Four legs? Hmm !

To: Florin Laiu, Wednesday, July 29, 2009 6:47 PM

Subject: Re: "all fours"

Dear Florin

In our reading of Leviticus 11: 20 we came across this statement: "All flying insects that walk ON ALL FOURS (emphasis mine) are to be detestable to you." As we were discussing the text, Lynn said: "Insects have SIX legs. Why is NIV mentioning here insects with FOUR LEGS?" I said, "Are you sure insects have four legs rather than six legs?" She had a book on insects on hand, and she showed me right away pictures of insects. All seem to have SIX LEGS.

I know that NIV, as a dynamic translation, uses English language idioms to convey some of the propositional content of the Biblical text, in the belief that a word-for-word translation of some Biblical statements would not do justice to the meaning of the original Hebrew text. Still, the question is: Have the translators done the same thing with Leviticus 11:20? That would have introduced an error in the Bible, as insects are not four-legged but six-legged creatures.

What is your understanding of the NIV translation of Leviticus 11:20? Is the expression idiomatic for the English language, or the original Hebrew talks indeed about insects with four legs instead of six? Of course, I checked the original Hebrew text of Leviticus 11:20, and it seemed to be talking about four-leggedd insects, but I could not come to a clear conclusion about the meaning of the text. My knowledge of Hebrew is too limited for an interpretation of textual idioms or cliches, so I decided to ask you to help me in this matter.

Thanks,

Eduard

Dear Ed

You read correctly in Hebrew and in translations “four legs” (Lv 11:20, 21, 23, 27, 42). I am not aware of any different version or translation. The oldest translations from Hebrew mention also “four legs” (ארבע ^heb. = ארבע ^aram., τέσσαρες ^gr., quatuor ^lat.).

Certainly, this is not a scientific description. In fact no biblical description is „scientific”. Check please Lv 11:5.6; Dt 14:7 (does any hyrax [rock badger] or hare chew the cud?). The physical reality reflected in the Bible (flat earth and vault skies – three skies, according to Paul, and nine after the Romanian folklore – a great ocean „tehom” around and beneath the earth, and another kind of ocean above the sky, which is the source of rain Gn 1:7; 7:11; 8:2; Ex 20:4), the psycho-physiology reflected in its popular language (wisdom is in the heart, desires and emotions in the bowels and reins, life is in breath and / or in blood; moon may affect our mental sanity [Ps 121:6; cf. Mt 4:24] etc.), is not intended to reveal God’s truth, but this language reflects the culture of the biblical authors and the popular knowledge embedded in language.

Now I cannot say that Hebrew people, who was acquainted with eating locusts, did never count their legs. But this matter has no relationship with the divine inspiration of the Scripture. If the writer is ”scientifically” correct, this is only his knowledge. If he is not correct, or he lacks precision, they are only his human limits. The divine inspiration is only in the message that the prophet-author conveys. And the message is not affected at all by some cultural inexactities. No matter how many legs have insects, only species of locusts, grasshopers etc. are allowed to humans for food.

Just another example: Paul argues in Galatians that the promise made to Abraham could not be made void by the Law that came 430 years later. If we turn to Moses, we find that only Israel’s settlement in Egypt lasted 430, and therefore, between Abraham and Sinai there lasted about 645 years. Paul is certainly wrong with this number. But his issue, his divinely inspired message is not about chronology, but Gospel: the primacy of the divine grace over the Law. No matter how long span is between Abraham and Moses, the argument has the same force. In fact it has greater force if you prolonge the time.

I hope you will not be frustrated by this answer. I tried long time in the former years to harmonize Bible and science even in such minutiae. But meantime I got better understanding of biblical inspiration. In our Church, there were people who understood this phenomenon since the end of the 19th century (Ellen, James and William White, A. G. Daniells etc.) and the 1919 Bible Conference was intended to give prominence to this hermeneutic principle, because ministers and members became fundamentalist in their approach to the Bible and even to EGW writings. Unfortunately, the Conference failed to promote this principle, and its stenographic minutes have been discovered in GC vault after 1970... I am totally convinced that understanding the theology of inspiration saves one from loosing his or her faith when it comes to a more systematic Bible study.

I have no evidence and no explanation for a possible scribal error in this case. I see no possibility that an absent-minded copyist wrote „four legs” because this is a more common phrase. You see, there is not just one occurrence of this problem. And there are many similar problems. There is no way to blame the copyists for all these inconsistencies. But we should not really blame anyone, neither God, nor his servants the prophets, who humbly did their job as best as they could. The Bible is divine truth shaped in human cultural language. And to repeat what one Adventist authority said, when speaking about prophetical inspiration, ”Everything that is human is imperfect”. We must be careful with the message. Language, rhetoric, logic (arguments) and secondary details are sometimes funny; they are important for the philologyst, but they are secondary for the believer. They are important only as they help us understand the divine message.

I suspect that the use of phrase ”four [legs]” is possibly idiomatic, because when someone thinks to other creatures than humans, they have usually four legs, not just two. I don’t know wether there is any insect with only four legs, and it is also hard to believe that great writers as Moses etc. did not ever count the legs of a locust. But you know what? I played with locusts and other insects in my childhood, and even observed them later, but I was never attentive with this detail, how many legs. Probably Moses should have employed Zipporah, not Joshua as his secretary, since she had longer experience in the fields ! Anyway, I would be curious to know the opinion of King Solomon, who was an expert in zoology. But even the greatest ancient scholar in the field, Aristotle, the father of the natural science, also was mistaken in counting insects’ legs, as it is known. Read for example http://www.rmki.kfki.hu/~lukacs/URANOCH5.htm

There are old stories, e.g. when a faculty colleague of Albertus Magnus was confronted with a fly. He was told to count the legs. His answer was: if the Philosopher's text were not clear, I should accept that a fly has six legs. (The story is too nice. The Philosopher's texts are not unequivocal about the numbers of legs of the fly [eight legs]. Some years ago my colleague and Aristotle expert, K. Martinás tried with a hypothesis that Aristotle counted the spider's legs and applied the result on the fly by analogy. It is possible: a fly is not only smaller than a spider, but also its legs move much faster. So it is easier to perform the counting on a spider. Remember that the number of human chromosomes was also miscounted up to the 1950's as 24 pairs, which is the correct number for our closest living relatives but not for us.).

Best regards,

Florin

La mulţi ani, Mişael !

„Acum, fiule, Domnul să fie cu tine, ca să propăşeşti..." (1Cr 22: 11a)

Lecţia de ştiinţe naturale

Dracul în şcoală

Părinţii noştri au făcut şcoală în timp de război. Era dificil, dar şi provocator, să înveţi despre lume şi viaţă, când lumea şi viaţa erau sfârtecate de bombe. Generaţia noastră a făcut şcoală într-un război mult mai devastator, războiul ideologic, lăsat moştenire de la cel venit cu escadrile şi tancuri.

