Pentru o teologie realistă a inspiraţiei profetice

Interviu dintre Pr dr Virgil Peicu şi Lect univ drd Florin Lăiu, publicat episodic în numerele din septembrie, octombrie, decembrie 2010 şi februarie 2011 ale revistei confesionale Curierul Adventist.

VP: Frate Lăiu, am auzit că aţi prezentat un „seminar de citire inteligentă a Bibliei”, în diverse locuri, şi că această „citire” ar cuprinde o nouă înţelegere a inspiraţiei Scripturilor. Spuneţi-ne şi nouă, despre ce este vorba?

FL: Cu plăcere, şi mulţumesc de întrebare. Da, este adevărat că am ţinut câteva seminarii scurte pe tema studiului şi interpretării Bibliei. Fiind vorba de cartea sfântă, ale cărei mesaje au adesea adâncimi insondabile şi înălţimi care ne depăşesc pe toţi, avem tendinţa s-o citim doar cu „inima”. Astfel se întâmplă că de multe ori citim în ea reflectarea propriei noastre inimi.

Observând aşadar nevoia unei atitudini mai responsabile şi mai realiste faţă de Biblie printre credincioşi, am hotărât să divulg secretele pe care le-am descoperit şi să ajut astfel, pe cei mai puţin experimentaţi, să-şi însuşească anumite cunoştinţe necesare citirii inteligente a Bibliei.

Pe lângă diverse aplicaţii ale regulilor de bun simţ, care ne obligă să punem întrebări referitoare la originile textului – traducere, copiere, editare – şi la semnificaţia pe care o are în propriul context literar, cultural-istoric şi teologic, obişnuiesc într-adevăr să prezint cunoştinţe de teologia inspiraţiei profetice, ilustrate cu exemple biblice.

Dar acesta nu este un subiect nou în Biserică. Au existat înainte de noi, oameni ai lui Dumnezeu care au înţeles inspiraţia biblică într-un mod biblic şi realist. Ellen White a dezvăluit aceste „secrete” încă din 1886 şi 1901, iar Biserica a început să discute „noutatea” în cadrul Conferinţei Biblice din 1919. Din nefericire, o parte a celor prezenţi la dezbatere erau suspicioşi împotriva preşedintelui A. G. Daniells şi a profesorului W. Prescott, şi cei mai mulţi nu erau conştienţi de mărturia dată de Ellen White cu privire la acest subiect, cu decenii înaintea acelei conferinţe. Ca rezultat, rapoarte ale acelei conferinţe, conţinând transcrierea stenogramelor, nu s-au mai publicat atunci. Au fost puse la o arhivă GC, de unde au ieşit la lumină abia în 1975.

VP: Au fost şi publicate aceste informaţii?

FL: Au fost publicate, dar nu imediat după descoperirea lor. Mai întâi au fost publicate într- o revistă neoficială (Spectrum 10:1, May 1979), dar astăzi pot fi găsite pe saitul oficial al Conferinţei Generale (la adventistarchives.org) şi pe alte saituri. Conferinţa s-a ocupat, în realitate, cu subiectul inspiraţiei şi autorităţii Ellenei White, dar s-au făcut şi afirmaţii care priveau inspiraţia Bibliei. Întârzierile acestea, precum şi grija pentru protejarea minţii credincioşilor, ca să nu se smintească cineva, explică de ce informaţiile acestea nu sunt astăzi populare, şi uneori sunt chiar nedorite.

VP: Şi nu credeţi, totuşi, că acesta este un joc periculos, care poate încuraja pierderea încrederii în cuvântul lui Dumnezeu?

FL: Periculos este, da, dar nu este joc, ci o treabă foarte serioasă şi un exerciţiu necesar celor care studiază. Orice adevăr conţine pericole, în funcţie de atitudinea primitorului, ca în pilda seminţei. Este periculos cuţitul, dar nu ne putem lipsi de el în bucătărie. Nu putem executa totul cu dinţii sau cu lingura.

Din experienţa mea şi a altora, eu cred că astăzi ignoranţa în această privinţă este chiar mai periculoasă, în timp ce informaţia despre inspiraţia profetică şi aplicaţia ei practică mi-a sporit încrederea în cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei care au fost îndoctrinaţi fixist cu privire la inspiraţia cuvintelor Bibliei, au devenit aproape sau total necredincioşi, după ce s-au confruntat cu probleme biblice reale în timpul studiilor superioare.

