Dragă Domnule Hermann

Creştin ?

Mă bucur că doriţi să fiţi recunoscut creştin. Dacă mărturisirea Dvs. de credinţă îmi va permite, voi spune amin.
Unii spun că pentru a fi numit creştin trebuie să ai doctrina apostolică neştirbită. Alţii spun că dacă eşti asemenea lui Iisus, ai dreptul să te numeşti creştin. Alţii au făcut din acest termen o denumire confesională. În ce mă priveşte, deşi înţeleg că definiţiile acestea sunt toate convenţionale, se vor mântui şi unii necreştini, adică oameni ai lui Dumnezeu care au dus viaţă creştinească fără să fi auzit vreodată de creştinism, aşa cum Iov, un edomit, a trăit înainte de a fi cunoscuţi evreii în zonă, sau socrul lui Moise, un madianit, care nu avea nici o relaţie cu templul; sau văduva din Tzarfat care l-a hrănit pe Ilie, deşi era o sărmană femeie feniciană, fără cunoştinţe specifice evreieşti...
Totuşi, când zicem „creştin”, nu înţelegem doar un om cumsecade. Mai mult, ştim că există şi creştini care nu sunt deloc cumsecade. De ce îi mai numim creştini? Pentru că aparţin în mod oficial unei biserici creştine, sau aderă la un crez oficial creştin. Acesta este sensul cultural al termenului şi aş vrea să rămânem la acest sens, fiindcă dacă venim fiecare cu definiţia noastră, ne înţelegem ca la turnul Babel. Dacă ne referim strict la credinţă, atunci care este criteriul minim de recunoaştere a unui creştin ? Sensul etimologic al termenului „creştin” (christianos = „hristian”, adept al lui [Iisus] Christos), sugerează că acela care crede şi recunoaşte (mărturiseşte) că Iisus din Nazaret este adevăratul משיח „messia” (care greceşte se traduce Christos, iar în româneşte „Unsul [Domnului]”, adică marele rege davidic aşteptat de Israel), este creştin. Recunoaşterea mesianităţii lui Iisus este prima dovadă de creştinism. În sensul deplin, această recunoaştere ar implica şi recunoaşterea divinităţii Lui şi a jertfei Lui ispăşitoare, care este singura noastră speranţă de viaţă veşnică.
Să admitem însă că un om face primii paşi în creştinism şi încă nu a ajuns la înţelegerea matură a credinţei; totuşi, minima condiţie este să creadă că Iisus din Nazaret a fost şi este Messia, prin urmare şi moartea şi învierea lui sunt semnificative, altfel nu se poate vorbi despre Messia doar la timpul trecut („Iisus a fost Messia”), deoarece domnia lui Messia este veşnică. În lumina acestei definiţii, vă rog să precizaţi dacă sunteţi creştin. Sau dacă aveţi o altă definiţie, arătaţi relevanţa ei. Definiţiile nu sunt totuşi chestiuni particulare, ele sunt uzuale, convenţionale şi ţin de dicţionare, de o largă acceptare a sensului.
Metoda Dvs. de testare a creştinismului (raportarea la Vechiul Testament) este o soluţie sănătoasă care ne opreşte să cădem în erorile pagano-creştinismului, în care perseverează de peste o mie de ani Biserica imperială.