De o parte era ştiinţa, care neapărat confirma filosofia marxistă, de cealaltă parte eram noi, ăştia mici şi neputincioşi, rămăşiţele „regimului burghezo-moşieresc”, care îndrăzneam să crâcnim, sau chiar să afirmăm cu certitudine că există Dumnezeu. În faţa tăvălugului numit catedră, ne pomeneam uneori, opunând rezistenţă în numele unui singur crez: Dumnezeu există, altminteri universul şi viaţa nu se pot explica pe cinstite. Dumnezeu există, altminteri nimic nu ar mai avea sens.

A venit însă şi momentul în care orizonturile roşii s-au sfâşiat. Valorile tradiţionale ale credinţei, care supravieţuiseră sub stratul – oarecum protector! – al troienelor ateiste, s-au întâlnit, în mod firesc, cu ce mai rămăsese din creştinismul emisferei occidentale Şi a apărut pedagogul de şcoală nouă. Dar în spiritul aceluiaşi război. De data aceasta, religia pare înclinată să ocupe nostalgic, din ce în ce mai mult, locul ideologiei prăbuşite, iar ştiinţele naturale, care mai înainte ne înspăimântau cu spectrul lor ateist, au fost silite să dea un pas înapoi. Se doreşte scoaterea evoluţionismului din învăţământul general; el nu este pentru minorii catehumeni, ci pentru enoriaşii adulţi, aşa cum toate lucrurile care trezesc curiozitatea şi atracţia adolescentului sunt etichetate „numai pentru adulţi”.

Şi în Biserică

În cele mai multe ţări creştine, teologia a cerut armistiţiu ateologiei evoluţioniste, imaginându-se un compromis schizoid şi letal, care nu este nici ateism, nici creştinism autentic. Se numeşte evoluţionism teist, creaţionism evoluţionist, sau darwinism creştin. Mai pe româneşte, este credinţa că Dumnezeu ar fi creat universul, viaţa şi omenirea, prin legile oculte ale evoluţiei „naturale”. Credinciosul ar trebui să se întrebe, foarte serios, ce loc ocupă dracul în acest lanţ al evoluţiei! Dar Iisus Christos? Şi spre ce evoluăm?

Această compromitere a învăţăturii creştine este faza cea mai critică a războiului care marchează şcoala acestui ultim segment al istoriei. Este o provocare insidioasă, care a câştigat deja mulţi teologi şi multe biserici. Ca urmare, creştinismul îşi pierde relevanţa, iar Biserica este tot mai abandonată – nefiind aceasta singura cauză. Secularismul triumfă, iar creştinismul se refugiază în zonele obscure ale psihologiei şi în cele – încă mai obscure – ale politicii. Care va fi viitorul nepoţilor noştri? Ce şcoală îi va forma şi în ce tabără se vor situa?

Bisericile şi credincioşii nu au dat suficientă importanţă acestei provocări. Mulţi repetă, cu inconştienţă, că teoria lui Darwin a căzut, că însuşi Darwin s-ar fi dezis de ea pe patul de moarte, că savanţii naturalişti devin tot mai credincioşi, sau că s-ar fi găsit nu ştiu ce evidenţă ştiinţifică de ultimă oră, care ar „demonstra” existenţa lui Dumnezeu. Ce este adevărat din toate acestea?

Procesul maimuţelor

Adevărat este că evoluţionismul face progrese. Adevărat este că evoluţionismul s-a impus de mult în comunitatea ştiinţifică şi a devenit o teorie respectabilă în societate, o filosofie care şi-a câştigat titlul de ştiinţă, întemeindu-se pe nu puţine observaţii ale ştiinţelor naturale. Este de asemenea adevărat că au existat cazuri penibile în care oameni de ştiinţă au apelat la fals, ca să-şi justifice teoria evoluţionistă. Dar este adevărat că şi unii creştini au apelat la o asemenea metodologie. Şi mai adevărat este că în ambele tabere te poţi înşela uşor, apelând la argumente de scurtă folosinţă.

Tensiunile social-politice existente astăzi în unele părţi ale lumii cu privire la statutul egal pe care ar trebui să-l ocupe în şcoală ideologiile care explică lumea (cu mai multă sau mai puţină retorică academică), sunt foarte provocatoare. Majoritatea specialiştilor în domeniu, educată în spirit naturalist, nu doreşte legitimarea creaţionismului ca alternativă în învăţământ. Nu acceptă nici o variantă de creaţionism, oricât de „ştiinţific”, oricât de mult s-ar dilua în combinaţie cu evoluţionismul. În unele state, sub presiunea forţelor religioase, s-au dat legi care au obligat şcoala să introducă explicaţii alternative, pentru ca elevii să ştie că studiul despre origini nu este o problemă pe care ştiinţa a rezolvat-o. Aceste experimente cultural-politice sunt însă foarte efemere, iar comunitatea ştiinţifică reuşeşte să-şi recupereze prestigiul totalitar, aducând în special două obiecţii împotriva oricărei forme de creaţionism ştiinţific:

a) creaţionismul nu este ştiinţă, ci religie deghizată;

b) Sinagoga şi bisericile (Catolică, Ortodoxă, protestante), care cândva erau pur creaţioniste, admit acum că evoluţionismul trebuie respectat ca adevăr ştiinţific şi că, în teologie, există modele de armonizare cu Biblia. Locul creaţionismului este acolo unde se promovează mitologia religioasă, în stil fundamentalist, literalist, nu în viaţa reală.

Creaţionismul în dezavantaj

Simpatiile mele sunt totale pentru creaţionism. Şi nu pentru orice fel de creaţionism, ci pentru versiunea biblică. Dacă puţinii savanţi credincioşi încearcă şi explicaţii care să armonizeze relatarea Creaţiei cu datele ştiinţei, este cu atât mai bine. Rămâne însă condiţia ca autoritatea divină a Bibliei să nu fie ştirbită, şi atât datele ştiinţei, cât şi datele Bibliei să nu fie manipulate.

„Creaţionismul ştiinţific” însă este dezavantajat astăzi, din motive evidente. Evoluţionismul şi-a câştigat vechime, statut ştiinţific, popularitate, putere şi o armată de militanţi şi convertiţi, de la biologi, geologi şi fizicieni, până la jurnalişti, artişti şi teologi. Evoluţionismul are puternic sprijin legal şi material din partea statelor lumii. Creaţionismul, pe de altă parte, deşi mult mai vechi (sub forma diverselor credinţe), este, în fapt, mult mai tânăr, ca preocupare ştiinţifică. Argumentele deosebit de interesante, unele foarte puternice, pe care le aduce în favoarea unei Creaţii inteligente şi în favoarea cataclismului universal, relatat în Biblie, merită toată atenţia spiritelor elevate. Totuşi, creaţionismul are puţine şanse în faţa acestor spirite „elevate”, care sunt marcate/de dezinformare şi prejudecăţi, atunci când este vorba de mesajul Bibliei.

Pentru cercetările care să depisteze fisurile evoluţionismului şi să aducă la lumină date şi dovezi care ar putea duce într-o direcţie mai bună, s-au cheltuit puţini bani. Nu ne mirăm că statele, mass-media şi diverse foruri culturale sunt în general dezinteresate de acest aspect, însă chiar şi marile organizaţii religioase (Biserica, Sinagoga etc.), care au în multe ţări universităţi proprii, nu par interesate să investească într-o aventură ştiinţifică neconvenţională şi incorectă politic.

