nu uităm că profeţia din Daniel 9 a fost mult timp un argument creştin foarte puternic, faţă de care sinagoga trebuia să aibă o reacţie. În trecut rabinii chiar interziceau evreilor să citească profeţia lui Daniel. Nu sunt antisemit (nici un ebraist serios nu poate fi antisemit!), dar trebuie să fim realişti: evreii au reacţionat ca şi creştinii, ca şi alte religii, în asemenea cazuri, şi chiar dacă fidelitatea transmiterii masoretice este probabil cea mai admirabilă din toată istoria, textul masoretic este departe de a fi fără erori. El este doar cel mai bine păstrat, dar nu şi perfect păstrat. Din punct de vedere tehnic are şi el destule probleme.
Cea mai bună idee este ca ebraiştii să se obişnuiască să citească fără vocale şi fără accente, ba chiar citirea consoanelor să fie mai critică, deoarece nu de puţine ori, adevărata citire a textului trebuie restaurată pe cale critică, comparând cu LXX, cu Targumele, cu Vulgata şi alte Versiuni, ba uneori chiar intuind o posibilă eroare scribală cu o mai mare vechime decât LXX, deci care nu mai poate fi atestată textual. S-au descoperit şi sunt bine argumentate şi unele din aceste cazuri, deşi altele sunt pure speculaţii.
Există însă întotdeauna dovezi suficiente, fie sintactice, fie în logica discursului, fie de altă natură, care ne ajută să traducem bine, cu accentele acestea (care sunt prea multe şi uneori inutile, ca şi regulile talmudice !), sau în ciuda lor. De exemplu, în Dan 9:26 Messia este aşezat clar „după cele 62 de săptămâni”, ceea ce favorizează traducerea: „până la Messia-Conducătorul, vor fi 7 săptămâni şi 62 de săptămâni.” În v. 24, culminaţia acelor speranţe (ispăşirea păcatului, venirea dreptăţii veşnice, „ungerea...” etc.) are loc odată cu împlinirea celor 70 de săptămâni, deci în ultima săptămână. Iar în vv. 25-27, aceste săptămâni sunt defalcate în 7+62+1. Prin urmare, Messia în această profeţie este aşezat la capătul celor 70 de săptămâni şi anume după cele 62 (adică 69) de săptămâni! Aceasta înseamnă că nu se poate pune nici cel mai uşor semn disjunctiv între „7 săptămâni şi 62 de săptămâni”.
Probabil veţi întreba de ce vorbitorul nu spune „69 săptămâni”, ci „7 săptămâni + 62 săptămâni”. Mai întâi trebuie să ne amintim că toate perioadele profetice prezentate în aceste viziuni apocaliptice sunt „descoperite” într-un limbaj „acoperit”, criptic, codificat şi nu rareori poetic. De exemplu, în loc de „trei vremi («ani») şi jumătate”, îngerul spune „1 vreme + 2 vremi + ½ vreme”, iar cea mai lungă perioadă profetică o exprimă în forma „până la seară-dimineaţă două mii şi trei sute...”, în loc de „până la 2300 zile”. În al doilea rând, pe această cale se sublinia simbolistica sabatică şi jubiliară a perioadei de 70 săptămâni (70×7), inaugurând-o printr-un prim jubileu (7 „săptămâni” = 7×7 ani, cf. Lev 25) şi sugerând astfel că 70 săptămâni înseamnă marele jubileu.
Următoarea schemă structurală sugerează rostul fiecăreia din aceste perioade. Primele 7 săptămâni erau dedicate restaurării materiale şi spirituale a Ierusalimului postexilic, după care încă 62 săptămâni aveau să treacă până la ivirea lui Messia.

