luni, 23 martie 2009

"Tetragramma" – numele divin cvadriconsonantic, YHWH

_______________________________________________________________

Obiceiurile scrisului şi cititului ebraic

Suportaţi-mi, vă rog introducerea, mai întâi. În perioada arhaică, evreii aveau o scriere consonantică. De exemplu, numele Iordanului se scria YRDN (ירדן de la dreapta la stânga) şi se citea Yardén. Moise se scria MŞH (משה) şi se citea Moşé. David se scria DWD (דוד) şi se citea Daŭíd. Cu timpul, pronunţia a evoluat (aşa cum este natural în orice limbă), dar scrierea a rămas multă vreme neschimbată. De exemplu, substantivul MLK (מלך) se pronunţa MALK (dintr-un mai vechi semitic malku) şi însemna rege/împărat. Dar pronunţia nu era uniformă în toate dialectele şi graiurile. După exil, după multe secole, acest cuvânt era pronunţat de unii málach, iar de alţii mélech. Foarte probabil, aceasta implica şi pronunţări intermediare ale vocalei (adesea termenul este transliterat mäläk, mælæk sau mεlεk). Consoana finală K a suferit şi ea o modificare, s-a „spirantizat”, adică a devenit un H dur, ca în germană (ch), rusă sau greacă (X). În ebraica modernă s-a conservat pronunţia masoretică a cuvântului: mélech.

De unde ştiau evreii cum să citească, dacă erau scrise doar consoanele? În primul rând, trebuie să ştim că la fel scriau şi fenicienii şi alte popoare vecine, prin urmare dacă aveau practica aceasta, înseamnă că nu era nici o problemă pentru ei, deoarece dacă ştii limba şi dacă te obişnuieşti, în scurt timp poţi citi şi româneşte fără vocale. De exemplu, citiţi, vă rog:

l-’nčpt dmnzw ’-fkt črrl' š-pmntl

Dacă nu reuşiţi, înseamnă că fie nu sunteţi familiarizat cu Biblia, fie aveţi un IQ mai modest decât al cititorilor de cultură medie (ceea ce nu este cel mai mare handicap). Din experienţă ştiu că majoritatea oamenilor care cunosc acest text biblic (Gen 1:1) reuşesc să citească propoziţia de mai la prima vedere. Dar persoană care nu cunoaşte suficient ebraica, nu poate citi corect textul. Dar unele dificultăţi rămâneau chiar şi pentru caligrafii profesionişti (scribi), deoarece într-un anumit context, un cuvânt putea fi citit în cel puţin două feluri, cu sensuri diferite şi ambele logice. QNYTY XMR putea fi citit: qanithy hemer (am cumpărat vin; sau lut, material de construcţie), sau hemar (bitum), sau homer (o măsură de greutate, sau mortar, sau o grămadă), sau hamor (un măgar). Dacă cititorul avea doar propoziţia aceasta, putea să raţioneze: ce este mai probabil să fi cumpărat autorul acestui scurt mesaj? Sau care dintre aceste cuvinte erau mai uzuale în epoca şi locul respectiv?

Pentru a elimina pe cât posibil confuziile şi a înlesni citirea, evreii au adăugat, chiar înainte de exil, dar în special după aceea, unele semne cu rol de vocale, dar în mod treptat şi, mai întâi numai în locuri speciale (vocale finale şi unele vocale lungi şi accentuate). Astfel, numele lui David, nu a mai fost scris DWD, care se putea citi şi DOD (iubit, unchi), sau DUD (oală, cazan), ci i s-a adăugat semiconsoana Yod („i” din iarbă, nai etc.), ca să indice vocala /i/ lung: DWYD (דויד) Daŭīd. Yod s-a folosit apoi ca să indice şi vocala /e/ lung în unele cazuri. În acelaşi mod, s-a folosit semiconsoana ו Waw (Ŭaŭ), atât în rolul lui /u/ lung, cât şi în rolul lui /o/ lung. Pentru vocalele finale /a/, /e/, sau /o/ s-a folosit iniţial semnul He (ה) care corespunde lui /h/ românesc din cuvintele „hoţ”, „hai” (o aspiraţie slabă). Când acest semn se scrie la sfârşitul cuvântului, de regulă nu este consoana H, ci reprezintă o vocală, aşa cum este cazul numelor Moşé (MŞH משה), Dina (DYNH דינה) sau Şălomó (ŞLMH שלמה Solomon).

