duminică, 29 iunie 2014

Sfântul aer: 1844-2014

Epitaful, o pânză cu scena coborârii lui Iisus de pe cruce, se mai numeşte adesea sfântul aer. Odată pe an, în Vinerea Mare, după ce se închină, sărutând crucea, evanghelia şi epitaful, credincioşii trec pe sub „sfântul aer”, care este aşezat pe o masă mai înaltă. „Se crede că aceia care trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu vor avea dureri de cap, mijloc sau şale, iar dacă își șterg ochii cu marginea Epitafului nu vor avea probleme cu aceștia.”[1] Evident, acesta este un aer cu totul special, unul mistic. De veacuri, ne aerisim odată pe an, şi atunci numai simbolic.
Se spune că, atunci când Ioan al XXIII-lea şi-a exprimat dorinţa de a deschide un nou conciliu (Vatican II), a fost întrebat de cardinali „de ce” vrea să facă asta. Drept răspuns, pontiful a deschis fereastra şi a zis: Aer. Să intre aer de afară, referindu-se, după unii, la Spiritul Sfânt, după alţii, la aggiornamento (adaptarea la modernitate). Cele două interpretări nu sunt neapărat în conflict. Acest gen de aer merită luat în piept, desigur cu limitele de rigoare ale oricărui exemplu.
De copil am observat că în Biserică sunt probleme cu aerul. Când unii deschid ferestrele, alţii intră în panică, din motive de confort psihologic, care se confundă cu sănătatea. Vine diaconul şi deschide, dar cum bate fir de curent, se aud vociferări înfundate, ori apare tanti să-l mustre pe fratele care nu-i înţelege pe cei sensibili. Cu trecerea timpului, nu s-a schimbat mare lucru, decât că acum diavolul din fereastră s-a vârât în sistemul de aer condiţionat. Astfel că tensiunile absolut neimportante dintre aerisiţi şi aerofobi continuă.
Există unele biserici în care, de câte ori intri, nu poţi scăpa de impresia că acolo se face o scurtă aerisire săptămânală. Probabil de aceea miroase a aer stătut, a sfinte duhniri, aducând unora toropeală şi altora coşmaruri. Degeaba stă deschisă uşa de la intrare, dacă ferestrele înaltei săli sunt bătute în douzeci şi câte cuie. Mai degrabă să fie fum, că unde-i fum e şi căldură, multă căldură. Mai degrabă fumuri şi ceaţă, multă ceaţă. Aerul în schimb este asociat cu răceala, cu vânturile, cu curenţii, cu pericolul… Până la urmă, dacă îţi place atât de mult aerul, nene, poftim afară!
Marele poet indian Rabindranath Tagore, afirma într-o poezie, pe care o citez din memorie: Am închis toate uşile, ca să nu poată intra minciuna. Atunci adevărul m-a întrebat: „Eu pe unde voi intra?”
Am şi eu o întrebare stângace: Oare nu ar putea beneficia şi Biserica noastră de ceva mai multă aerisire? Nu mă gândesc la alterări doctrinale sau la reforme dramatice în domeniul organizaţiei şi vieţii bisericeşti, chiar dacă este loc de mai mult aer şi în aceste privinţe. Mă gândesc în special la nevoia de comunicare, de adevărată transparenţă şi aggiornare. Comunicare mai bună între generaţii, comunicare între cler şi laici, comunicare între formatorii de opinii, între reprezentanţii diverselor orientări teologice, comunicare cu Dumnezeu, comunicare cu prietenii şi neprietenii Bisericii, comunicare între cei care gândesc.
Şi transparenţă, da, una adevărată, nu geamuri cu oglindă, ci renunţarea la blindaje şi pseudo-protecţionisme. Sunt o mulţime de secrete de familie pe care trebuie să le ştie şi Grivei.
Şi, da, este loc de aggiornamento, de un spirit novator şi progresist. Nu în sensul armonizării Bisericii cu lumea, decât în măsura în care să nu fim ca nelumea, adică să nu mai fim, pe ici pe acolo, penibili.  O înnoire compatibilă cu spiritul progresist al pionierilor şi cu învăţăturile fundamentale ale Bisericii.
Există printre noi spirite nefericite, speriate, încuiate şi oblonite, care văd pe diavol în orice fereastră şi uşă deschisă. Singurul aer pe care-l iau este cel de prin colţurile bisericii, sau de pe sub mesele nu foarte înalte ale unor proroci de cartoon apăruţi de curând, care spun ceea ce lui Dumnezeu nu I-a trecut niciodată prin minte. Vântul care bate dinspre amvon, dinspre balcon şi mai ales dinspre fereastră, aduce întotdeauna fum şi pucioasă. Numai ceea ce bate din gurile lor cobitoare este adevăr pur. Să depindem oare de aceste glasuri pentru a hotărî dacă merită să deschidem ferestrele? 
Ne aşteaptă o nouă conferinţă generală, un nou conciliu sau sinod ecumenic al Bisericii. Avem ocazia să deschidem ferestrele sau să tragem mai tare obloanele. Vom trece din nou, închinându-ne pe sub „sfântul aer”, în timp ce uşile şi ferestrele vor fi mai bine ţintuite ca să nu intre aerul real?
Un asemenea fluierat păgubaş are toate şansele să fie recepţionat greşit, în special de cei care ar dori să-i dea neapărat un sens rebel. Cred că atunci când zici ceva, bine este să cântăreşti mult. Dar nu atât de mult consecinţele politice, cât adevărul şi importanţa benefică a ceea ce ai de zis. Este nevoie de o atmosferă cerească, nouă, care să depăşească spiritul de turmă şi de rutină eclesiastică. Nu trebuie să ne mai mulţumim cu simplul scârţâit al uşilor încoace şi încolo, cu clişeele, stereotipele şi şiboleturile uniformitare, care ne dau numai iluzia unităţii.
Nu ne mai putem mulţumi doar cu ungerea balamalelor care scârţâie. Este nevoie de un efort supraomenesc al păstorimii de a imprima Bisericii un nou pas, nu doi paşi înainte şi doi înapoi, nu doar pas de defilare, ci un pas alert şi hotărât în direcţia pentru care am fost aduşi la existenţă ca mişcare – o mişcare a e r o b i c ă nu aerofobă. Să nu ne lăsăm pietrificaţi, monumentalizaţi, statuaţi în roluri „istorice”, ci să inspirăm aerul viitorului, al înălţimilor la care am tot aspirat timp de 170 ani.


[1] Andreea Ilie, „Obiceiuri și simboluri din Vinerea Mare. Astăzi ‘se trece pe sub Aer’”, 2014.

3 comentarii:

Ben spunea...

Imi place ce citesc aici, si cred ca toti avem nevoie de aer...
Aer proaspat!
Felicitari domnule profesor!

Constantinescu Ion spunea...

Domnule profesor ma așteptăm la o atitudine mai tranșantă.

F G L spunea...

Mai tranşantă ? Păi ce voiai să fac? Să tranşez pe cineva în direct? :)