VP: V-am auzit spunând că în Psalmul 121:6, expresia „nu te va bate .... nici luna noaptea”, ar fi un element neinspirat de Dumnezeu, o credinţă populară, neadevărată. La fel v-aţi exprimat cu privire la afirmaţia din Psalmul 24:2, că Dumnezeu nu a întemeiat pământul pe rîuri şi nu l-a stabilit pe mări. Aţi mai spus că însuşi Pavel a greşit în ce priveşte cronologia în Galateni 3:17, şi în ce priveşte mobilierul din Sfânta Sfintelor şi conţinutul chivotului în Evrei 9:4.

FL: Aţi înţeles bine, am făcut asemenea afirmaţii, şi nu au fost singurele de felul acesta. Deasemenea, pot fi propuse şi alte cazuri biblice în care anumite afirmaţii secundare sunt inacceptabile. Expunerea la lună plină nu produce epilepsie sau altă psihopatie, aşa cum credeau anticii şi cum învaţă până astăzi tradiţia populară şi astrologică: nu devenim lunatici, chiar dacă şi alţi autori biblici credeau că epilepticii sau demoniacii erau zănatici – „păliţi de lună”(Mat 4:24; 17:15).

În ebraica biblică, pământul (ארץ éreţ) nu denumea planeta, globul terestru, despre care se ştie doar de câteva secole, ci denumea uscatul, continentul, „discul terestru”. Ştiind că la început totul era un ocean nesfârşit şi că Dumnezeu a numit uscatul pământ, cum zice şi Petru (2 Pt 3:5), „pămînt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei”, este clar că evreii antici îşi imaginau că pământul este o suprafaţă plană sub care sunt mări, fluvii şi izvoarele marelui adânc (Gn 7:11; 8:2), care se numeşte תהום təhom, adică exact numele dat în Biblie oceanului primordial şi tuturor mărilor.

Ceea ce spun aceşti autori nu este o informaţie inspirată despre apa freatică sau despre alte forme ale apei subterane, ci este o deducţie imaginară, speculativă. Moise, de exemplu, vorbind despre diferite entităţi care nu trebuie reprezentate artistic pentru a ne închina lor, spune că acestea pot fi „sus în cer, jos pe pământ, sau în apele de sub pământ” (Ex 20:4). [Este interesant de observat că traducerea CNS pe care o folosim de obicei, a preferat să spună „apele mai de jos de cît pămîntul”, probabil pentru a evita problema despre care discutăm. Dar majoritatea traducerilor respectă textul ebraic care se referă în mod sigur la realităţi din „apele de sub pământ”.] Dumnezeu interzicea cultul păgân al unor „fiinţe”reprezentate, indiferent dacă erau sus sau jos, reale sau imaginare. El a folosit limbajul ascultătorilor, aşa cum Iisus, vorbind fariseilor în pilda cu „Bogatul Lazăr şi săracul... Luzăr” (Lc 16:14-31), a folosit ca ilustraţie o poveste farisaică.

Afirmaţiile biblice menţionate mai sus, sunt acceptabile ca ornamente literare, însă nu ca adevăr literal. Unele sunt date de umplutură, care pot să lipsească, altele sunt date imprecise, şi totuşi utile, a căror inexactitate nu anulează argumentul autorului. Aceste imperfecţiuni omeneşti sunt mai degrabă o revelaţie despre autori, decât despre Dumnezeu. Mă refer în special la exemplele din scrierile lui Pavel (Galateni 3:17 şi Evrei 9:4) pe care le-aţi menţionat.

**

VP: Frate Lăiu, cât timp credeţi că s-a scurs de la Avraam la Sinai?

FL: La această întrebare, avem două răspunsuri diferite. Datele pe care ni le dă Moise arată că de la Avraam la intrarea evreilor în Egipt au trecut 215 ani,[ Gen 12:4-5 (Avraam are 75 de ani când primeşte făgăduinţa); 17:17.19 (după 25 de ani se naşte Isaac); 25:26 (după încă 60 de ani se naşte Iacob); 47:9 (Iacob este de 130 de ani când intră în Egipt).] iar după aceea au trecut încă 430 de ani până la Exod (Ex 12: 40.41). Aşadar, între rostirea Făgăduinţei şi darea Legii s-au scurs 645 de ani. Dar Pavel spune că Legea a fost dată după 430 de ani de la Făgăduinţa făcută lui Avraam. Cine are dreptate?

