Sfântul aer: 1844-2014

Epitaful, o pânză cu scena coborârii lui Iisus de pe cruce, se mai numeşte adesea sfântul aer. Odată pe an, în Vinerea Mare, după ce se închină, sărutând crucea, evanghelia şi epitaful, credincioşii trec pe sub „sfântul aer”, care este aşezat pe o masă mai înaltă. „Se crede că aceia care trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu vor avea dureri de cap, mijloc sau şale, iar dacă își șterg ochii cu marginea Epitafului nu vor avea probleme cu aceștia.”[1] Evident, acesta este un aer cu totul special, unul mistic. De veacuri, ne aerisim odată pe an, şi atunci numai simbolic.

Se spune că, atunci când Ioan al XXIII-lea şi-a exprimat dorinţa de a deschide un nou conciliu (Vatican II), a fost întrebat de cardinali „de ce” vrea să facă asta. Drept răspuns, pontiful a deschis fereastra şi a zis: Aer. Să intre aer de afară, referindu-se, după unii, la Spiritul Sfânt, după alţii, la aggiornamento (adaptarea la modernitate). Cele două interpretări nu sunt neapărat în conflict. Acest gen de aer merită luat în piept, desigur cu limitele de rigoare ale oricărui exemplu.

De copil am observat că în Biserică sunt probleme cu aerul. Când unii deschid ferestrele, alţii intră în panică, din motive de confort psihologic, care se confundă cu sănătatea. Vine diaconul şi deschide, dar cum bate fir de curent, se aud vociferări înfundate, ori apare tanti să-l mustre pe fratele care nu-i înţelege pe cei sensibili. Cu trecerea timpului, nu s-a schimbat mare lucru, decât că acum diavolul din fereastră s-a vârât în sistemul de aer condiţionat. Astfel că tensiunile absolut neimportante dintre aerisiţi şi aerofobi continuă.

Există unele biserici în care, de câte ori intri, nu poţi scăpa de impresia că acolo se face o scurtă aerisire săptămânală. Probabil de aceea miroase a aer stătut, a sfinte duhniri, aducând unora toropeală şi altora coşmaruri. Degeaba stă deschisă uşa de la intrare, dacă ferestrele înaltei săli sunt bătute în douzeci şi câte cuie. Mai degrabă să fie fum, că unde-i fum e şi căldură, multă căldură. Mai degrabă fumuri şi ceaţă, multă ceaţă. Aerul în schimb este asociat cu răceala, cu vânturile, cu curenţii, cu pericolul… Până la urmă, dacă îţi place atât de mult aerul, nene, poftim afară!

Marele poet indian Rabindranath Tagore, afirma într-o poezie, pe care o citez din memorie: Am închis toate uşile, ca să nu poată intra minciuna. Atunci adevărul m-a întrebat: „Eu pe unde voi intra?”

Am şi eu o întrebare stângace: Oare nu ar putea beneficia şi Biserica noastră de ceva mai multă aerisire? Nu mă gândesc la alterări doctrinale sau la reforme dramatice în domeniul organizaţiei şi vieţii bisericeşti, chiar dacă este loc de mai mult aer şi în aceste privinţe. Mă gândesc în special la nevoia de comunicare, de adevărată transparenţă şi aggiornare. Comunicare mai bună între generaţii, comunicare între cler şi laici, comunicare între formatorii de opinii, între reprezentanţii diverselor orientări teologice, comunicare cu Dumnezeu, comunicare cu prietenii şi neprietenii Bisericii, comunicare între cei care gândesc.

Şi transparenţă, da, una adevărată, nu geamuri cu oglindă, ci renunţarea la blindaje şi pseudo-protecţionisme. Sunt o mulţime de secrete de familie pe care trebuie să le ştie şi Grivei.

Şi, da, este loc de aggiornamento, de un spirit novator şi progresist. Nu în sensul armonizării Bisericii cu lumea, decât în măsura în care să nu fim ca nelumea, adică să nu mai fim, pe ici pe acolo, penibili.  O înnoire compatibilă cu spiritul progresist al pionierilor şi cu învăţăturile fundamentale ale Bisericii.

Există printre noi spirite nefericite, speriate, încuiate şi oblonite, care văd pe diavol în orice fereastră şi uşă deschisă. Singurul aer pe care-l iau este cel de prin colţurile bisericii, sau de pe sub mesele nu foarte înalte ale unor proroci de cartoon apăruţi de curând, care spun ceea ce lui Dumnezeu nu I-a trecut niciodată prin minte. Vântul care bate dinspre amvon, dinspre balcon şi mai ales dinspre fereastră, aduce întotdeauna fum şi pucioasă. Numai ceea ce bate din gurile lor cobitoare este adevăr pur. Să depindem oare de aceste glasuri pentru a hotărî dacă merită să deschidem ferestrele? 