Cercetătorii cu adevărat credincioşi sunt extrem de puţini, cercetarea de acest tip este modest susţinută financiar, iar presiunea psihologică este majoră, din toate părţile. În instituţiile ştinţifice, a încerca să sugerezi sau să publici aspecte care ar favoriza creaţionismul este o imposibilitate practică, deşi teoretic se afirmă libertatea academică. Fiecare domeniu al ştiinţei are monştrii lui sacri care au creat şcoală, iar ucenicul trebuie să deprindă ticurile maestrului, altminteri nu mai mănâncă pâine albă. Dependenţa ideologică şi psihologică este mult mai perfidă decât cea politică, deoarece creează iluzia corectitudinii şi a libertăţii de gândire.

Ştiinţa este vaca sacră a omului modern, de aceea există tendinţa să privim cu reverenţă chiar şi ceea ce lasă ea în urmă. Numai termenii „savant” şi „ştiinţă” trezesc toată veneraţia profanilor. Este un prestigiu câştigat pe drept oarecum, dar în mod exagerat şi cu prea mari pierderi.

Cercetare alternativă

Nici un cercetător nu se poate elibera de premise filozofice sau de prejudecăţi faţă de un alt model cosmogonic, doar pentru simplul fapt că este expert în domeniu. Aceasta este o realitate universală şi se aplică atât în religii, cât şi în ştiinţe şi în multe alte domenii.

Premisa mea favorită este că adevărul are în esenţă criterii estetice şi, prin urmare, adevărurile fundamentale trebuie să se armonizeze cu cele mai înalte idealuri de frumos şi drept. Un adevăr pesimist şi neplăcut poate fi adevăr relativ, dar nu adevărul absolut despre principiul generator şi modelator al universului. Aceasta este, dacă vreţi, prejudecata, judecata şi postjudecata mea, de care nu doresc să scap. Modelele cosmogonice în care sensul vieţii şi al suferinţei este nul sau nebulos, în care ideea de dreptate este o simplă opinie, iar iubirea este doar cu puţin mai mult decât chimie organică, pot fi abandonate fără regret, oricât ar părea de ştiinţifice.

Până la urmă, orice filozofie trebuie să satisfacă sensul vieţii individuale, nu doar să justifice existenţa universului şi a speciilor, ca şi cum acestea ar avea vreo importanţă în sine, în afara existenţei individuale.

Revelaţia biblică este singura sursă în care scenariul originilor lumii subliniază combinarea utilului cu binele şi frumosul. Relatarea biblică foloseşte limbajul fenomenologic şi cultural, al aparenţelor fizice şi al modelului cosmologic existent la data scrierii. Dar prin acest limbaj omenesc, imperfect, care se adresează copiilor, oamenilor simpli şi poeţilor, Biblia transmite un mesaj autentic şi adevărat, care se aplică în viaţa practică. Dincolo de acest limbaj, stăruie unele ghicitori teologice şi ştiinţifice (De exemplu: „Descrie Geneza începuturile întregului univers, sau doar începuturile lumii noastre, ca planetă pregătită să susţină viaţa?” „Dacă au fost create stelele în ziua a patra a creaţiei terestre, cum se face că ele au fost vizibile încă de atunci?”). Dar esenţa practică şi etico-religioasă rămâne: Dumnezeul etern a creat lumea în şase zile, fără o altă justificare, decât pentru a fixa un model pentru om, un program de viaţă în care se întâlnesc şi îşi dau sens reciproc: munca şi odihna, profanul şi sacrul, cercetarea şi revelaţia, faptele şi harul.

La încheierea fiecărei zile de lucru a lui Dumnezeu, Creatorul se bucură de rezultate, El „vede” că sunt „bune”. Expresia folosită de autor, verbul ra’a („a vedea”), combinat cu adjectivul tov („bun”), indică, în ebraica veche, ideea de frumuseţe, de „plăcut la privire” (cf. Gn 1:10, 12, 18, 21, 25; 3:6; 49:15; Ex 2:2; Nu 24:1). Tot ce a făcut Dumnezeu la origine este frumos. Şi după atâtea milenii de degenerare şi sălbăticire, natura încă este frumoasă. La sfârşitul săptămânii Creaţiei, autorul Îl prezintă pe Creator bucurându-Se de toate, ca fiind neînchipuit de frumoase.

Evoluţioniştii resping ca mituri puerile descrierile biblice care nu au explicaţii savante: creaţia lumii în şase zile, modelarea bărbatului din pământ şi a femeii din coasta bărbatului, odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea. Dar aceste aspecte, precum şi multe altele, sunt dovezi ale scopurilor pedagogice ale manierei Creaţiei. Dumnezeul Creator se oferă pe Sine ca model. Acest limbaj dramatic vorbeşte bărbatului şi femeii despre natura şi statutul lor. Până şi prezenţa pomului interzis, are sens perfect, ca o adevărată urnă de vot, un test al fidelităţii. Mai întâi, era în armonie cu cadrul creat: primul cămin a fost o grădină, nu un palat, nici o pădure. Şi apoi, în condiţiile date, acesta era cel mai uşor test posibil.

De la început, Dumnezeu a dat omului natura, nu doar ca mediu, ci şi ca o carte sfântă, o adevărată Biblie, în care Dumnezeu Se descoperă pe Sine. Cercetarea naturii este încă de atunci o datorie sacră a umanităţii. Dar aşa cum mulţi învăţaţi citesc astăzi Biblia într-un cod al scepticismului savant, la fel şi natura este citită într-un cod ateist, sau în cel mai bun caz agnostic. În asemenea condiţii nu este de mirare că se obţin contradicţii şi tentative de armonizare între interpretarea Bibliei şi interpretarea naturii, adică între teologie şi ştiinţă. În orice caz, o tensiune naturală şi sănătoasă între cele două este de preferat unei armonizări nenaturale. Provocarea este pentru ambele părţi.

Un autor spiritual descrie şcoala pe care o făceau Adam şi Eva în paradisul terestru, ca pe o universitate. Când unul dintre studenţi nu înţelegea ceva, îl consulta pe celălalt. Dar când problema îi depăşea pe amândoi, ei consultau fiinţele extraterestre însărcinate cu educaţia lor. Iar aceşti ambasadori ai cerului nu le explicau direct, ci le dădeau doar unele instrucţiuni, arătându-le pe ce cale să meargă pentru a descoperi ei înşişi explicaţia corectă. Această metodă superioară merită folosită şi astăzi, atât în cercetarea naturii, cât şi în cercetarea Bibliei. Astfel ar creşte şansele unei percepţii armonioase a adevărului înregistrat în Scripturi şi a celui înregistrat în fişierele naturii.