Mulţi preferă afirmaţia lui Pavel împotriva lui Moise, aşa cum Evanghelia noului legământ este văzută mai presus de Lege. Dar dacă Pavel ar fi fost mai inspirat decât Moise, atunci ajungem la criterii subiective. Nu există grade de inspiraţie, aşa cum nu există grade de cetăţenie. Eşti cetăţean sau nu eşti cetăţean. Eşti viu sau eşti mort. Eşti inspirat de Dumnezeu sau nu eşti inspirat. Iar cronologia nu ţine de inspiraţie, ci de surse istorice, indiferent dacă vorbeşte un profet sau un istoric.

Moise a fost mai aproape de surse; la unele evenimente a fost chiar martor, în timp ce Pavel a învăţat cronologie ca discipol al lui Rabbi Gamliel cel Bătrân. Se ştie că învăţaţii evrei care au tradus Biblia în greacă, au adăugat în Ex 12:40 expresia „şi în Canaan”, ca să sugereze că cei 430 de ani de rezidenţă egipteană ar fi cuprins şi perioada locuirii patriarhilor în Canaan, cei 215 ani de la intrarea lui Avraam în Canaan (şi în Egipt), până la intrarea lui Iacov în Egipt. Astfel Pavel reflectă cunoştinţele lui în acest caz.

VP: Vreţi să spuneţi că Pavel nu era întotdeauna inspirat?

FL: Dragă frate, eu înţeleg, din cele mai bune surse pe care le avem, şi chiar din asemenea exemple biblice, că inspiraţia Scripturii nu este altceva decât revelaţia unor mesaje divine, plus asistenţa Duhului Sfânt, date autorului omenesc. Inspiraţia şi autoritatea divină a Bibliei constă în mesajul ei nu în elementele prin care este transmis mesajul. Limbajul şi tot ce ţine de el sunt absolut omeneşti, la toţi autorii Bibliei în aceeaşi măsură, în timp ce mesajul, fiecare mesaj particular, este divin inspirat, deoarece autorul a fost inspirat. Inspiraţia nu conferă infailibilitate sau ineranţă, adică lipsa oricărei erori omeneşti, ci asigură integritatea mesajului.

VP: Care ar fi mesajul în Galateni 3:17 ?

FL: Mesajul principal este tema dominantă a epistolei, îndreptăţirea prin credinţă. Dar tema poate conţine mai multe subiecte, prin urmare mesajul (solia) poate conţine mai multe mesaje secundare, egal importante sau subordonate ierarhic în logica discursului. Mesajul din Galateni 3 este următorul: religia credinţei în promisiunea harului divin făcută lui Avraam şi urmaşilor lui este superioară unei religii întemeiate pe performanţe legaliste, exterioare. În versetul 17 apostolul aduce un argument: Avraam a primit făgăduinţa doar prin credinţă şi a fost socotit de Dumnezeu drept, cu mult înainte de a se pune bazele religiei evreieşti, cu calendar, ritual etc. Prin urmare, religia încrederii în promisiunea divină este incomparabil mai plăcută lui lui Dumnezeu, decât religia ritualurior, sărbătorilor, posturilor, ceremoniilor, decât conformarea exterioară faţă de reguli scrise şi nescrise, oricât de mari ar fi performanţele.

Data introdusă aici de Pavel (430 de ani) nu era necesară în sine. Dacă în loc de „430 de ani”, Pavel ar fi scris „645 de ani” sau „multă vreme”, argumentul avea aceeaşi putere. Exactitatea datei nu adaugă nimic argumentului, mesajul rămâne este acelaşi. Numărul 430 este doar o dată de importanţă secundară, un element omenesc, de valoare strict retorică, pus în slujba mesajului inspirat.

VP: Am observat că aţi contrazis zoologia lui Moise, spunând că iepurele nu rumegă şi insectele nu au patru picioare...

FL: Să-mi fie cu iertare, avem nevoie cel puţin de simţul umorului. Dacă Aristotel a numărat opt picioare la muşte, prin analogie cu păianjenul, de ce să ne mirăm că Moise le-a văzut pe toate insectele ca „târâtoare-zburătoare cu patru picioare” (Lev 11:20-21.23), sau că iepurele şi hyraxul rumegă (Lev 11:5-6; Dt 14:7), doar pentru faptul că îşi mişcă buzele ca un rumegător? Suntem datori să recunoaştem că există unele erori şi imperfecţiuni în contribuţia omenească a autorilor biblici. În timp ce mesajul lor este întotdeauna inspirat şi cu autoritate divină, limbajul cu tot bagajul lui cultural are, ocazional, şi erori.