Mult mai târziu, în secolele 4-9 ale erei creştine, când limba ebraică nu mai era cunoscută decât de învăţaţi, anumiţi profesionişti evrei, numiţi masoreţi (= transmiţători ai tradiţiei) au inventat sisteme de vocalizare şi punctuaţie cât mai precise, fixând astfel în scris cunoştinţele de limbă pe care le primiseră prin secole ca tradiţie orală. În rare cazuri, masoreţii au transmis o citire / pronunţie greşită. De regulă însă, aceştia au fost cei mai scrupuloşi şi mai profesionali scribi care au existat vreodată. În primul rând, ei au conservat textul consonantic biblic, apoi i-au fixat normele de citire, pentru a nu se schimba nimic. De regulă, masoreţii nu s-au apucat să corecteze textul, chiar în puţinele cazuri unde existau dovezi că este eronat. Alteori, ei au căzut de acord că anumite cuvinte cuvinte au fost transmise greşit în scris, astfel că era necesară corectura. Dar ei nu au corectat textul consonantic primit, ci au păstrat consoanele aşa cum erau, şi au adăugat semnele vocalice ale cuvântului presupus corect. Forma consonantică transmisă era numită Kethib (scris / aşa se scrie), iar forma propusă de masoreţi, prin vocalizare era numită Qere’ (citit / aşa se citeşte).

Aceste indicaţii editoriale erau folosite şi în alte cazuri, nu doar când era corectată citirea. De exemplu, cuvintele „urâte” din Biblie, aveau indicată în acest scop o altă vocalizare. Dacă vecinii canaaniţi îşi numeau zeul lor Ba’al (stăpânul) sau Mélech (regele), evreii credincioşi obişnuiau să înlocuiască în scris, sau numai în prounţie aceste cuvinte, când se refereau la zeul păgân, citind BOŞET (ruşine), în loc de Ba’al sau Melech. În multe cazuri, supranumele divinităţii păgâne (Melech = rege) a fost vocalizat diferit, cu vocalele de la cuvântul „boşet”, formându-se în scris MoLeK. Dar acest MoLeK nu se citea „molech” sau „moloch”, cum indică vocalizarea aparentă, ci era o indicaţie masoretică, pentru cei care ştiau limba, ca să citească „boşet”. În unele cazuri, înlocuirea a fost făcută complet în text. În loc de Iş-Baal, au scris Iş-Boşet. În loc de Ierub-Baal au scris IerubBeşet. În loc de Merib-Baal au scris Mefiboşet.

Cum se citea numele sacru ?

Aceste obiceiuri de scriere şi citire masoretică ne conduc la subiectul: Cum să citim numele sacru, care ne-a parvenit din timpuri vechi prin inscripţii, sub forma YHW (יהו), şi prin textul biblic, sub forma YHWH (יהוה) ? Acest nume a fost tratat ca şi alte nume divine interzise, dar nu în sensul de dispreţ, ci dintr-o reverenţă marcată adesea de superstiţie. Există dovezi ample în toată Biblia (cu excepţia NT), că numele sacru era pronunţat de evrei în timpurile biblice: în jurămintele solemne (Dt 6:13; Ier 4:2; 5:2; 12:16), în cult, în mărturisirea credinţei (1Cr 16:8), în educaţia şi vorbirea respectuoasă din familie (Dt 6:21). El era folosit cu respect chiar şi de unii neevrei care-l cunoşteau (1Rg 17:12; Ios 2:10-11). Din nefericire, Numele era folosit adesea şi fără respect, în jurăminte false, în vorbire deşartă, batjocoritoare, de evreii care flirtau cu politeismul (Is 52:5; Ex 20:7; Is 66:5).

