Elemente de exegeză la Daniel 9:24-27

Dragă frate Nicu

Un prieten mi-a atras atenţia asupra exegezei Dvs. la „cele şaptezeci de săptămâni” din Dan 9, publicată pe blogul http://exegeza.webng.com . Am fost curios să văd despre ce este vorba şi am fost impresionat că un cercetător solitar ca Dvs. aţi învăţat să citiţi textul biblic în limbile originale, chiar dacă în generaţia aceasta s-au înmulţit ebraiştii şi eleniştii. Faptul că interpretările Dvs. diferă oarecum de altele (de cele clasice sau de ale mele) este normal, cel puţin pentru o anumită fază a experienţei şi cunoaşterii. Mi-a plăcut disponibilitatea pe care o arătaţi faţă de cunoaşterea adevărului şi deschiderea faţă de orice schimbare dacă este necesar. Şi eu zic la fel în dreptul meu, deşi recunoaştem amândoi, măcar în taină, că nu este atât de uşor să-ţi schimbi opinia, mai ales după ce ai publicat-o şi garnisit-o cu argumente exegetice, lingvistice etc. Contez însă pe buna credinţă şi deschiderea pe care o manifestaţi, încercând o replică la afirmaţiile Dvs. provocatoare (în sens pozitiv).
Care este justificarea unei traduceri „numai după textul masoretic”?