În loc de a confecţiona explicaţii şi „armonizări” care sunt mai penibile decât gafa autorului, este mai sănătos să recunoaştem realitatea, fără să ne grăbim totuşi. Omul a greşit, dar prin el a vorbit Dumnezeu. Ce a vorbit Dumnezeu? A spus Dumnezeu că iepurele rumegă şi lăcusta are patru picioare? În nici un caz, acestea nu sunt revelaţii divine. În lucrurile care pot fi cercetate natural de oameni nu avem nevoie de descoperire divină. Dar ca să ştim ce animale pot fi mâncate, în cazul că este necesar, noi nu puteam şti dacă nu se descoperea prin Moise. Indiferent dacă rumegă sau nu rumegă, iepurii nu se mănâncă. Aceasta este o parte integrantă a mesajului. Informaţia despre rumegare este o parte din descrierea făcută de autor: „rumegă dar nu are copită...”. Dacă în ce priveşte copitele Moise are dreptate că iepurilor le lipsesc, aceasta nu este o dovadă că în privinţa copitelor a fost inspirat. Aceste detalii, care vin din observaţii proprii sau cunoştinţe culturale, nu ţin de inspiraţie, ci de retorica autorului.

VP: Pare convingătoare pledoaria dumneavoastră pentru distincţia dintre originea divină a mesajului profetic şi originea omenească a limbajului lui şi a elementelor implicate. Spuneaţi că Ellen White a avut într-adevăr, această înţelegere ?

FL: Din fericire, da. Şi cred că am fi fost mai avansaţi în înţelegerea Cuvântului, dacă am fi fost preocupaţi de mărturia aceasta. Ea s-a publicat în anii 1957 (SDA Bible Commentaries 7:945) şi în 1958 (Selected Messages 1:20-22). Dar aceste scrieri postume redau de fapt Manuscrisul 24 din 1886 şi Scrisoarea 121 din 1901. Iată câteva afirmaţii din acest material inspirat. Ellen White ştia mai bine cum este inspiraţia, deoarece făcea parte din experienţa ei:

Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj magnific, supraomenesc. După cum Iisus a luat natură umană, pentru a ajunge la om acolo unde se află, tot aşa şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, şi tot ce este omenesc este imperfect. Diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice.

În consecinţă, tot ce este omenesc este imperfect, să nu căutăm perfecţiunea, exactitatea şi cunoştinţe ştiinţifice moderne în scripturi care nu au fost date cu scopul de teoretizare perfectă, de speculaţie şi sistematizare filozofică. „Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice”. Aceasta înseamnă că doar mesajul este dumnezeiesc, inspirat, cu aplicaţie practică în credinţă sau în experienţa vieţii.

VP: Vă mulţumim şi noi pentru mesajul transmis. Cred că vom citi mai atenţi Scriptura. Sunt de acord că trebuie să ne concentrăm cu precădere asupra mesajelor ei divine, asupra scopului practic. V-aş invita să continuăm acest interviu cu o proximă ocazie.

FL. Cu plăcere, în speranţa că vom avea cititori receptivi. Dar este greu să accepte cineva dintr-o dată asemenea afirmaţii. Nici eu nu le-am acceptat uşor, de aceea doresc să ajut şi pe alţii. Aş rosti chiar o binecuvântare specială pentru cei care din motive de precauţie, sau de conştiinţă, nu se grăbesc să-mi accepte pledoaria. Pe curând!

***

VP: Dragă frate Lăiu, discuţia noastră de data trecută mi-a deschis mintea asupra unor lucruri la care prea puţin mă gândisem. Dar încă mi se pare copleşitoare această nouă viziune asupra inspiraţiei biblice pe care aţi prezentat-o. Pe de o parte, simt nevoia ca toţi fraţii noştri s-o aibă la dispoziţie.