Înţelepciunea lui Dumnezeu în Creaţie

În natură există lecţii uluitoare despre Dumnezeu. Unele din ele pot fi înţelese imediat de omul simplu, altele sunt observabile de cei înarmaţi cu aparatură şi cunoştinţe moderne. O mulţime de detalii ale realităţii vizibile şi invizibile răspund în mod individual şi sinergic de posibilitatea existenţei şi a vieţii. Arno Penzias, un cercetător care a luat premiul Nobel (pentru fizică) în 1978 , afirma că „astronomia ne conduce la un eveniment unic, un univers care a fost creat din nimic, cu un foarte delicat echilibru necesar pentru a oferi exact condiţiile care se cer pentru a permite viaţa, şi anume unul care are la bază un plan (s-ar putea zice chiar 'supranatural'). Astfel că observaţiile ştiinţei moderne par să ducă la aceleaşi concluzii ca şi intuiţia veche de secole.”

Într-adevăr, faptul că pământul are o anumită dimensiune şi o anumită poziţie în sistemul solar; că luna are exact dimensiunile şi distanţa de la pământ necesare, pentru a stabiliza, prin gravitaţia ei, rotaţia pământului; că soarele are exact masa, compoziţia şi dimensiunile care fac posibilă existenţa vieţii pe pământ; că avem un anumit loc în galaxie şi nu altul, că atmosfera pământului are o anumită compoziţie şi nu alta, şi că este o atmosferă limpede; toţi aceşti factori şi mulţi alţii răspund nu numai de posibilitatea pământului de a fi locuit, ci şi de posibilitatea pământenilor de a cerceta universul.

Toate observaţiile de acest gen, care în logica normală trădează existenţa unei Inteligenţe infinite care a pus un rost în toate lucrurile, sunt explicate de naturalişti ca fiind simple coincidenţe, rezultatul unor forţe oarbe care ţin de legile statistice. Dar tot ce se ştie despre aceste legi este că au limitele lor şi că ele nu pot explica o evoluţie cu sens, nici salturi spre niveluri superioare. Există limite ale variaţiei, limite impuse de legi care nu permit o explicaţie evoluţionistă generalizată. Nu avem date care să ne conducă în mod obligatoriu la un model evoluţionist pentru a explica existenţa universului şi a vieţii. Şi dacă atâtea specii sunt adaptate până astăzi condiţiilor, unele neavând ochi (multe specii de viermi), altele reproducându-se asexuat (multe plante, protozoarele, hidrele, chiar şi unele insecte), ce nevoie stringentă ar fi putut crea ochiul sau diferenţierea sexuală ?

Paul Lueth remarca (într-o carte publicată în România comunistă!), că există atâtea „fenomene care nu pot fi explicate prin trecutul speciei, de exemplu: numai la om puiul ce se naşte rupe părţi din ţesuturile materne odată cu membranele oului... La animale această particularitate nu există. Animalele nasc fără riscuri, chiar şi maimuţele superioare. Ce înseamnă această inovaţie a naturii? Nu ştim.” Pe marginea citatului, îmi notasem, acum trei decenii, referinţa la Geneza 3:16-17 („Îţi voi spori suferinţa purtării sarcinii; cu durere vei naşte copii...”).

Nebunia evoluţionismului „creştin"

În aceleaşi vremuri de dominaţie ateistă, academicianul Ştefan Milcu şi colaboratorii, în cartea Omul şi civilizaţia, remarcau următoarele: „Inteligenţa nu a mai crescut din neolitic.” (p. 51). „Numărul fosilelor paleoantropologice este mult prea mic şi deseori redus la fragmente greu de studiat. Necunoscutele pe care le-a lăsat istoria terţiară a hominidelor sunt atât de numeroase, încât Simpson remarca (în 1965), cu ironie, că singurul fapt bine stabilit în paleontologie este că nimeni nu poate fi strămoşul propriilor săi bunici. Afirmaţia reflectă totuşi situaţia paleontologiei şi, deşi pare ciudat, îşi păstrează încă întreaga ei valoare.” (p. 67). „În paleontologie era şi este încă un haos, iar în taxonomie, totul depindea de voinţa descoperitorului. Clasificarea hominidelor s-a făcut pe criterii cu totul arbitrare.” (p. 68) „Aceste discuţii ne arată cât de mari şi de numeroase sunt incertitudinile evoluţiei umane. Iată de ce Leakey spunea (în 1965) că peste câţiva ani ne vom da seama cât de puţin ştim despre originea şi evoluţia omului. Cu siguranţă că această remarcă este suficientă pentru a ne face să privim cu multe rezerve chiar şi certitudinile de până acum.” (p. 81).

Deşi avem puţină ştiinţă reală cu privire la aceste realităţi, avem multe certitudini. În general, nouă muritorilor nu ne place să recunoaştem că nu ştim. Unul dintre marii fizicieni, Robert Jastrow, scria cu oarecare amărăciune (1978): „Ar putea exista o explicaţie sănătoasă a naşterii universului nostru; dar dacă există, ştiinţa nu poate descoperi o asemenea explicaţie. În urmărirea trecutului, omul de ştiinţă se opreşte la momentul Creaţiei. Aceasta este o dezvoltare peste măsură de stranie, şi neaşteptată de nimeni decât de teologi. Ei au acceptat întotdeauna cuvântul Bibliei. [...] Ne-ar plăcea să continuăm cercetarea aceasta mai departe în trecut, dar există o barieră de netrecut pentru progresul oricărei cercetări. Nu este vorba de încă un an de lucru, nu este vorba de încă un deceniu, de noi măsurători sau de o teorie mai bună; în momentul acesta pare ca şi cum ştiinţa nu va putea niciodată să ridice vălul de deasupra misterului Creaţiei. Pentru omul de ştiinţă care a trăit prin credinţa în puterea raţiunii, povestea se sfârşeşte ca un coşmar. El a escaladat munţii ignoranţei; el este gata să cucerească piscul cel mai înalt; şi când, în sfârşit, reuşeşte să se ridice pe ultima stâncă, este salutat de un grup de teologi care aşteptau acolo de secole.”

În acord cu aceste remarci, Arthur Schawlow, un alt mare fizician, premiant Nobel (1981) afirma: „Mi se pare că atunci când se confruntă cu minunile vieţii şi ale universului, cineva trebuie să se întrebe „de ce?” şi nu doar „cum?”. Singurele răspunsuri posibile sunt religioase... Eu găsesc o nevoie de Dumnezeu în univers şi în propria mea viaţă.”

Asemenea comentarii încurajează pe un credincios, dar faptul că un naturalist afirmă credinţa în Dumnezeu, nu este în mod necesar o pledoarie pentru Dumnezeul Creator al Genezei. Mulţi asemenea cercetători, precum şi un număr crescând de teologi contemporani sunt împăcaţi cu ideea că evoluţionismul este metoda creatoare a lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că teoriile de acest gen nu pot fi armonizate în mod cinstit cu Biblia, ele sunt mai monstruoase decât evoluţionismul pur, ateist; sunt complet inestetice şi neplauzibile.

Acceptarea evoluţionismului în teologia creştină nu explică mai bine lumea decât creaţionismul pur. În schimb, aceste modele implică existenţa morţii, a suferinţei şi a nedreptăţii, a răului, ca fiind incluse de Creator în metodologia Lui, fără nici o explicaţie rezonabilă. Versiunile acestea evoluţioniste nu fac decât să propună imaginea unui Dumnezeu monstruos, care nu este interesat de fericirea creaturii. Dacă pentru răul real din lume, Biblia ne oferă atât explicaţii rezonabile, cât şi speranţe de salvare, pentru răul implicat de evoluţionismele imaginare nu ni se dă nici o speranţă şi nici o explicaţie.