A de la restaurarea Ierusalimului B până la Messia Conducătorul
_____________________vor fi
A1 7 săptămâni B1 şi 62 de săptămâni

Vulgata, tradusă pe la anii 400 din ebraică, reflectă vechea citire iudaică din LXX: „ebdomades septem et ebdomades sexaginta duae erunt” (7 săptămâni şi 62 săptămâni vor fi)

Un uns oarecare ?
Referitor la uzul expresiei מָשִׁיחַ נָגִיד fără articol şi traducerea în limba română cu articol nedefinit (un uns, un conducător), aş recomanda traducătorilor pe care-i citaţi, nişte studii mai aprofundate în sintaxa şi stilistica ebraicei clasice, nu doar aplicarea unor reguli şcolăreşti. Ebraica şi greaca folosesc uneori articol unde limba română nu foloseşte, şi invers: nu foloseşte articol definit, acolo unde limba română foloseşte. Dar chiar şi în limba română, uzul articolului are şi valori sintactice care ţin de stilistică. Ce distincţie logică este între Voievodul Bogdan şi Bogdan-Voievod ? În al doilea caz însă, titlul este mai strâns ataşat de nume. Un alt fenomen este că în cazuri speciale, unele adjective devin titluri, iar titlurile devin uneori nume (Moldovan, Faraon, Ţarevici); şi invers, anumite nume devin titluri (Cezar). מָשִׁיחַ Messia este un adjectiv mai întâi (Lev 4:3.5.16), apoi se foloseşte ca titlu (1S 2:35; 24:6), iar mai târziu, practic ca un nume (în Dan 9:25; în Targume Gn 49:10; CC 4:5; 7:4; Is 52:13; Ier 23:5). De observat că în pasaje profetice, adesea titluri metaforice uzuale ale lui Mesia apar fără articol: Zah 3:8; 6:12: צֶמַח (Vlăstar). De asemenea, poezia ebraică elinină adesea articolul definit acolo unde în proză este obligatoriu. Dacă ţinem seama de faptul că acest pasaj este profetic, că este într-o fază mai târzie a limbii ebraice şi că este scris compus în versuri (v. 24-27), rămâne în picioare citirea şi interpretarea tradiţională, aplicată la „Messia-Voievod”, fără nici o problemă serioasă. Dimpotrivă, citirea „un uns”, „un conducător” coboară tonul sublim din v. 24 la bagatela apariţiei unui anonim despre care nu s-a stabilit dacă ar fi rege sau preot, evreu sau neevreu, cu atât mai puţin identificat istoric.
Că acest „uns” ar putea denumi pe guvernatorul evreu numit de marele şah al Persiei, şi că ajunge cu edictul după 7 ani, este mai mult decât poate suporta credibilitatea. Nici unul dintre guvernatorii evrei (Şeşbaţar, Zorobabel, Neemia etc.) nu a fost numit מָשִׁיחַ „uns”, cu sau fără articol ! Călătoria din Persia până la Ierusalim, în condiţiile antice a luat câteva luni (cf. Ezra 7). Iar reconstrucţia Ierusalimului a fost începută şi terminată sub Artaxerxes I, timp de peste 12 ani, din cauza opoztiţiei puternice a vecinilor „palestinieni”; nu putea fi vorba doar de 62 săptămâni (un an şi patru luni!). Traducerile iudaice şi astăzi sunt problmatice, deoarece aici ele se feresc de concluzia concluziilor ! Strategia unor asemenea traduceri este evidentă. Se urmăreşte o cât mai mare separare dintre cele 7 şi cele 62 de săptămâni, nu a fost de ajuns athnachul pus acolo: au inversat în mod nevinovat topica frazei şi apoi au adăugat cuvinte şi idei străine de text: „Acesta [Ierusalimul n.n.] va rămâne zidit timp de...”.