Din teama superstiţioasă de a nu profana Numele, târziu după ce a fost scrisă Biblia, evreii au introdus obiceiul de a evita cât se poate de mult pronunţia numelui sacru. Astfel că, în nu puţine locuri, scribii au înlocuit complet numele sacru cu denumirea ELOHIM (divinitate, [dumne]zeu, Dumnezeu),[1] sau cu apelativul ADONAI (Doamne, Domnul, Suveranul). Dar în multe alte cazuri, vechii scribi au adăugat cuvântul ADONAI înaintea Numelui, fără însă a şterge consoanele Numelui, pentru ca cititorul să pronunţe doar ADONAI. Astfel, în cele mai multe cazuri, consoanele numelui sacru YHWH au fost păstrate, iar citirea a fost indicată prin sistemul de vocalizare Qeré, pentru ca cititorul să nu pronunţe Numele, ci să-l protejeze de profanare, înlocuiască înlocuindu-l cu ADONAI (în cele mai multe locuri, peste 6000)[2] sau cu ELOHIM (în peste 500 locuri, cu precădere în Amos şi Ezechiel),[3] după indicaţie.

Prin urmare, acolo unde astăzi textul ebraic este scris cu vocalizarea YeHoWiH (יֱהוִה), înseamnă că masoreţii au indicat să se citească ELOHIM, iar acolo unde vocalizarea este YăHoWaH (יְהוָה), nu este decât o indicaţie de a se citi ADONAI. În nici un caz, nu trebuie citit Iehovi sau Iehova, cuvinte absolut inexistente în ebraică şi care nu înseamnă nimic. De altfel, vocala /i/ final nu se scrie niciodată cu H. Vocala /a/ final se scrie cu H, dar indică genul feminin. Este absolut exclusă, din punct de vedere al adevărului ştiinţific (lingvistic) pronunţia creştină tradiţională Iehova, deşi convenţional a căpătat notorietate.

De peste două milenii, evreii au evitat tot mai mult folosirea numelui sacru, pe care l-au pus sub gravă interdicţie, şi de câte ori se referă la Dumnezeu, îl înlocuiesc cu Adonai (Doamne) sau cu Elohim (Dumnezeu). Mai mult, având în vedere că Adonai este înlocuitorul obişnuit al numelui sacru, şi acesta a căpătat o specializare, astfel încât unii nu mai citesc nici Adonai, ci spun „HAşŞEM” (Numele). În primele secole s-a folosit frecvent ca înlocuitor termenul aramaic MEMRA’ (Cuvântul, adică Numele), iar un înlocuitor notoriu este HAbBARUKH (Cel Binecuvântat), care se folosea şi pe vremea lui Iisus (Mc 14:61 cf. Mt 26:63).

Această interdicţie însă nu a fost niciodată totală şi necontestată. Învăţatul evreu Raba, din sec. IV e.n. voia ca toţi iudeii să rostească numele sacru (Talmud: Qid. 71b). Samaritenii din primele secole creştine încă foloseau Numele în jurăminte (Yer. Sanh. 28b). Rabinii din diaspora „babiloniană” încă îi cunoşteau pronunţia pe la anul 1000 al erei creştine. Vracii evrei şi kabaliştii medievali foloseau Numele, crezând că în cunoaşterea exactă a pronunţie şi a formulei precise se poate restaura sănătatea sau se pot face minuni (Yer. Yoma 40a). De aceea, Numele apare pe papirusuri magice, pe amulete şi în alte situaţii din care deducem că atât unii iudei, cât şi neevreii, şi chiar creştinii (gnostici) interesaţi de esoterism, îi cunoşteau pronunţia, cel puţin într-o formă aproximativă, după cum permitea limba greacă.