Mitologizarea capitolului Creaţiei din Geneză nu desfiinţează doar rostul săptămânii şi al repausului săptămânal, care au origine exclusiv religioasă, ci subminează grav şi iremediabil credibilitatea şi autoritatea Bibliei în ce priveşte toate celelalte referiri la acte supranaturale. După ce ai modificat genetic Geneza, Apocalipsa nu mai are nevoie de nici o altă catastrofă; Evanghelia, cu naşterea lui Iisus, cu moartea şi învierea Lui, nu mai sunt decât legende pioase, iar mântuirea, o speranţă deşartă pentru spiritele slabe!

Cine este mai tare ?

Ştim că existenţa universului depinde de constante fizice fin echilibrate: constanta gravitaţională, echilibrul forţelor nucleare, valorile electromagnetismului, etc. Dacă doar una din aceste constante ar fi foarte puţin diferită, universul nu ar putea exista. Interesant este însă, că forţele cele mai puternice au fost încătuşate de Creator la nivelul microcosmosului, în lumea atomică şi subatomică, în schimb gravitaţia, cea mai slabă forţă, a fost desemnată de Creator să domine universul. Pentru mine, aceasta este o parabolă a superiorităţii binelui, a principiului dragostei creştine, a adevărului creaţionist; o promisiune a victoriei celor care par slabi în lumea aceasta.

Circula în anii comunismului următoarea anecdotă. La o universitate din Moscova, studenţii asistau la lecţia de evoluţionism. Profesorul argumenta că indivizii cei mai adaptaţi, cei mai tari, supravieţuiesc, iar ceilalţi sunt sortiţi dispariţiei. Studentul Feodor însă ridică mâna şi întreabă: „Tovarăşe profesor, dar ce facem cu oaia?” „Care oaie?” „Mă gândeam şi eu..., înainte ca omul să devină om şi să domesticească oaia, cum se face că oaia a supravieţuit, în mijlocul atâtor prădători?”

La fel, cartea Apocalipsei descrie pe marii protagonişti ai luptei dintre cele două specii spirituale din univers ca fiind Mielul şi Fiara. Apocalipsa afirmă cu certitudine că Mielul şi cei ce sunt de partea Lui vor învinge Fiara şi pe cei ce sunt de partea ei. Credinţa biblică a omului religios, care adesea este sau poate părea puerilă şi jalnică, se va dovedi în cele din urmă mai tare decât ştiinţa arogantului care nu-şi vede lungul limitelor. Ba chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, nici măcar credinţa şi speranţa, ci dragostea – forţa care pare cea mai slabă.

«Dumnezeu a ales lucrurile „proaste” din această lume, ca să le facă de ruşine pe cele „deştepte”; a ales lucrurile „slabe”, ca să le facă de ruşine pe cele „tari”; a ales lucrurile „de nimic” şi „dispreţuite” ale lumii, ba încă chiar lucrurile care nu sunt, ca să le nimicească pe cele care sunt » (1Cor 1:27-28). De aceea, creaţionismul este sortit să învingă, şi în ciuda instalării evoluţionismului în academie, în şcoală şi chiar în Biserică, adevărul biblic, atât de serios provocat astăzi, va învinge.

Hosting excelent în Germania

Adresaţi-vă la http://www.unixteacher.org şi nu veţi regreta !

Arca modernă

Am primit de la prietenul meu, Silvian Guranda, următoarea poveste hazlie şi oarecum adevărată... Încă nu am aflat autorul:

In anul 2009, vine Dumnezeu la Noe, care traia linistit in Australia si-i zice: - Noe, pamantul s-a umplut de rautate si oamenii M-au uitat. Vreau sa-mi construiesti o noua Arca, pentru ca Potopul va veni iar. Sa iei din fiecare specie cate un exemplar mascul si femela. Ai la dispozitie 6 luni de zile!Dupa 6 luni se uita Dumnezeu pe pamant si-l vede pe Noe plangand in gradina. -

"Noe !!! Sunt pe cale sa incep Potopul, unde este Arca ???"

"Iarta-ma Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp .... Am nevoie de autorizatie de constructie. Ma tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat in judecata pentru ca am incalcat planul de urbanism construind Arca in gradina mea si astfel am incalcat normele de inaltime.
Apoi compania de electricitate a cerut sa pun ipoteca pe Arca in vederea acoperirii costurilor de transport si de mutare a liniilor de inalta tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii pentru a fi lansata la apa. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, ca nu m-au crezut. Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis sa tai lemn din padurile invecinate deoarece acolo traieste bufnita cu pete care-i o specie protejata.
Am incercat sa-i conving pe ecologisti ca tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita, dar nici n-au vrut sa stea de vorba cu mine. Cand am inceput sa adun animalele, am fost dat in judecata de un grup de activisti pentru protectia animalelor. Ei sustineau ca tin animale salbatice sechestrate impotriva vointei lor, si de asemenea au sustinut ca sa pun atatea animale intr-un spatiu atat de mica, inseamna cruzime asupra lor.
Apoi Ministerul Mediului, au spus ca nu am voie sa construiesc Arca pana cand reprezentantii lor nu fac un studiu de mediu si implicatiile pe care Potopul Tau le poate avea asupra mediului.. Inca am un proces in derulare cu Ministerul Muncii, deoarce inca nu m-am hotarat cate minoritati ale grupurilor etnice sa angajez pe santier iar Blocul Sindical nu ma lasa sa-mi folosesc la constructie copiii mei deoarece nu fac parte din Sindicat si nu au certificare ISCIR pentru constructia de arce.
Ca sa fie totul si mai rau, Fiscul, mi-a confiscat toate posesiile deoarce sustin ei ca vreau sa parasesc tara cu specii de animale pe cale de disparitie. -Deci Doamne iarta-ma dar, imi trebuie pe putin 10 ani ca sa fac tot ce mi-ai zis."

Dintr-o data cerul se lumina, norii disparura, iar soarele din nou aparustralucitor pe cer.

" -Doamne, sa inteleg ca nu ne mai distrugi lumea ?"
" -Nu Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul inainte..."

„O mie" sau "mii" de ani ?

Gabriel Adam:
„Am fost de multe ori confruntat cu explicatia ortodoxa conform careia in Apocalips 20 ar fi gresit tradus «o mie» de ani, si ca ar trebui tradus cu «mii» de ani. Interesant ca Bibliile vechi printre care cea de la Blaj, si cea de la Bucuresti traduc asa cum a tradus si Cornilescu, adica «o mie» de ani. M-ar interesa o explicatie lingvistica. Care traducere este corecta si de ce?”