Doar 7 săptămâni până la Mesia?
Traducerile care se orientează strict după TM într-adevăr, aşează punct sau punct şi virgulă după „7 săptămâni” (LUT, RSV, NRS, LSG, ELB, TEV, CNS etc.), în timp ce altele (e.g. KJV, NKJ, YLT, NEG, NAB, WEB, ASV, NAS, DRB, NIV, Menge, Cornilescu-GBV) pun doar o virgulă sau chiar nimic, înainte de conjuncţie (care în mod normal ar avea rol copulativ pentru cele două numerale).
Toată disputa se creează în jurul unui păcătos de athnach, semn disjunctiv (de regulă, principal), care arată că masoreţii au indicat aici o separare a celor două numerale (7 şi 70). Înainte de a fetişiza toate semnele de punctuaţie, care cu siguranţă nu puteau fi moştenite exact de la profeţi, oricât de bună tradiţie orală s-ar fi păstrat, merită să ne întrebăm, ce i-a determinat pe aceşti masoreţi să aplice aici un athnach? Nu trebuie să uităm că punctuaţia aceasta a fost aplicată textului ebraic la câteva secole după Christos, în condiţii în care tensiunile apologetice dintre iudaism şi creştinism erau importante. Nevoia iudaismului de a se apăra în faţa ofensivei creştine ar putea explica acest athnach mai bine decât orice altceva. Un alt contraargument ar fi şi acela că semnul athnach apare uneori scris în locuri în care după toate normele de bun simţ nu ar avea ce căuta ca accent disjunctiv. Verificaţi, de exemplu, în Gen 3:3, unde în traducere nu se cade decât o virgulă, iar în alte situaţii asemănătoare, masoreţii n-au pus athnach (e.g. Gen 19:19c; Ex 23:33a; Dt 7:22b):
„Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el [^athnach] ca să nu muriţi!”
De asemenea, chiar în Dan 9:24, foarte aproape de locul la care vă referiţi; accentul athnach, presupus a fi principalul disjunctiv în frază, nu poate avea rolul indicat de masoreţi: „…până la ispăşirea vinei, până la aducerea dreptăţii veşnice [^athnach] până la sigilarea profeţiilor şi profeţilor şi până la ungerea celor preasfinte...”
Teza doctorală a lui Owusu-Antwi [1] face o critică foarte pertinentă a ortografiei acestui athnach din Daniel 9:25, adăugând că nu rareori athnach este pus acolo unde nu te-ai aştepta (e.g. Gn 1:1.21, 22:10, 1Rg 8:42, Dan 9:2). Ba încă uneori athnach are aceeaşi poziţie stranie, ca în Dan 9:25, aşezat în mijlocul unei enumerări: „70 talanţi [^athnach] şi 2400 şekeli (Ex 38:29)”; „…fiii lui Beniamin: …..Roş [^athnach] şi Muppim” (Gn 46:21)”; „în total erau la număr 603.000 [^athnach] şi 550 (Nu 1:46)”, în loc de 603.550.
Este mai dificil să explicăm toate aceste anomalii. Ele pot fi erori scribale foarte vechi (aşa cum sunt nu unele în transmiterea consonantică), sau pot reprezenta nişte intervenţii cu caracter teologic, cum este cazul în Daniel 9:25. Faptul că sunt şi alte situaţii discutabile în Daniel 9, favorizează prima explicaţie. Dar şi explicaţia teologică (apologetică) este rezonabilă. Pentru comparaţie, să ne amintim că până pe vremea primei cruciade, toţi rabinii interpretau personajul profetic din Isaia 53 ca fiind Messia (aşa cum reiese din Targume). Dar ca reacţie faţă de violenţele antievreieşti stârnite de prima cruciadă în Franţa, Rashi a lansat noua interpretare standard: Robul Domnului din Isaia 53 este o personificare a poporului evreu (ca şi în alte locuri din Isaia).
Să nu uităm că profeţia din Daniel 9 a fost mult timp un argument creştin foarte puternic, faţă de care sinagoga trebuia să aibă o reacţie. În trecut rabinii chiar interziceau evreilor să citească profeţia lui Daniel. Nu sunt antisemit (nici un ebraist serios nu poate fi antisemit!), dar trebuie să fim realişti: evreii au reacţionat ca şi creştinii, ca şi alte religii, în asemenea cazuri, şi chiar dacă fidelitatea transmiterii masoretice este probabil cea mai admirabilă din toată istoria, textul masoretic este departe de a fi fără erori. El este doar cel mai bine păstrat, dar nu şi perfect păstrat. Din punct de vedere tehnic are şi el destule probleme.
Cea mai bună idee este ca ebraiştii să se obişnuiască să citească fără vocale şi fără accente, ba chiar citirea consoanelor să fie mai critică, deoarece nu de puţine ori, adevărata citire a textului trebuie restaurată pe cale critică, comparând cu LXX, cu Targumele, cu Vulgata şi alte Versiuni, ba uneori chiar intuind o posibilă eroare scribală cu o mai mare vechime decât LXX, deci care nu mai poate fi atestată textual. S-au descoperit şi sunt bine argumentate şi unele din aceste cazuri, deşi altele sunt pure speculaţii.
Există însă întotdeauna dovezi suficiente, fie sintactice, fie în logica discursului, fie de altă natură, care ne ajută să traducem bine, cu accentele acestea (care sunt prea multe şi uneori inutile, ca şi regulile talmudice !), sau în ciuda lor. De exemplu, în Dan 9:26 Messia este aşezat clar „după cele 62 de săptămâni”, ceea ce favorizează traducerea: „până la Messia-Conducătorul, vor fi 7 săptămâni şi 62 de săptămâni.” În v. 24, culminaţia acelor speranţe (ispăşirea păcatului, venirea dreptăţii veşnice, „ungerea...” etc.) are loc odată cu împlinirea celor 70 de săptămâni, deci în ultima săptămână. Iar în vv. 25-27, aceste săptămâni sunt defalcate în 7+62+1. Prin urmare, Messia în această profeţie este aşezat la capătul celor 70 de săptămâni şi anume după cele 62 (adică 69) de săptămâni! Aceasta înseamnă că nu se poate pune nici cel mai uşor semn disjunctiv între „7 săptămâni şi 62 de săptămâni”.
Probabil veţi întreba de ce vorbitorul nu spune „69 săptămâni”, ci „7 săptămâni + 62 săptămâni”. Mai întâi trebuie să ne amintim că toate perioadele profetice prezentate în aceste viziuni apocaliptice sunt „descoperite” într-un limbaj „acoperit”, criptic, codificat şi nu rareori poetic. De exemplu, în loc de „trei vremi («ani») şi jumătate”, îngerul spune „1 vreme + 2 vremi + ½ vreme”, iar cea mai lungă perioadă profetică o exprimă în forma „până la seară-dimineaţă două mii şi trei sute...”, în loc de „până la 2300 zile”. În al doilea rând, pe această cale se sublinia simbolistica sabatică şi jubiliară a perioadei de 70 săptămâni (70×7), inaugurând-o printr-un prim jubileu (7 „săptămâni” = 7×7 ani, cf. Lev 25) şi sugerând astfel că 70 săptămâni înseamnă marele jubileu.
Următoarea schemă structurală sugerează rostul fiecăreia din aceste perioade. Primele 7 săptămâni erau dedicate restaurării materiale şi spirituale a Ierusalimului postexilic, după care încă 62 săptămâni aveau să treacă până la ivirea lui Messia.