După mărturia lui Teodoret, samaritenii pronunţau Numele într-o formă pe care el a redat-o cu litere greceşti IAΒΕ. Ştiind că în greacă nu se poate pronunţa sau scrie aspiraţia H („spiritul” lin) în interiorul cuvântului, şi că sunetul /v/ nu exista iniţial la greci –el s-a dezvoltat din spirantizarea lui /b/, mai târziu – este destul de probabil că samaritenii îl pronunţau după vechea tradiţie ebraică, aşa cum este acceptat astăzi în unanimitate de ebraişti, IAHWÉ. Clement Alexandrinul de asemenea a transliterat în greacă acest Nume, aşa cum l-a auzit, sub forma IAOYE sau IAOYAI (vă reamintim că Y este în greacă echivalentul lui /u/ semivocalic). În ambele cazuri, se citea IAŬŬÉ (în limba greacă, diftongii /ou/ şi /ai/ au devenit treptat vocalele /u/ şi respectiv /e/, ca în pronunţia franceză, iar aspiraţia H nu era posibilă decât la vocala incipientă a cuvântului).

De asemenea, părinţii Bisericii ştiau că existau şi alte variante de pronunţie, care au fost redate greceşte sub forma IAΩ şi IA, ambele fiind forme populare şi poetice ale Numelui, prezente în compunerea numelor personale evreieşti şi în poezia ebraică. Acestea corespund vocalizării masoretice IAHU (EliYahu = Ilie; HizqiYahu = Ezechia) şi IAH.[4] Forma Iahu se întâlneşte mai târziu evoluată ca IAW şi în final IO, ca pronunţie a Numelui în compunerea numelor personale. La începutul unui nume propriu, Numele sacru se citeşte tradiţional IO, iar la sfârşit se citeşte IA (e.g. Ioram, Iosafat; dar Isaia, Hanania). Derivarea variantei populare YAHU de la forma oficială YAHWÉ este explicabilă în ebraică, asemenea cazului verbului HIŠTAHWÉ care se găseşte atât în forma standard, cu /e/ final, WAYYIŠTAHWÉ (1Rg 22:54), cât şi în forma populară derivată WAYYŠTÁHU (Gn 18:2).

De la masoreţi cunoaştem deci pronunţările populare (abreviate şi hipocoristice) ale Numelui (Iahu, Iah, Io, Ia), dar ei nu ne-au transmis pronunţia oficială a Numelui YHWH. Este bine să reţinem însă că, din sursele greceşti (care permiteau o vocalizare), reiese că Numele era vocalizat cu vocalele A şi E, deci Numele era IAHWÉ (cu accentul pe E). Cum însă cunoaşterea limbii ebraice nu a fost la mare cinste în teologia creştină medievală, nici chiar în Occident, iar Biblia era utilizată în greacă, latină, slavonă etc., şi cum NT era scris în greacă, utilizând obiceiul evreilor de a înlocui Numele cu titlul „Domnul” (Kyrios) – mai întâi din motive practice şi pentru a nu scandaliza în mod inutil pe evrei, apoi din antiiudaism – pronunţia adevărată a Numelui a fost total ignorată de creştini şi uitată de evrei.

Târziu, pe la anul 1381, apare o nouă referinţă teologică la numele sacru, în mediul catolic, prin confuzia dintre Kethib şi Qeré, neînţelegând rolul vocalizării masoretice în acest caz care, tehnic se numeşte Qere perpetuum (un mod de citire regulată). Astfel a apărut noua pronunţie creştină Iehova (Jehovah, Iehouah, Iohouah, Iohoua, Ihouah), unde /h/ final nu se pronunţă, ci indică accentul vocalei. De pe la anii 1500 aceasta a devenit pronunţie universală în teologia creştină, ceea ce indică nivelul cunoştinţelor de ebraică printre din acele vremuri. În limba română, a apărut sub forma Iehova, poate chiar înainte de traducerea biblică a lui Nitzulescu. Din punct de vedere lingvistic, adică al ştiinţei limbii, forma aceasta este greşită din mai multe motive, asupra cărora nu insistăm acum.

1. Este un cuvânt fără sens în ebraică.
2. A fost lansat din ignorarea unor reguli elementare de citire a textului ebraic.
3. Forma cuvântului este feminină.
4. Nu este moştenit de la evrei, iar ei nu l-au folosit şi nu-l folosesc niciodată.
5. Nu are nici o legătură cu descoperirea fundamentală din Exodul 3, unde Numele este pus în legătură cu verbul „a fi”.