Dragă Gabi,

În primul rând poţi verifica TOATE celelalte traduceri din lume: catolice, protestante, ecumenice, precum şi cele mai bune traduceri ortodoxe, ca să te convingi că există un consens universal asupra traducerii cu O MIE de ani. Vechile traduceri dau acelaşi sens: O MIE (Vulgata: mille; Peşitto: ’elef). Nu am la îndemână o biblie neogreacă (dimothiki), ca să văd cum traduc grecii în zilele noastre, dar în ce priveşte greaca NT, nu e nici o problemă textuală, nici o dificultate de traducere, pentru cineva care obişnuieşte să consulte dicţionarul şi un manual de gramatică.

Multe înţelegeri idioate în domeniul lingvisticii provin din faptul că traducătorul este atât de încrezut, încât încearcă să dea peste cap toată cunoştinţa adunată de secole, şi tot ce s-a fixat în dicţionare, lexicoane, manuale, în timp ce el crede că se lasă condus de un simţ superior, de un fler în numele căruia face observaţii simpliste, pe care le crede mari descoperiri, deşi el abia silabiseşte limbile vechi.

Toată povestea pleacă de la observaţia că numeralul grecesc pentru 1000 (χίλια) este, într-adevăr, un plural. De aici, unii au dedus şcolăreşte că ar trebui tradus cu „mii” de ani, şi chiar s-au mirat că atâta amar de lume ştiinţifică n-a observat acest detaliu. Aici este vorba despre o confuzie puerilă a pluralului gramatical, cu pluralul logic. Avem şi în limba română unele exemple: zori (aurora dimineţii), minţi (temperament, în expr. „ieşit din minţi”), nervi, pandalii (nervozitate). În greaca biblică însă, acest tip de plural gramatical cu sens de singular logic se foloseşte în cazul unor cuvinte foarte frecvente, pe care începătorii, neatenţii şi încrezuţii le traduc de asemenea la plural, chiar dacă toată lumea învăţaţilor ştie că este vorba de un plural gramatical, nu neapărat logic, şi în multe cazuri se referă la o realitate singulară: σάββατα sámbata (=săptămână, sâmbătă), ἅγια hághia (=sanctuar) etc. De aceea ai să vezi în unele biblii, traduceri de încrucire, hipercorecte, precum „într-una a sâmbetelor”, sau „a intrat în locurile sfinte”.

Greaca veche foloseşte două moduri de a exprima numeralul 1000, fie prin numeralul substantiv feminin singular χιλιάς chiliás (o mie), fie prin adjectivul χίλιοι (m), χίλιαι (f), χίλια (n), care se întâlneşte de preferinţă la plural, şi se acordă de obicei cu substantivul plural pe lângă care stă. În cazul din Ap 20, avem substantivul neutru ἔτη (ani) pluralul lui ἔτος= (an). Fiindcă în acest caz, numeralul era adjectiv şi trebuia să se acorde cu substantivul plural, grecul judeca logic şi gramatical în acelaşi timp, Compară cu textul grecesc din Gn 20:16 (1000 de didrachme); 2/4 Rg 15:19 (1000 de talanţi), Ps 89/90:4 (1000 de ani). Pe de altă parte, substantivul singular χιλιάς era folosit rareori la singular, denumind un grup de o mie (o „chiliadă”, o mie), dar la plural se foloseşte frecvent cu sensul normal de plural (mii). Greaca biblică nu foloseşte niciodată adjectivul plural χίλιοι, χίλιαι, χίλια pentru a se referi la plural (mii), ci numai substantivul χιλιάς, care la plural are forma χιλιάδες Ap 5:11; 7:4-6; 11:13; 14:1, 3, în timp ce adjectivul plural χίλιοι, χίλιαι, χίλια care nu are echivalent în limba română, se traduce întotdeauna în româneşte cu „o mie”, deoarece 1000 este un substantiv colectiv la origine, un plural logic (ca şi mulţime, pleiadă, gloată etc.), Alte locuri din Apocalipsă unde întâlnim acelaşi numeral-adjectiv plural sunt în.11:3; 12:6; 14:20; 20:2-4. Singurele cazuri în care întâlnim singularul de la χίλιοι, χίλιαι, χίλια sunt în 1/3 Rg. 3:4; 2Cr 1:6; 1Mac 4:1; 10:79), unde substantivele cu care se acordă nu au plural gramatical: χιλία ἵππος (literalmene, „o mie de cal”, calul ἵππος având în greacă doar formă de singular feminin !).

Dincolo de chestiunea lingvistică, unii au crezut că pe calea aceasta vor combate aşa-numitul chiliasm (milenism, milenarism), care nu am înţeles de ce, a deranjat cândva Biserica istorică. Dar aceasta este o altă problemă, şi nu se rezolvă pe calea aceasta. Indiferent că împărăţia specială a lui Christos va dura o mie de ani, sau mii de ani, noi nu putem influenţa cu nimic problema aceasta şi pregătirea noastră practică de astăzi nu are nici o legătură cu lungimea reală a perioadei respective, nici cu locul real al acelei împărăţii. A fi nepregătit înseamnă a fi pe dinafară, oricum, deoarece Parusía şi învierea drepţilor au loc înainte de începutul acesti împărăţii. Apocalipsa arată că după 1000 de ani de judecată universală prin Christos, împărăţia lui Dumnezeu va fi veşnică. Nu am nimic împotriva celor care doresc ca judecata să fie nu de o mie, ci de mii de ani, fiindcă oricum, cei judecaţi nu sunt prezenţi fizic la judecată. Totul se judecă „după cele scrise în cărţile acelea”. Capitolul 20 din Apocalipsă este mai interesant decât orice pledoarie lingvistică sau teologică. Citeşte-l, împarte-l pe secţiuni (secene) şi observă legătura dintre ele şi cu alte părţi ale Scripturii. Este fascinant.

Să trăieşti o mie de ani !

Gabriel Adam:
„Am fost de multe ori confruntat cu explicatia ortodoxa conform careia in Apocalips 20 ar fi gresit tradus «o mie» de ani, si ca ar trebui tradus cu «mii» de ani. Interesant ca Bibliile vechi printre care cea de la Blaj, si cea de la Bucuresti, asa cum a tradus si Cornilescu, adica «o mie» de ani. M-ar interesa o explicatie lingvistica. Care traducere este corecta si de ce?”

Dragă Gabi, în primul rând poţi verifica TOATE celelalte traduceri din lume: catolice, protestante, precum şi cele mai bune traduceri ortodoxe, ca să te convingi că există un consens universal asupra traducerii cu O MIE de ani. Vechile traduceri dau acelaşi sens: O MIE (Vulgata: mille; Peşitto: ’elef). Nu am la îndemână o biblie neogreacă (dimothiki), ca să văd cum traduc grecii în zilele noastre, dar în ce priveşte greaca NT, nu e nici o problemă textuală, nici o dificultate de traducere, pentru cineva care obişnuieşte să consulte dicţionarul şi un manual de gramatică.

Multe înţelegeri idioate în domeniul lingvisticii provin din faptul că traducătorul este atât de încrezut, încât încearcă să dea peste cap toată cunoştinţa adunată de secole, şi tot ce s-a fixat în dicţionare, lexicoane, manuale, în timp ce el crede că se lasă condus de un simţ superior, de un fler în numele căruia face observaţii simpliste, pe care le crede mari descoperiri, deşi el abia silabiseşte limbile vechi.