A de la restaurarea Ierusalimului B până la Messia Conducătorul
_____________________vor fi
A1 7 săptămâni B1 şi 62 de săptămâni

Vulgata, tradusă pe la anii 400 din ebraică, reflectă vechea citire iudaică din LXX: „ebdomades septem et ebdomades sexaginta duae erunt” (7 săptămâni şi 62 săptămâni vor fi)

Un uns oarecare ?
Referitor la uzul expresiei מָשִׁיחַ נָגִיד fără articol şi traducerea în limba română cu articol nedefinit (un uns, un conducător), aş recomanda traducătorilor pe care-i citaţi, nişte studii mai aprofundate în sintaxa şi stilistica ebraicei clasice, nu doar aplicarea unor reguli şcolăreşti. Ebraica şi greaca folosesc uneori articol unde limba română nu foloseşte, şi invers: nu foloseşte articol definit, acolo unde limba română foloseşte. Dar chiar şi în limba română, uzul articolului are şi valori sintactice care ţin de stilistică. Ce distincţie logică este între Voievodul Bogdan şi Bogdan-Voievod ? În al doilea caz însă, titlul este mai strâns ataşat de nume. Un alt fenomen este că în cazuri speciale, unele adjective devin titluri, iar titlurile devin uneori nume (Moldovan, Faraon, Ţarevici); şi invers, anumite nume devin titluri (Cezar). מָשִׁיחַ Messia este un adjectiv mai întâi (Lev 4:3.5.16), apoi se foloseşte ca titlu (1S 2:35; 24:6), iar mai târziu, practic ca un nume (în Dan 9:25; în Targume Gn 49:10; CC 4:5; 7:4; Is 52:13; Ier 23:5). De observat că în pasaje profetice, adesea titluri metaforice uzuale ale lui Mesia apar fără articol: Zah 3:8; 6:12: צֶמַח (Vlăstar). De asemenea, poezia ebraică elinină adesea articolul definit acolo unde în proză este obligatoriu. Dacă ţinem seama de faptul că acest pasaj este profetic, că este într-o fază mai târzie a limbii ebraice şi că este scris compus în versuri (v. 24-27), rămâne în picioare citirea şi interpretarea tradiţională, aplicată la „Messia-Voievod”, fără nici o problemă serioasă. Dimpotrivă, citirea „un uns”, „un conducător” coboară tonul sublim din v. 24 la bagatela apariţiei unui anonim despre care nu s-a stabilit dacă ar fi rege sau preot, evreu sau neevreu, cu atât mai puţin identificat istoric.
Că acest „uns” ar putea denumi pe guvernatorul evreu numit de marele şah al Persiei, şi că ajunge cu edictul după 7 ani, este mai mult decât poate suporta credibilitatea. Nici unul dintre guvernatorii evrei (Şeşbaţar, Zorobabel, Neemia etc.) nu a fost numit מָשִׁיחַ „uns”, cu sau fără articol ! Călătoria din Persia până la Ierusalim, în condiţiile antice a luat câteva luni (cf. Ezra 7). Iar reconstrucţia Ierusalimului a fost începută şi terminată sub Artaxerxes I, timp de peste 12 ani, din cauza opoztiţiei puternice a vecinilor „palestinieni”; nu putea fi vorba doar de 62 săptămâni (un an şi patru luni!). Traducerile iudaice şi astăzi sunt problmatice, deoarece aici ele se feresc de concluzia concluziilor ! Strategia unor asemenea traduceri este evidentă. Se urmăreşte o cât mai mare separare dintre cele 7 şi cele 62 de săptămâni, nu a fost de ajuns athnachul pus acolo: au inversat în mod nevinovat topica frazei şi apoi au adăugat cuvinte şi idei străine de text: „Acesta [Ierusalimul n.n.] va rămâne zidit timp de...”.