În teologia modernă şi în unele traduceri moderne (e. g. FBJ), Numele a fost restituit culturii universale în forma originală, care este Iahwé, adesea scris Iahweh, Jahweh sau Yahweh. În toate ceste cazuri, /h/ final nu se pronunţă. De aceea prefer să-l scriu fără /h/ final şi cu accent pe vocală, ca să încurajez pronunţarea corectă. Dar obiceiurile greşite sunt mai puternice chiar decât ceea ce vedem cu ochii, aşa că majoritatea cititorilor şi nu puţini profesionişti, fie citesc pe /h/ final, fie accentuează pe prima silabă. Şi se aude dizgraţios.

În ce priveşte argumentele în favoarea autenticităţii acestui Nume, menţionăm:

1. Este atestat din antichitate.
2. A fost regăsit prin cercetare lingvistică.
3. Are formă masculină.
4. Are sens.
5. Sensul Numelui este demonstrabil legat de verbul „a fi”, satisfăcând astfel revelaţia din Ex 3.

Sensul Numelui

Deşi este încă disputat sensul exact al Numelui, dacă Iahwé înseamnă „Cel ce este” sau „Cel care determină existenţa”, este evident că ambele forme exprimă ideea de existenţă supremă. Forma verbală yahwé (care este un imperfect aplicat în trecut, prezent şi viitor: era, este, va fi), totuşi nu se întâlneşte în ebraica biblică, unde verbul „a fi” este HAYAH, iar imperfectul masculin singular corespunzător, este yihyé (era, este, va fi). Se ştie însă că verbul ebraic hayah (היה) a evoluat dintr-o formă mai veche, dinaintea scrierii Bibliei, care se pronunţa haway (הוי). Urme ale acestei vechi pronunţii există în unele derivate ale verbului (e.g. howeh, în ebraica mişnaică), dar mai ales în aramaică, o limbă înrudită, unde imperfectul corespunzător ebraicului yihyé este yehwé (Da 2:41). Având în vedere că Moise foloseşte forma clasică a verbului (yihyé) în limbajul obişnuit, şi numai cu privire la Dumnezeu foloseşte forma YAHWEH, aceasta înseamnă că,

1. fie YAHWEH avea un sens cauzal (Hifil), referitor la Acela care cauzează existenţa;
2. fie că Moise a preferat forma arhaică a verbului pentru numele sacru, pentru a evita atât confuziile, cât şi profanarea. În acelaşi timp, forma arhaică putea fi înţeleasă bine şi de vecinii lui Israel.

Din motive pe care nu le expunem aici pe larg, prima variantă, deşi foarte atractivă, este improbabilă. În afară de faptul că forma YAHWEH are tiparul aparent al verbelor cauzale (cf. yarbé, yaşqé etc.) şi că sensul Numelui evocă pe Creatorul, nu există altă dovadă. Este ştiut că verbul „a fi” nu are formă cauzală în ebraică şi este foarte puţin probabil să fi avut vreodată, deşi nu pot avea certitudine absolută. În ce priveşte sensul de „cel ce era/este/va fi”, forma Numelui este perfect satisfăcătoare lingvistic, ştiindu-se că în semitica originală imperfectul avea în prefix vocala /a/ (cf. yaqtul / yaqtal), că diftongul /ay/ din forma originală yahway s-a contras şi a devenit /é/.

Schema evoluţiei acestei forme verbale (imperfect III, masc. sing.) este următoarea:

1. Pentru Nume: yahway > yahwé > Yahwé > Yáhu > Yah > Ia; şi Yáhu > Yau > Io.
2. Pentru verbul comun (era, este, va fi): yahway > yahwé > yehwé > yehyé > yihyé.