Va corupe cetatea şi sfântul locaş
Într-adevăr, verbul שַׁחֵת înseamnă „a strica”, atât în sens fizic (a distruge), cât şi în sens moral (a corupe). Dar de obicei contextul determină ce fel de stricare este intenţionată. Care este însă subiectul acestui predicat? Eu citesc diferit aici, pentru că citesc mesajul textului nevocalizat şi îl vocalizez după context, aşa cum făcea fiecare evreu antic când primea un mesaj scris. Nu avea nici punctuaţie vocalic, nici tradiţie rabinică orală care să-l îndrume. Şi totuşi se descurca foarte bine. De aceea, fără a abuza, orice ebraist ar putea să încerce.

Pieţe şi şanţuri ?
Expresia ebraică רְחוֹב וְחָרוּץ este un hendiadys (o pereche de termeni de acelaşi fel conectaţi prin waw, ale căror sensuri sunt strict asociate). Primul termen înseamnă etimologic „lărgime”, şi pragmatic „piaţă”, „agora”, „forum”, un loc larg de la porţile cetăţii în care funcţiona de regulă şi gherusía sau senatul cetăţii (sfatul seniorilor). Al doilea termen înseamnă etimologic „ceva tăiat”, dar pragmatic are mai multe sensuri; de fapt, sunt mai multe cuvinte cu această pronunţie (ħarúţ): 1. aur (Iov); sanie de treier (Iov 41:22); tăietură (Is 41:15); om harnic (Pr 12:27; 21:5); mutilat (Lv 22:22); hotărât (Is 10:22), sentinţă, sau judecată (Ioel 4:14). LXX au înţeles acest termen ca „zid de incintă”, deşi nicăieri termenul nu se găseşte astfel. Majoritatea traducătorilor au preferat sensul de „şanţ”, „val de apărare”, dar nicăieri în Biblia ebraică nu este folosit cu acest sens, în timp ce pentru astfel de săpături se găseşte în ebraica târzie termenul חָרִיץ ħaríţ. Pe lângă faptul că este îndoielnică prezenţa unor şanţuri de apărare la Ierusalimul antic, folosirea lui חָרוּץ cu sensul de hotărâre judecătorească se asociază perfect cu primul termen care denumeşte locul larg de la poartă, unde seniorii cetăţii luau deciziile majore, inclusiv juridice (Iov 29:7; Est 4:6; 2Cr 32:6; Ne 8:1.3.16). În acest caz, nu este vorba de „pieţe şi săpături (metereze)”, ci de „foruri judecătoreşti”, unde conjuncţia waw doar conectează cei doi termeni arătând o relaţie strânsă între ei, fără să indice o enumerare. Folosirea verbului baná (a construi) în acest caz este improrie în limba română, fiindcă nu „construim” locuri goale sau şanţuri şi gropi. Dar nici foruri de judecată nu construim. Verbul este folosit aici în sens figurat, ca atunci când se foloseşte cu sensul de „a avea moştenitori” (ca în Gn 16:2; Dt 25:9; Ps 28:5), sau a construi relaţia de dragoste şi fidelitate (Ps 89:3). În cazul pe care-l discutăm este vorba de reînfiinţarea instanţelor judecătoreşti, atât în ce priveşte spaţiile puse la dispoziţie, implicând reconstrucţia cetăţilor, cât şi în ce priveşte funcţia civică şi juridică. Acest sens este deosebit de important, întrucât decretul lui Artaxerxe din 457 AC se referă direct la aspectul civic şi juridic (Ezra 7:25). Sunt foarte recunoscător lui Owusu-Antwi, un teolog kenyan care a studiat în America, pentru teza lui doctorală menţionată mai sus, în care, poate pentru prima dată în istoria exegezei la Daniel 9, argumentează în favoarea probabilităţii folosirii termenului חָרוּץ cu sensul de hotărâre judecătorească.