Ne aşteaptă o nouă conferinţă generală, un nou conciliu sau sinod ecumenic al Bisericii. Avem ocazia să deschidem ferestrele sau să tragem mai tare obloanele. Vom trece din nou, închinându-ne pe sub „sfântul aer”, în timp ce uşile şi ferestrele vor fi mai bine ţintuite ca să nu intre aerul real?

Un asemenea fluierat păgubaş are toate şansele să fie recepţionat greşit, în special de cei care ar dori să-i dea neapărat un sens rebel. Cred că atunci când zici ceva, bine este să cântăreşti mult. Dar nu atât de mult consecinţele politice, cât adevărul şi importanţa benefică a ceea ce ai de zis. Este nevoie de o atmosferă cerească, nouă, care să depăşească spiritul de turmă şi de rutină eclesiastică. Nu trebuie să ne mai mulţumim cu simplul scârţâit al uşilor încoace şi încolo, cu clişeele, stereotipele şi şiboleturile uniformitare, care ne dau numai iluzia unităţii.

Nu ne mai putem mulţumi doar cu ungerea balamalelor care scârţâie. Este nevoie de un efort supraomenesc al păstorimii de a imprima Bisericii un nou pas, nu doi paşi înainte şi doi înapoi, nu doar pas de defilare, ci un pas alert şi hotărât în direcţia pentru care am fost aduşi la existenţă ca mişcare – o mişcare a e r o b i c ă nu aerofobă. Să nu ne lăsăm pietrificaţi, monumentalizaţi, statuaţi în roluri „istorice”, ci să inspirăm aerul viitorului, al înălţimilor la care am tot aspirat timp de 170 ani.

---

[1] Andreea Ilie, „Obiceiuri și simboluri din Vinerea Mare. Astăzi ‘se trece pe sub Aer’”, 2014.

http://activenews.ro/obiceiuri-si-simboluri-din-vinerea-mare-astazi-se-trece-pe-sub-aer_1832186.html

Ruperea lui Uza, nuielele lui Iacob şi moralismul evanghelic

Dacă transformăm pe eroii Bibliei în simplu material didactic pentru o agendă teologică, îi ucidem, le mutilăm personalitatea. De curând am ascultat o pledoarie evanghelică împotriva prostului obicei al credinciosului nespiritual de a-L „ajuta pe Dumnezeu”, de a-L face pe Cel de Sus complice la şmecheria sau hoţia omului religios. Exemplele principale erau cazul Iacov şi cazul Uza.

Uza ar fi fost trăsnit de Dumnezeu pentru că a pus mâna „să ajute” ceea ce era, de fapt, lucrarea şi răspunderea lui Dumnezeu. Este un stereotip moralist pe care l-am tot auzit la amvoane, dar care este neconvingător. Neconvingător, pentru că, dacă aceasta ar fi pedeapsa pentru faptul că un credincios (mai mult sau mai puţin legalist) încearcă să „facă şi el ceva” pentru sau pe lângă Dumnezeu, atunci cei mai sinceri oameni religioşi nu au nici o şansă. Dacă Dumnezeu l-a carbonizat pe Uza, ca să ne înveţe să nu ne repezim să ajutăm lucrarea lui Dumnezeu, când vedem că este în primejdie, concluziile care s-ar putea trage de aici ar fi foarte nefavorabile caracterului lui Dumnezeu şi ar da naştere la mai multe întrebări, în loc de a pune capăt unei dispute.

În realitate, motivul pentru care Uza a trebuit să moară a fost înţeles corect de David mai târziu. Mai întâi, el a înţeles că lovitura nu a fost doar pentru Uza, ci pentru toţi cei care aveau răspunderea – regele, preoţii, leviţii („ne-a lovit Domnul”). Iar motivul adevărat nu era îndrăzneala lui Uza de a ajuta, ci faptul că chivotul a fost dus cu carul cu boi, după model filistean (1Cr. 15:11-15; 1Sam. 6:7-16), în ciuda instrucţiunilor clare ale lui Dumnezeu, care specificau pedeapsa capitală pentru cine le încalcă (Num. 4:4-6, 15, 18). Nu era loc de inovaţii în această privinţă. Dintre toţi, Dumnezeu omorâse pe cel care umpluse paharul, care pierduse orice sentiment al sfinţeniei poruncilor lui Dumnezeu, crescând din copilărie cu chivotul în casă (1Sam. 7:1-2; 2Sam. 6:3). Dar aceasta a fost o pedeapsă şi pentru familia şi pentru rudele lui preoţeşti şi pentru întregul Israel, care aveau datoria să vegheze asupra împlinirii poruncii lui Dumnezeu. 