Va corupe cetatea şi sfântul locaş
Într-adevăr, verbul שַׁחֵת înseamnă „a strica”, atât în sens fizic (a distruge), cât şi în sens moral (a corupe). Dar de obicei contextul determină ce fel de stricare este intenţionată. Care este însă subiectul acestui predicat? Eu citesc diferit aici, pentru că citesc mesajul textului nevocalizat şi îl vocalizez după context, aşa cum făcea fiecare evreu antic când primea un mesaj scris. Nu avea nici punctuaţie vocalic, nici tradiţie rabinică orală care să-l îndrume. Şi totuşi se descurca foarte bine. De aceea, fără a abuza, orice ebraist ar putea să încerce.

Pieţe şi şanţuri ?
Expresia ebraică רְחוֹב וְחָרוּץ este un hendiadys (o pereche de termeni de acelaşi fel conectaţi prin waw, ale căror sensuri sunt strict asociate). Primul termen înseamnă etimologic „lărgime”, şi pragmatic „piaţă”, „agora”, „forum”, un loc larg de la porţile cetăţii în care funcţiona de regulă şi gherusía sau senatul cetăţii (sfatul seniorilor). Al doilea termen înseamnă etimologic „ceva tăiat”, dar pragmatic are mai multe sensuri; de fapt, sunt mai multe cuvinte cu această pronunţie (ħarúţ): 1. aur (Iov); sanie de treier (Iov 41:22); tăietură (Is 41:15); om harnic (Pr 12:27; 21:5); mutilat (Lv 22:22); hotărât (Is 10:22), sentinţă, sau judecată (Ioel 4:14). LXX au înţeles acest termen ca „zid de incintă”, deşi nicăieri termenul nu se găseşte astfel. Majoritatea traducătorilor au preferat sensul de „şanţ”, „val de apărare”, dar nicăieri în Biblia ebraică nu este folosit cu acest sens, în timp ce pentru astfel de săpături se găseşte în ebraica târzie termenul חָרִיץ ħaríţ. Pe lângă faptul că este îndoielnică prezenţa unor şanţuri de apărare la Ierusalimul antic, folosirea lui חָרוּץ cu sensul de hotărâre judecătorească se asociază perfect cu primul termen care denumeşte locul larg de la poartă, unde seniorii cetăţii luau deciziile majore, inclusiv juridice (Iov 29:7; Est 4:6; 2Cr 32:6; Ne 8:1.3.16). În acest caz, nu este vorba de „pieţe şi săpături (metereze)”, ci de „foruri judecătoreşti”, unde conjuncţia waw doar conectează cei doi termeni arătând o relaţie strânsă între ei, fără să indice o enumerare. Folosirea verbului baná (a construi) în acest caz este improrie în limba română, fiindcă nu „construim” locuri goale sau şanţuri şi gropi. Dar nici foruri de judecată nu construim. Verbul este folosit aici în sens figurat, ca atunci când se foloseşte cu sensul de „a avea moştenitori” (ca în Gn 16:2; Dt 25:9; Ps 28:5), sau a construi relaţia de dragoste şi fidelitate (Ps 89:3). În cazul pe care-l discutăm este vorba de reînfiinţarea instanţelor judecătoreşti, atât în ce priveşte spaţiile puse la dispoziţie, implicând reconstrucţia cetăţilor, cât şi în ce priveşte funcţia civică şi juridică. Acest sens este deosebit de important, întrucât decretul lui Artaxerxe din 457 AC se referă direct la aspectul civic şi juridic (Ezra 7:25). Sunt foarte recunoscător lui Owusu-Antwi, un teolog kenyan care a studiat în America, pentru teza lui doctorală menţionată mai sus, în care, poate pentru prima dată în istoria exegezei la Daniel 9, argumentează în favoarea probabilităţii folosirii termenului חָרוּץ cu sensul de hotărâre judecătorească.