Unele versiuni moderne franceze redau Numele traducându-l sub forma L’Eternel (Cel Veşnic), care este o tentativă de a aduce pe cititor cât mai aproape de sensul Numelui. Numele însă nu se traduc, ci se redau şi se învaţă aşa cum sunt.[5]

Pledoaria aceasta pentru citirea şi cunoaşterea corectă a Numelui are la bază motivaţii pur lingvistice, filologice, stilistice şi exegetice, de dragul maximei precizii posibile în teologie, şi nu reprezintă o obligaţie religioasă de a folosi exclusiv sau predominant acest nume divin. Sensul cel mai profund, cunoaşterea adevăratului Dumnezeu este identificarea Sa ca Unic Dumnezeu Creator şi Mântuitor, ca Dumnezeu al Bibliei şi al poporului Bibliei, nu o cunoaştere mistică a vocalelor şi consoanelor Numelui.[6] Militez pentru eliberarea acestui Nume din lanţurile interdicţiilor superstiţioase sau al obligaţiilor religioase şi promovarea folosirii lui corecte şi respectuoase, din motive teologice şi artistice (stilistice). În ce priveşte felul în care Îl numim pe Dumnezeu, Iisus ne-a învăţat prin exemplu şi cuvânt să-L numim „Tatăl nostru”, iar autorii NT au aplicat adesea acest nume vetero-testamentar lui Iisus, pe care L-au identificat cu Cel ce este, era şi va fi, Cel Ce Este Viu în Vecii Vecilor. Semnificaţia esenţială a Numelui este o provocare pentru toate numele frumoase şi interesante ale celorlalţi zei. Dacă El este „Cel ce este”, atunci ceilalţi nu sunt. În raport cu noi, dacă „El este”, existenţa noastră este dependentă absolut de El. Prin noi înşine nu existăm, nu suntem entităţi superioare zeilor imaginari.

____________________________________________________________________
NOTE FINALE

[1] Prin compararea diferitelor versiuni ale aceluiaşi text în Biblie (Ps 14:2; cf. 53:3), sau prin comparaţia cu alte manuscrise masoretice, sau cu scrierile de la Qumran. De asemenea şi prin comparaţia cu versiunea greacă, unde Kyrios (înlocuirea obişnuită a Numelui) corespunde lui Elohim (Dumnezeu) în textul masoretic (Dan 1:9).
[2] De la Gn 2:4 până la Mal 3:23.
[3] Cf. Gn 15:2, 8; Ez 2:4; 48:29; Am 1:8; 9: 8.
[4] Ex 15:2; 17:16; Ps 68:5, 19; 77:12; 89:9; 94:7, 12; 102:19; 104:35; 105:45; 106:1, 48; 111:1; 112:1; 113:1, 9; 115:17f; 116:19; 117:2; 118:5, 14, 17ff; 122:4; 130:3; 135:1, 3f, 21; 146:1, 10; 147:1, 20; 148:1, 14; 149:1, 9; 150:1, 6; Isa 12:2; 26:4; 38:11.
[5] www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=165&letter=T www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=206&letter=J www.yhwh.com/jehovah.htm.
[6] Din acest motiv, nu simpatizăm cu punctul de vedere al Martorilor lui Iehova şi al credincioşilor din Mişcarea Numelui Sacru, care consideră că însuşirea acestui Nume de poporul lui Dumnezeu este definitorie şi obligatorie, iar evitarea ar fi condamnabilă.

Sursele minime prin care aceste informaţii se pot verifica sunt Hebrew and Aramaic Lexicon of the Olt Testament (Koehler-Baumgartner), articolul יהוה şi Jewish Encyclopedia (Tetragrammaton).

Un comentariu:

GoodGospel spunea...

Intotdeauna am fost surprins de profunzimea numelui tradus in bibliile noastre ca: "Eu sunt"
Ceea ce explicati dumneavoastra adanceste si mai mult intelegerea noastra a Singurului Dumnezeu adevarat, Cel care Exista, fara sa depinda de nimeni.
Foarte interesanta si scrierea veche ce avea la baza consoanele. Probabil ca aceasta scriere era utilizata si datorita cuvantului scurt rezultat, avantajand comprimarea mesajului pe o bucata mai mica de papirus.