Continuând dialogul de unde l-am lăsat, am văzut că v-aţi referit şi la textul din Evrei 9:4, în care aţi argumentat existenţa unor inadvertenţe. Sunteţi sigur că aici întâlnim acelaşi fenomen ca la muştele, iepurii şi cosmologia lui Moise ? Textul pare să afirme că altarul tămâierii ar fi fost localizat în Sfânta Sfintelor şi că tot acolo era chivotul în care, pe lângă tablele decalogului, sunt menţionate alte două obiecte: vasul cu mană şi toiagul lui Aron.

FL: Să le luăm pe rând. Nu ne îndoim că Pavel a fost un om inspirat de Dumnezeu, dar toţi ştim, de asemenea, că existau numai două altare: cel de aramă, din curte şi cel de aur, din prima încăpere a sanctuarului. Mărturiile Bibliei sunt unanime în această privinţă. Credeţi, oare, că Dumnezeu l-a inspirat pe Pavel să ne descopere ce era cu adevărat în Sfânta Sfintelor, iar Moise, care, pe lângă inspiraţia pe care o primise de la acelaşi Dumnezeu, le-a văzut cu ochii lui, să se fi înşelat?

VP: Nu se pune problema că Moise sau alţi autori ar fi greşit în această privinţă, dar nu credeţi că este posibil să ne înşelăm noi în înţelegerea textului? Există cel puţin două explicaţii alternative care mi se par mai atrăgătoare. Cea mai veche, este aceea că Pavel se referă aici la apartenenţa funcţională a altarului, şi nu la poziţia lui reală. Fizic, altarul era în Sfânta, dar funcţional aparţinea de Sfânta Sfintelor. De curând am găsit o nouă interpretare, poate chiar mai bună, că termenul θυμιατήριον thymiatérion, care a fost tradus cu „altar de tămâiere”, ar însemna şi „cădelniţă”. Poate că în Sfânta Sfintelor era o cădelniţă de aur.

FL: Soluţiile la care vă referiţi sunt inteligente şi pot închide gura cuiva pe moment. Şi eu m-am agăţat, pe rând, de una sau de alta. Dar o cercetare atentă arată că nici una din ele nu stă în picioare. Soluţia cădelniţei pare convingătoare, la prima vedere. A fost susţinută de teologi serioşi, şi nu puţine traduceri [Româneşti: NT Bălgrad 1648, Traducerea „Lumii Noi” 2000, Traducerea literală nouă 2001 şi altele. Străine: Peşitto, Luther, King James Version, Nouvelle Edition Geneve, Traduction Oecumenique de la Bible, R95 (spaniolă) etc.] reflectă acest sens. Thymiaterion θυμιατήριον înseamnă „tămâietor” sau „tămâietoare” şi denumeşte cădelniţa (în 2Cr 26:19; Ez 8:11 şi la unii autori evrei sau neevrei din perioada greco-romană). Dar acelaşi termen denumeşte altarul tămâierii, la scriitori iudeo-elenişti din aceeaşi perioadă (Philo, Josephus). Cădelniţa este menţionată în special ca mijloc de ispăşire, ca mijlocire în cazuri excepţionale (Nu 16:46-47). Cădelniţa de aur apare doar în Apocalipsă, în reprezentarea simbolică a serviciului ceresc. Dar acolo nu stă aşezată în Sfânta Sfintelor (Ap 9:2-5), ci funcţionează în legătură cu altarul.

Din punct de vedere lingvistic şi al prestigiului tradiţional al interpretării, ambele traduceri sunt acceptabile, chiar dacă traducerea cu „altarul tămâierii” este mai recunoscută. Dar acesta nu este singurul criteriu. Cădelniţa nu avea ce căuta în Sfânta Sfintelor, pentru că acolo se intra doar odată pe an. Preotul serviciului zilnic tămâia în fiecare zi în Sfânta (Ex 30:7-9; Lc 1:9), unde probabil se folosea şi de cădelniţă (2Cr 26:16.19). Dar în Sfânta Sfintelor nu avea acces decât arhiereul, numai odată pe an, când intra să facă ispăşire, folosindu-se de cădelniţă ca să tămâieze (Lv 16:12-13). În acest scop, el intra cu o cădelniţă de afară, nu se folosea de una care ar fi staţionat în Sfânta sfintelor. Nici în Sfânta nu se ţinea vreo cădelniţă. Preotul venea cu ea din afară. Iar în Sfânta Sfintelor, dacă ar fi existat o cădelniţă de aur, nu ar fi folosit la nimic. Mai mult, ar fi straniu ca autorul, făcând inventarul sanctuarului, să nu menţioneze altarul din Sfânta, ca obiect major, în schimb să menţioneze o cădelniţă – obiect minor, obscur, inutil şi nicăieri menţionat în Sfânta Sfintelor.