Să ne imaginăm, acum, că chivotul ar fi fost lăsat să se răstoarne. Ce s-ar fi întâmplat apoi? Ar fi făcut Dumnezeu o minune să-l pună la loc în car? Nu cred. Ar fi venit apoi mai mulţi preoţi şi leviţi „să ajute” ? Posibil.  Ce s-ar fi întâmplat? Nu ştim. În orice caz, singura soluţie pentru o asemenea ruşine adusă tronului lui Dumnezeu ar fi fost ca principalii responsabili să-şi recunoască vinovăţia în cazul respectiv, să aducă jertfă pentru nebunia lor, apoi preoţii să acopere chivotul şi leviţii chehatiţi să-l ducă pe umeri, cu drugii lui de lemn.  Mai târziu, David a înţeles, atât nevoia de pocăinţă, cât şi binecuvântarea de a avea în Ierusalim chivotul. A adus jertfe la fiecare şase paşi şi nu a renunţat la cadrul festiv, muzical (care nu fusese poruncit de Dumnezeu prin Moise, dar nici interzis), dimpotrivă, a mai adăugat şi strigăte şi jocuri exuberante (2Sam. 6:4-5, 11-15).

Nu-mi vine să cred că un asemenea caz nenorocit de neascultare crasă, este transformat într-un exemplu negativ moralist de „ajutor dat lui Dumnezeu”. Dacă este vreo legătură între cele două idei, ea este foarte subţire şi neconvingătoare.

Cazul Uza însă era menţionat ca o ilustrare a caracterului lui Iacob, care toată viaţa nu ar fi făcut altceva decât să ajute pe Dumnezeu, umblând cu şmecherii. (Pentru oftica mea legată de acest subiect, a se vedea şi articolul „Ce ai, frate, cu Iacob?”) 

Predica pe care am ascultat-o lua în discuţie „şmecheria” lui Iacov cu nuielele (Gen 30: 37-43), fapt interpretat ca o mostră a caracterului său „înşelător”. Este adevărat că acest exerciţiu de pseudo-genetică este o credinţă populară, absolut neştiinţifică şi neproductivă, întemeiată un mit care supravieţuieşte până astăzi în popor: că privirea gravidei ar influenţa fătul. Faptul că Iacov, bazat pe o asemenea credinţă populară, se trudeşte să influenţeze procesul de reproducere al turmelor, este absolut nevinovat, care chiar dacă procedeul este neştiinţific, şi cineva l-ar putea califica drept ocult. Iacov probabil nu ştia că este o opinie prostească, aproape magică, mai puţin eficientă chiar decât zonoterapia sau acupunctura.  Apelând la acest procedeu, Iacov poate fi recunoscut ca zootehnician needucat, dar nu ca înşelător sau şmecher. (Pentru mine, epitetul de şmecher sună şi mai urât, fiindcă este foarte actual).

În definitiv, care este aici şmecheria? Dacă ar fi existat o convenţie între Laban şi Iacov, că nici unul, nici altul, nu au voie să intervină în vreun fel, în procesul natural al reproducerii, atunci atitudinea lui Iacob nu ar fi fost onestă. Dar ceea ce făcea el nu era un secret, ci o acţiune la lumina zilei. Fiii lui Laban, care aveau toate motivele să-l supravegheze, prezenţa altor slugi în activitatea pastorală a casei lui Laban (de care aparţinea şi Iacob), cunoaşterea largă a acestui „secret” profesional, îl disculpă pe Iacov total. Era un caz de competiţie necinstită? Labanii erau liberi să facă acelaşi lucru. De altfel, Laban a schimbat de mai multe ori condiţiile înţelegerii, pentru ca să-i revină întotdeauna partea leului. Dar nu i-a reuşit. Şi nu i-a reuşit, pentru că Dumnezeu a fost „complice” la „şmecheria” lui Iacob.

Eu înţeleg că, atunci când Dumnezeu intervine în mod supranatural, acţionând în „complicitate” cu o faptă oarecare, acea faptă poate fi imperfectă, poate fi mai puţin decât ideală, naivă sau chiar inutilă, dar nu reprobabilă sau condamnabilă în sine. Multe asemenea „şmecherii” s-au dovedit chiar utile, şi prin ele s-a împlinit planul lui Dumnezeu într-un sens pozitiv. De exemplu:

1. La sfatul Noeminei, Rut apelează la o „şmecherie” feminină, care în multe cazuri s-ar dovedi riscantă, dar în cazul ei, ceea ce contează, este că i-a adus succesul (Rut 3:3-5). Nici autorul cărţii, nici Dumnezeu nu o blamează pentru acest gest.
2. Rahav apelează la o diversiune, în confruntarea cu aprozii securităţii din Ierihon, ascunzând pe cei doi agenţi ai „MOSAD-ului”, atât fizic (sub maldărele de in), cât şi verbal (sub o poveste de lăsaţi-mă în pace). Moraliştii puritani de astăzi se învârt la infinit în jurul dilemei „morale”, adică ce facem cu minciuna, în cazul că agenţii SS sau legionarii urmăresc tocmai pe evreul din pivniţa noastră. În timp ce eticienii pot înmulţi tezele pe asemenea subiecte, Dumnezeu ne dezvălui, prin inspiraţie, că Rahav a fost justificată de Însuşi Dumnezeu în ceea ce a făcut, pentru că a manifestat credinţă şi omenie (Ev. 11:31; Iac. 2:25). Poate în locul ei Iisus ar fi făcut o minune, ca cercetaşii evrei să treacă pe lângă securişti, fără să fie văzuţi. Dar ea nu avea darul minunilor, ci numai darul credinţei şi al omeniei, aşa că a hotărât să apere pe oamenii lui Dumnezeu cu orice preţ. Dacă minciuna credibilă, pe care a inventat-o pe moment, poate fi etchetată drept păcăleală nevinovată, neadevăr inofensiv, sau altceva asemănător, nu mă simt chemat să definesc. Important este că strategia a dat rezultate şi că Dumnezeu a fost complice, întrucât nu le-a permis securiştilor obişnuiţi cu tot felul de şmecherii, să suspecteze un alt scenariu, nici atunci, nici după aceea.
3. Elisei se roagă lui Dumnezeu pentru apărare, apoi „ajută pe Dumnezeu”, inducând într-o sfântă eroare forţele sirienilor care asediaseră Dotanul. Omul lui Dumnezeu, abia trezit din sfânta vedenie, îi păcăleşte pe sirieni fără nici o jenă, îi conduce acolo unde nu ar fi dorit, apoi le spune adevărul. Complicitatea lui Dumnezeu este foarte evidentă aici, deoarece a intervenit în mod supranatural, pentru a-i orbi sau prosti pe sirieni. Cineva poate întreba: Nu era posibil şi fără această „înşelăciune”? Probabil că da, dar cum Dumnezeu preferă soluţiile care stau la îndemâna omului, chiar când sunt insuficiente în sine, de ce ar fi trebuit să-i orbească singur pe sirieni?  Dacă e o treabă murdară, atunci de ce Dumnezeu trebuie s-o facă singur? Dar în acest caz, păcăleala însăşi a funcţionat mai degrabă ca asumarea unui rol pedagogic spiritual, decât ca o şmecherie. Când pe scena teatrului cineva se dă drept altcineva, nu spune minciuni, ci joacă un rol cu scop estetic şi educativ. Arta cuvântului ne manipulează sentimentele prin tot felul de minciuni, cum ar fi metaforele, hiperbolele şi tot felul de figuri şi strategii, care nu sunt menite să exprime „adevărul” sub formă de proces verbal. Aşa cum există minciuni grave şi dăunătoare, rostite prin intermediul unui adevăr pur (Gen. 20:12-13), la fel există şi adevăr pur rostit prin intermediul unor strategii care nu se supun adevărului prozaic. În Biblie apar frecvent cazuri de ascundere a unui adevăr periculos, de dragul unui adevăr uman, benefic (1Sam. 16:2-3; 2Sam. 16:16-19; 17:6-14, 17-21).  

Şi exemplele de „şmecherii” neamendate de inspiraţia divină a Scripturii se pot înmulţi. În cazul lui Iacov, însă, Dumnezeu Însuşi i-a descoperit că, de fapt, nu ingineria lui îi adusese succesul în competiţia cu Laban, ci complicitatea Celui de Sus (Geneza 31:10-13), adică intervenţia specială a harului lui Dumnezeu. Iacov fusese înşelat de Laban în fel şi chip, iar acum Dumnezeu era cel ce făcea această haiducie, luând din ceea ce putea fi al Labanului şi dând lui Iacov. Labanul îi furase mulţi ani din viaţă şi era un profitor de proporţii dramatice. Stratagema folosită de Iacob însă, era la fel de cinstită ca o rugăciune, chiar dacă este răguşită şi cu greşeli gramaticale. 

Un înşelător este de obicei materialist. Deşi a văzuse că Laban îl înşela în mod sistematic, Iacob i-a păzit turmele cu o credincioşie greu de imaginat (cf. Geneza 31:38-42). Iacob nu l-a înşelat cu nimic pe Laban, ci a lucrat ca un prost pentru profitul Labanului. Dar datoria de soţ şi tată îi cerea ca, în acelaşi timp, să lucreze şi pentru interesul său propriu, fără a-şi nedreptăţi socrul. E nu pot crede că Labanii nu ştiau sau nu îndrăzneau să pună şi ei nuiele în uluce, cum făcea Iacob. Dar Cel de Sus nu era de partea lor, ci de partea străinului nedreptăţit. Singura şmecherie a lui Iacov a fost favoarea evidentă a lui Dumnezeu.