Profeţia din Isaia 7:14

Mă bucur că aţi adus în discuţie argumentul din Isaia 7:14. Primul care foloseşte acest argument este Matei (1:23). Matei nu spune că Isaia a prezis acolo în mod direct şi exclusiv naşterea virginală a lui Iisus, ci stabileşte o relaţie între profeţie şi o împlinire majoră a ei (sau aplicaţie – secundară în sens cronologic). Ca să nu umflu prea mult textul aici, citiţi vă rog explicaţia mea la adresa http://tornafratre.blogspot.com/2008/11/profeia-despre-emanuel-din-is-714-este.html . Pentru că sunt adventist, trebuie să vă spun că aceasta este şi explicaţia noastră standard, care se găseşte în Seventh-Day Adventist Bible Commentary (ed. F. D. Nichol), Review and Herald Publishing Association, Washington, D.C., Vol. 4 (vezi Isaiah 7:14). Comentariile se găsesc şi pe CD-ROM în engleză http://www.antigua-caribbean.com/GB/HolyBible.html . Existau cândva şi în limba română, la sediul Uniunii AZS, vezi http://adventist.ro/materiale-de-studiu/downloads.html?func=select&id=16
Aveţi dreptate, că pentru a înţelege corect un text trebuie să citeşti contextul literar. Dar în acest caz, merită observat că autorul îşi continuă subiectul în capitolul 8, unde se referă direct şi indirect la Immanu-El, v. 8:10, apoi subiectul culminează în cap. 9:6-7. Astfel în Is 9:6-7, profetul face o interpretare nouă a profeţiei din cap. 7, arătând că pruncul Immanuel de acolo este o prefigurare, un tip al lui Messia.
În ce priveşte traducerea cu „fecioara”, nu este o inovaţie creştină, ci aşa au tradus evreii în greacă Biblia de la Alexandria, cu două secole înainte de a exista creştini. Nu este o falsificare creştină. Legenda cu cei 70 de înţelepţi şi cu Simeon ne face să zâmbim cu îngăduinţă, dar nu ne bazăm pe ea. Noi credem în că Maria a fost fecioară, pentru că aşa spune şi Matei şi Luca, apostoli şi evanghelişti inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu. Mama lui Iisus a trăit printre apostoli un timp şi astfel a existat şi o sursă pământească de informare. Nu putem spune că ea este „pururea fecioară”, cum învaţă cei care au făcut din Evanghelie un basm şi din basme evanghelie, pentru că Biblia arată că ea a trăit cu Iosif ca soţie normală.
Aţi afirmat că Iisus nu putea avea legătură de sânge cu David, dacă nu era fiu al lui Iosif, prin urmare genealogia aceea ar fi inutilă. Înainte de orice, ţin să vă spun că aceste genealogii nu au fost atacate de apologetica iudaică din primele secole. Nu am auzit ca evreii să le fi contestat. Cred că este târziu acum să le contestăm, deoarece nu se poate proba, la două milenii distanţă, că ar fi falsificări. În al doilea rând, am o întrebare: din ce seminţie provenea Maria ? Dacă a trebuit să se prezinte obligatoriu în Betleem pentru acel census ordonat cândva de Caesar Augustus (Luca 2:3-4), dacă a plecat de acasă cu soţul chiar fiind însărcinată, ca să fie odată cu el la Betleem, pentru acel recensământ imperial, înseamnă că era din neamul lui David, fiindcă este scris că fiecare trebuia să se „înscrie în cetatea lui” de unde provenea. În Luca 1:31-32 se afirmă că îngerul Gabriel care a anunţat pe Maria că va naşte ca fecioară, a recunoscut astfel că Iisus este urmaşul lui David şi prin Maria. Toţi cei ce-L cunoşteau recunoşteau mesianitatea Lui davidică (Mt 9:27; 21:9). Multe obiecţii au avut liderii evrei împotriva Lui, dar nici unul nu a spus că El nu ar fi urmaş al lui David. Era fosrte simpu pentru ei să facă cercetări şi ar fi putut demonstra poporului că este doar un profet oarecare sau chiar un impostor, nefiind de origine davidică.
Nu există dovezi că Mat 1:22-23 a fi fost adăugate de cineva mai târziu. Desigur, nu sunt cuvintele îngerului, ci ale autorului evangheliei (Matei). Dar Matei nu contrazice aici aplicaţia primară şi directă a profeţiei din Isaia 7:14, ci indică o relevanţă şi o aplicaţie nouă a ei, în persoana lui Iisus. El ştie că profeţia se referea la Immanuel şi că Iisus nu Se numea Immanuel. Dacă ar fi dorit să facă o potrivire forţată, ar fi spus că îngerul la numit Immanuel, dar că rudele I-au dat numele Iisus, sau oricum, ar fi ticluit el o poveste.
O discuţie despre Isaia 7:14 am avut acum circa 20 de ani cu un profesor de TNK din Tel Aviv şi a fost foarte surprins de explicaţia pe care i-am dat-o. M-am plimbat prin tot Tanakhul fără să aibă satisfacţia dându-mi şah de mai multe ori, după care i-am dat eu un şah cu în Exodul 3, care s-a dovedit un şah mat. După ce i-am arătat ce este scris acolo exact, că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise „din mijlocul rugului” (după ce mai întâi Moise spusese că Solul Domnului i se arătase în flacăra rugului), rabinul a rămas efectiv fără cuvânt înaintea afirmaţiei lui Moise. Aproape să dea în bâlbâială. A fost atât de copleşit de textul biblic, încât şi a doua zi când s-a întâlnit cu el prietenul meu (un evreu bătrân), i-a mărturisit că rămăsese foarte frustrat în urma discuţiei cu „băiatul acela creştin”. Sunt convins că dacă ne ţinem cât mai aproape de afirmaţia Scripturilor rămânem învingători.