Toată povestea pleacă de la observaţia că numeralul grecesc pentru 1000 (χίλια) este, într-adevăr, un plural. De aici, unii au dedus şcolăreşte că ar trebui tradus cu „mii” de ani, şi chiar s-au mirat că atâta amar de lume ştiinţifică n-a observat acest detaliu. Aici este vorba despre o confuzie puerilă a pluralului gramatical, cu pluralul logic. Avem şi în limba română unele exemple: zori (aurora dimineţii), minţi (temperament, în expr. „ieşit din minţi”), nervi, pandalii (nervozitate). În greaca biblică însă, acest tip de plural gramatical cu sens de singular logic se foloseşte în cazul unor cuvinte foarte frecvente, pe care începătorii, neatenţii şi încrezuţii le traduc de asemenea la plural, chiar dacă toată lumea învăţaţilor ştie că este vorba de un plural gramatical, nu neapărat logic, şi în multe cazuri se referă la o realitate singulară: σάββατα sámbata (=săptămână, sâmbătă), ἅγια hághia (=sanctuar) etc. De aceea ai să vezi în unele biblii, traduceri de încrucire, hipercorecte, precum „într-una a sâmbetelor”, sau „a intrat în locurile sfinte”.

Greaca veche foloseşte două moduri de a exprima numeralul 1000, fie prin numeralul substantiv feminin singular χιλιάς chiliás (o mie), fie prin adjectivul χίλιοι (m), χίλιαι (f), χίλια (n), care se întâlneşte de preferinţă la plural, şi se acordă de obicei cu substantivul plural pe lângă care stă. În cazul din Ap 20, avem substantivul neutru ἔτη (ani) pluralul lui ἔτος= (an). Fiindcă în acest caz, numeralul era adjectiv şi trebuia să se acorde cu substantivul plural, grecul judeca logic şi gramatical în acelaşi timp, Compară cu textul grecesc din Gn 20:16 (1000 de didrachme); 2/4 Rg 15:19 (1000 de talanţi), Ps 89/90:4 (1000 de ani). Pe de altă parte, substantivul singular χιλιάς era folosit rareori la singular, denumind un grup de o mie (o „chiliadă”, o mie), dar la plural se foloseşte frecvent cu sensul normal de plural (mii). Greaca biblică nu foloseşte niciodată adjectivul plural χίλιοι, χίλιαι, χίλια pentru a se referi la plural (mii), ci numai substantivul χιλιάς, care la plural are forma χιλιάδες Ap 5:11; 7:4-6; 11:13; 14:1, 3, în timp ce adjectivul plural χίλιοι, χίλιαι, χίλια care nu are echivalent în limba română, se traduce întotdeauna în româneşte cu „o mie”, deoarece 1000 este un substantiv colectiv la origine, un plural logic (ca şi mulţime, pleiadă, gloată etc.), Alte locuri din Apocalipsă unde întâlnim acelaşi numeral-adjectiv plural sunt în.11:3; 12:6; 14:20; 20:2-4. Singurele cazuri în care întâlnim singularul de la χίλιοι, χίλιαι, χίλια sunt în 1/3 Rg. 3:4; 2Cr 1:6; 1Mac 4:1; 10:79), unde substantivele cu care se acordă nu au plural gramatical: χιλία ἵππος (literalmene, „o mie de cal”, calul ἵππος având în greacă doar formă de singular feminin !).

Dincolo de chestiunea lingvistică, unii au crezut că pe calea aceasta vor combate aşa-numitul chiliasm (milenism, milenarism), care nu am înţeles de ce, a deranjat cândva Biserica istorică. Dar aceasta este o altă problemă, şi nu se rezolvă pe calea aceasta. Indiferent că împărăţia specială a lui Christos va dura o mie de ani, sau mii de ani, noi nu putem influenţa cu nimic problema aceasta şi pregătirea noastră practică de astăzi nu are nici o legătură cu lungimea reală a perioadei respective, nici cu locul real al acelei împărăţii. A fi nepregătit înseamnă a fi pe dinafară, oricum, deoarece Parusía şi învierea drepţilor au loc înainte de începutul acesti împărăţii. Apocalipsa arată că după 1000 de ani de judecată universală prin Christos, împărăţia lui Dumnezeu va fi veşnică. Nu am nimic împotriva celor care doresc ca judecata să fie nu de o mie, ci de mii de ani, fiindcă oricum, cei judecaţi nu sunt prezenţi fizic la judecată. Totul se judecă „după cele scrise în cărţile acelea”. Capitolul 20 din Apocalipsă este mai interesant decât orice pledoarie lingvistică sau teologică. Citeşte-l, împarte-l pe secţiuni (secene) şi observă legătura dintre ele şi cu alte părţi ale Scripturii. Este fascinant.

Să trăieşti o mie de ani !

"Bietul" Saul şi "privilegiatul" David

Fiindcă n-am mai reuşit să-mi postez comentariul pe blogul Suflare de Viaţă al lui Claudiu (X) http://suflaredeviata.blogspot.com/2009/03/om-dupa-inima-mea.html , (poate din cauză că am scris prea mult şi fără corectură, ca de obicei ?), îi răspund aici amicului. Nu e vorba de o adevărată replică. Pur şi simplu m-a incitat subiectul în sine, ca orice subiect biblic. Iar zisa lui Claudiu este doar un pretext pentru mine să mai scriu ceva.

Dragă Claudiu, diferenţa esenţială între Saul şi David, este că David s-a pocăit, iar Saul nu s-a pocăit. David a greşit făcând abuz de putere, luând soţia altuia, apoi pentru a acoperi primul păcat, de teamă şi ruşine, a mers mai departe, trimiţând la moarte pe soţul femeii. Păcatul lui Saul a fost mai mic, după standardele omeneşti, fiindcă spre deosebire de David, care păcătuise contra celei de-a doua table a legământului (adulter, înşelăciune, asasinat), Saul a păcătuit contra primei table (neascultare de poruncile religioase ale lui Dumnezeu, din mândrie).

Dumnezeu nu i-a luat imediat coroana lui Saul, ci doar a promis că va da altuia domnia, ceea ce însemna că dinastia lui Saul va înceta odată cu Saul.Păcatul lui David este îngrozitor, dar el a fost un păcat în care erau implicate câteva persoane de la palat. La ceilalţi, totul a ajuns doar sub formă de zvon. Păcatul lui Saul însă a avut caracterul cel mai public, ba încă s-a şi repetat. Saul a îndrăznit să aducă jertfă înaintea întregii armate a lui Israel, ceea ce nu avea voie să facă, în calitate de conducător civil, dar a făcut-o, de dragul imaginii proprii, sub pretextul întârzierii lui Samuel. Şi nu s-a pocăit de fapta lui.