VP: Atunci probabil prima explicaţia este mai bună, că altarul „aparţinea” funcţional Sfintei Sfintelor, dar nu putea fi aşezat acolo, pentru că preotul trebuia să slujească pe el zilnic, nu-i aşa?

FL: Este adevărat că altarul de aur slujea în simbol Nevăzutului Dumnezeu care ocupa tronul din Sfânta Sfintelor. Dar, în sensul acesta, nu numai altarul de aur „aparţinea” Sfintei Sfintelor, ci şi altarul de aramă, pe care se aducea jertfa necurmată şi care era numit „preasfânt” (Ex 29:37; 40:10). [De fapt, multe alte ritualuri sau obiecte de la templu erau numite „lucru preasfânt”: Ex 30:10, 36; Lv 2:3, 10; 6:17, 25, 29; 7:1, 6; 10:12, 17; 14:13; 24:9; 27:28; 1Cr 23:13. Chiar şi terenul întreg ocupat de templu este „preasfânt” (Ez 43:12)] Verbul grecesc échousa („avea”), care are ca subiect Sfânta Sfintelor, mai înseamnă: ţinea (apuca, purta, ducea, conducea), conţinea, deţinea, întreţinea, susţinea, menţinea, reţinea, poseda, stăpânea, păstra, găzduia, prindea, cuprindea, includea, etc. La fel se spune în greaca biblică „a fi însărcinată” („a avea în pântece”).

VP: Totuşi, ştiam că verbul folosit aici ar putea avea sensul de apartenenţă funcţională, nu strictă includere a obiectului.

FL: Este adevărat că are uneori şi sensul de a depinde de, sau a se învecina cu (cf. Mc 1:38), însă în cazul de faţă, aceste sensuri ar fi o forţare a textului, deoarece lexicoanele greceşti nu recunosc sensurile acestea pentru Evrei 9:4, fie pentru că este o sintaxă diferită, fie pentru că autorul foloseşte aceeaşi expresie când scrie în continuare că chivotul „avea” în el anumite obiecte. Mai mult, autorul foloseşte verbul menţionat pentru două obiecte diferite („[Locul Preasfânt] avea un altar... şi chivotul...”). Deci mai probabil are acelaşi înţeles în ambele cazuri.

Cazul din Ev 9:4 este, totuşi, greu de explicat ca o simplă greşeală a autorului. Pe drept ne putem pune întrebarea: Oare Pavel nu ştia atâta lucru, că altarul era în Sfânta? Este nevoie să fii inspirat pentru a şti acest lucru? Afirmaţia din Ex 30:6; 40:5 („să aşezi altarul... în faţa chivotului”), ar fi putut duce în eroare pe un cititor neatent. O situaţie similară apare în 1 Împ (3 Rg) 6:22. Expresia ebraică de acolo (אשׁר ל asher lă-) în legătură cu altarul de aur, poate însemna „care aparţinea de [Sfânta Sfintelor]” (ca în Ez 41:9), sau „care era înaintea [Sfintei Sfintelor]” (ca în Ez 40:40; 2Cr 1:6). Chiar şi traducători moderni au greşit aici. [Cornilescu traduce bine, atât în 1 Împ 6:22 („altarul care era înaintea Locului prea sfînt”), cât şi în 2Cr 1:6 („altarul de aramă care era înaintea cortului...”). Dar NTR, deşi este o traducere mai bună, în multe privinţe, menţionează în 1 Împ 6:22 „altarul care se afla în sanctuarul interior” (adică Sfânta Sfintelor, vezi versetul 23 în NTR). Deasemenea, Traducerea Literală Nouă (GBV, 2001) spune „altarul care ţinea de partea din spate” (adică de ultima încăpere, de Sfânta Sfintelor).] Exemplele dovedesc că expresia ebraică devenise derutantă în faza târzie a limbii. Este adevărat, Epistola către Evrei este scrisă în greacă, dar ea nu citează direct textul grecesc la 1 Împ 6:22. [Am putea simplifica problema, amintindu-ne că nu cunoaştem în realitate autorul acestei epistole. El nu ni se prezintă, iar titlul ei este un adaos târziu, nu este original. Din primele secole şi până astăzi, unii au argumentat că Evrei este scrisă de Pavel, alţii că aparţine unei alte personalităţi inspirate, iar alţii că ar fi scrisă de un asociat sau secretar al lui Pavel, după o predică orală. Tematica este specifică lui Pavel totuşi, ba chiar şi limbajul, în bună parte, este paulin. Indiferent care este adevărul, dacă providenţa lui Dumnezeu a făcut să rămână în canon, este o carte inspirată şi nu poate fi pusă la îndoială.]