Profeţia din Dt 18:15

Aţi afirmat că profeţia din Dt 18:15-18 este aplicată la Messia în mod abuziv. Eu nu cred că este un abuz. Aplicaţia acestei profeţii la Messia Iisus este corectă. Şi în acest caz este o profeţie dublă: se aplică mai întâi profetului Iosua (greceşte, este numit Iisus; verificaţi LXX), urmaşul lui Moise. Dar observaţi că Moise spusese „un profet ca mine”; în timp ce la sfârşitul Deuteronomului (34:10) un om al lui Dumnezeu a scris că „în Israel nu s-a mai ridicat un profet ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă”. Aceasta înseamnă că profeţia lui Moise nu s-a împlinit deplin în acel Iisus (Iosua), conchistadorul Canaaanului, ci avea să se împlinească mai târziu, şi s-a î,plinit într-un nou Iosua (Iisus), Profetul Profeţilor. Şi nu doar această profeţie sugerează că El avea să fie chemat Iisus, ci şi profeţia alegorică şi dramatizată a lui Zaharia (6:11-15), care, aşezându-l pe marele preot Iosua (Iisus) pe un tron simbolic, şi punându-i pe cap diadema regală, a făcut o profeţie mesianică. Iar Targumul recunoaşte în Zah 6:12 că este vorba de Messia (משיחא שמיה), În concluzie, aveţi dreptate că în Dt 18 Moise se referă la fenomenul profetismului în Israel, la modul general, vizând în primul rând pe Iosua, dar în final, pe Messia.

A fost Iisus profet?

Este nedrept că nu observaţi darul profetic al lui Iisus din Nazaret. Mai întâi, în sens biblic, un profet nu este neapărat un prezicător, ci unul care vorbeşte din partea lui Dumnezeu, sub inspiraţie divină. Iisus a fost, din acest punct de vedere, mai mare decât orice profet, pentru că a făcut minuni mai multe şi mai mari decât Moise, Ilie şi Elisei, a rostit învăţături care au lăsat fără cuvânt chiar şi pe cei care fuseseră trimişi să-L aresteze, şi a vorbit şi despre viitor sub inspiraţie:
1. A aplicat la Sine, în mod tipologic, episodul cu profetul Iona, vorbind despre viitor. a). Iona a fost profet galileean; b). Iona a slujit în Israel, dar marea lui misiune a fost de a chema la pocăinţă pe niniviteni; c). Iona a stat în adânc, „trei zile şi trei nopţi” (1:17; 2:3), după care a fost scos la suprafaţă, ceea ce a ilustrat moartea lui Iisus şi învierea Lui „a treia zi”; d). păgânii niniviteni s-au pocăit la avertizarea profetului galileean, dar iudeii nu s-au pocăit la invitaţia Galileeanului, de aceea, ameninţarea că „după 40 de zile Ninive va fi nimicită” s-a împlinit cu Ierusalimul, care a fost nimicit la 40 de ani după profeţia lui Iisus (Mt 12:41; Lc 19:41-44).
2. Iisus a profeţit despre moartea şi învierea Sa, folosind expresia „a treia zi”, sau „după trei zile” (în stil inclusiv). De 15 ori este redată profeţia sau istoria faptului în aceste cuvinte (Mat 16:21;17:23; 20:19; 27:63-64; Mc 8:31; 10:34; Lc 9:22.31; 18:33; 24:7.21.46; FA 10:40 ; 1 Cor 15:4). Doar o singură dată, vorbind despre episodul cu Iona, autorul evangheliei (Mat 12:40), sau eventual un scrib neatent de mai târziu, repetă expresia „trei zile şi trei nopţi” din dreptul lui Iona şi când face comparaţia cu Iisus. Expresia „trei zile şi trei nopţi” era un stereotip deja folosit în VT (1Sam 30:12; Iona 1:17), şi o singură menţiune de acest gen în evanghelie, nu ne convinge că aceasta a fost rostirea lui Iisus. Spuneţi cinstit: dacă ar fi fost în interesul Dvs., nu aţi fi găsit explicaţia aceasta înaintea mea ? Fiindcă văd că mereu vă referiţi la faptul că autorii NT ar fi „falsificat” pe ici pe colo...