Ca şi cum n-ar fi fost destul, Saul a repetat neascultarea de porunca lui Dumnezeu, de data aceasta în extrema opusă, cruţând de execuţie pe regele amaleciţilor. Însă nu pentru că Saul ar fi fost milos din fire. Saul tăiase cu sabia pe amaleciţii de rând, dar cruţase tocmai pe regele duşmanilor lui Israel, ca să aibă ocazia sărbătoririi triumfului mai întâi, aşa cum făceau păgânii, şi să se laude cu marele lui prizonier, înainte de a-l executa sau a-l ţine închis la palat. Amândoi regii au fost oameni de război şi au ucis multe suflete (din popoarele duşmane, desigur), dar în timp ce David şi-a iubit poporul şi a fost generos chiar cu vrăjmaşii lui personali, Saul a devenit tot mai nebun de invidie şi a ucis din acest motiv zeci de oameni de valoare care susţineau pe David (în special preoţi). Nu lipsea mult să-şi ucidă propriul fiu din acelaşi motiv, iar pe David numai Dumnezeu l-a apărat, scoţându-l din ghearele lui Saul. Neascultarea şi nepocăinţa lui Saul erau efecte ale orgoliului lui nemăsurat.

David a păcătuit fiind ademenit de cea mai puternică ispită omenească, apoi a ucis pentru că nu mai găsea altă soluţie să-şi mai acopere păcatul. Nu încerc să scuz asemenea fapte, dar spre deosebire de Saul, care nu avea o relaţie sinceră cu Dumnezeu, ci numai un fariseism orb, care căuta să-şi acopere nelegiurile cu posturi şi ritual exterior impus altora, David avusese o trăire cu Dumnezeu pasionată, religia lui era de obicei o expresie de bucurie, de sărbătoare, şi tocmai de aceea, căderea lui în păcat l-a dus la disperare. Dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu ca să-i arate disponibilitatea Lui de a ierta, David nu s-ar mai fi putut ridica vreodată, s-ar fi stins de supărare. Prin contrast, Saul nu a regretat niciodată păcatul însuşi, ci doar efectele lui secundare (faptul că a fost mustrat public de profet).

Pe amândoi regii, Dumnezeu i-a pedepsit altfel decât după Legea lui Moise, care pentru asemenea fapte prevedea pedeapsa capitală. Dar, pentru că Saul şi David erau regi, şi de aceea vinovăţia lor era mai mare decât a unui om de rând, nu au fost pedepsiţi cu moartea, ci cu o pedeapsă mai mare: pedepsiţi cu viaţa, lăsaţi să suporte consecinţele propriilor greşeli. Astfel, Saul a devenit prada demonilor orgoliului şi invidiei, care i-au chinuit mintea şi i-au tulburat domnia până la moarte. Iar la sfârşit, la nevoie şi la disperare, pentru tot se obişnuise să fie îndrăzneţ în călcarea poruncii lui Dumnezeu, înţelegând El că Dumnezeu e supărat pe el şi nu-i răspunde, Saul a ajuns să consulte vrăjitoarea spiritistă, dând astfel lui Satan ocazia ideală de a-l manipula şi controla psihologic cu totul, până l-a dus la moarte.

David a fost deasemenea pedepsit să vadă în propriii lui copii, urmările păcatelor şi greşelilor lui. A dat patru suflete pentru unul, ca un hoţ înrăit care a fost prins. În suferinţa lui cumplită, când a văzut că pruncul e gata să moară, David s-a rugat la Dumnezeu să cruţe copilul şi să-l pedepsească, mai degrabă, pe el, cel vinovat. Dar Dumnezeu nu i-a ascultat această rugăciune.

Când Absalom a murit, David bocea, strigând sfâşiat:
______________Băniy Avşalom, băniy, băniy Avşalom !...
______________Mi yittein muthiy 'aniy tachtékha (O, de-aş fi murit eu în locul tău !)
______________Avşalom băniy, băniy !
Şi crede-mă că ştia ce spune, când zicea: "de-aş fi murit eu în locul tău !"

Nimeni să nu-l invidieze pe David.

La învierea dintâi, cea fericită, aş dori foarte mult să nu scap momentul în care David va da ochii din nou cu Uriah, pentru prima dată în acea nou viaţă. În ziua aceea în care David se va bucura de Marele său Mântuitor, va veni un moment când va trebui să stea faţă în faţă cu Uriah, generalul hitit care-l slujise cu credinţă. până la moarte. David i se va adresa, în faţa mulţimilor, strigând ca pe vremuri spre peştera lui Saul, pregătindu-se să-i dezvăluie şi lui taina Psalmului 50/51, care va rămâne mărturie pentru eternitate:

„A venit vremea, frate, să-ţi mărturisesc şi ţie..."

Dar Uriah va face un semn şi îl va opri frumos, aşa cum tatăl din pilda fiului risipitor nu l-a mai lăsat pe cel pocăit să-şi ducă mărturisirea până la capăt. Ci îi va zice:

"Ştiu ce vrei să-mi spui, dar te rog, nu acum, nu se face să umbrim sărbătoarea aceasta cu nimicurile noastre din lumea trecută! Să nu pomenim acum o altă jertfă, şi să nu vorbim acum de alt rege, decât Acela care ne-a salvat pe toţi trei: pe mine, pe tine .... şi pe ea."

Poate că David îl va ruga să-i permită, cel puţin, o mărturisire intimă. Iar Uriah îi va zice: "Ştiam frate ce se întâmplase, am înţeles de la început, de când am intrat în Ierusalim. Toată lumea şoptea. De aceea nici n-am vrut să mai trec pe acasă, fiindcă nu mai aveam casă. Dacă frumoasa mea soţie şi bunul meu rege mă înşelaseră, nu mai aveam nici cămin, nici patrie. Şi eram atât de supărat atunci şi de dezamăgit, încât nu-mi mai păsa de mine însumi. Îmi doream moartea, şi de aceea m-am dus pe front înapoi, ducând cu mine scrisoarea, care s-a dovedit a fi împlinirea dorinţei mele.... Dumnezeu te-a judecat deja, frate, îmi pare rău pentru tine, am auzit că ai suferit mult mai mult decât mine, dar iată că în această nouă lume, Dumnezeu ne compensează de mii de ori mai mult toate necazurile."

În momentul acela se va apropia de ei o altă fiinţă cerească, un înger uman, care în viaţa anterioară purtase numele Bat-Şeva. Şi va spune:

"Eu sunt vinovată, de fapt, pentru tot ce s-a întâmplat, fiindcă nu mi-am preţuit soţul şi am dispreţuit principiul decenţei... V-am făcut astfel rău amândurora, v-am adus moarte şi chiar suferinţe mai mari decât moartea.... Dacă n-ar fi fost promisiunea Lui de iertare şi apoi promisiunea aceea că Fiul nostru ne va mântui pe toţi şi va fi Domnul întregii lumi, ne-am fi îmbolnăvit de supărare...."

Dintr-o dată va apărea lângă ei Iisus, îi va cuprinde pe toţi trei şi va zice:

"Sunt atât de fericit să vă ştiu cu Mine aici ! Am fost bucuros să pătimesc eu, plătind adevăratul preţ al păcatelor voastre, ca să vă pot câştiga pe voi, ca părinţi ai Mei! Fiţi bineveniţi ! Aici este lumea voastră, lumea cea veşnică, a păcătoşilor pocăiţi ! Simţiţi-vă acasă ! "