Problema localizării altarului tămâierii în Evrei 9:4 este dificilă, şi o putem declara nerezolvată, indiferent ce explicaţie preferăm, dar celelalte detalii din verset sunt chiar mai tulburătoare. Autorul afirmă că pe lângă tablele decalogului, chivotul „avea” şi vasul cu mană şi toiagul lui Aaron. Templul de după exil, aşa cum se ştie, nu mai avea chivotul. Profetul care-l ascunsese, declarase că nu va mai fi nevoie de el (Ier 3:16). În templul mai vechi, al lui Solomon, ni se spune că exista chivotul lui Moise, dar că acesta nu conţinea decât tablele legământului (1Împ 8:9; 2Cr 5:10). Această subliniere era necesară, în contrast cu chivoturile păgânilor, care conţineau relicve magice, terafimi, etc. Israel avea doar documentul legământului, săpat în piatră, având valoare spiritual-morală, ca temelie tipică a tronului dumnezeiesc.

Autorul Epistolei către Evrei vorbeşte însă despre cortul ridicat de Moise. În acest caz, trebuie să-l întrebăm iarăşi pe Moise, care a fost martorul cel mai de aproape, şi care a împlinit în mod personal porunca lui Dumnezeu. El spune că a primit porunca de a păstra vasul cu mană, „înaintea Domnului”, adică „în faţa mărturiei (decalogului)” (Ex 16:33-34). Ea poate însemna „la sanctuar”, sau chiar în sanctuar, dacă vreţi (Gn 10:9; Ex 16:9; 27:21), dar nu în chivot aşa cum reiese din referinţe comparative (Ex 30:36; 40:5; Nu 18:2). Toiagul lui Aaron a fost pus deasemenea „în faţa mărturiei” (Nu 17:19, 22, 25-26), nu în chivot.

Este de asemenea ciudat că autorul epistolei, nu numai că menţionează altarul în Sfânta Sfintelor, dar menţionează întâi altarul şi apoi chivotul. Deasemenea, în ce priveşte conţinutul chivotului, nu numai că aşează în ele obiecte care nu erau acolo, dar le menţionează întâi pe acestea, ca şi cum ar fi avut o importanţă mai mare, iar tablele legământului, singurele obiecte din chivot, le menţionează la urmă.

Care să fie sursa acestor informaţii, întrucât descoperire divină nu poate fi, dar nici invenţie nu este. Autorul nu pare conştient că îl contrazice pe Moise. El va mai adăuga şi alte detalii nescrise în Lege, de exemplu stropirea cărţii legământului şi a sanctuarului cu sânge, la inaugurare (Ev 9:21). Moise nu auzise despre această ceremonie (Ex 24:6-8). Surse rabinice actuale ne conduc la tradiţiile iudaice care susţin că „în Sfânta Sfintelor, în Primul Templu, se afla Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (cele doua seturi – cel întreg şi cel spart de către Moshe), toiagul lui Aaron, precum şi un recipient cu mană ..."[Vezi saitul evreilor români DvarTora. Tastează cuvântul chivot la Căutare.] La întrebarea mea despre sursa acestor informaţii, am primit răspunsul:

„Da, informaţiile indicate se bazează pe surse rabinice şi pe tradiţia orală iudaică. Fără acestea, nimic din textul biblic nu poate fi inţeles corect.” [Probabil aceleiaşi tradiţii rabinice îi revine şi informaţia că vasul cu mană era de aur (aşa cum afirmă autorul epistolei), deoarece Moise primise porunca doar privitor la cantitatea de păstrat (un omer = circa 2 litri capacitate), în timp ce alte obiecte sunt în mod expres descrise ca fiind de aur, de aramă etc.]