Profeţia din Isaia 9:6

Textul din Isaia 9:6 l-aţi lăsat deoparte pentru altădată. Vă reamintesc că deja v-am scris câteva lucruri despre acea profeţie, iar acum am să adaug altele, asemănătoare:
1. Isaia 9:6 este culminaţia profeţiei tipologice din 7:14. În 7 14 este vorba de copilul Immanuel, un prinţ anonim din timpul lui Ahaz, dar în 9:6 Isaia arată că profeţia aceea despre Immanuel este tipologică, se referă în sens mai deplin la Messia. De unde ştim? Există o continuitate literară şi tematică între cap. 7-9. (împărţirea în capitole a fost făcută abia în sec. 13, nu este originală) şi tema se prelungeşte de fapt până în cap. 11-12, unde iarăşi se face referire la Messia. Că există legătură între profeţia din 7:14 şi cea din 9:6 este evident din pasajul intermediar (cap. 8), unde de două ori avem în textul ebraic cuvintul עמנואל , odată ca nume propriu, numind ţara sfântă „Ţara lui Immanu’el” (v. 8), şi a doua oară, folosind numele acesta ca strigăt de luptă al lui Israel, şi expresie de credinţă şi speranţă (kiy ‘immánu ’eel = „căci Dumnezeu este cu noi”, v. 10).
2. Profeţia din Is 9:6 arată că personajul despre care se vorbeşte este garanţia victoriei finale a lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor lui Israel (cf. v. 3-5), ceea ce nu s-a întâmplat încă, dar se va întâmpla cu Israelul lui Dumnezeu.
3. Profeţia din Is 9:6 este explicaţia prezicerii din 9:1, că o mare lumină va răsări din Galileea. Isaia face legătura între v. 6 şi cele anterioare, prin conjuncţia cauzală „kiy” de la începutul versetului.
4. V-am arătat deja în mesajul anterior, că Targumul aplică profeţia din Is 9:6 la Messia. Iar Targumul reprezintă poziţia oficială a iudaismului din primele secole creştine.
Când am discutat această profeţie cu rabinul acela din Tel Aviv, mi-a spus că profeţia prezicea de fapt domnia lui Ezekia. Zicea că supranumele „Dumnezeu tare” prezicea numele lui Ezekia, care ar însemna „Dumnezeu tare”. Ştiam că nu are dreptate, fiindcă Ezekia este Hizqi-Yahu („YHWH este puterea mea”), subliniind că purtătorul acestui nume se încrede în puterea lui Dumnezeu, în timp ce Prinţul din Is 9:6 se numeşte Eel-Ghibbor („Dumnezeu Viteaz”), aşa cum în profetul Îl numeşte doar pe Dumnezeu Însuşi (10:20-21): „În ziua aceea, rămăşiţa lui Israel şi supravieţuitorii casei lui Iacov, nu se vor mai sprijini pe cel ce îi loveşte; ci se vor sprijini pe YHWH, Sfântul lui Israel, cu credinţă. O rămăşiţă – rămăşiţa lui Iacov – se va întoarce la Dumnezeul cel Puternic/Viteaz (אל גבור Eel Ghibbor). Iată cine este Copilul din Is 9:6 ! Pe lângă faptul că este un Sfetnic (strateg) Minune şi un Comandant al Păcii, pe lângă faptul că este un Copil, un „fiu de om” născut, El este numit „Dumnezeu Viteaz”. Şi ca să nu fie nici un dubiu, profetul mai adaugă un nume care este absolut unic în toată literatura ebraică, şi nu se poate referi decât la Dumnezeu: אבי עד ’avi-’aad (Părintele Veşniciei; în Targum, Qayyam ’Olmayya’ = Cel ce dăinuieşte în veci). Acesta este Messia, domnule Hermann, aşa au înţeles evreii de acum două milenii.
Ca să nu-l jignesc pe rabin argumntându-i în faţa a trei martori (singurii şi toţi evrei), că explicaţiile lui, care aplicase la Ezekia această prezicere, erau greşite, am pus doar o întrebare, referitoare la v. 7: „Dacă este vorba de Ezekia, atunci cum vă explicaţi că Isaia zice că acest Copil va aduce împărăţiei lui David o pace fără sfârşit (אין קץ ’een qeetz), că Dumnezeu va întemeia astfel un imperiu al dreptăţii care va dura עד עולם ad ‘olaam (până-n veac) ?” Spre uimirea mea, mi-a răspus că Ezekia a avut o domnie mai lungă decât alţi regi evrei, şi că expresiile acestea „până-n veci” etc. sunt nişte hiperbole...

Sper că răspunsul Dvs. va fi mai înţelept decât al acelui om, care nu ştiu dacă mai este acum printre cei vii, şi mi-e dor de el, fiindcă după aceea am rămas prieteni. Până într-o zi, când nu mi-a mai scris nimic şi n-am mai primit nici o veste.

Cu simpatie,

Lect. univ. drd. Florin Lăiu,
Profesor de teologie biblică.