"Jumătate" în loc de "la jumătatea"
Este adevărat că substantivul ebraic חֲצִי înseamnă jumătate, atât în sensul de mijloc, cât şi ca una din cele două părţi egale ale unui întreg. Dacă anticii se descurcau cu acest termen fără ambiguitate, înseamnă că tiparul sintactic este semnificativ. Potrivit lexiconului BDBG (p. 345), חֲצִי înseamnă „mijloc” în multe locuri (Ex 12:29, Jg 16:3, Rut 3:8, 2S 10:4, 1Ch 19:4, Zec 14:4, Ps 102:25, Jer 17:11. În pasajele poetice se foloseşte fără prepoziţie (cf. Job 34:20 unde חֲצוֹת este un sinonim (feminin) din aceeaşi rădăcină). Ce alt termen ar fi putut folosi autorul pentru a reda mai precis ideea de „mijloc” al unei perioade ? Numai acesta are şi sens temporal, numai acesta are precizia necesară în ebraică.

"Un conducător care vine", sau "Conducătorul care vine"?
Deşi mulţi traduc „poporul unui conducător care vine”, probabil pentru motivul că nu găsesc articol definit la substantivul נָגִיד conducător, realitatea este că fiind o înlănţuire de substantive în constructus, ar fi trebuit tradus: „poporul Conducătorului care vine” (adică poporul iudeu, cei care-şi aşteptau Conducător, pe Messia. Şi de ce n-ar putea fi şi creştinii, care s-au „stricat” la fel de rău?). Astfel Cel ce Vine (Ps 118:26) este numit mai întâi נָגִיד מָשִׁיחַ (Messia Conducătorul) apoi מָשִׁיחַ (Messia) şi în fine נָגִיד (Conducătorul), după cum a argumentat cu succes William Shea.[2] În acest caz, sensul propoziţiei este fie că poporul lui Messia va fi distrus, fie că se va corupe. Prezicerea unei distrugeri complete pare mai puţin probabilă aici. Astfel, sensul acestei strofe ar fi:
Las pentru mai târziu discutarea altor aspecte pe care le menţionaţi şi redau mai jos o traducere provizorie a pasajului, pe care nu am dorit-o literală, ci mai exactă, mai clară, dinamică şi oarecum poetică:

Săptămâni şaptezeci s-au tăiat deoparte
Pentru poporul tău, pentru sfânta cetate,
Până la închiderea păcatului-răzvrătire,
Până la pecetluirea păcatului-rătăcire,
Până la ispăşirea păcatului-strâmbătate,
Până se va aduce veşnica dreptate,
Până se vor pecetlui profeţi şi profeţie
Şi până la ungerea Preasfinţiei.

Să ştii, dar, şi să înţelegi:
De la porunca de-a restitui şi-a rezidi Ierusalimul,
Pân’ la Messía-Domnitor,
vor trece şapte săptămâni şi şaize’ş’două săptămâni;
(În grele vremi se vor reface pieţe şi for judecător).

Dar după cele şaize’ş’două, Messía va fi dat la moarte.
Nici de cetate, nici de templu nu va avea Messia parte.
(Poporul Domnului ce vine, stricat, se va-neca-n prăpăd;
Da, până la sfârşit, războaie şi pustiire se prevăd).

O săptămână, legământul pentru cei mulţi El va-ntări:
Şi la mijoc de săptămână, jertfe şi daruri va opri.
În locul Lui însă [vor pune] un zeu făcut, dezgustător,[3]
Până se va turna sentinţa şi peste-acest pustiitor.
(Daniel 9:24-27)
_______________________________________________________________
NOTE DE SUBSOL
[1] Owusu-Antwi, Brempong. The Chronology of Daniel 9:24-27, ATS Publications, Berrien Springs, MI, 1995, p. 186-196.
[2] Shea, William, “The Prophecy of Daniel 9:24-27,” în 70 weeks, Leviticus, Nature of Prophecy, F. B. Hollbrook editor, Biblical Research Institute, Washington DC, 1986, p. 93.
[3] Sau: Pe áripă de idoli scârnavi va sta un ins îngrozitor. Sau: Pe-arípa Templului vor sta spurcăciunile pustiitorului.