"Jumătate" în loc de "la jumătatea"
Este adevărat că substantivul ebraic חֲצִי înseamnă jumătate, atât în sensul de mijloc, cât şi ca una din cele două părţi egale ale unui întreg. Dacă anticii se descurcau cu acest termen fără ambiguitate, înseamnă că tiparul sintactic este semnificativ. Potrivit lexiconului BDBG (p. 345), חֲצִי înseamnă „mijloc” în multe locuri (Ex 12:29, Jg 16:3, Rut 3:8, 2S 10:4, 1Ch 19:4, Zec 14:4, Ps 102:25, Jer 17:11. În pasajele poetice se foloseşte fără prepoziţie (cf. Job 34:20 unde חֲצוֹת este un sinonim (feminin) din aceeaşi rădăcină). Ce alt termen ar fi putut folosi autorul pentru a reda mai precis ideea de „mijloc” al unei perioade ? Numai acesta are şi sens temporal, numai acesta are precizia necesară în ebraică.

"Un conducător care vine", sau "Conducătorul care vine"?
Deşi mulţi traduc „poporul unui conducător care vine”, probabil pentru motivul că nu găsesc articol definit la substantivul נָגִיד conducător, realitatea este că fiind o înlănţuire de substantive în constructus, ar fi trebuit tradus: „poporul Conducătorului care vine” (adică poporul iudeu, cei care-şi aşteptau Conducător, pe Messia. Şi de ce n-ar putea fi şi creştinii, care s-au „stricat” la fel de rău?). Astfel Cel ce Vine (Ps 118:26) este numit mai întâi נָגִיד מָשִׁיחַ (Messia Conducătorul) apoi מָשִׁיחַ (Messia) şi în fine נָגִיד (Conducătorul), după cum a argumentat cu succes William Shea.[2] În acest caz, sensul propoziţiei este fie că poporul lui Messia va fi distrus, fie că se va corupe. Prezicerea unei distrugeri complete pare mai puţin probabilă aici. Astfel, sensul acestei strofe ar fi:
Las pentru mai târziu discutarea altor aspecte pe care le menţionaţi şi redau mai jos o traducere provizorie a pasajului, pe care nu am dorit-o literală, ci mai exactă, mai clară, dinamică şi oarecum poetică:

Săptămâni şaptezeci s-au tăiat deoparte
Pentru poporul tău, pentru sfânta cetate,
Până la închiderea păcatului-răzvrătire,
Până la pecetluirea păcatului-rătăcire,
Până la ispăşirea păcatului-strâmbătate,
Până se va aduce veşnica dreptate,
Până se vor pecetlui profeţi şi profeţie
Şi până la ungerea Preasfinţiei.

Să ştii, dar, şi să înţelegi:
De la porunca de-a restitui şi-a rezidi Ierusalimul,
Pân’ la Messía-Domnitor,
vor trece şapte săptămâni şi şaize’ş’două săptămâni;
(În grele vremi se vor reface pieţe şi for judecător).

Dar după cele şaize’ş’două, Messía va fi dat la moarte.
Nici de cetate, nici de templu nu va avea Messia parte.
(Poporul Domnului ce vine, stricat, se va-neca-n prăpăd;
Da, până la sfârşit, războaie şi pustiire se prevăd).

O săptămână, legământul pentru cei mulţi El va-ntări:
Şi la mijoc de săptămână, jertfe şi daruri va opri.
În locul Lui însă [vor pune] un zeu făcut, dezgustător,[3]
Până se va turna sentinţa şi peste-acest pustiitor.
(Daniel 9:24-27)
_______________________________________________________________
NOTE DE SUBSOL
[1] Owusu-Antwi, Brempong. The Chronology of Daniel 9:24-27, ATS Publications, Berrien Springs, MI, 1995, p. 186-196.
[2] Shea, William, “The Prophecy of Daniel 9:24-27,” în 70 weeks, Leviticus, Nature of Prophecy, F. B. Hollbrook editor, Biblical Research Institute, Washington DC, 1986, p. 93.
[3] Sau: Pe áripă de idoli scârnavi va sta un ins îngrozitor. Sau: Pe-arípa Templului vor sta spurcăciunile pustiitorului.