Aceste cuvinte arată credinţa antică a iudaismului rabinic, care moşteneşte tradiţia farisaică a Legii orale. Dacă autorul epistolei este Pavel, şi dacă Pavel a fost fariseu şi discipol al lui Rabbi Gamliel cel Bătrân, asemenea cunoştinţe – greşite, din punctul meu de vedere, dar corecte, din punct de vedere al şcolii urmate de el – au o explicaţie posibilă, probabil singura posibilă. Dar şi în acest caz, informaţiile eronate nu influenţează mesajul său inspirat. Ba mai mult, el însuşi arată că nu a intenţionat să se ocupe de detalii: „Nu este vremea să vorbim acum cu deamăruntul despre aceste lucruri.” (Ev 9:5)

VP: Cu mintea pare că m-aţi convins, dar parcă am şi o teamă. Nu este posibil, oare, să ne înşelăm? Să credem că autorul inspirat a greşit şi, în realitate să existe o soluţie la care nici nu ne-am gândit?

FL: De acord, este posibil să ne înşelăm uneori, şi chiar am experienţa aceasta, de aceea am devenit mai atent.

De exemplu, am acum ceva dovezi că în Matei 27:9 referirea greşită la Ieremia, în loc de Zaharia, ar putea să nu fie a lui Matei, ci să provină dintr-o adnotare neglijentă, care mai târziu a ajuns în text prin copiere hipercorectă. Dar chiar când reuşim să-i dsculpăm pe autori, faptul că Dumnezeu a îngăduit diverse modificări de limbaj, uneori şi de informaţii secundare, prin copiere şi traducere, duce la acelaşi rezultat.

Dumnezeu a vegheat asupra acurateţei Bibliei de-a lungul mileniilor, şi în acelaşi timp, controlul Lui asupra factorilor omeneşti implicaţi nu a fost constrângător, manipulativ şi absolut. Duhul Sfânt nu a lucrat ca un demon posesiv care ia în stăpânire voinţa omului şi-l duce unde vrea. Duhul lui Dumnezeu „mărturiseşte împreună cu duhul nostru”. Profeţii sunt însufleţiţi de Duhul, nu devin victime ale Lui. Capacităţile omeneşti, amprenta individuală şi limitele personale se dau pe faţă în exprimarea mesajului divin-revelat. Dumnezeu nu a împiedicat greşelile omeneşti pe care oamenii le pot descoperi şi îndrepta.

Da, este posibil să ne înşelăm, la orice fază a experienţei, fiindcă suntem oameni. Nu ştie nimeni câte probleme de origine omenească există în Biblie, dar dacă ne înşelăm în 2/3 din cazuri, să zicem, rămâne încă o treime de cazuri care indică acelaşi fenomen. Şi dacă n-am găsi decât un caz sigur de greşeală, argumentul rămâne în picioare, fiindcă intervine raţionamentul: dacă cineva greşeşte odată, înseamnă că poate greşi, nu este infailibil. Prin urmare te poţi aştepta să mai descoperi le el vreo greşeală. De fapt, unde s-ar aplica afirmaţiile Ellenei White despre autoritatea divină a Scripturii, în ciuda contribuţiei umane imperfecte, dacă nu ar exista nici un caz real de greşeală ? Ellen White învaţă următoarele:

„Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, ea nu reprezintă modul în care gândeşte şi se exprimă Dumnezeu Însuşi. Modul de gândire şi exprimare este al agentului omenesc. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun, cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Este posibil, dar Dumnezeu nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, şi nu condeiele Lui.

Domnul Se adresează oamenilor printr-o vorbire imperfectă, pentru ca simţurile degenerate, percepţia greoaie a fiinţei pământeşti să poată înţelege cuvintele Lui. Astfel este manifestată condescendenţa lui Dumnezeu: El întâlneşte pe oameni acolo unde sunt ei.

Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci scriitorii ei au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii individuale . Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa umană; astfel declaraţiile omului inspirat reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.“ (1 SM 20-22; 7SDABC 945. MS 24/1886; Let 121/1901).

Martin Luther a întrezărit că între conţinutul Scripturii, pe de o parte, şi litera şi forma ei pe de altă parte, există o diferenţă importantă:

„În cuvintele Scripturii veți găsi fașele în care este culcat Hristos. Simple și mici sunt fașele, dar scumpă este comoara, Hristos, care este înfășat cu ele.” [Timothy George, Teologia Reformatorilor (Oradea: RomFlairPress, 1998), p. 99.]